ICCJ. Decizia nr. 1139/2015. Civil

Decizii civile ICCJ 2015


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA l CIVILĂ

Decizia nr. 1139/2015

Dosar nr. 44916/3/2012

Şedinţa publică din 5 mai 2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 03 septembrie 2008, reclamanţii S.G., S.M. şi S.A.A., au solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general, Consiliul General al Municipiului Bucureşti - A.F.I. şi M.A.O. să se constate nulitatea absolută a procesului-verbal de predare - primire din 30 martie 2006 emis de C.G.M.B - A.F.I. şi nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 4727 din 17 octombrie 2005, pentru fraudă la lege, cauza ilicită, lipsa dreptului la restituire prevăzut de Legea nr. 10/2001.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că Dispoziţia nr. 4727/2005 prin care s-au restituit pârâtului M.A.O. imobilele situate în București, mai puţin apartamentele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost emisă cu încălcarea dreptului de preemţiune la cumpărarea apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi.

Au mai susţinut reclamanţii că pârâtul nu a făcut dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar şi nu este persoană îndreptăţită la restituire în accepţiunea legii.

Prin sentinţa civilă nr. 12670 din 15 octombrie 2008 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea reciamanţîlor, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Apelul declarat de reclamanţi a fost admis prin Decizia civilă 113/A din 28 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, hotărârea fiind anulată cu reţinerea cauzei în vederea soluţionării la Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 167 din 02 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente:

Reclamanţii au invocat nulitatea absolută a Dispoziţiei de restituire în natură pentru fraudă la lege şi cauza ilicită. Cauzele de nulitate, respectiv frauda la lege şi cauza ilicită sunt cauze de ordine publică şi pot fi invocate de orice persoană care justifică un interes legitim,

Reclamanţii, deşi au avut vocaţie la cumpărarea apartamentului, anterior restituirii lui către pârât nu au probat, prin cerere adresată I.C.R.A.L. Cotroceni, că au solicitat cumpărarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior restituirii imobilului; pe de altă parte, nici ulterior emiterii dispoziţiei, reclamanţii nu au făcut dovada intenţiei de a cumpăra, după cum nu există nici o dovadă că pârâtul a pus în vânzare apartamentul, astfel încât reclamanţii să poată uza de dreptul de preemţiune în conformitate cu dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 40/1999 aprobată prin Legea nr. 241/2001. În lisa acestor dovezi reclamanţii au numai vocaţie la cumpărarea apartamentului cu condiţia ca actualul proprietar să îşi manifeste dorinţa de înstrăinare.

S-a apreciat de prima instanţă că în lipsa oricărei probe din care să rezulte manifestarea de voinţă în sensul arătat, nu conferă reclamanţilor un interes legitim în constatarea nulităţii unui titlu de proprietate faţă de care au calitatea de terţi.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, iar prin Decizia civilă nr. 199/A din 30 iunie 2011 a Curţii de Apei Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis apelul, sentinţa apelată a fost anulată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a apreciat fondat primul moiiv de apel prin care apelanţii au susţinut că mstanţa nu s-a pronunţat pe fondul, cauzei.

S-a apreciat a fi fondat şi cel de-al doilea motiv de apel prin care s-a invocat că instanţa s-a pronunţat de două ori şi în mod contradictoriu asupra excepţiei lipsei de interes, o dată la termenul din 30 iunie 2010 prin încheiere atacabilă cu apel odată cu fondul şi, a doua oară, prin sentinţa apelată.

Astfel, prin încheierea de şedinţă de la data de 02 iulie 2010, prima instanţă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active, dar în motivarea soluţiei a avut în vedere faptul eă în cauză se justifică un interes procesual al reclamanţilor în promovarea prezentei acţiuni.

Cu alte cuvinte, prima instanţă a reţinut că, în cazul acestei acţiuni - în declararea nulităţii absolute a unui act juridic - calitatea procesuală activă, ca şi condiţie de admisibilitate a unei acţiuni civile, se confundă cu interesul, acesta din urmă aparţinând oricărei persoane care justifică un folos practic, direct şi personal pentru situaţia în care acţiunea ar fi admisă şi s-ar declara nulitatea absolută a actului juridic atacat.

