ICCJ. Decizia nr. 967/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 967/2015
Dosar nr. 2448/122/2012
Şedinţa publică din 27 martie 2015
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 21 septembrie 2012 pe rolul Tribunalului Giurgiu, secţia civilă, sub nr. 2448/122/2012, reclamantul G.M. i-a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, B.C.D., D.C., S.A., C.L., T.C.I., N.N., G.I.C., S.M., P.M., C.L.M., L.L., N.I., S.G., V.A., D.R.I., N.I., C.M.I., B.C., H.L., B.A., P.G., P.F., S.N., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale produse pentru prejudiciul ce i-a fost produs prin soluţionarea nelegală a unor cauze, făcând referire la o serie de dosare instrumentate de parchete (nr. 203/P/2010, nr. 142/P/2011, nr. 1580/P/2010, nr. 1027/2009 şi nr. 1580/2010) sau soluţionate de instanţele judecătoreşti (nr. 4262/192/2007, nr. 2230/1/2010, nr. 6467/2/2011, nr. 756/192/2009, nr. 844/122/2009, nr. 530/192/2007, nr. 1995/192/2010, nr. 10109/2/2011, nr. 1995/122/2010 şi nr. 1111/302/2007), în motivare punând accent pe Dosarul nr. 756/192/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 56/2013 din 20 mai 2013, Tribunalul Giurgiu, secţia civilă, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că cererea dedusă judecăţii este o acţiune în răspundere civilă delictuală, prin care reclamantul a solicitat să-i fie acoperit prejudiciul creat printr-o serie de soluţii dispuse în mod nelegal de diverse instanţe în alte dosare judecate anterior.
Din interpretarea coroborată a probelor administrate în cauză, tribunalul a reţinut că reclamantul nu a dovedit, în condiţiile art. 1169 C. civ., niciuna dintre cerinţele de admisibilitate a acţiunii în răspundere civilă delictuală, respectiv: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie,
Prin decizia civilă nr. 154/ A din 15 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că răspunderea civilă a judecătorilor şi procurorilor pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale, precum şi în alte procese decât cele penale, este reglementată de Legea nr. 303/2004 şi de Codul de procedură penală.
În acest sens, curtea a citat dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 504, art. 506 alin. (3) şi art. 507 C. proc. pen., din analiza cărora a notat că în materie pot fi formulate două acţiuni cu titulari diferiţi şi cauze juridice distincte, respectiv: a) acţiunea în despăgubiri formulată împotriva statului de partea care a fost vătămată prin săvârşirea erorii judiciare, care poate avea ca temei atât dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., cât şi art. 96 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 303/2004 şi b) acţiunea în regres îndreptată de stat împotriva judecătorului şi procurorului, subsecventă acţiunii în despăgubiri formulată de parte.
În raport de cele anterior expuse, sub un prim aspect, curtea a reţinut că legea nu a pus la dispoziţia reclamantului, care afirmă că este o persoană vătămată prin săvârşirea unor erori judiciare, o acţiune directă împotriva judecătorilor şi procurorilor pe care i-a chemat în judecată, astfel încât cererea îndreptată împotriva pârâţilor având una din aceste calităţi a fost în mod corectă respinsă de prima instanţă.
Sub un al doilea aspect, instanţa de apel, faţă de faptul că reclamantul nu a afirmat şi, cu atât mai mult, dovedit că s-ar afla într-una dintre situaţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii statului, respectiv pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale în care o persoană nevinovată a fost condamnată definitiv sau o persoană a fost nelegal arestată, a apreciat ca fiind corectă şi legală soluţia primei instanţe.
Cât priveşte angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, instanţa de prim control judiciar a reţinut că aceasta poate fi antrenată doar ulterior stabilirii prealabile printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului, de natură să determine o eroare judiciară. Cum în cauză reclamantul nu a afirmat şi nici dovedit existenţa unei/ unor asemenea hotărâri, curtea a apreciat ca legală soluţia tribunalului şi din această perspectivă.
Referitor la răspunderea poliţiştilor, instanţa de apel a reţinut că aceştia sunt funcţionari publici conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, astfel că răspunderea lor poate fi angajată în condiţiile art. 55 din acelaşi act normativ, raportat la Legea nr. 188/1999, care la rândul său se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.
