ICCJ. Decizia nr. 1048/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1048/2015
Dosar nr. 34086/3/2013
Şedinţa publică din 22 aprilie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 15 octombrie 2008, reclamanta SC E. Gmbh a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 998 şi urm. C. civ., art. 1084 C. civ., în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata următoarelor sume de bani: 985.059,36 euro reprezentând daune-interese compensatorii pentru prejudiciul suferit de reclamantă, constând în neîncasarea preţului pentru un număr 18 autovehicule blindate, preţ care i-ar fi revenit în temeiul contractului din 1999 (care avea ca obiect vânzarea de către reclamantă şi cumpărarea de către M.F.P. a unui total 43 de autovehicule blindate, din care au fost efectiv predate beneficiarului 25 de autovehicule) dacă autorităţile Statului Român nu ar fi ridicat, fără drept, obstacole care ar fi împiedicat-o să predea acest transport beneficiarului în acord cu clauzele contractuale; 1.617.961,05 euro, reprezentând daune-interese compensatorii pentru penalităţile de întârziere pe o perioadă de 3 ani, pe care le-ar fi putut încasa conform pct. 10 din contract, dacă cele 18 autovehicule blindate ar fi fost predate beneficiarului în acord cu clauzele contractului, iar beneficiarul nu ar fi achitat preţul; 177.310,68 euro, reprezentând daune-interese compensatorii pentru beneficiul nerealizat de reclamantă datorită neîncasării preţului mai sus arătat, estimat ca fiind egal cu dobânda legală de 6% pe an (prevăzută la art. 4 din O.G. nr. 9/2000 privind dobânda legală pentru obligaţii băneşti), pentru o perioadă de 3 ani.
Prin sentinţa nr. 759 din 29 mai 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea.
Tribunalul a reţinut că societatea comercială germană SC E.E. Gmbh (actuala societate comercială E. Gmbh), în calitate de „Contractant" şi M.F.P., reprezentat de directorul general al Trezoreriei, în calitate de "Beneficiar", au încheiat la data de 20 decembrie 1999 un contract de vânzare-cumpărare a 43 de autovehicule speciale pentru transport valori la un preţ global de 42.258.337.280 rol.
În contract s-a stipulat că E. este obligată să asigure producţia şi să se ocupe de livrarea (transportul) autovehiculelor, cu respectarea specificaţiei tehnice şi a termenelor de livrare, livrarea urmând a se face pe loturi, la sediul M.F.P. - Direcţia Generală a Trezoreriei. De asemenea, E. urma să suporte taxele şi impozitele ("asumate prin ofertă") aferente livrărilor, până la recepţia fiecărui autovehicul la sediul ministerului.
Derularea acestor raporturi contractuale nu s-a mai desfăşurat în mod corespunzător după ce, la livrarea ultimelor 18 autovehicule, nu s-a mai acordat liberul de vamă, reclamanta susţinând că, ulterior, pârâtul ar fi intrat în proprietatea acestora fără achitarea preţului, funcţionari ai statului interpretând şi aplicând incorect legislaţia incidentă şi acţionând în mod abuziv.
Astfel, aceasta a pretins că faptele ilicite ce o îndreptăţesc la dezdăunare ar fi fost comise de următorii prepuşi ai statului: D.G.V. - care a calculat eronat şi abuziv taxele vamale şi a refuzat acordarea liberului de vamă, iar ulterior a confiscat bunurile; D.S.C. din cadrul M.F.P. - care ar fi tergiversat soluţionarea contestaţiei şi s-a raliat punctului de vedere al D.G.V.; Comisia Interministerială de pe lângă Secretariatul General al Guvernului constituită în temeiul O.G. nr. 128/1998 - care ar fi împroprietărit M.F.P., privit aici ca prepus al pârâtului, cu autovehiculele "expropriate"; M.F.P. - care a retras din contul reclamantei fără nicio bază legală întregul disponibil şi SC E. SA - care a permis debitarea contului, fără consimţământul titularei acestuia.
Tribunalul a respins excepţia prescripţiei, reţinând că dreptul la acţiune s-a născut la momentul pronunţării Deciziei nr. 5932 din 13 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-au anulat decizia M.F.P. şi actele emise de D.G.V. şi s-a stabilit o altă valoare în vamă a mărfurilor importate.
Pe fond, tribunalul, faţă de dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., a reţinut că poate fi angajată răspunderea comitentului numai dacă, în persoana prepusului, sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, potrivit art. 998-999 C. civ.
S-a apreciat că statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Cum între stat şi diversele autorităţi administrative cu atribuţii în domeniul fiscal ori vamal, ministere sau bănci cu capital majoritar de stat nu există un raport de prepuşenie în sensul prevederilor legale menţionate, tribunalul a constatat că nu poate fi atrasă o răspundere civilă a statului, ca subiect distinct de drept, pentru acţiuni ale acestor autorităţi sau pentru fapte ale funcţionarilor încadraţi în aceste autorităţi conform legii - fapte care, la rândul lor, trebuie să poată fi calificate ca fiind delicte civile, calificare esenţială pentru a putea atrage şi o răspundere întemeiată pe art. 1000 alin. (3) a acestor autorităţi cu personalitate juridică şi patrimoniu distinct, afectat obiectului lor de activitate.
Întrucât niciuna dintre condiţiile de mai sus, esenţiale pentru reţinerea unei asemenea răspunderi civile delictuale în speţă, nu au fost probate de reclamantă, conform art. 1169 C. civ., acţiunea a fost considerată nefondată.
Tribunalul nu a reţinut nici faptul licit al îmbogăţirii fără justă cauză ca temei juridic subsidiar răspunderii civile delictuale pentru pretenţiile băneşti, având în vedere că acţiunea în restituire trebuie limitată la îmbogăţirea efectivă şi că are un caracter subsidiar. S-a apreciat că, în speţă, nu rezultă că trecerea în proprietatea statului a celor 18 vehicule blindate sau poprirea contului deţinut la SC E. SA ar fi fost efectuate fără „justă cauză”, măsura confiscării administrative, fără legătură cu exproprierea, precum şi executarea creanţei bugetare, neputând fi cenzurate în acest cadru procesual.
Prin Decizia nr. 140/A din 28 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei sus-menţionate.
Instanţa de apel a reţinut că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., întrucât tribunalul a cercetat condiţiile legale cerute de temeiurile de drept invocate în acţiune, chiar dacă pârâtul M.F.P. nu a depus întâmpinare şi nu a invocat apărări de fond decât prin concluziile scrise depuse la data de 29 mai 2009.
Referitor la întrunirea condiţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., instanţa de apel a reţinut că, deşi reclamanta a chemat în judecată Statul român prin M.F.P., pretinde că există raport de prepuşenie între M.F.P. ca subiect de drepturi şi obligaţii şi D.G.V. în temeiul H.G. nr. 147/1996, în vigoare la momentul blocării maşinilor în cauză, însă activitatea de vămuire, ca atribuţie principală a D.G.V., a rezultat din lege şi nu a reprezentat o funcţie încredinţată de pârâtă acestei instituţii.
Faptul că H.G. nr. 147/1996 prevede că D.G.V. este subordonată M.F.P. nu echivalează cu instituirea, prin act normativ, a unei răspunderi a M.F.P. pentru greşelile săvârşite de funcţionarii D.G.V. în desfăşurarea activităţilor lor profesionale, atâta vreme cât această instituţie are personalitate juridică şi patrimoniu propriu.
În ceea ce priveşte legătura dintre M.F.P. şi D.G.S.C., instanţa de apel a apreciat că această direcţie, învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă împotriva actelor constatatoare a D.G.V., desfăşoară o activitate jurisdicţională, activitate ce nu poate fi calificată ca o acţiune delictuală. Singura entitate care poate cenzura activitatea acestei direcţii de soluţionare, procedural şi pe fond, a contestaţiei formulate de reclamantă nu este M.F.P., ci instanţa de judecată.
Pentru aceleaşi argumente nu s-a putut reţine existenţa unui raport de prepuşenie nici între M.F.P. şi Comisia Interministerială de pe lângă Secretariatul General al Guvernului.
În ceea ce priveşte legătura de prepuşenie între M.F.P. şi „instituţiile implicate în retragerea disponibilului din contul reclamantei deschis la SC E. SA”, s-a reţinut, pe de o parte, că aceste instituţii nu au fost indicate de reclamantă, iar, pe de altă parte, că aceste instituţii au pus în executare titluri executorii valabile în acel moment, astfel că nu poate fi asimilată delictului civil acţiunea de punere în executare a acestor titluri executorii.
Curtea de apel a mai apreciat şi că reclamanta nu a făcut dovada existenţei faptei ilicite.
Astfel, din cuprinsul Deciziei nr. 5932 din 13 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că pentru cele 18 autovehicule blocate în vamă şi care formează obiectul prezentei acţiuni, actele constatatoare ale D.G.V. privind cuantumul taxei vamale datorate de apelantă sunt nedesfiinţate şi ca atare, legale şi executorii.
În aceste condiţii, D.G.V. a pus în executare aceste titluri, valorificând cele 18 autovehicule.
În ceea ce priveşte invocarea îmbogăţirii fără just temei, s-a reţinut că valorificarea celor 18 autovehicule după procedura prevăzută de dispoziţiile art. 375 alin. (2) şi 381 alin. (1) din H.G. nr. 1114/2001 nu a reprezentat o expropriere a acestor maşini fără acordarea unei juste despăgubiri.
Prin Decizia nr. 998 din 27 februarie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei împotriva deciziei sus menţionate, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanţa de fond.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a constatat că, în mod greşit a reţinut instanţa de fond, printr-o raportare restrictivă la dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, că nu poate exista raport de prepuşenie între Statul Român şi autorităţile publice.
S-a apreciat că mecanismul antrenării răspunderii civile delictuale a statului pentru fapta prepusului a fost insuficient explicitat de reclamantă, iar instanţa de fond nu a identificat, în mod neechivoc, norme de drept aplicabile şi nici nu a pretins părţii acele precizări care să fie utile în calificarea juridică a raportului dedus judecăţii, deşi art. 129 alin. (4) C. proc. civ. prevede această obligaţie.
Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârşită de organele sale, constituie o măsură de protecţie pentru victima prejudiciului care are posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însăşi, ceea ce nu exclude răspunderea persoanelor fizice care intră în componenţa organelor persoanei juridice.
Art. 52 din Constituţie consacră tocmai dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri şi care a produs o vătămare, să obţină recunoaşterea dreptului şi repararea pagubei.
Prin urmare, instanţele au avut obligaţia să analizeze cererea de chemare în judecată în baza dispoziţiilor anterior menţionate, dispoziţiile dreptului comun (Decretul nr. 31/1954) fiind aplicabile în completarea acestora, cu privire la condiţiile generale de angajare a răspunderii statului şi numai dacă legea specială, care reglementează raporturile dintre stat şi autorităţile publice indicate de reclamantă, nu conţine prevederi derogatorii sau condiţii speciale pentru angajarea răspunderii.
În măsura în care instanţa de fond nu a identificat norma de drept aplicabilă pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei raportului de prepuşenie dintre stat şi autorităţile publice indicate ca având calitatea de prepus şi nici nu a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale, aşa cum s-au invocat prin cererea de chemare în judecată, prin raportare la fiecare acţiune şi inacţiune considerate fapte ilicite, nu a cercetat fondul cauzei.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 22 octombrie 2013 sub nr. 34086/3/2013.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 22 noiembrie 2013, pârâtul Statul roman a invocat excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale a Tribunalului Bucuresti, secţia civilă, în raport de dispoziţiile Legii nr. 554/2004.
La data de 20 decembrie 2013, reclamanta E. Gmbh a formulat şi a depus precizare la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 985.059,36 euro cu titlu de daune-interese compensatorii pentru prejudiciul suferit prin neîncasarea preţului pentru 18 autovehicule blindate cuvenit în baza contractului din 1999 pe care l-a încheiat cu M.F.P.; în principal să fie obligat pârâtul să-i plătească suma de 177.310,68 euro cu titlu de beneficiu nerealizat reprezentând dobânda legală de 6% pe o perioadă de 3 ani, aferentă sumei mai sus menţionate; în subsidiar să fie obligat pârâtul să-i plătească suma de 1.617.961,05 euro cu titlu de daune-interese compensatorii reprezentând penalităţile de întârziere pentru o perioadă de trei ani pe care le-ar fi putut încasa în baza contractului din 1999 pe care l-a încheiat cu M.F.P.
În raport cu cele reţinute prin decizia de casare, reclamanta a înţeles să precizeze cererea de chemare în judecată, în sensul că pretenţiile pe care le are faţă de pârât sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.
Susţine că răspunderea juridică a Statului a fost reglementată, la data producerii faptelor ilicite (anii 2000-2002), de art. 48 din Constituţia României, în forma adoptată în anul 1991, iar în prezent, ca urmare a revizuirii Constituţiei în anul 2003, răspunderea juridică a Statului a fost reglementată de art. 52, aşa cum s-a reţinut şi în decizia de casare. Art. 52 din Constituţie consacră răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate atât prin fapte ilicite, cât şi prin acte administrative emise de o autoritate publică.