Drept urmare, curtea de apei a apreciat că prin sentinţa atacată, prima instanţă nu mai putea repune în discuţie problema interesului procesual, întrucât asupra acestei excepţii exista deja o încheiere interlocutorie care lega instanţa şi asupra căreia nu se mai putea reveni.

Cât timp prin încheierea de şedinţă de la data de 02 iulie 2010 a fost respinsă această excepţie, considerându-se că reclamanţii justifică un interes legitim, încheiere ce nu a fost atacată de către pârât (singurul apel în cauză fiind cel declarat de către reclamanţi), rezultă că cele reţinute de prima instanţă pe acest aspect au intrat în puterea de lucru judecat.

S-a apreciat că este întemeiat şi motivul de apel prin care s-a invocat că tribunalul nu a pus în discuţia părţilor, în şedinţa publică din 27 ianuarie 2011 excepţia lipsei de interes, însă, s-a pronunţat direct prin hotărâre la 02 februarie 2011, încălcând astfel regulile oralităţii şi contradictorialităţii procesului civil, principii fundamentale ale activităţii de judecată.

instanţa de apel a înlăturat însă, ca nefondat, ultimul motiv de apei, prin care s-a susţinut nemotivarea hotărârii atacate, deoarece s-a reţinut că nu se poate pune semnul egalităţii între lipsa completă a unei motivări şi existenţa unei motivări, dar care este criticabilă din considerente de fond, nu de formă.

În termen legal, împotriva acestei decizii au formulat recurs ambii pârâţi, Municipiul Bucureşti şi M.A.O.

Prin Decizia civilă nr. 5650 din 21 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a constatat nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general împotriva Deciziei nr. 199/A din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, şi a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.A.O., împotriva aceleiaşi decizii.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a admis excepţia nulităţii recursului formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 306 C. proc. civ., întrucât recurentul pârât la promovarea recursului era ţinut să formuleze critici de nelegalitate împotriva deciziei pe care a atacat-o, dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în raport de soluţia pe care o conţinea şi argumentele arătate de instanţa de apel în motivarea deciziei.Cele formulate de pârât cu titlu de motive de recurs sunt străine de soluţia curţii de apel, astfel că, în aplicarea prevederilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., s-a constatat nulitatea recursului său.

Cu privire la recursul pârâtului M.A.O. s-a reţinut că este nefondat, întrucât prin criticile sale, susţine argumente străine de soluţia decizia recurată.

Astfel, contrar celor ce reies din conţinutul sentinţei tribunalului, recurentul pretinde că instanţa de apel în mod eronat a stabilit că prima instanţă s-a pronunţai pe fond, iar nu pe excepţie; or, aşa cum a reţinut curtea de apel, soluţia reflectată în dispozitivul sentinţei dădea aparenţa soluţionării cauzei pe fond (ceea ce ar fi presupus analizarea motivelor de nulitate a dispoziţiei emise în favoarea sa, pentru cauză ilicită şi fraudă la lege, invocate de reclamanţi prin acţiune), în timp ce considerentele demonstrau excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea cererii; tocmai din cauza acestei neconcordanţe, precum şi a nesocotirii puterii de lucru judecat asupra excepţiei lipsei de interes (respinsă anterior, printr-o încheiere interlocutorie privind lipsa calităţii procesuale active) instanţa de apel a apreciat că sentinţa este lovită de nulitate, tăcând aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Totodată, acelaşi recurent susţine că în ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active (în realitate, instanţa de apel referindu-se la excepţia lipsei de interes), s-a stabilit în mod greşit că aceasta este intrată în puterea lucrului judecat.

S-a înlăturat, ca nefondată, această critică a recurentului, întrucât instanţa de apel a statuat în mod legal asupra acestui aspect.

Chiar dacă este vorba de o excepţie de ordine publică, iar regimul său juridic de invocare presupune că poate fi ridicată oricând în cursul judecăţii, de orice parte în proces şi de instanţă din oficiu (excepţia lipsei calităţii procesuale active şi cea a lipsei de interes, excepţii procesuale de fond, absolute, intrând în această categorie), aceasta nu înseamnă că odată invocată la prima instanţă, partea o poate reitera în căile de atac, în absenţa criticării soluţionării respectivei excepţii de instanţa în faţa căreia a invocat-o, prin intermediul exercitării căiior de atac.

Potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul în care prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.

De asemenea, nu poate îl reţinut nici argumentul că partea care a câştigat la prima instanţă nu ar putea ataca o încheiere premergătoare (întrucât nu ar avea interes), pentru că, în raport de criticîie formulate de partea care a pierdut procesul şi a formuiat apel (critici de care ia cunoştinţă prin comunicarea motivelor de apel), se poate edifica dacă este în interesul său a tinde la schimbarea soluţiei pe caiea excepţiei ce i-a fost respinsă de prima instanţă, promovând apel incident în condiţiile art. 293 C. proc. civ., cale de atac pe care o poate exercita dincoio de termenul de apel, chiar până la prima zi de înfăţişare în faţa instanţei de apel, astfel cum prevede art. 293 alin. (1) C. proc. civ.

Cum recurentul pârât nu a procedat astfel, neformuiând apel incident împotriva încheierii de şedinţă din 2 iulie 2010 prin care excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă de prima instanţă, reevaluarea acesteia de instanţa de apel nu putea opera în absenţa unor critici cu un atare conţinut, titularul excepţiei neavând dreptul de a reitera o excepţie absolută doar ca mijloc de apărare în fiecare etapă procesuală, ci doar să provoace controlul asupra soluţionării ei, prin exercitarea căii de atac, odată ee a fost soluţionată de instanţa în faţa căreia a invocat-o.

În consecinţă, curtea de apel în mod legal a statuat că respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active (în acţiunea în nulitatea unui act juridic, aceasta suprapunându-se celei pnvind lipsa de interes) este intrată în puterea lucrului judecat, astfel că, instanţa de fond nu o putea relua şi Ia momentul pronunţării sentinţei, şi, mai mult decât atât, să se pronunţe în sens diametral opus; ca atare, în rejudecare, tribunalul va pomi de Ia această premisa a soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale active (ce a presupus şi evaluarea interesului reclamanţilor în acţiunea în nulitate promovată), potrivit menţiunilor încheierii din 2 iulie 20)0.

Celelalte critici ale recurentului pârât privind calificarea actului juridic dedus judecăţii şi inapHcabilitatea dispoziţiilor art. 948 C. civ., sunt aspecte asupra cărora instanţa de recurs nu poate statua omisso medio, astfel că, acestea vor fi avute în vedere de instanţa de rejudecare.

Prin sentinţa civila nr. 861 din 12 iunie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, rejudecând cauza în fond, după anulare, a respins acţiunea formulată de reclamanţi, având în vedere că reclamanţii nu justifică un interes în Ibrmularea acţiunii, întrucât deşi susţin că au dreptul la cumpărarea locuinţei închiriate aceştia nu au formulat cerere de cumpărare a apartamentului. Deşi au avut vocaţie la cumpărarea apartamentului anterior restituirii lui către pârât nu au probat prin cerere scrisă adresată I.C.R.A.L. Cotroceni că solicită încheierea unui contract de vânzare-cumpârare, în baza Leeii nr. 112/1995.

Nici ulterior emiterii dispoziţiei contestate reclamanţii nu au făcut dovada manifestării voinţei de a cumpăra apartamentul de la pârât în condiţiile art. 18 din O.U.G. nr. 40/1999.

Reciamanţii nu justifică un interes născut şi actual la data formulării acţiunii, interesul lor ipotetic nefiind suficient pentru declanşarea acţiunii civile de faţă. In lipsa dovezilor din care să rezulte manifestarea de voinţă exprimată neechivoc în sensul arătat, nu conferă reclamanţilor un interes legitim în formularea acţiunii în constatarea nulităţii unui titlu de proprietate faţă de care au calitate de terţi.

Pentru considerentele reţinute, în temeiul art. 1169 C. civ., Tribunalul a respins acţiunea ca neîntemeiata.