Sub acest aspect, curtea a citat dispoziţiile art. 84 din Legea nr. 188/1999, reţinând că, din modul în care este reglementată răspunderea civilă a poliţiştilor, ca funcţionari publici, rezultă de asemenea că nu pot fi formulate împotriva lor acţiuni directe pe acest temei.
Pe de altă parte, a subliniat instanţa de apel că legea nu a instituit un mecanism de tragere la răspundere a statului pentru încălcarea de către poliţişti, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu, chemată să răspundă fiind în schimb autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent.
În consecinţă, curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă acţiunea formulată împotriva pârâţilor cu această calitate.
Cu privire la răspunderea civilă a avocaţilor, faţă de alte persoane decât clienţii acestora, a consemnat instanţa de prim control că poate fi atrasă în condiţiile dreptului comun, potrivit art. 998-999 C. civ. de la 1864 şi că presupune dovedirea întrunirii cumulative a următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între primele două şi a vinovăţiei celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege.
Astfel, cu referire la chemarea în judecată a pârâtului B.C.D. pentru săvârşirea faptei ilicite de dare de mită, curtea a reţinut că fapta imputată ţine de ilicitul penal şi că cercetarea şi constatarea săvârşirii unor infracţiuni (inclusiv a celei de dare de mită, prevăzute de art. 255 vechiul C. pen., respectiv de art. 290 N.C.P.) este de competenţa organelor judiciare penale, a căror activitate este guvernată de alte reguli (prevăzute de Codul de procedură penală) decât cele care reglementează procesul civil (stipulate în Codul de procedură civilă).
A mai reţinut că principiul în materie este acela că instanţa civilă nu are o competenţă alternativă cu organele judiciare penale în cercetarea şi constatarea săvârşirii unor infracţiuni, ci numai una subsidiară, ce se dobândeşte doar dacă constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală (împrejurare care trebuie constatată, conform aceleiaşi reguli expuse anterior, tot de un organ judiciar penal).
Sub acest aspect, instanţa de apel, cu referire la problema dacă instanţa civilă ar putea să constate o situaţie de fapt care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, fără a stabili însă că s-a săvârşit acea infracţiune, ci numai consecinţele de drept civil, cu alte cuvinte dacă aceeaşi situaţie premisă poate produce efecte juridice distincte în materii diferite, a avut în vedere derogarea, în cazul chestiunilor prejudiciale, (adică al acelor probleme care trebuie să formeze obiectul unei judecăţi prealabile, în aşa fel încât soluţia să fie dată, în mod definitiv, pentru toate procesele ce vor urma, cu putere de lucru judecat), de la regula potrivit căreia judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei, ceea ce presupune că instanţa competentă să judece cererea reclamantului se va pronunţa şi asupra mijloacelor de apărare ce sunt opuse acestei cereri, chiar dacă aceste mijloace necesită soluţionarea unor chestiuni prealabile, care nu ar intra, în mod normal, în competenţa sa.
În raport de exemplul consacrat de chestiune prejudicială ce se desprinde din principiul statuat de art. 19 alin. (2) din vechiul Cod de procedură penală, „penalul ţine în loc civilul” (suspendarea nefiind însă incidenţă în cauză, pentru că nu s-a făcut dovada existenţei unui dosar penal cu acest obiect), curtea a reţinut că, instanţa civilă neavând competenţa de a stabili săvârşirea infracţiunii de dare de mită de către pârât, a reţinut contrariul, astfel că, nefiind întrunită prima condiţie pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale (fapta ilicită), a apreciat că nu se mai pune problema analizei îndeplinirii celorlalte condiţii.
Completând motivarea sentinţei atacate cu argumentele anterior expuse, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, instanţa de prim control judiciar a conchis că hotărârea este temeinică şi legală şi a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Împotriva acestei decizii şi a încheierii de şedinţă din 10 decembrie 2013 a declarat recurs reclamantul G.M., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea celor susţinute în memoriul depus la dosar, autorul căii de atac a arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat ca nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, deşi a demonstrat prejudiciul suferit, vinovăţia şi fapta ilicită cel puţin cu privire la pârâtul B.C.D.
A mai susţinut că nemulţumirea sa nu vizează soluţiile pronunţate, respectiv că nu i s-a dat dreptate, ci încălcarea dispoziţiilor legale.