La termenul de judecată din 31 ianuarie 2014 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale.
Prin sentinţa nr. 147 din 31 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată aşa cum a fost precizată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că fapta ilicită pentru care pârâtul a fost chemat să răspundă, în calitatea sa de comitent, nu există.
Astfel, se pretinde, de către reclamantă, că fapta ilicită a autorităţilor constă în ridicarea, fără drept, de obstacole nejustificate care au condus în final la întreruperea livrării şi predarea autovehiculelor către beneficiar. Mai precis, se arată că pentru cele 18 autovehiculele blindate ce trebuiau predate beneficiarului (M.F.P. reprezentat de directorul general al Trezoreriei), în baza contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1999, nu s-a primit liberul de vamă, sub pretextul că taxele vamale pentru restul autovehiculelor blindate, ce fuseseră anterior predate, nu au fost integral achitate. În continuare, funcţionarii Direcţiei Generale de soluţionare a contestaţiilor din cadrul M.F.P. au tergiversat timp de 6 luni, cu rea-intenţie, soluţionarea contestaţiei pe care reclamanta a formulat-o împotriva actelor constatatoare şi cu referire la refuzul vămuirii celor 18 blindate, fiind depăşit termenul de 150 de zile pentru păstrarea acestor autovehicule în antrepozitul vamal. Ulterior, se realizează trecerea gratuită a acestor autovehicule în proprietatea statului, precum şi valorificarea acestora, prin atribuirea gratuită către M.F.P., fiind astfel încălcat dreptul său de proprietate. Preţul celor 18 autovehicule blindate a fost retras din contul reclamantei deschis la SC E. SA, la simpla solicitare a beneficiarului, în absenţa unui titlu executoriu şi contrar convenţiilor încheiate cu banca, adică în mod abuziv.
În analiza caracterului ilicit al faptelor deduse judecăţii, tribunalul a reţinut că, prin actele constatatoare din 30 noiembrie 2000 emise de D.G.V., s-au stabilit obligaţii de plată în plus pentru primul lot de 25 de vehicule blindate. Suma totală reţinută ca fiind datorată a fost de 6.551.587.975 lei. La aceste sume au fost calculate şi majorări de întârziere, aşa cum rezultă din Decizia nr. 952 din 27 iunie 2001 a Direcţiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul M.F.P.
M.F.P.-D.G.V. a comunicat reclamantei că cele 18 autovehicule blindate vor fi vămuite după achitarea diferenţei de taxe vamale neachitate pentru cele 25 de autovehicule vămuite, arătându-se că documentele depuse în vamă de către reclamantă pentru cele 25 de autovehicule au fost analizate, constatându-se că nu au respectat Protocolul 4 din Acordul European, acestea urmând a face obiectul unor anchete în Germania şi Ucraina.
Prin Decizia nr. 952 din 27 iunie 2001 a D.G.S.C. din cadrul M.F.P. a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamantă pentru suma de 6.551.587.975 lei reprezentând datoria vamală stabilită prin cele 25 de acte constatatoare pentru cele 25 de vehicule blindate. În acelaşi timp au fost desfiinţate anexele din 30 noiembrie 2000 la actele constatatoare din 30 noiembrie 2000 privind calculul majorărilor de întârziere în sumă de 4.615.125.941 lei.
S-a reţinut, în soluţionarea acestei contestaţii, că autorităţile germane au comunicat că vehiculele menţionate în certificatele de origine ce au făcut obiectul controlului, nu sunt identice cu vehiculele importate în România, acestea fiind transformate din autovehicule neblindate în autovehicule blindate în Ucraina, devenind aşadar alte produse, diferite de cele livrate de producătorul german, neputând fi aplicat tariful vamal preferenţial.
M.F.P.-D.G.V.-B.V.C.V. a transmis către D.R.V.I. Bucureşti la data de 20 februarie 2001 că cele 18 blindate vor fi trecute în proprietatea statului deoarece termenul acordat reclamantei pentru depunerea documentelor din care să rezulte valoarea reală a acestora a fost 31 decembrie 2000.
Aşa cum rezultă din acest înscris, cele 18 autovehicule blindate au fost trecute în proprietatea statului întrucât reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune documentele necesare stabilirii taxelor reale datorate, adică în vederea vămuirii.
Reclamanta a formulat, la instanţa de contencios administrativ, contestaţie împotriva Deciziei nr. 952 din 27 iunie 2001 a D.G.S.C. din cadrul M.F.P. iar prin Decizia nr. 5932 din 13 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus anularea deciziei menţionate şi a actelor constatatoare din 30 noiembrie 2000 şi s-a stabilit o valoare în vamă a celor 25 de autovehicule blindate de 13.839.091.385 lei.
În considerentele acestei hotărâri s-a arătat că obiectul deciziei contestate este reprezentat de actele constatatoare pentru cele 25 de blindate şi, deşi atât prin acţiune cât şi prin recurs, reclamanta s-a referit şi la situaţia celor 18 autovehicule, acestea nu au format obiectul deciziei administrative.
Faţă de cele prezentate, instanţa de fond a constatat că demersurile reclamantei au avut în vedere doar cele 25 de autovehicule blindate, neexistând niciun demers referitor la cele 18 autovehicule blindate a căror vămuire a fost refuzată de către D.G.V. până la achitarea taxelor suplimentare stabilite. Acest refuz de vămuire a avut la bază şi inexistenţa unor documente justificative prin care să se determine valoarea reală a autovehiculelor, astfel cum se desprinde din adresa comunicată către reclamantă prin care se face trimitere la art. 3 din H.G. nr. 392/1999, precum şi de necesitatea finalizării investigaţiilor solicitate de A.V.R. de la autorităţile germane şi ucrainene. Aceste comunicări au fost efectuate către reclamantă în 07 iunie 2000, adică cu aproximativ 8 luni înainte ca autorităţile să procedeze la reţinerea autovehiculelor blindate, timp în care reclamanta nu a înţeles să conteste măsurile adoptate. De asemenea, nici ca urmare a comunicării adresei comunicată reclamantei în 08 decembrie 2000, aceasta nu a întreprins niciun demers faţă de refuzul de vămuire a celor 18 blindate.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în cap. X C. vam. al României în vigoare la acel moment, reclamanta avea deschisă calea plângerii şi a contestaţiei împotriva măsurilor autorităţilor vamale, respectiv împotriva refuzului de vămuire a celor 18 autovehicule blindate de către autorităţile vamale prin condiţionarea acestui act de achitarea taxelor stabilite în plus pentru celelalte 25 de autovehicule blindate vămuite anterior, refuz exprimat de către autorităţile vamale şi comunicat reclamantei prin adresa din 01 iunie 2000 şi adresa din 8 decembrie 2000 a Biroului Vamal, cale pe care însă aceasta nu a înţeles să o urmeze.
De altfel, odată cu aceasta adresă au fost comunicate şi un set de procese-verbale de contravenţie nr. 1341-1365 încheiate în conformitate cu art. 185 din Legea nr. 141/1997 şi art. 386 lit. k) din H.G. nr. 626/1997, adică pentru depunerea declaraţiei vamale sau a documentelor însoţitoare conţinând date eronate privind valorile în vamă, forma, cantitatea sau originea bunurilor. În acest caz, art. 386 lit. k) din H.G. nr. 626/1997 prevedea că bunurile constatate în plus, în ceea ce priveşte felul, cantitatea sau originea se confiscă. Disp. art. 387 prevedeau că aceste contravenţii se stabilesc conform art. 185 C. vam., împotriva acestui proces-verbal contravenientul putând face plângere în termen de 15 zile de la comunicare.
Aşadar, reclamantei i s-a adus la cunoştinţă că vămuirea celor 18 blindate se va efectua în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 392/1999, fiind necesară determinarea valorii reale. În acest caz, importatorul avea posibilitatea ridicării bunurilor, dar în condiţiile prevăzute de acelaşi articol. De asemenea, avea deschisă calea prevăzută de art. 166 şi urm. C. vam. al României, de care însă nu a uzat, cele 18 blindate fiind reţinute pentru depăşirea termenului de 150 de zile.
Întrucât toate măsurile dispuse de autorităţile vamale cu privire la aceste autovehicule nu au fost contestate şi desfiinţate prin procedurile legale, sunt prezumate absolut că sunt legale, sens în care tribunalul a concluzionat că nu există nicio faptă ilicită.
În ceea ce priveşte retragerea sumei de 1.926.606,64 lei, reprezentând preţul celor 18 autovehicule blindate, din contul reclamantei deschis la SC E. SA la solicitarea M.F.P., tribunalul a reţinut că răspunderea civilă delictuală este exclusă în măsura în care poate fi antrenată răspunderea contractuală. Or, aşa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, între reclamantă şi SC E. SA a fost încheiată o convenţie de cont din 28 decembrie 1999. Ca atare, răspunderea pentru eliberarea sumelor din contul reclamantei în alte condiţii decât cele menţionate în contract, nu putea fi antrenată decât în limitele acestei convenţii.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SC E. Gmbh, (care a solicitat, prin aceeaşi cerere, în temeiul art. 103 C. proc. civ. de la 1865, art. 19 din Decretul nr. 167/1958, repunerea în termen cu privire la formularea apelului).
În susţinerea apelului, reclamanta a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că autovehiculele au fost trecute în proprietatea statului din culpa reclamantei, deoarece nu ar fi prezentat documente justificative necesare determinării valorii reale în vamă a autovehiculelor, ajungându-se la împlinirea termenului de 150 de zile după care a urmat „valorificarea" acestora.
Nu lipsa vreunor documente a antrenat lipsirea reclamantei de proprietate, pentru că documentele au fost prezentate în nenumărate rânduri, ci faptele prejudiciabile ale autorităţilor Statului Român: (1) tergiversarea soluţionării plângerii; (2) refuzul luării în considerare a documentelor avute în cele din urmă în vedere de Înalta Curte, care a constatat validitatea acestora cu putere de lucru judecat şi (3) condiţionarea vămuirii de plata unor sume nejustificate.
Este adevărat că reclamanta nu a iniţiat un litigiu separat pentru calculul valorii în vamă a celor 18 autovehicule, deoarece a considerat că modalitatea de determinare a valorii în vamă a autovehiculelor urma să fie stabilită în mod principal pentru toate autovehiculele contractate, prin soluţia la plângerea pe care a depus-o împotriva actelor constatatoare întocmite pentru primele 25 de autovehicule, urmând a se constata că valoarea în vamă trebuie calculată în baza documentelor de provenienţă existente, pe care le prezentase deja în mod repetat.
Din considerentele deciziei instanţei supreme rezultă cu putere de lucru judecat că această modalitate de determinare a valorii în vamă este cea corectă, deoarece corespunde Acordului privind aplicarea art. 7 al G.A.T.T. din 1994, precum şi H.G. nr. 392/1999 privind controlul valorii în vamă a mărfurilor importate.
Arată că nu a operat „reţinerea autovehiculelor" cu caracter de sancţiune aplicată de autorităţile vamale, în baza unui act administrativ, ci în baza notificării făcute de SC W.R. SRL, reprezentant al M.F.P., în mod abuziv şi fără a preciza baza legală.
Chiar dacă termenul de păstrare în depozit vamal expirase, s-au comis 2 ilegalităţi: a fost lipsit un proprietar de proprietatea sa fără să fie invocată utilitatea publică, fără ca acesta să primească o dreaptă şi prealabilă despăgubire şi fără ca bunurile expropriate să fi rezultat din infracţiuni respectiv, a fost sancţionat exportatorul (proprietarul) pentru o procedură vamală de care răspundea, importatorul (Ministerul).
Susţine că nu a contestat procesele verbale de contravenţie nefiindu-i comunicate, cu atât mai mult cu cât aceste procese verbale nu se află depuse la dosarul cauzei, aşadar nu reprezintă probe propuse şi admise pe baza cărora putea fi întemeiată soluţia instanţei de fond.
Art. 4 din H.G. nr. 392/1999 privind plângerile şi contestaţiile la operaţiunile de vămuire efectuate potrivit acestei hotărâri nu a putut fi aplicat în ceea ce priveşte cele 18 autovehicule, atâta timp cât autorităţile vamale au refuzat vămuirea, neputând fi contestată o vămuire care nu a avut loc.
În mod eronat s-a apreciat de către prima instanţa că necontestarea măsurilor reprezintă o prezumţie absolută de legalitate a actelor necontestate. Reclamanta nu a presupus niciodată că măsurile ar fi fost legale, ci a fost nevoită să aştepte finalizarea unor proceduri judiciare înainte de a le declanşa pe altele.
Pentru retragerea ilicită a sumei de bani din conturile E., reclamanta nu a angajat răspunderea contractuală a SC E. SA, ci răspunderea delictuală a prepusului Statului Român - M.F.P.