Cât priveşte fondul cauzei, tribunalul a constatat că la dosarul administrativ s-au depus toate înscrisurile doveditoare ale dreptului pretins; verificarea legalităţii dispoziţiei de restituire se poate face numai în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 cu respectarea termenului legal de 30 de zile.

Formularea unei acţiuni în anularea titlului de proprietate aparţinând unui terţ. după mai mulţi ani 3 de la data emiterii lui reprezintă un abuz de drept ce poate fi sancţionat în condiţiile art. 723 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii S.G., S.M. şi S.A.A.

Prin Decizia civilă nr. 554/A din data de 10 decembrie 2014, Cartea de Apei Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi S.G., S.M. şi S.A.A., împotriva sentinţei civile nr. 861 din 12 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

La adoptarea soluţiei instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Rejudecând cauza, urmare a deciziilor Curţii de Apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul era obligat în temeiul art. 315 C. proc. civ. să respecte dezlegările de drept şi indicaţiile instanţei de control judiciar.

Potrivit acestor dispoziţii, în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Din această perspectivă, hotărârea apelată a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., întrucât a soluţionat cauza în temeiul aceleiaşi excepţii a lipsei calităţii procesuale active determinată de lipsa interesului.

Pe de altă parte, hotărârea este şi contradictorie în ceea ce priveşte considerentele şi menţiunile cuprinse în dispozitivul său.

Pe de o pane, deşi indicaţiile de casare obligau tribunalul să reia judecata, plecând de la încheierea pronunţată în 2 iulie 2010, adică reţinând că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă, iar această dezlegare a intrat în puterea lucrului judecat, întrucât nu a mai fost apelată de niciuna dintre părţi a repus în discuţie şi a reanaiizat. aceeaşi excepţie, reţinând că reclamanţii nu justifică un interes, iar, pe de altă parte, a respins acţiunea reţinând., referitor îa tbndul cauzei, că verificarea legalităţii unei dispoziţii de restituire se poate face numai în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 cu respectarea termenului legal de 30 de zile.

Această modalitate de soluţionare a cauzei atrage nulitatea sentinţei pentru nerespectarea indicaţiilor obligatorii din deciziile de casare, producând astfel apelanţilor o vătămare care nu poate fi înlăturata altfel decât prin anularea sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.A.O. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul menţinerii ca temeinică şi legală a hotărârii instanţei de fond şî susţinând următoarele critici de nelegalitate:

În mod greşit, instanţa de apel a considerat sentinţa ca fiind nulă pe motiv ca nu s-au respectat indicaţiile obligatorii din decizia de casare, de fapiu! că a intrat în puterea lucrului judecat şi că intimaţii au calitate procesuală activă,

Art. 315 C. proc. civ. nu prevede nulitatea sentinţei, cî numai faptul că instanţa de rejudecare este obligată să ţină seama de recomandările instanţei de casare.

Calificarea instanţei de apel ca fiind o acţiune de drept comun este nelegală, întrucât Legea nr. 10/2001 nu este o convenţie, cî este un act administrativ emis de primărie, astfel că dispoziţia emisă de primar nu se subordonează actelor de formă şi fond, ci doar legii speciaie în baza căruia a fost emis.

Pe fondul cauzei, subliniază că Legea nr. 10/2001 este strictă şi prevede ca dispoziţia are caracter special nu numai în ce priveşte procedura, forma şi conţinutul, dar şî termenul în care poate fi contestată şi de către cine.

Acţiunea promovată de chiriaşii statului într-un imobil naţionalizat are scopul să arate că beneficiarul dispoziţiei de restituire a imobilului este o persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001şi că nu are nicio legătură de rudenie cu proprietarii de drept ai imobilului, vizând o problema specifică Legii nr. 10/2001 şi nu una de drept comun.

Cu privire Ia dreptul de preemţiune, acesta nu este prevăzut de Legea nr. 10/2001 ci doar de normele de aplicare a legii.

Soluţia instanţei de apel este nelegală şi confuză atâta vreme cât trimite cauza spre rejudecare, pe dreptul comun dar, după regulile impuse de Legea nr. 10/2001, cu privire la persoana îndreptăţită.