În continuare, a făcut o serie de menţiuni referitoare la fondul cauzelor prin ale căror soluţii se consideră prejudiciat, arătând că nu el a înstrăinat bunurile, că nu a semnat actele de înstrăinare, fapt verificabil prin compararea semnăturilor sale aplicate pe oricare dintre cererile formulate în dosar şi că suportă pagubele şi actualmente, fiind obligat la plata impozitelor pentru autoturisme, care erau proprietatea sa, aşa cum rezultă din actele depuse la dosar.
Autorul căii de atac, cu privire la litigiul purtat în contradictoriu cu fratele său G.R., având ca obiect posesia autoturismelor Pontiac şi A., a arătat că a depus acte care îi atestă proprietatea, respectiv factura vamală, tradusă la Vama Târguri şi Expoziţii Bucureşti, în valoare de 30.000 dolari S.U.A. A mai menţionat că pentru autoturismul marca A. a achitat suma de 5.000 dolari S.U.A.
A subliniat, de asemenea, că soluţiile nelegale date de autorităţi sunt consecinţa atenţiilor date sub diferite forme de fratele său si de avocatul acestuia, pârâtul B.C.D., menţionând un caz de distrugere, demolare fără autorizaţie, neinstrumentat corespunzător.
În continuare, recurentul a emis o serie de consideraţii referitor la înfăptuirea justiţiei în România, în legătură cu soluţionarea dosarului de succesiune şi partaj succesoral în urma decesului părinţilor săi, afirmând că el şi fratele său nu au fost obligaţi egal la suportarea pasivului şi nu li s-au cuvenit cote egale din activ, deşi el a fost cel care a suportat integral cheltuielile generate de suferinţele de sănătate ale părinţilor: spitalizări, intervenţii chirurgicale, iar apoi cheltuielile de înmormântare, datini şi pomeni creştineşti până la 7 ani.
A mai afirmat că are dublă cetăţenie, română si americană, că a muncit cinstit vreme de 10 ani în Statele Unite ale Americii, de unde a revenit bogat în România, unde, în urma litigiilor la care a făcut referire, a fost atât de păgubit şi afectat, încât actualmente, având probleme de sănătate, nu îşi poate acoperi costurile unei intervenţii chirurgicale necesare.
Referitor la argumentele instanţelor de judecată în sensul necesităţii obţinerii prealabile a unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare a pârâţilor pentru faptele pretins săvârşite, autorul căii de atac întreabă retoric completul de judecată dacă cunoaşte cazuri de colegi condamnaţi şi afirmă că speranţa sa constă în judecata C.E.D.O.
În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2013, a susţinut că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 146/1997, care prevăd că împotriva încheierii prin care s-a dispus aplicarea unei amenzi, partea poate formula cerere de reexaminare, care se va soluţiona de către un alt complet de judecată, iar în speţă cererea de reexaminare a fost soluţionată de acelaşi judecător care a dispus plata amenzii.
De asemenea, recurentul a solicitat revenirea asupra măsurii dispuse, arătând că valoarea amenzii este exagerată şi că o percepe ca pe o pedeapsă pentru că solicită aflarea adevărului.
În final, recurentul a solicitat admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată, schimbarea hotărârilor pronunţate în baza probelor cu înscrisuri, subliniind că apreciază că instanţa îi poate acorda despăgubiri pentru paguba efectiv suferită prin pierderea proprietăţii imobilelor şi autoturismelor, prin încălcarea drepturilor sale succesorale şi obligarea sa la plata de impozite şi penalităţi.
Analizând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 154/ A din 15 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 10 decembrie 2013, pronunţată de aceeaşi instanţă, ambele invocate din oficiu, Înalta Curte urmează să le admită pentru considerentele ce succed:
1. Referitor la excepţia nulităţii recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 154/ A din 15 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă si pentru cauze cu minori si de familie, întemeiată pe dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că, deşi în cuprinsul memoriului de recurs depus la dosar, autorul căii de atac a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., cu ocazia concluziilor orale puse în şedinţă publică a susţinut că a invocat cazurile reglementate de art. 304 pct. 4, 7 şi 9 din acelaşi cod, dovedind astfel inconsecvenţă în susţinerea propriei argumentaţii în plan juridic.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
În cauză, recurentul a indicat pur formal cazurile de nelegalitate prevăzute la art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., afirmaţiile sale din memoriul depus la dosar neputând fi subsumate niciunuia dintre motivele de recurs menţionate.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ. sunt susceptibile de casare, respectiv de modificare hotărârile prin care instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut; cele prin care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, precum şi cele lipsite de temei legal ori date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Totodată, cazurile de recurs prevăzute la art. 304 pct. 4 şi 7 C. proc. civ. reglementează casarea/ modificarea hotărârilor prin care instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, respectiv a celor care nu cuprind motivele pe care se sprijină sau cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Aşa cum rezultă din susţinerile autorului căii de atac, anterior expuse, criticile nu vizează considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel, ci constituie o înşiruire de afirmaţii nesistematizate referitoare la soluţionarea altor litigii, fără ca recurentul să releve legătura cu argumentele care au format convingerea instanţei de apel în sensul pronunţării deciziei atacate şi care formează obiectul recursului.