I nstanţa de fond a judecat depăşind limitele rejudecării impuse de instanţa supremă prin Decizia nr. 998 din 27 februarie 2013. Prin raportare la decizia de casare, instanţa era obligată să examineze existenţa faptei ilicite a organelor administraţiei publice ale Statului Român potrivit raportului de prepuşenie prevăzute de dispoziţiile art. 1000, alin. (3), raportat la art. 998-999 din vechiul C. civ. şi la celelalte dispoziţii legale arătate în precizarea cererii de chemare în judecată.
Intimatul pârât Statul Român, prin M.F.P., a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii apelului.
Preliminar, în ceea ce priveşte normele de procedură aplicabile, instanţa de apel a constatat că în raport de data sesizării cu acţiunea introductivă a Tribunalului Bucureşti - 21 octombrie 2008- acţiunea este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Instanţa de apel a respins prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 22 mai 2014, ca nefondată, excepţia de tardivitate a căii de atac. În esenţă, instanţa a reţinut că procedura de comunicare a sentinţei nu îndeplineşte condiţiile legale întrucât, deşi era indicat numărul apartamentului, a fost afişată pe uşa principală a clădirii, existând o îndoială cu privire la înmânarea hotărârii atacate prin modalitatea afişării.
La termenul de judecată din 17 septembrie 2014, reclamanta a solicitat comunicarea actelor de procedură viitoare la o altă adresă, indicând persoanele însărcinate cu primirea actelor de procedură.
Prin Decizia nr. 395/A din 2 octombrie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a admis, în parte, cererea; a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 962.731,6 lei şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată începând cu data de 15 octombrie 2005; a respins celelalte pretenţii, ca nefondate; a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a cheltuielilor de judecată în sumă de 40.607,46 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, aşa cum rezultă din cererea introductivă precizată, reclamanta susţine angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în calitate de comitent al autorităţilor vamale, ca urmare a refuzului acestora de vămuire, tergiversării soluţionării contestaţiei sale referitoare la taxele vamale stabilite pentru lotul de 25 vehicule şi a reţinerii şi valorificării unui lot de 18 autovehicule.
Aşa cum rezultă din adresa întocmită de şeful Biroului Vamal Târguri şi Expoziţii din 2011, în privinţa acestui lot de 18 vehicule, autorităţile vamale au comunicat SC E.R. SRL, la data de 08 decembrie 2000, faptul că vămuirea acestor vehicule se va efectua conform art. 3 din H.G. nr. 392 din 21 mai 1999, după achitarea taxelor vamale conform actelor constatatoare din 30 noiembrie 2000 şi a majorărilor de întârziere aferente celor 25 vehicule blindate importate anterior.
Instanţa de apel a reţinut, referitor la primul lot de vehicule, că iniţial acestea au fost vămuite însă, aşa cum rezultă din actele constatatoare din 30 noiembrie 2000 emise de D.G.V., în urma verificărilor ulterioare s-a constatat că taxele vamale stabilite la momentul acordării liberului de vamă de biroul vamal, nu au fost corect calculate. Astfel, au fost revocate actele constatatoare întocmite la momentul efectuării importurilor, întrucât nu au fost respectate prevederile acordului România- UE şi au fost stabilite taxe vamale majorate, cu luarea în considerare a altor tarife vamale decât cele iniţial avute în vedere.
Cu referire la această conduită a autorităţilor vamale, instanţa de apel a reţinut că ea a făcut obiect al unei contestaţii administrative, contestaţie care, deşi a fost formulată de SC E.R. SRL la data de 12 decembrie 2000, a fost soluţionată doar la data de 27 iunie 2001, prin Decizia nr. 952 emisă de M.F.P. - D.G.S.C.
Astfel, ulterior formulării contestaţiei, prin adresa din 05 februarie 2001, D.G.V. a solicitat documentele necesare verificării regimului vamal.
Prin Decizia nr. 12 din 12 februarie 2001, D.R.V. Bucureşti s-a dezînvestit de soluţionarea contestaţiei, care a fost transmisă M.F.P. (D.G.F.P.C.F.S. Bucureşti), prin adresa din 12 februarie 2001.
Prin adresa din 29 martie 2001, M.F.P. - D.G.F.P.C.F.S. Bucureşti a restituit dosarul către D.G.V., motivând că „dosarele contestaţiilor transmise de dvs. nu respectă prevederile legale".
Prin adresa din 19 aprilie 2001, D.G.V. a transmis dosarul Biroului Vamal de Control şi Vămuire la Interior Târguri şi Expoziţii, pentru „a întocmi un referat motivat cu propuneri de soluţionare a contestaţiei”.
Ulterior, contestaţia reclamantei a fost înregistrată la M.F.P. sub nr. 342149 din 07 mai 2001, astfel că decizia M.F.P. - a fost pronunţată în 27 iunie 2001.
Prin această decizie s-a respins contestaţia formulată de SC E.R. SRL, apreciindu-se că suma de 6.551.587.975 lei, la care se adăugau penalităţi de întârziere de 4.651.125.941 lei reprezenta datoria vamală aferentă lotului de 25 vehicule.
Or, deşi este real că această contestaţie nu a vizat măsurile dispuse cu privire la lotul de 18 vehicule ce constituie obiectul prezentei cauze, nu se poate omite faptul că însăşi autorităţile vamale au apreciat că vămuirea acestora trebuie condiţionată de plata taxelor contestate în cadrul acelei proceduri.
În acelaşi sens, instanţa de apel nu a identificat acţiuni ale reclamantei care să fi fost determinante în întârzierea soluţionării contestaţiei în procedura administrativă, astfel încât, pentru aprecierea duratei rezonabile a acesteia, a susţinut că este relevant a analiza, în primul rând, comportamentul autorităţilor sub acest aspect.
Astfel, deşi potrivit art. 167 C. vam. în vigoare la acea dată, o astfel de contestaţie trebuia soluţionată în termen de 30 zile de la data înregistrării ei, nu există nicio justificare obiectivă referitoare la întârzierea cu care s-a procedat la soluţionarea ei, în procedura administrativă, câtă vreme documentele necesare vămuirii fuseseră comunicate de reclamantă încă din data de 30 noiembrie 2000.
Instanţa de apel a mai constatat că această decizie a făcut la rândul ei obiect al cenzurii instanţelor de judecată, iar prin Decizia nr. 5932 din 13 decembrie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus anularea sa şi a actelor constatatoare din 30 noiembrie 2000, reţinând că valoarea în vamă a celor 25 vehicule este de 13.839.091.385 lei, conform expertizei realizate în acea cauză. Expertiza s-a raportat la aceleaşi documente anexate de reclamantă, or, procedând la omologarea ei, se deduce că, implicit, instanţa supremă a apreciat că documentele analizate de expert erau nu doar necesare ci şi suficiente pentru stabilirea valorii în vamă a vehiculelor care au făcut obiectul contractului încheiat între cele două părţi litigante.
Instanţa de apel a înlăturat apărarea pârâtului în sensul că, prin această decizie, s-a constatat că taxele vamale au fost corect calculate, având în vedere anularea actelor emise de autorităţile vamale prin care se procedase la stabilirea taxelor vamale şi a penalităţilor de întârziere, ceea ce presupune cu necesitate nelegalitatea acestora.
Instanţa de apel a reţinut însă că, deşi este real faptul că această hotărâre judecătorească nu a vizat şi taxele vamale datorate pentru lotul de 18 vehicule, în discuţie în prezenta cauză, chiar dacă nu este întrunită condiţia triplei identităţi impusă de art. 1201 C. civ., nu se poate face abstracţie de împrejurarea că prin această hotărâre judecătorească aspectele litigioase dezlegate, care vizează modul de stabilire al regimului vamal aplicabil vehiculelor ce au făcut obiect al litigiului soluţionat anterior irevocabil şi de stabilire a valorii acestora în vamă, sunt pe deplin incidente şi în ceea ce priveşte vehiculele în raport de care reclamanta ridică pretenţii în prezenta cauză.
Curtea de apel a invocat în acest sens jurisprudenţa C.E.D.O. în cauza Siegle împotriva României din 16 aprilie 2013.
S-a reţinut că, potrivit adresei emise de reclamantă la 30 noiembrie 2000, coroborată cu dovada de comunicare, aceasta a transmis Biroului vamal Târguri şi expoziţii atât facturile emise de firma W. Germania, pentru vehiculele exportate, cât şi deconturile bancare aparţinând firmei SC E.E. Gmbh prin care s-au realizat plăţi către firma din C. din Ucraina.
Prin urmare, autorităţile vamale deţineau informaţiile considerate, de chiar instanţa supremă, suficiente pentru stabilirea valorii în vamă a acestor vehicule. Fiindu-le comunicate datele respective încă din data de 30 noiembrie 2000, obligaţia acestora era aceea de a stabili taxele vamale conform documentelor deţinute, pentru lotul de 18 vehicule şi de a proceda în consecinţă la stabilirea şi încasarea taxelor prevăzute de lege.
În atare situaţie, condiţionarea vămuirii lotului de 18 vehicule de plata taxelor recalculate aferente primului lot, aşa cum se menţionează explicit în adresa comunicată la 08 decembrie 2000 către reprezentantul SC E.R. SRL, apare cu atât mai mult nejustificată, câtă vreme o atare operaţiune presupunea întocmirea unor documente vamale distincte.
În acest sens, prevederile art. 160 din Legea nr. 141/1997, privind C. vam. al României, act normativ în vigoare la data săvârşirii faptelor, statuează că „pentru datoriile vamale constatate ulterior liberului de vamă, A.N.V. poate acorda amânări şi eşalonări de plată în termenul legal de prescripţie, potrivit reglementărilor existente în domeniu” iar art. 158 alin. (3) din acelaşi act normativ statuează că „Declaraţia vamală şi actul constatator sunt titluri executorii care se onorează de către societatea bancară, fără accept, poprire şi validare”.
O atare conduită, de a proceda condiţionat la vămuire, deşi autorităţile vamale au avut în mod cert cunoştinţă de exercitarea dreptului constituţional de petiţionare în legătură cu taxele vamale percepute pentru primul lot de vehicule, a fost apreciată de instanţa de apel ca nefiind conformă normelor legale.
Instanţa de apel a constatat, raportându-se inclusiv la considerentele intrate în putere de lucru judecat ale Deciziei nr. 5932/2005, că refuzul acordării liberului în vamă pentru cele 18 autovehicule în urma refuzului acceptării documentelor puse la dispoziţia autorităţilor de către reclamantă, de către autorităţile vamale, a fost neîntemeiat, astfel încât depăşirea termenului de 150 de zile care a condus la lipsirea reclamantei de proprietatea asupra celor 18 vehicule, ca efect al reţinerii şi valorificării acestora, a avut drept cauză necesară şi suficientă această conduită a autorităţilor vamale.
Reclamanta avea obligaţia de a achita aceste taxe, însă nu se poate aprecia că, în contextul sus menţionat, conduita acesteia a fost una culpabilă.
Chiar dacă, în legătură cu acest act prin care practic s-a refuzat vămuirea celor 18 vehicule, reclamanta nu a întreprins un alt demers anterior reţinerii şi valorificării vehiculelor de către autorităţile vamale, o atare omisiune nu poate conduce la constatarea inadmisibilităţii demersului judiciar prezent al acesteia, aşa cum se deduce implicit dar neechivoc din considerentele sentinţei apelate.
În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere în primul rând, statuările intrate în putere de lucru judecat din Decizia civilă nr. 998 din 27 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărâre care a impus instanţei de trimitere analiza în fond a condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului.
Or, în măsura în care instanţa supremă ar fi apreciat asupra inadmisibilităţii acestei cereri, din perspectiva art. 52 alin. (2) din Constituţie, este evident că nu s-ar mai fi impus o atare soluţie, cu atât mai mult cu cât, în ciclurile procesuale anterioare, instanţa de apel care a pronunţat decizia casată, reţinuse lipsa incidenţei răspunderii civile delictuale a pârâtului şi din perspectiva omisiunii reclamantei de a contesta titlurile executorii privind cuantumul taxei vamale datorate pentru cele 18 vehicule, aşadar de a urma procedurile judiciare prin intermediul cărora s-ar fi putut obţine anularea acestor acte administrative.
Instanţa de apel s-a raportat şi la prevederile înscrise în art. 315 alin. (4) C. proc. civ., reclamantei neputându-i-se înrăutăţi situaţia în propria cale de atac, or, reţinerea unui fine de neprimire al acţiunii acesteia, ar avea o atare consecinţă.
Un atare demers judiciar era deschis, potrivit art. 166 şi urm. C. vam. coroborat cu art. 3 din H.G. nr. 392/1999, subiectelor de drept care efectuează operaţiuni supuse vămuirii, or, în speţă, reclamanta avea calitatea de exportator, iar nu de importator, neputându-se pune semnul egalităţii între obligaţia legală de a efectua operaţiunile vamale şi cea asumată contractual, de plată a taxelor vamale stabilite în temeiul legii şi conform procedurii legale, în numele şi pe seama importatorului. Instanţa de apel a constatat că nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a urma această procedură şi nici de a formula contestaţia prevăzută de art. 168 C. vam.