Dacă s-ar admite o astfel de procedură s-ar încălca Legea nr. 10/2001, lege de reparaţie a abuzurilor făcute proprietarilor deposedaţi abuziv, ajungându-se în situaţia ca litigiile să fie judecate pe dreptul comun iar cele de drept comun să fie judecate pe legea specială, fiind inadmisibil.

Instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 261 şi următoarele C. proc. civ., decizia fiind lovită de nulitate.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, a temeiurilor de drept incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Instanţa de control judiciar constata că aspectele sesizate prin motivele de recurs vizează, pe de o parte, faptul că hotărârea recuratâ nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ipoteză ce se circumscrie sferei de incidenţă a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cât şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în speţa, de faţă, critică ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În drept, motivul de recurs bazat pe nemotivare, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se grefează pe ceea ce trebuie sa cuprindă hotărârea judecătorească şi anume pe considerentele de fapt şi de drept. reţinute în justificarea soiuţiei pronunţate.

De asemenea, conform art, 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat, de reclamant prin motivele de recurs, hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În speţa supusă analizei, se constată că instanţa de apel a analizat, într-o manieră convingătoare, clară şi concisă, toate mijloacele de apărare invocate de părţile litigante şi a expus atât considerentele de fapt, cât şi considerentele de drept care au stat la baza soluţiei pronunţate cu privire la apelul declarat de reclamanţii Săvuiescu, netlind incident motivul de recurs prevăzut de ari. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurentul pârât susţine că instanţa de apel în ultimul alineat ar fi reţinut că trimite cauza spre rejudecare având în vedere "această situaţie de fapt şi motivaţie contradictorie ", fără a preciza la ce situaţie de fapt se referă şi la ce motivare contradictorie.

Situaţia de fapt avută în vedere de către instanţa de apel nu poate fi decât acea prezentată anterior acestei concluzii, referitoare la dezlegările obligatorii şi la indicaţiile instanţei de control judiciar anterioară, iar motivarea contradictorie din sentinţă este reflectată de reţinerea pe de o parte a lipsei interesului, iar pe de altă parte a respingerii pe fond a cererii pe considerente de inadmisibilitate a verificării legalităţii deciziei emise în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte criticile de recurs încadrabile în pct. 9 al art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apei, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 4727 din 17 octombrie 2005 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti, pentru fraudă la lege, cauză ilicită şi lipsa dreptului la restituire prevăzut de Legea nr. 10/2001, solicitând, totodată şi constatarea nulităţii absolute a procesului verbal de predare-primire din 30 martie 2006 emis de C.G.M.B. - A.F.l.

Sentinţa civilă nr. 12670 din 15 octombrie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, şi s-a respins acţiunea pentru acest motiv, a fost atacată cu apel de către reclamanţi, iar Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 113 din 28 ianuarie 2010, a admis apelul, a anulat sentinţa civilă apelată şi a reţinui cauza în vederea soluţionării la Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de fond.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti ca instanţă de fond. care prin încheierea din 2 iulie 2010, a soluţionat excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi madmisibilităţii,

Astfel, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, în considerente reţinând că reclamanţii au interes în promovarea acţiunii, faţă de dispoziţiile O.U.G. nr. 8/2004, iar excepţia madmisibilităţii a fost apreciată o apărare de fond.

Tribunalul Bucureşti, secţia a-lll-a civilă, prin sentinţa nr. 167 din 2 februarie 2011 a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor, cu reţinerea In considerente a taptului că deşi au vocaţie la cumpărarea apartamentului ce face obiectul dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanţii nu au făcut dovada intenţiei de a cumpăra, astfel încât nu au interes legitim în constatarea nulităţii unui titlu de proprietate, faţă de care au calitate de terţi.

Reclamanţii au formulat apel, iar Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IX-a civilă, prin Decizia civilă nr. 199 din 30 iunie 2011 a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu motivarea că tribunalul nu a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei de interes a formulării acţiunii, încălcându-se principiul oralităţii şi al contradictorialităţii. Instanţa de apel a reţinut şi nemotivarea hotărârii atacate.

Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 5650 din 21 septembrie 2012 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a constatat nulitatea recursului declarat de Municipiul Bucureşti prin primarul generai şi s-a respins recursul formulat de pârâtul M.A.O.

Cu privire la recursul pârâtului M.A.O., instanţa supremă a reţinut ca în mod legal Curtea de Apel a statuat asupra faptului că respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active este intrată în puterea lucrului judecat, astfel că instanţa de fond nu o putea relua şi la momentul pronunţării sentinţei şi, mai mult decât atât, să se pronunţe în sens diametral opus,

A dat îndrumări ca în rejudecare, tribunalul să pornească de la această premisă a soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale active, ce a presupus şi evaluarea interesului reclamanţilor în acţiunea în nulitate promovată, potrivit menţiunilor încheierii din 2 iulie 2010.

Cu toate acestea, deşi statuările instanţelor de casare erau clare şi obligatorii, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 861 din 12 iunie 2014, rejudecând în fond, după anulare, a respins acţiunea formulată de reclamanţi, soluţionând cauza în temeiul aceleiaşi excepţii a lipsei calităţii procesuale active determinată de lipsa interesului, excepţie care era intrată în puterea lucrului judecat, conform deciziei de casare anterioare.

Tribunalul era ţinut să pornească în analiza cauzei de la soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active, intrată în puterea lucrului judecat, însă instanţa, în mod greşit, a repus în discuţie şi a reanalizat aceeaşi excepţie, constatând, în final, că reclamanţii nu justifică un interes.

Înalta Curte constată că în mod judicios, Instanţa de apel a admis apelul reclamanţilor, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd ca în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Regula stabilită de art. 315 alin. (3) C. proc. civ. cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate decurge din chiar natura controlului judiciar şi a principiului ierarhizării instanţelor.

Deşi recurentul a susţinut că "practica de ultimă oră" a Curţii Constituţionale ar fi în sensul că instanţele nu ar mai fi obligate să respecte deciziile de casare şi că ar trebui să analizeze cauza în ansamblu, acesta nu a indicat concret vreo decizie prin care să se fi constatat neconstituţionaliiatea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de recurs prin care s-au formulat critici ce vizează fondul cererii de chemare în judecată nu pot fi analizate în această fază procesuală raportat la limitele date de soluţia atacată, prin care nu s-a analizat fondul cauzei.

Motivul de recurs privind nepronunţarea instanţei de apel asupra calificării cauzei cererii de chemare în judecată, şi anume daca este o cerere întemeiată pe dreptul comun, art. 948 pct. 4 C. civ., sau legea specială, Legea nr. 10/2001, nu poate fi primit.

Recurentul pârât a susţinut această problemă de drept şi în codrul recursului soluţionat prin Decizia nr. 5650/2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin această decizie reţinându-se ca aceste critici privind calificarea actului juridic dedus judecăţii şi inaplicabiiitatea dispoziţiilor art. 948 C. civ. reprezintă aspecte cu privire la care instanţa de recurs nu poate statua omisso medio, astfel că acestea urmează a fi avute în vedere de către instanţa de rejudecare.

Astfel, prin această decizie de casare anterioară instanţa de recurs a considerat că aceste probleme de drept nu pot influenţa analizarea recursului din perspectiva calităţii procesuale active, dedusă din existenţa interesului de a ataca dispoziţia emisa în favoarea reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001, urmând a fi analizate ca probleme legate de soluţionarea fondului cauzei.

Date fiind aceste dezlegări, nu se poate reţine neiegalitatea deciziei instanţei de apel, în cadrul căreia nu s-a analizat fondul cauzei, din perspectiva neanafizărh în mod expres a problemei cauzei cererii de chemare în judecată, şi anume a faptului dacă în cadrul cererii de constatarea a nulităţii dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001, sunt aplicabile prevederile art. 948 C. civ.

Pentru considerentele expuse, criticile formulate prin prezentul recurs la adresa hotărârii instanţei de ape], care vizează faptul că în mod greşit a fost anulată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare, sunt nefondate.

Faţă de toate cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.A.O. împotriva Deciziei nr. 554/A din data de 10 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1155/2015. Civil  ICCJ. Decizia nr. 1023/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1139/2015. Civil