În raport cu cele anterior consemnate, Înalta Curte constată că susţinerile dezvoltate de recurent în cuprinsul memoriului depus la dosar nu permit circumscrierea lor niciunuia dintre cazurile de nelegalitate anterior evocate.
Astfel, simpla afirmare a unor aspecte ce ţin de situaţia de fapt şi de administrarea probelor în alte litigii decât cel dedus judecăţii, nu răspunde exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din acelaşi cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii atacate.
De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul nu a formulat nicio critică care să vizeze în concret raţionamentul instanţei de apel în soluţionarea căii ordinare de atac şi care să poată fi efectiv circumscrisă vreunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Faţă de considerentele ce preced, instanţa supremă reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.
În considerarea celor arătate, având în vedere că susţinerile recurentului din motivarea caii de atac nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi, nefiind identificate motive de ordine publică care să poată fi invocate de instanţă din oficiu, în condiţiile art. 306 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte, în baza art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de recurentul-reclamant G.M. împotriva deciziei pronunţate de instanţa de prim control judiciar.
2. Referitor la excepţia inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2013. pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă si pentru cauze cu minori si de familie, întemeiată pe dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 1085 din acelaşi cod.
Prin încheierea recurată, reclamantul a fost obligat la plata unei amenzi în cuantum de 700 lei, în baza art. 1081 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. pentru exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, respectiv pentru formularea repetată a unor cereri de recuzare în mod netemeinic.
Împotriva acestei încheieri, G.M. a formulat cerere de reexaminare, care a fost respinsă prin încheierea din 22 ianuarie 2014,
Potrivit art. 1085 C. proc. civ. „(1) împotriva încheierii prevăzute la art. 1084 cel obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii sau să se dispună reducerea acestora; (2) cererea se face în termen de 15 zile, după caz, de la data la care a fost luată măsura sau de la data comunicării încheierii; (3) cererea se soluţionează prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu, de către instanţa de judecată ori de preşedintele instanţei de executare care a aplicat amenda sau despăgubirea.”
Totodată, art. 299 alin. (1) din acelaşi cod prevede că „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.”
Din interpretarea coroborată a celor două texte legale rezultă că împotriva încheierii de obligare la plata amenzii sau a despăgubirii pronunţate în baza art. 1084 C. proc. civ., legiuitorul a prevăzut o cale de atac specială - reexaminarea, referitor la care a statuat în mod expres că este irevocabilă, nemaiputând fi supusă cenzurii unei alte jurisdicţii.
Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalităţii căilor de atac şi presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.
Principiul enunţat este consacrat şi la nivel constituţional, fiind înscris în art. 129 din Constituţie, care prevede dreptul părţilor şi al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condiţiile legii.
Astfel, împotriva hotărârilor judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.
În concret, cum referitor la încheierea atacată în prezentul recurs legiuitorul a statuat în mod expres că este supusă controlului pe calea cererii de reexaminare care se soluţionează prin încheiere irevocabilă, Înalta Curte impune concluzia că aceasta nu este susceptibilă de a fi cenzurată în calea de atac a recursului, în raport de incidenţa normelor legale anterior evocate.
În concluzie, faţă de considerentele expuse, având în vedere că inadmisibilităţile se situează în categoria excepţiilor peremptorii, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 137 alin. (1) şi cu art. 299 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii căii extraordinare de atac exercitată de recurentă, invocată din oficiu, cu consecinţa respingerii recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de recurentul-reclamant G.M. împotriva deciziei civile nr. 154/ A din 15 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant G.M. împotriva încheierii de şedinţă din 10 decembrie 2013, pronunţată de aceeaşi instanţă, în acelaşi dosar.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 98/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 817/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