Aprecierea instanţei de fond în sensul că, în cauză, reclamanta avea posibilitatea contestării proceselor verbale de contravenţie, în condiţiile art. 178 C. vam., a fost înlăturată, instanţa de apel reţinând lipsa de suport probatoriu a afirmaţiei, câtă vreme la dosar nu au fost anexate astfel de procese verbale. Mai mult, nici din cuprinsul adresei existente la fila 68 Dosar apel nr. 3543/2/2011, nu rezultă că respectivele procese verbale ar fi vizat acest lot de autovehicule dar mai ales că acestea ar fi fost comunicate reclamantei - titulara dreptului de proprietate asupra vehiculelor. În acelaşi sens, instanţa de apel a avut în vedere adresele din 19 februarie 2001, din care rezultă că luarea în evidenţă a acestui lot de vehicule, s-a realizat la solicitarea SC W.R. SRL, considerentul care a justificat această solicitare fiind „expirarea perioadei de 150 zile pentru vămuire şi prelungirile acestora”.
În raport de aceste ultime înscrisuri, instanţa de apel a reţinut ca fondată susţinerea reclamantei în sensul că reţinerea lotului de 18 autovehicule, nu a avut ca temei sancţionarea acesteia în baza unui act administrativ emis în acest sens, ci s-a realizat în baza notificării făcute de SC W.R. SRL, reprezentant al M.F.P.
Instanţa de apel a reţinut că este fondată şi susţinerea reclamantei în sensul că depăşirea termenului de 150 zile pentru vămuire şi a prelungirilor acordate, s-a datorat conduitei culpabile a autorităţilor vamale, cu luarea în considerare a prevederilor înscrise în art. 381 din H.G. nr. 626/1997 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a C. vam. al României, potrivit cărora, pentru valorificarea bunurilor, era necesar să se constate că titularii fie nu au reglementat situaţia vamală a bunurilor, fie şi-au manifestat expres voinţa de a abandona bunurile printr-o declaraţie scrisă, dată autorităţilor vamale. Or, în cauză, în raport de cele anterior menţionate, nu s-a reţinut nicio culpă a reclamantei în necomunicarea datelor reale necesare efectuării operaţiunilor de vămuire şi nici nu s-a probat intenţia reclamantei de a abandona acest lot de vehicule.
La dosar nu au fost administrate dovezi din care să rezulte comunicarea adeverinţei de reţinere bunuri din 2001.
În consecinţă, contrar apărărilor pârâtului, valorificarea celor 18 autovehicule, în condiţiile anterior reliefate, nu a putut fi apreciată ca fiind conformă normelor legale incidente la care s-a făcut anterior trimitere.
Reclamanta a probat înregistrarea unui prejudiciu cert, reprezentat de contravaloarea celor 18 vehicule trecute în proprietatea pârâtului, prin depunerea la dosar a raportului de expertiză realizat de expertul contabil C.V., avut deja în vedere şi omologat de instanţa supremă, în litigiul anterior, pentru determinarea valorii acestor bunuri.
Instanţa de apel a apreciat că se impune a se raporta la această expertiză, reclamanta neputându-se prevala de preţul stabilit în contractul încheiat cu pârâtul, câtă vreme a precizat expres că demersul său procesual este fundamentat pe răspunderea civilă delictuală a pârâtului, iar această convenţie a fost reziliată într-o procedură judiciară.
Instanţa de apel a înlăturat susţinerile reclamantei în sensul că este îndreptăţită la restituirea sumei 985.059,36 euro, reprezentând daune-interese compensatorii pentru prejudiciul suferit constând în neîncasarea preţului celor 18 autovehicule blindate, preţ care i-ar fi revenit în temeiul contractului din 1999, reţinând totodată, sub acest aspect, că în mod corect a apreciat instanţa de fond, în ceea ce priveşte retragerea sumei de 1.926.606,64 lei reprezentând preţul celor 18 autovehicule blindate, din contul reclamantei deschis la SC E. SA, la solicitarea M.F.P., că sunt incidente normele care reglementează răspunderea civilă contractuală.
Astfel, în mod judicios s-a reţinut că între reclamantă şi SC E. SA a fost încheiată convenţia de cont din 28 decembrie 1999, astfel că răspunderea pentru eliberarea sumelor din contul reclamantei în alte condiţii decât cele menţionate în contract nu poate fi antrenată decât în limitele acestei convenţii.
Tot astfel, este neîndoielnic că în discuţie este retragerea unei sume care reprezenta contraprestaţia la care pârâtul se angajase contractual, respectiv că aceasta s-a realizat ulterior împlinirii termenului stabilit în contract, dată la care nu fuseseră recepţionate vehiculele, conform clauzelor contractuale. În plus, aşa cum s-a arătat, această convenţie a fost constatată reziliată pe cale judiciară, astfel că nu mai era posibilă repunerea în discuţie şi cenzurarea conduitei pârâtului referitoare la retragerea acestei sume din cont, fundamentată pe clauzele contractuale, o atare măsură fiind în mod evident una derivând din raporturile contractuale stabilite între părţi.
Răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogatoriu, prin care cocontractantul prejudiciat poate obţine despăgubiri numai în baza şi în limitele stabilite prin contract, act juridic care reprezintă legea părţilor.
Pentru aceleaşi considerente, instanţa de apel a apreciat ca nefondate toate susţinerile reclamantei referitoare la îndreptăţirea acesteia la despăgubirile constând în suma de 1.617.961,05 euro, reprezentând daune-interese compensatorii pentru penalităţile de întârziere pe o perioadă de 3 ani, pe care le-ar fi putut încasa conform punctului 10 din contract.
Instanţa de apel a reţinut, pentru aceleaşi argumente, revenind la analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, că nu se poate prezuma că preţul negociat de părţi este echivalentul pierderii reale înregistrate de reclamantă ca urmare a valorificării celor 18 vehicule, în condiţiile la care s-a făcut referire anterior.
Instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că, în cauză, proba cu expertiză a fost depusă chiar de reclamantă, intimatul neopunându-se, că în ceea ce priveşte concluziile acesteia, ele nu au fost contestate de niciuna dintre părţi, respectiv că această probă a determinat, raportându-se la întreaga documentaţie invocată de reclamantă ca reprezentând contravaloarea acestor bunuri, valoarea mărfii exportate, fiind omologată în litigiul soluţionat prin Decizia nr. 5932 din 13 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aşa fiind, având în vedere şi momentul realizării acestei expertize 29 septembrie 2003, dată la care nu operase denominarea monedei naţionale, instanţa de apel, raportându-se la concluziile expertizei sus menţionate, a reţinut că reclamanta a probat înregistrarea unui prejudiciu în sumă de 962.731,6 lei.
De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere faptul că reclamanta a probat existenţa unei legături de cauzalitate între faptele autorităţilor vamale şi a celor competente să soluţioneze contestaţia formulată de SC E.R. SRL, conform prevederilor C. vam. şi prejudiciul înregistrat, câtă vreme aceasta a fost lipsită de proprietatea asupra celor 18 vehicule, ca urmare a condiţionării nelegale a vămuirii acestora şi a valorificării nelegale a acestor bunuri, prin trecerea lor în proprietatea pârâtului.
Referitor la angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P., instanţa de apel, raportându-se la cadrul procesual stabilit neechivoc prin cererea precizatoare, a constatat că reclamanta a dovedit îndeplinirea condiţiilor impuse de C. civ. de la 1864, prin art. 998 -999 C. civ.
Instanţa de apel a avut în vedere statuările obligatorii ale instanţei supreme din Decizia de casare nr. 998/27 februarie 2013, reţinând că legitimarea procesuală a statului trebuie analizată inclusiv prin prisma faptului că acesta trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice autorităţilor administrative a căror activitate se derulează în cadrul unor proceduri care intră în aria de aplicabilitate a art. 1 şi 6 C.E.D.O., în calitate de garant al legalităţii actelor realizate de autorităţile sale.
Or, în cauză, potrivit art. 102 din Constituţia României, Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. În această calitate, Guvernul reprezintă puterea executivă a Statului, exercită conducerea generală a administraţiei publice, între care se află şi ministerele, precum şi alte organe ale administraţiei publice centrale. Tot astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 116 din Constituţia României, ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului, iar alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor.
Conform art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 147/1996, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor prejudiciabile, D.G.V. înfăptuia, în numele M.F.P., politica vamală a Guvernului. Este real că activitatea de vămuire, ca atribuţie principală a D.G.V., este reglementată prin lege, respectiv că această instituţie are personalitate juridică proprie şi patrimoniu propriu, însă legea stabileşte un raport de subordonare între aceste autorităţi, a şa cum rezultă neechivoc din coroborarea art. 1 alin. (2), cu cele înscrise în art. 4 alin. (2), art. 7 alin. (4), art. 8 şi art. 10 alin. (2) din actul normativ de referinţă. Astfel, aceste norme atestă că M.F.P. numea conducătorii instituţiei, stabilea atribuţiile, sarcinile şi răspunderile personalului instituţiei şi modul de remunerare a acestora, ceea ce dovedeşte relaţia de subordonare a acestui organ de specialitate al administraţiei publice centrale faţă de respectivul Minister.
Tot astfel, D.G.S.C. funcţiona în structura şi în subordinea M.F.P., conform O.U.G. nr. 13/2001, după cum reiese şi din cuprinsul Deciziei nr. 952 din 27 iunie 2001. Faptul că această direcţie învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate de apelanta - reclamantă împotriva actelor constatatoare a D.G.V., desfăşoară o activitate jurisdicţională, nu prezintă relevanţă în cauză câtă vreme nu soluţia adoptată în sine constituie fundament al pretenţiilor reclamantei ci tergiversarea soluţionării acestei contestaţii.
De asemenea, prevederile 13 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 128/1998 stabilesc că „M.F.P. poate transmite sau, după caz, propune Guvernului transmiterea cu titlu gratuit a unor bunuri intrate în proprietatea privată a statului unor persoane fizice sau juridice", „repartizarea bunurilor prevăzute la alin. (1) lit. a) se va face de către o comisie interministerială care va funcţiona pe lângă Secretariatul General al Guvernului, constituită prin decizie a primului-ministru”, astfel că, nu se poate face abstracţie de raporturile de subordonare stabilite între comisie, respectiv între membrii acesteia faţă de Guvernul României, autoritate publică reprezentând Statul Român.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 5 ianuarie 2015 la Dosar nr. 34086/3/2013, petenta SC E. GMBH a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ., în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin M.F.P., îndreptarea erorii materiale strecurată în Decizia nr. 395/A din 02 octombrie 2014 pronunţată de această instanţă în sensul indicării sediului ales al reclamantei ca fiind acela al Cabinetului de Avocat C.T. din Bucureşti, sector 1.
În motivare, s-a arătat că în dispozitivul hotărârii a fost menţionat în mod eronat vechiul sediu al Cabinetului, schimbat anterior pronunţării hotărârii în discuţie, iar această schimbare de sediu ales a fost comunicată instanţei prin adresa înregistrată la Registratura Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 17 septembrie 2014.
Prin încheierea de şedinţă din 29 ianuarie 2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis cererea petentei şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei nr. 395/A din 02 octombrie 2014, în sensul că la rubrica sediul apelantei s-a dispus a se menţiona „Bucureşti, sector 1", în loc de „Bucureşti, sector 1", cum din eroare s-a menţionat.
Împotriva acestei încheieri, intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., arătând că, deşi petenta a solicitat, cu prilejul soluţionării apelului, la data de 17 septembrie 2014, să se ia act de modificarea intervenită cu privire la sediul procesual ales, instanţa de apel nu a dat eficienţă acestui demers, astfel încât prin încheierea de şedinţă din data de 18 septembrie 2014 nu s-a reţinut o atare solicitare.
Faţă de această împrejurare, raportat la conţinutul actelor de consemnare a dispoziţiilor instanţei de apel, ce au dobândit autoritate de lucru judecat, recurentul-pârât arată că în dispozitivul Deciziei nr. 395/A din 02 octombrie 2014 nu există nicio eroare care să fie îndreptată în procedura reglementată de dispoziţiile art. 281 C. proc. civ.
Corijarea unei astfel de situaţii era complinibilă în temeiul dispoziţiilor art. 282 C. proc. civ., prin formularea unei cereri de completare a dispozitivului respectivei hotărâri.
Împotriva Deciziei nr. 395/A din 02 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs ambele părţi, recurentul-pârât Statul Român prin M.F.P. declarând recurs şi împotriva încheierii din 22 mai 2015 a aceleiaşi instanţe.
Recurenta-reclamantă SC E. Gmbh şi-a întemeiat recursul, înregistrat la instanţă la data de 5 ianuarie 2015, ora 8.00, pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., formulând prin memoriul de recurs şi cerere de repunere în termenul exercitării căii de atac conform art. 103 C. proc. civ.
Referitor la cererea de repunere în termen, reclamanta a arătat că la data de 17 septembrie 2014 a comunicat instanţei de apel schimbarea sediului ales, conform dovezilor depuse la dosar, însă hotărârea nu a fost comunicată la acesta, sens în care apărătorul reclamantei a solicitat, la data de 05 decembrie 2014 (urmare a verificării soluţiei în sistemul Ecris), recomunicarea hotărârii, care s-a realizat la data de 19 decembrie 2014.
Referitor la criticile deduse judecăţii prin intermediul recursului reclamanta a arătat că, în determinarea cuantumului daunelor-interese ce i se cuvin pentru acoperirea prejudiciului, instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 1084 C. civ., în sensul că în mod eronat a apreciat că trebuie acoperit doar prejudiciul constând în valoarea de vamă, astfel cum această valoare a fost stabilită prin raportul de expertiză contabilă realizat de expertul C.V. în Dosarul nr. 42/2003, nu şi beneficiul nerealizat de reclamantă urmare a acţiunilor culpabile ale reprezentanţilor pârâtului.
Susţine că valoarea reală de piaţă a celor 18 autovehicule, care nu se confundă cu baza de calcul a taxelor vamale, rezultă în mod explicit din contractul încheiat de reclamantă cu M.F.P. la 20 decembrie 1999, respectiv, 42.258.377.280 lei pentru cele 43 autovehicule blindate, adică 982.752.960 lei per vehicul, aceasta fiind suma pe care reclamanta ar fi obţinut-o dacă nu s-ar fi confruntat cu intervenţia nelegală a autorităţilor vamale, care au acţionat în calitate de reprezentanţi (prepuşi) ai Statului Român şi au împiedicat-o să realizeze un beneficiu cert cuvenit în baza unui contract valabil încheiat.
Recurenta-reclamantă mai arată că prejudiciul efectiv a inclus şi alte costuri, cum ar fi costurile cu personalul societăţii detaşat în România pentru a achita în numele M.F.P. taxele vamale, costurile cu sediul şi contabilitatea în România, costurile cu operaţiunile bancare, costurile cu creditele prin care s-a finanţat livrarea celor 43 de autovehicule, etc., care urmau a fi acoperite prin încasarea preţului contractual convenit cu M.F.P.
„Valoarea în vamă” reţinută de instanţa de apel ca prejudiciu include numai preţul de achiziţie, de piese pentru blindaj, de blindaj, de transport şi comisioanele I.P.C. Viena, iar nu şi costurile mai sus arătate, care nu se includ, potrivit C. vam., la stabilirea valorii în vamă, sens în care, prin soluţia instanţei de apel, o parte semnificativă din prejudiciu ar rămâne neacoperită.
Pe de altă parte, prejudiciul nu cuprinde numai valoarea contractuală pe care reclamanta a fost în mod nelegal împiedicată să o încaseze, ci întreg disponibilul acumulat în contul acesteia în valută deschis la SC E. SA, şi anume suma totală, certă şi lichidă în valută DM care corespunde sumei de 985.059,36 euro, retrasă abuziv ca urmare a presiunilor exercitate de către M.F.P.
Această intervenţie ministerială reprezintă adevărata cauză determinantă a prejudiciului constând în lipsirea reclamantei de acele mijloace băneşti, iar nu atitudinea băncii, care a încălcat, contrar voinţei proprii (fiind supusă la presiuni exercitate pe cale ierarhic administrativă), acea convenţie încheiată cu reclamanta.
Recurenta-reclamantă arată că, potrivit art. 1084 C. civ., în prejudiciul suferit trebuie inclus tot beneficiul nerealizat, care a fost indicat prin cererea de chemare în judecată, respectiv şi suma de 1.617.961,05 euro reprezentând daune interese compensatorii pentru penalităţile de întârziere pe o perioadă de 3 ani pe care le-ar fi încasat conform pct. 10 din contract, precum şi dobânda legală, ca modalitate de calcul a prejudiciului suplimentar constând în beneficiul nerealizat ca urmare a imposibilităţii de valorificare pe cale comercială a contravalorii preţului pentru cele 18 autovehicule în perioada în care reclamanta a fost lipsită pe nedrept de această sumă.
Instanţa de apel a acordat dobânda legală, însă nu a inclus, ca şi beneficiu nerealizat, suma ce s-ar fi cuvenit reclamantei pe perioada neîncasării preţului convenit printr-un contract valabil încheiat.
În exemplarul din memoriul de recurs înregistrat la aceeaşi dată, 5 ianuarie 2015, însă la ora 12.50, reclamanta îşi întemeiază solicitările doar pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., adăugând o critică suplimentară, referitoare la împrejurarea că, deşi prin decizia pronunţată instanţa de apel a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 40.607,46 lei reprezentând o parte din taxa judiciară de timbru şi din onorariul de avocat, apelul trebuia în întregime admis, iar pârâtul obligat la plata cheltuielilor de judecată din toate ciclurile procesuale anterioare, potrivit actelor justificative, fiind greşit aplicat art. 275 în loc de art. 274 C. proc. civ.
Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 5, 7, 8, 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:
I. În mod greşit instanţa de apel nu a reţinut tardivitatea apelului reclamantei, excepţie invocată de către pârât prin întâmpinarea formulată în apel.
De asemenea critică necomunicarea de către instanţa de apel a încheierii din 22 mai 2014 prin care s-a dispus asupra acestei chestiuni, susceptibilă de a fi atacată odată cu fondul, susţinând că actul de judecată realizat în al doilea grad de jurisdicţie încalcă dispoziţiile art. 266 alin. (3) C. proc. civ. şi este viciat sub aspectul procedurii de comunicare a actelor de procedură susceptibile de reformare.
În atare situaţie, recurentul-pârât apreciază că se impune casarea deciziei recurate şi rejudecarea apelului prin verificarea cu prioritate a legalităţii învestirii Curţii de Apel Bucureşti în calea de atac devolutivă sub aspectul respectării termenului de apel.
În dezvoltarea acestei critici, recurentul-pârât arată că hotărârea de primă instanţă a fost comunicată reclamantei la data de 19 martie 2014. Reclamanta, deşi a formulat cerere de repunere în termenul de apel cu motivarea unei pretinse necomunicări a sentinţei apelate, a invocat argumente contradictorii.
Astfel, pe de o parte, reclamanta a susţinut că a fost pusă în situaţia imposibilităţii exercitării apelului datorită necomunicării hotărârii apelate, iar pe de altă parte, a formulat cerere de înscriere în fals cu privire la dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare a sentinţei nr. 147/2014, evocând aspecte ce ţineau de o pretinsă necomunicare a hotărârii.
În lipsa unor persoane cărora li se poate înmâna comunicarea, procedura se îndeplineşte prin afişarea actului pe uşa edificiului. Soluţia instanţei de apel de invalidare a procedurii de comunicare a sentinţei nr. 147 din 31 ianuarie 2014 în condiţiile în care dovada de îndeplinire a procedurii de citare prin afişare a fost reconfirmată de CN P.R. SA, O.P. Bucureşti, este, în mod evident, nelegală.
Referitor la cererea de repunere în termen, instanţa de apel, în aplicarea principiului disponibilităţii, avea obligaţia de a se pronunţa în limitele învestirii sale, respectiv trebuia să identifice momentul comunicării soluţiei pronunţate în primul grad de jurisdicţie, impedimentul exercitării căii de atac în termen, precum şi momentul de la care apelanta a fost repusă în termenul de apel, singurul element de natură a elimina teza tardivităţii invocată de către pârât.
Pe de altă parte, dacă s-ar fi procedat la soluţionarea cererii de înscriere în fals formulată de reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 100 coroborate cu cele ale art. 183 şi 184 C. proc. civ., procedura ar fi alienat raţionamentul actului de judecată realizat în apel.
Instanţa de apel nu a luat în considerare argumentele pârâtului privind lipsa de interes a reclamantei în exercitarea drepturilor procesuale, în sensul că apelul se declară ulterior pronunţării dar se poate motiva până la prima zi de înfăţişare, astfel încât reclamanta avea posibilitatea exercitării căii de atac încă de la pronunţare, comunicarea nefiind un impediment în valorificarea acestui drept procedural.
În acest caz, lipsa motivelor de apel nu dezînvesteşte instanţa de reformare, care poate realiza controlul judecătoresc în baza celor evocate în primul grad de jurisdicţie.
II. Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi jurisprudenţa Înaltei Curţi, pârâtul arată că instanţa de apel s-a pronunţat plus petita asupra capetelor de cerere accesorii privind penalităţile de întârziere pe o perioadă de 3 ani pe care reclamanta le-ar fi putut încasa conform pct. 10 din contract, dacă cele 18 autovehicule blindate ar fi fost predate beneficiarului conform clauzelor contractuale.
Deşi reclamanta a solicitat dobânda legală pentru ultimii 3 ani, instanţa de apel a acordat-o începând cu data de 15 octombrie 2005 ca termen de pornire în determinarea întinderii acesteia, depăşind durata pretinsă prin acţiune, fără nicio evidenţiere a limitei maxime de calcul, aspect ce presupune calcularea şi impunerea lor până la data plăţii, aşadar, peste limitele de învestire.
III. Susţine recurentul pârât în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., că în mod greşit instanţa de apel s-a raportat la o expertiză efectuată în altă cauză, ce nu poate surclasa forţa probantă a înscrisurilor din prezenta cauză.
În acest sens, recurentul-pârât arată că instanţa avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor necesitatea efectuării unui raport de expertiză prin care să se stabilească obiectivele care să ducă la dezlegarea pricinii şi care să fie administrată în faţa instanţei de apel, iar nu să se raporteze la o expertiză extrajudiciară, ce se poate folosi numai când nu pot fi administrate probe judiciare.
IV. În ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul cauzei, se formulează următoarele critici:
1. Invocând conţinutul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată, într-o primă critică faptul că, deşi prin decizia de casare Înalta Curte a pornit de la ipoteza că statul nu are calitate de comitent în baza art. 24 din Decretul nr. 31/1954, instanţa de apel, reţinând calitatea de pârât a Statului român, a analizat raportul de prepuşenie între M.F.P. şi autorităţile administrative, deci între alte subiecte de drept. Susţine, referitor la această situaţie, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea legii şi depăşirea competenţei de ordine publică a instanţelor de contencios administrativ.
În acest sens instanţa avea obligaţia de a stabili situaţia de fapt ce a generat conflictul şi a verifica elementele de drept reţinute pentru evaluarea legalităţii pretenţiilor şi apărărilor, inclusiv conţinutul dispoziţiilor Decretului nr. 31/1954, normele speciale de drept vamal şi răspunderea privind neexecutarea clauzelor contractuale.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut ca pertinente criticile reclamantei privind pretinsa măsură abuzivă a Statului Român de a nu realiza vămuirea ultimelor 18 autovehicule blindate, ce a fost condiţionată de plata diferenţei de taxă vamală reevaluată prin efectul confirmării reexportării lor din Ucraina.
În acest context susţine că taxele vamale au fost asumate de SC E. SA.
Calificarea instanţei de apel este contrară legii întrucât, potrivit art. 141 C. vam., aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, debitorul datoriei vamale este considerat titularul declaraţiei vamale acceptate şi înregistrate. În egală măsură, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, poate fi debitor vamal, solidar cu titularul declaraţiei vamale acceptate şi înregistrate, şi persoana care, din culpă, a furnizat date nereale, înscrise în acea declaraţie, ce au determinat stabilirea incorectă a datoriei vamale.
În prezenta cauză declaraţia vamală a fost întocmită potrivit datelor nereale furnizate de SC E.R. SA, pe baza cărora a fost determinat un alt regim vamal importului în discuţie, decât cel pe care îl impuneau dispoziţiile de drept aplicabile.
Reclamantei i s-a recunoscut legitimarea procesuală activă pentru cenzura actelor emise în regim de putere publică în materia dreptului vamal, aspect reţinut de instanţele judecătoreşti care, judecând acţiunea acesteia în anularea actelor constatatoare din 30 noiembrie 2000, i-au confirmat interesul legitim şi dreptul legal pentru demersul contencios.
2. În mod greşit instanţa de apel a apreciat asupra pretinsului abuz al autorităţilor vamale de a proceda la îndeplinirea formalităţilor pentru ultimele autovehicule blindate, întrucât, pe de o parte, această instanţă nu era competentă de a analiza legalitatea unor acte emise în regim de putere publică, nefiind nici învestită în acest sens, iar pe de altă parte, măsura apreciată de instanţă ca abuzivă respectă întocmai exigenţele legii, care stabileau în art. 61 alin. (3) C. vam., în sarcina autorităţii vamale interdicţia de a efectua orice alte operaţiuni de vămuire în ipoteza unor datorii vamale neachitate.
3. Instanţa de apel a soluţionat pe fond o acţiune cu un petit de competenţa instanţei de contencios administrativ, infirmând soluţia dispusă în prealabil de o altă instanţă de judecată (de contencios) care s-a pronunţat prin Decizia nr. 5932 din 13 decembrie 2005 a Înaltei Curții de Casație și Justiție în sensul inadmisibilităţii acţiunii, întrucât se impunea a fi parcursă procedura prealabilă.
4. Hotărârea instanţei de apel nu analizează faptul că acţiunile/inacţiunile reclamantei au fost de natură a împiedica finalizarea formalităţilor vamale, cu consecinţa depăşirii termenelor de livrare asumate prin contractul din 1999.
În mod irevocabil prin Decizia comercială nr. 355/2009 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în Dosar nr. 13373/2004 s-a reţinut culpa reclamantei în neexecutarea contractului, societatea germană încălcând clauzele contractuale care prevedeau obligaţia acesteia de a efectua livrarea bunurilor la sediul beneficiarului, precum şi obligaţia de a achita toate taxele aferente tranzacţiei, ce presupunea, anterior, prezentarea declaraţiilor vamale de export împreună cu facturile cuprinzând valoarea finală.
Sub efectele acestei hotărâri judecătoreşti, M.F.P. i-a fost recunoscut dreptul la recuperarea, din contul deschis la SC E. SA în vederea derulării acestui contract, a sumelor reprezentând contravaloarea celor 19 autovehicule blindate nelivrate în acord cu clauzele contractului din 1999, pentru 18 fiind declanşat litigiul din prezenta cauză.
Pe de altă parte, partenerul german, prin nerecurarea acestei hotărâri, a recunoscut atât neexecutarea obligaţiilor asumate conform contractului, cât şi lipsa oricărui fundament pentru a pretinde contraprestaţia corelativă propriilor obligaţii neexecutate.
5. Instanţa de apel nu a motivat de ce a înlăturat argumentele pârâtului în soluţionarea cauzei.
Reclamanta, deşi pretinde sume echivalente valoric celor inerente unui raport juridic contractual, pentru rezilierea căruia SC E.E. Gmbh Berlin a fost reţinută definitiv şi irevocabil singura responsabilă, şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 998-999, art. 1084 C. civ. şi prevederile O.G. nr. 9/2000 privind dobânda legală pentru obligaţiile băneşti.
Soluţiile judecătoreşti premergătoare prezentului litigiu (Decizia nr. 5932 din 13 decembrie 2005 a Înaltei Curții de Casație și Justiție - care a reţinut legalitatea impunerii, modificând doar valoarea de referinţă, iar nu procentul taxei de vămuire aplicabil, respectiv Decizia nr. 355/2009 a Curţii de Apel Bucureşti), au eliminat orice dubiu în speţă cu privire la regimul vamal al bunurilor ce au făcut obiectul contractului din 1999 şi care nu poate fi asimilat regimului preferenţial, iar neexecutarea contractului a fost confirmată ca fiind din culpa exclusivă a partenerului german.
De asemenea, reclamanta susţine că neîndeplinirea procedurii de vămuire a ultimelor 18 autovehicule blindate este nelegală, fără a indica dispoziţiile legale în raport de care apreciază ca ilicită inacţiunea autorităţilor vamale şi indicând ca persoană responsabilă Statul Român, în reprezentarea M.F.P., ca şi garant al ordinii de drept intern.
Or, angajarea răspunderii statului pentru faptele de autoritate ale instituţiilor sale nu se susţine de plano, ci în contextul dispoziţiilor legale incidente.
Câtă vreme norma specială de drept vamal nu indică posibilitatea angajării răspunderii generale a statului pentru faptele de autoritate vamală pretins nelegale, textul legal a cărui incidenţă se evocă, Decretul nr. 31/1954, exclude răspunderea statului pentru faptele autorităţilor sale.
Din perspectiva elementelor angajării răspunderii civile delictuale, singurele fapte ilicite aparţin însăşi reclamantei, aşa cum s-a statuat prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
6. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile C. vam., jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 64/2003 prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României) şi a Înaltei Curţi, secţia de contencios administrativ, (Decizia nr. 5932/2005, Decizia nr. 6965/2004 pronunţată în Dosar nr. 4519/2003 în care s-a analizat interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997).
Faţă de cenzurile dispuse prin Decizia nr. 5932/2005, care a menţinut regimul de taxare vamală, modificând doar valoarea de impunere, singurele pretenţii pe care le-ar fi putut emite reclamanta ar fi vizat diferenţele de taxe vamale în plus, însă aceasta nu a achitat taxele reţinute în procedura de vămuire prin reconsiderarea lor, ca efect al identificării ţărilor de tranzit spre România, astfel încât o astfel de pretenţie nu ar avea susţinere în planul faptic al cauzei.
Instanţa de apel reţine, eronat, autoritatea de lucru judecat a calificării în drept dată prin decizia sus menţionată pentru primele 25 de autovehicule blindate ca fiind incidentă şi ultimelor 18 autovehicule, în condiţiile în care, prin respectiva hotărâre instanţa s-a derobat de analiza criticilor cu privire la aceste autospeciale, cu motivarea că nu fusese învestită cu un astfel de petit sub exigenţele Legii contenciosului administrativ incidentă în cauză.
Instanţa de apel a apreciat imposibil de declanşat un litigiu în contencios administrativ de către reprezentantul reclamantei în România, deşi chiar Decizia nr. 5932/2005 de care instanţa de apel s-a prevalat a reţinut contrariul, respectiv a confirmat calitatea procesuală activă a reprezentantului reclamantei în temeiul art. 141 alin. (3) C. vam.
În analiza presupusei nelegalităţi, sub forma inacţiunii autorităţilor vamale de a realiza procedura de vămuire a ultimelor 18 autovehicule blindate, instanţa de apel nu s-a raportat şi la art. 61 alin. (3) C. vam., din care rezultă că procedura de vămuire era oricum interzisă până la achitarea datoriei vamale stabilite iniţial şi confirmată ulterior sub aspectul indicatorilor de vămuire, chiar în forma modificată. Pe de altă parte, reclamanta avea la îndemână posibilitatea de a solicita suspendarea termenului de 120 zile astfel că pierderea bunurilor s-a datorat exclusiv reclamantei.
Referitor la Decizia de neconstituţionalitate nr. 64/2003 prin care s-a respins nelegalitatea art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997, recurentul-pârât arată că prin soluţia adoptată de instanţa de apel, această decizie a fost golită de conţinut.
Referitor la practica judiciară din materia contenciosului administrativ la nivelul instanţei supreme cu referire la Decizia nr. 6965/2004, recurentul-pârât arată că soluţiile au fost unitare în sensul de a respinge pretenţiile formulate în raport de refuzul autorităţilor abilitat de vămuire a bunurilor pentru care nu s-au achitat taxele vamale. Susţine că greşit au fost înlăturate dispoziţiile art. 166 C. vam. şi solidaritatea pasivă stabilită de art. 141 alin. (3) C. vam. între declarantul vamal, importator sau comisionar şi persoana responsabilă de realitatea informaţiilor.
Susţine recurentul şi că pretinsa viciere a procedurii de comunicare a actelor de vămuire pentru cele 18 blindate este străină de natura pricinii. Dacă se reclamă refuzul de vămuire, autoritatea vamală nu avea ce să comunice, reclamanta având la dispoziţie, în eventualitatea unui refuz al autorităţii de îndeplinire a prerogativelor, calea recursului graţios.
Reclamanta SC E. Gmbh a formulat întâmpinare la recursurile Statului Român, prin M.F.P., solicitând respingerea acestora. La rândul său, acesta a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului declarat de reclamantă, în principal ca tardiv, iar în subsidiar, ca nefondat.
Analizând hotărârile recurate, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Reclamanta a contestat decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte modul de calcul al despăgubirilor ce i-au fost acordate.
De asemenea, a solicitat repunerea în termenul de recurs pe motiv că decizia nu i-a fost comunicată la noul sediu procesual ales decât după ce a sesizat instanţa cu o cerere de îndreptare a erorii materiale şi s-a procedat la recomunicare.
Pârâtul a formulat recurs atât împotriva deciziei prin care s-a admis parţial acţiunea reclamantei, cât şi împotriva a două încheieri: cea din data de 22 mai 2014 prin care s-a soluţionat excepţia de tardivitate a declarării apelului şi cea din 29 ianuarie 2015 prin care s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale în ceea ce priveşte sediul procesual ales de reclamantă.
Înalta Curte va analiza cu prioritate recursul declarat împotriva încheierii din data de 29 ianuarie 2015, coroborat cu excepţia invocată de pârât, de tardivitate a declarării recursului reclamantei şi cu cererea de repunere în termenul de declarare a acestui recurs.
În recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială, pârâtul a susţinut, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., că neluarea în considerare, la termenul de judecată, a modificării de sediu procesual, nedovedită la acea dată, ar deschide pentru reclamantă, cel mult, calea formulării unei cereri de completare a dispozitivului şi nu reprezintă o eroare materială. Aceasta cu atât mai mult cu cât, din încheierea de dezbateri din 18 septembrie 2014, nu rezultă că reclamanta a învestit instanţa cu o cerere de a se lua act de modificarea sediului ales pentru comunicarea actelor procedurale.
Înalta Curte nu va reţine raţionamentul recurentului pârât în condiţiile în care constată că instanţa de apel a omis, într-adevăr, a lua act de schimbarea de sediu procesual notificată instanţei şi părţii adverse anterior soluţionării cauzei.
Această împrejurare nu reprezintă o nepronunţare asupra unui capăt de cerere pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., cum susţine recurentul-pârât, ci o simplă rectificare a adresei de comunicare din dispozitivul hotărârii. Nu este necesar ca, anterior acestei operaţiuni, să rezulte din încheierea de dezbateri faptul că s-a încuviinţat cererea de modificare a sediului procesual, întrucât această solicitare nu reprezintă o cerere cenzurabilă jurisdicţional.
Prin urmare rectificarea adresei de comunicare a actelor procedurale intră în sfera erorilor materiale, neputându-se identifica, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., un caz de aplicare greşită a dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ.
De asemenea, nu pot fi identificate nici critici încadrabile în dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., deşi pârâtul le-a indicat ca motive de recurs.
În consecinţă, pentru aceste considerente, recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale urmează a fi respins.
Cu privire la cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, pârâtul susţine că reclamanta se contrazice atunci când, pe de o parte invocă neîndeplinirea procedurii de comunicare a hotărârii, iar pe de altă parte solicită repunerea în termen, caz ce presupune o comunicare valabilă şi apariţia ulterioară a unor motive imprevizibile şi insurmontabile ce împiedică partea să declare calea de atac înăuntrul termenului legal.
Este corectă această afirmaţie, în condiţiile în care instituţia repunerii în termen dă posibilitate instanţei de judecată să înlăture sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai formula calea de atac, dacă partea dovedeşte că, deşi a avut cunoştinţă de existenţa procesului într-o anumită etapă a derulării acestuia, a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei să efectueze un act de procedură înăuntrul termenului prevăzut de lege. Formularea cererii de repunere în termenul de declarare a unei căi de atac are la bază premisa comunicării valabile a hotărârii şi situaţia în care partea ar fi fost împiedicată de un motiv temeinic să declare respectiva cale de atac în termen legal. În cauză, potrivit aprecierii reclamantei, motivul temeinic şi obiectiv pentru care nu a putut declara calea de atac în termenul legal a constat tocmai în împrejurarea că nu i s-a comunicat hotărârea judecătorească pronunţată în apel la noul sediu despre a cărui schimbare informase instanţa.
O astfel de argumentaţie contradictorie nu este de natură însă a determina nevalorificarea, de către instanţa de recurs, a argumentelor de fapt utilizate în susţinerea cererii, pentru a stabili legalitatea învestirii sale în termen cu soluţionarea recursului.
În acest sens, Înalta Curte reţine că, din eroare, astfel cum a şi constatat printr-o încheiere instanţa de apel, decizia pronunţată în apel nu a fost comunicată reclamantei la noul sediu procesual ales, despre care aceasta a încunoştinţat instanţa şi pe cealaltă parte prin cererea depusă la dosar la 17 septembrie 2014, înainte de intrarea în dezbateri, astfel că, pentru reclamantă, căreia i s-a comunicat hotărârea la 5 noiembrie 2014, la vechiul sediu, nu a curs termenul de declarare a căii de atac.
Reclamanta a cerut instanţei de apel recomunicarea hotărârii la noul sediu, cererea fiind admisă, astfel că la 19 decembrie 2014 i s-a comunicat hotărârea la adresa corectă, acesta fiind momentul de la care curge termenul de declarare a recursului.
Cum recursul a fost înregistrat la 5 ianuarie 2015, se constată că acesta este declarat în termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ., calculat pe zile libere, potrivit disp. art. 101 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., motiv pentru care nu poate fi reţinută excepţia de tardivitate iar cererea de repunere în termen este lipsită de obiect.
O altă critică ce precede analiza fondului este aceea prin care pârâtul invocă nelegalitatea încheierii instanţei de apel din 22 mai 2014, atât în ceea ce priveşte normele de procedură aplicate, cât şi conţinutul acesteia, respectiv respingerea de către curtea de apel a excepţiei de tardivitate a declarării apelului de către reclamantă.
În esenţă, pârâtul susţine că încheierile interlocutorii care conţin dispoziţii ce leagă instanţa în dezlegarea unor aspecte ce prefigurează soluţia fondului trebuie să fie comunicate separat, la momentul pronunţării acestora sau odată cu decizia pe fond ori în cuprinsul acestei decizii trebuie reiterată hotărârea interlocutorie cu motivarea soluţiei, pentru ca partea interesată să cunoască această soluţie şi să o poată ataca în termenul legal, în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile art. 266 alin. (3) C. proc. civ.
Această interpretare este străină de norma de drept aplicabilă, în condiţiile în care, potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, cu excepţia celor prin care se întrerupe cursul judecăţii. Soluţia premergătoare a respingerii tardivităţii căii de atac nu putea fi atacată decât odată cu fondul, astfel cum, de altfel, a şi procedat pârâtul, care nu are a invoca o vătămare procesuală în acest sens.
Contrar susţinerilor pârâtului, art. 266 alin. (3) C. proc. civ. nu impune instanţei obligaţia de a comunica încheierea premergătoare, în condiţiile în care legea nu leagă de comunicarea unei astfel de încheieri momentul declarării căii de atac împotriva ei, aceasta fiind atacabilă odată cu fondul. Comunicarea hotărârii ce finalizează procesul marchează momentul de începere a curgerii termenului exercitării căii de atac şi împotriva încheierilor premergătoare, mecanismul instituit de legiuitor având la bază prezumţia cunoaşterii de către părţi a actelor procesuale anterioare (încheieri), în conformitate cu obligaţiile ce le revin potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ.
Pe de altă parte, pârâtul nu îşi poate invoca propria culpă constând în faptul că nu a cunoscut ceea ce s-a dispus prin încheiere cu privire la declararea în termen a căii de atac şi motivarea acestei soluţii şi pentru faptul că a fost reprezentat, prin consilier, la termenul de judecată din 22 mai 2014.
În ceea ce priveşte soluţia instanţei de respingere a excepţiei tardivităţii apelului, pârâtul a apreciat că, infirmând conţinutul dovezii de comunicare, fără a urma procedura înscrierii în fals cu privire la menţiunile din cuprinsul acesteia efectuate de agentul procedural, instanţa a încălcat dispoziţiile legale.
Este greşită o astfel de concluzie, întrucât instanţa de apel nu a contestat realitatea menţiunilor agentului constatator din procesul verbal, care într-adevăr fac dovada până la înscrierea în fals, ci a infirmat prezumţia că partea a luat cunoştinţă de hotărârea de fond, ce rezulta din menţiunea afişării acesteia pe uşa principală a imobilului, apreciind că nu există certitudinea unei astfel de comunicări în condiţiile în care, în lipsa persoanelor însărcinate cu primirea procedurii, actul nu a fost afişat pe uşa locuinţei, astfel cum legea impunea în atare cazuri.
Potrivit dispoziţiilor art. 92 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., în lipsa destinatarului, comunicarea prin afişare, în principal pe uşa locuinţei şi numai în cazul neindicării acesteia, la uşa principală a imobilului, este considerată legal făcută.
Or, în cauză, deşi este indicat apartamentul ca sediu procesual ales, afişarea nu s-a făcut pe uşa unităţii locative ci pe uşa principală a imobilului, astfel că nu era necesară înscrierea în fals pentru a aprecia asupra îndeplinirii dispoziţiilor legale de citare, instanţa plecând tocmai de la menţiunile agentului procedural pe care nu le-a contestat.
Aspectele referitoare la distincţia dintre repunerea în termen şi neînceperea curgerii termenului de declarare a căii de atac, în cazul necomunicării legale a hotărârii judecătoreşti au fost analizate anterior, cu privire la declararea în termen a recursului. Şi în privinţa apelului, reţinerea ca nevalabilă a comunicării, are semnificaţia neînceperii curgerii termenului de formulare a căii de atac, motiv pentru care instanţa de apel a constatat, în mod corect, că reclamanta a declarat în termen apelul.
Nu se poate reţine nici lipsa de interes în exercitarea drepturilor procesuale de către reclamanta care nu a declarat calea de atac imediat după pronunţarea sentinţei, întrucât acesta este un drept al părţii şi nu o obligaţie, decizia de a promova o cale de atac fiind, în unele situaţii, determinată şi de ceea ce rezultă din considerentele care susţin dispozitivul.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge recursul pârâtului declarat împotriva încheierii din 22 mai 2014 şi va constata, totodată, că prima critică din recursul acestuia, referitoare la tardivitatea declarării apelului reclamantei este nefondată.
II. Pârâtul a mai criticat faptul că instanţa de apel a acordat mai mult decât a solicitat reclamanta ca despăgubiri accesorii debitului principal, sub forma dobânzii legale, cu depăşirea perioadei de 3 ani pentru care le-ar fi putut încasa. Nu se poate reţine legalitatea acestei critici în condiţiile în care, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, cererea de chemare în judecată întrerupe cursul prescripţiei, astfel că despăgubirile accesorii pot fi solicitate pentru o perioadă începând cu trei ani anterior introducerii acţiunii până la momentul plăţii debitului principal, soluţia fiind pronunţată în limitele învestirii şi cu respectarea termenului de prescripţie.
III. S-a mai invocat de către pârât şi nelegalitatea fundamentării soluţiei pe o expertiză extrajudiciară, ce nu ar putea surclasa forţa probantă a înscrisurilor din prezenta cauză, însă o astfel de critică, vizând legalitatea administrării unei probe referitoare la cuantumul prejudiciului, nu poate fi analizată anterior verificării aspectelor de nelegalitate referitoare la îndeplinirea condiţiilor de declanşare a mecanismului răspunderii civile delictuale.
IV. În ceea ce priveşte prima critică de fond (pct. 1), referitoare la calitatea de comitent a pârâtului, acest aspect a fost analizat de către instanţa de recurs în primul ciclu procesual în care se reţine că statul are legitimare procesuală pasivă, în sarcina acestuia subzistând o obligaţie de garanţie, în măsura în care se impută autorităţilor subordonate anumite fapte ilicite. Nu corespunde realităţii afirmaţia pârâtului în sensul că prin decizia de casare Înalta Curte a pornit de la ipoteza că statul nu are calitate de comitent în baza art. 24 din Decretul nr. 31/1954 şi că, instanţa de apel, reţinând calitatea de pârât a Statului român, a analizat raportul de prepuşenie între M.F.P. şi autorităţile administrative, deci între alte subiecte de drept.
Dimpotrivă, decizia de casare admite, în principiu, în aplicarea art. 52 din Constituţie, posibilitatea ca statul să răspundă în calitate de comitent, atunci când prejudiciul este cauzat de o autoritate publică, ca o garanţie, consacrată constituţional, a protecţiei victimei unui astfel de prejudiciu. Însă mecanismul răspunderii civile delictuale se declanşează în anumite condiţii, pe care, potrivit deciziei de casare, instanţele de fond nu le-au analizat în concret.
De aceea instanţa de fond a fost îndrumată să stabilească situaţia de fapt ce a generat conflictul şi să verifice elementele de drept reţinute pentru evaluarea legalităţii pretenţiilor şi apărărilor, prin prisma dispoziţiilor Decretului nr. 31/1954, ce poate fi aplicat în completarea normelor speciale, dacă acestea nu conţin prevederi derogatorii sau condiţii speciale pentru angajarea răspunderii.
Prin urmare, din acest punct de vedere, instanţa de apel nu a depăşit limitele casării atunci când a recunoscut legitimare procesuală pasivă statului care poate răspunde civil pentru faptele apreciate ca ilicite ale autorităţilor publice, astfel că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 5 raportat la art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire însă la caracterul ilicit al faptelor imputate de reclamantă unor instituţii ale statului, începând cu M.F.P., acesta constituie un alt aspect criticat de pârât care se încadrează în cazul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizat distinct.
Deşi în legătură cu acest aspect pârâtul a invocat şi disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta nu a indicat care este actul juridic în sensul de negotium iuris căruia instanţa de apel să îi fi dat o altă interpretare, schimbându-i natura juridică, cu atât mai mult cu cât obiectul cauzei izvorăşte dintr-un fapt juridic pretins ilicit şi nu dintr-un act juridic, astfel că atrage o formă de răspundere juridică extracontractuală.
Pârâtul a invocat şi cazul reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă în cuprinsul criticilor nu se regăsesc, în mod concret, aspecte de contrarietate a motivării, astfel cum se pretinde prin invocarea acestui text de lege.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., se invocă încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, respectiv a celei de contencios administrativ.
Nu se mai poate dezbate problema competenţei instanţei de contencios administrativ, câtă vreme în primul ciclu procesual acest aspect a fost tranşat definitiv atunci când instanţa de recurs, cu efect obligatoriu potrivit art. 315 C. proc. civ., a desfiinţat, prin decizia de casare, hotărârile jurisdicţiilor anterioare şi a trimis cauza spre rejudecare unei instanţe de prim grad civil, constatând că este aplicabil dreptul comun reprezentat de art. 998-999 C. civ.
Ceea ce se poate analiza în acest cadru procesual este caracterul ilicit al faptei imputate decurgând din încălcarea unei norme de drept civil, administrativ sau vamal, dar aceasta constituie o problemă de corectă aplicare a legii, cenzurabilă din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit deciziei de casare, de către instanţa de drept comun.
Celelalte critici formulate de pârât pe fondul litigiului (pct. 2-6) sunt aspecte ce vor fi sistematizate şi dezbătute în cadrul oferit de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul pârât nu a criticat, cu excepţia aspectului dezlegat anterior privind depăşirea limitelor casării, alte împrejurări ce ţin de capacitatea statului de a răspunde delictual pentru fapte ilicite ale autorităţilor publice şi nici nu a combătut cele reţinute de instanţa de apel privind existenţa unui raport de prepuşenie între autorităţile administrative implicate în efectuarea operaţiunilor de vămuire menţionate şi pârât, motiv pentru care aceste considerente ale deciziei atacate au intrat în puterea lucrului judecat.
Aspectele de nelegalitate susţinute în recurs tind să combată reţinerea de către instanţa de apel a caracterului ilicit al faptelor imputate de reclamantă autorităţilor publice, de natură a-i produce un prejudiciu patrimonial pentru repararea căruia a promovat prezenta acţiune.
Astfel, instanţa de apel a reţinut, ca abuzivă, fapta D.G.V., prepus al Statului român, de a nu proceda la vămuirea celor 18 autovehicule blindate, condiţionând această operaţiune de plata unei diferenţe de taxă vamală pentru primul lot stabilită prin actele constatatoare nr. 1053-1077 privind taxele vamale şi alte drepturi cuvenite bugetului de stat, în urma reevaluării taxelor iniţiale după confirmarea reexportării maşinilor din Ucraina. În acest sens instanţa de apel a apreciat că obligaţia legală de plată a taxelor vamale şi sarcina de a acţiona revenea pârâtului şi că nu există o culpă a reclamantei în ceea ce priveşte comunicarea datelor necesare întocmirii declaraţiei vamale.
De asemenea instanţa de apel a mai reţinut, ca faptă ilicită a prepuşilor pârâtului, întârzierea nejustificată în judecarea contestaţiei iniţiată de SC E.R. SRL cu privire la nivelul taxelor vamale pentru primul lot de 25 de maşini importate (decembrie 2000-iunie 2001), contestaţie despre care a reţinut că ar fi trebuit să se soluţioneze până la expirarea termenului de deţinere în vamă pentru lotul doi de 18 maşini, ce ar fi permis achitarea în termen a taxelor vamale şi pentru acest lot. Consecinţa acestei întârzieri a fost, potrivit aprecierii instanţei de apel, aceea că lotul de 18 maşini nu a mai fost supus operaţiunii de vămuire, bunurile fiind preluate direct şi fără un temei legal în proprietatea statului, cu efecte patrimoniale negative pentru reclamantă.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. atunci când a constatat caracterul ilicit şi culpa instituţiilor statului în săvârşirea faptelor imputate.
Referitor la prima faptă ilicită reţinută, instanţa de apel a analizat calitatea reclamantei de a uza de diferite căi procedurale în litigiile privind vămuirea bunurilor importate, susţinând că, în realitate, obligaţia de plată a taxelor vamale revenea importatorului, M.F.P., nicidecum reclamantei, care avea calitatea de exportator. Susţine instanţa de apel că nu se poate pune semnul egalităţii între obligaţia legală de a efectua operaţiunile vamale, ce revenea pârâtului şi obligaţia contractuală de plată a acestor taxe pe seama importatorului, astfel că nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a contesta refuzul de vămuire, neputându-se nici reţine, în lipsa probelor, că a fost sancţionată contravenţional pentru oferirea unor date nereale care au stat la baza stabilirii tarifului vamal.
Înalta Curte constată că, potrivit normelor C. vam., titularul operaţiunii şi importator al bunurilor supuse vămuirii a fost M.F.P.. Potrivit art. 141 alin. (2) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam., „debitorul datoriei vamale este considerat titularul declaraţiei vamale acceptate şi înregistrate”. Prin urmare, în mod obişnuit, titularul operaţiunii de import este cel care are şi calitatea de debitor al datoriei vamale în raporturile cu autorităţile vamale.
Contrar reţinerilor instanţei de apel, în cauză, potrivit clauzelor contractului încheiat între părţi (art. 4), în schimbul preţului de 42.258.377.280 lei, reclamanta s-a obligat să suporte toate categoriile de impozite şi taxe asumate prin ofertă, până la recepţia mărfii la sediul beneficiarului, plata preţului fiind condiţionată de livrare. Cum recepţia avea loc după finalizarea operaţiunilor de import la predarea mărfii către cumpărător, rezultă că reclamanta nu şi-a asumat doar obligaţia suportării finale a taxelor de import, ci şi pe aceea de a avansa sumele necesare derulării operaţiunii de vămuire, urmând ca acestea să fie recuperate prin încasarea preţului, costurile importului fiind incluse în preţul negociat. Această împrejurare a fost reţinută, în mod neechivoc, în Decizia nr. 355/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin care s-a constatat reziliat contractul părţilor din culpa reclamantei care nu şi-a executat obligaţiile contractuale, cu referire specifică la cele menţionate în art. 4 din contract.
Prin urmare, obligaţiile izvorâte din raportul comercial au produs consecinţe şi în raporturile părţilor cu autorităţile vamale, societatea SC E.R. SRL fiind înfiinţată de reclamantă în scopul executării pe teritoriul României a obligaţiilor sale contractuale asumate.
Această societate a intrat în raporturi juridice de drept vamal, reţinându-se la controlul vamal ulterior că, în ceea ce o priveşte, nu a putut face dovada valorii reale în vamă pentru primul lot de 25 autovehicule supuse vămuirii. Declaraţia vamală a fost întocmită potrivit datelor nereale provenind de la reclamantă şi furnizate autorităţilor vamale de SC E.R. SRL, pe baza cărora a fost aplicat greşit un alt regim (comunitar preferenţial) importului în discuţie, decât cel pe care îl impuneau normele de drept vamal incidente, fiind dovedit ulterior că bunurile aveau o provenienţă finală extracomunitară.
În această situaţie au devenit incidente dispoziţiile art. 141 alin. (3) C. vam., ignorate în analiza sa de către instanţa de apel. Potrivit acestor dispoziţii legale „poate fi debitor vamal, solidar cu titularul declaraţiei vamale acceptate şi înregistrate, şi persoana care, din culpă, a furnizat date nereale, înscrise în acea declaraţie, ce au determinat stabilirea incorectă a datoriei vamale”.
Prin aplicarea acestei dispoziţii legale operaţiunii de export-import în care au fost implicate părţile litigante, cu referire la lotul de 25 de autovehicule, SC E.R. SRL a dobândit, în urma întocmirii actelor constatatoare din 30 noiembrie 2000, ca furnizor al unor date eronate, calitatea de debitor vamal. Această obligaţie a declarantului de a prezenta date reale este, contrar afirmaţiilor reclamantei, distinctă de obligaţiile comisionarului vamal care întocmeşte documentele vamale pe baza datelor respective, iar nerespectarea ei atrage răspunderea furnizorului de date în ceea ce priveşte plata debitului.
Aceste aspecte au fost clarificate, de altfel, în litigiul de contencios administrativ în care s-a reţinut legitimarea procesuală activă a SC E.R. SRL în exercitarea căilor de atac împotriva actelor de impunere vamală. Din această perspectivă SC E.R. SRL a promovat contestaţie în vederea anulării actelor constatatoare menţionate anterior, în cadrul căreia organele administrativ-jurisdicţionale şi instanţa de judecată i-au recunoscut un drept propriu la acţiune.
În acest mod, reclamanta, ca parte ce se considera prejudiciată de actele vătămătoare ale autorităţilor vamale române referitoare la importul bunurilor ce constituiau obiect al contractului, a avut la dispoziţie, prin societatea constituită în România, toate mijloacele procedurale prevăzute de art. 4 din H.G. nr. 392/1999 raportat la art. 166 din Legea nr. 141/1997, în vigoare la momentul iniţierii litigiului, norme speciale de care reclamanta a şi uzat, contestând în procedura administrativ-jurisdicţională şi apoi în cea judiciară, toate cele 25 de acte constatatoare ce stabileau o valoare în vamă a celor 25 de autovehicule, superioară celei declarate iniţial.
Astfel, potrivit art. 166, „în cadrul aplicării reglementărilor vamale, atunci când autoritatea vamală emite acte care pot leza drepturile şi interesele legitime ale persoanelor fizice sau juridice care efectuează operaţiuni supuse vămuirii, acestea se pot adresa cu plângeri împotriva acelui act” iar potrivit art. 4 din H.G. nr. 392/1999, „pl ângerile şi contestaţiile la operaţiunile de vămuire efectuate conform prevederilor prezentei hotărâri se depun şi se soluţionează conform prevederilor art. 166 - 174 din Legea nr. 141/1997”.
Instanţa de apel a apreciat că punctul de vedere al reclamantei - care exprimă, în esenţă, ideea inexistenţei vreunei datorii vamale suplimentare, în ceea ce o priveşte - a fost validat în urma judecării litigiului de contencios administrativ finalizat prin Decizia nr. 5932 din 13 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ, dovadă fiind faptul că, în procedura jurisdicţională menţionată, au fost anulate actele de constatare emise pentru primul lot de vehicule, stabilindu-se o altă valoare în vamă. Pornind de la acest aspect şi apreciind că acelaşi regim era aplicabil şi următorului lot, instanţa a reţinut culpa autorităţilor vamale care, în mod greşit susţine ea, au condiţionat vămuirea lotului doi de plata diferenţei de taxe pentru lotul unu, deşi încă din 30 noiembrie 2000 dispuneau de întreaga documentaţie necesară efectuării vămuirii ultimului lot, aceeaşi care a stat şi la baza efectuării expertizei judiciare în dosarul de contencios administrativ care a constatat o altă valoare în vamă decât cea impusă.
Recurentul pârât, în combaterea acestui considerent, apreciază că instanţa de drept comun nu ar fi competentă să stabilească corectitudinea faptelor autorităţii vamale, cenzurabile în faţa unei instanţe de contencios administrativ, iar prin constatarea caracterului ilicit al refuzului de vămuire şi prin aprecierea asupra tergiversării nejustificate a procedurii jurisdicţionale s-ar infirma o soluţie a instanţei de contencios administrativ.
Înalta Curte nu va reţine susţinerea pârâtului referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat a altei hotărâri, având în vedere că ceea ce a fost supus dezbaterii în litigiul de contencios a vizat strict modul de stabilire a taxelor vamale, atât în ceea ce priveşte tariful aplicabil, cât şi calculul valorii în vamă pentru primul lot de vehicule, iar nu caracterul ilicit al ansamblului faptelor imputate în prezent prepuşilor pârâtului.
Însă, concluzia instanţei de apel rezultată din interpretarea soluţiei regăsită în Decizia nr. 5932 din 13 decembrie 2005 este greşită, în primul rând pentru că instanţa de contencios administrativ nu a desfiinţat în totalitate actele constatatoare din 30 noiembrie 2000, ci doar în privinţa valorii în vamă conţinute, pe care a reţinut-o a nu fi aceea menţionată de autorităţile vamale, admiţând astfel numai în parte acţiunea. Totodată a omologat valoarea în vamă stabilită prin raportul de expertiză dispus în acest scop, dar prin aplicarea criteriilor ce respectau originea reală, non-comunitară a bunurilor. A fost confirmată astfel cauza pentru care taxele vamale iniţiale au fost recalculate şi anume încadrarea greşită în tariful preferenţial comunitar.
Nu se poate reţine, cum greşit a susţinut reclamanta, că prin anularea actelor de constatare se prezumă că taxele vamale iniţiale au fost corect stabilite pe baza actelor comunicate de reclamantă, întrucât, dacă ar fi fost astfel, instanţa de contencios administrativ s-ar fi limitat la anularea actelor emise de autorităţile vamale. Câtă vreme instanţa de contencios administrativ a reţinut şi o altă valoare în vamă datorată, chiar dacă diferită de cea impusă prin actele autorităţilor vamale, înseamnă că datele pe care reclamanta le-a prezentat iniţial în vederea încadrării în tariful vamal nu au fost corecte, fiind statuat pe cale judiciară că bunurile nu făceau obiectul tarifului preferenţial.
Cum la controlul vamal ulterior efectuat de autorităţile române a rezultat, din punctul de vedere al acestora, o diferenţă de taxe vamale suplimentare de achitat în sarcina reclamantei, decurgând din operaţiunea de vămuire a lotului de 25 de vehicule, s-a comunicat SC E.R. SRL refuzul de vămuire a restului de 18 vehicule, până la plata acestei diferenţe.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel a ignorat, în aprecierea caracterului ilicit al refuzului de vămuire pentru lotul de 18 autovehicule, efectul dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 141/1997 privind C. vam., în vigoare la data derulării operaţiunii de import, potrivit cărora autoritatea vamală are dreptul ca, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze controlul vamal ulterior al operaţiunilor, să verifice orice documente, registre şi evidenţe referitoare la mărfurile vămuite iar dacă constată că s-au încălcat reglementările vamale aplicate, datorită unor date cuprinse în declaraţia vamală, după determinarea taxelor vamale cuvenite, să ia măsuri de încasare, respectiv de restituire a acestora. Diferenţele în minus se comunică titularului operaţiunii comerciale şi urmează a fi achitate în termen de 7 zile de la data comunicării. Neplata diferenţei datorate de titularul operaţiunii comerciale în acest termen atrage suportarea de majorări de întârziere aferente acestei diferenţe, în cuantumul stabilit prin lege, precum şi interzicerea efectuării altor operaţiuni de vămuire, până la achitarea datoriei vamale.
În speţă autorităţile vamale au dat curs acestei dispoziţii legale astfel că nu se poate reţine o conduită ilicită printr-un refuz nejustificat de vămuire a următorului lot de 18 vehicule, după cum eronat a stabilit instanţa de apel, câtă vreme exista o obligaţie legală imperativă pentru autoritatea vamală de a nu efectua alte operaţiuni de vămuire, până la achitarea diferenţelor de taxe stabilite pentru primul lot. Nu poate avea caracter ilicit şi nu poate pune problema angajării răspunderii civile delictuale fapta săvârşită cu permisiunea legii ori aceea săvârşită în îndeplinirea unei prevederi legale, cum s-a reţinut că a fost cazul în speţă, cu referire la refuzul autorităţii vamale de efectuare a operaţiunii de vămuire a lotului de 18 autovehicule.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, este nerelevantă în aprecierea conduitei părţilor referitoare la fapta ilicită imputată împrejurarea că, la controlul vamal ulterior, reclamanta a furnizat autorităţilor vamale înscrisuri relevante cu privire la provenienţa mărfurilor şi plăţile făcute firmei din Ucraina, înscrisuri pe baza cărora s-a efectuat expertiza contabilă în litigiul de contencios administrativ şi s-ar fi putut calcula taxele vamale pentru lotul doi.
Câtă vreme exista o dispoziţie legală căreia autorităţile vamale i s-au conformat, refuzul de vămuire manifestat de acestea în circumstanţele analizate anterior nu a constituit o faptă ilicită.
În ceea ce priveşte tergiversarea soluţionării contestaţiei administrative pe care reclamanta a iniţiat-o prin intermediul societăţii înfiinţată în România - reţinută de instanţa de apel ca o altă faptă nelegală săvârşită de prepuşii pârâtului - se constată că aprecierea caracterului său ilicit a avut loc prin neobservarea integrală a dispoziţiilor legale relevante.
Astfel, nu poate fi validat raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia, faţă de dispoziţiile art. 167 C. vam., contestaţia trebuia soluţionată în procedura administrativă, în termen de 30 zile de la data înregistrării ei, de vreme ce organul administrativ se afla în posesia documentelor necesare determinării valorii reale în vamă, ce fuseseră comunicate de reclamantă încă din data de 30 noiembrie 2000.
Raţionamentul instanţei de apel este incomplet deoarece t extul de lege C. vam. analizat de aceasta priveşte doar una din etapele procedurii administrativ-jurisdicţionale instituită de lege pentru contestarea actelor de impunere în vamă.
La data introducerii contestaţiei reclamantei, legea prevedea însă, pentru partea care se considera lezată în drepturile şi interesele legitime de autoritatea care efectuează operaţiuni supuse vămuirii, în art. 167-174, mai multe etape administrativ jurisdicţionale (plângere, contestaţie la direcţia regională, contestaţie la D.G.V.) cu termene succesive de 30 de zile de soluţionare, la care se adaugă termenele de declarare a căilor de atac respective, precum şi posibilitatea declanşării fazei jurisdicţionale a litigiului prin acţiunea în contencios administrativ. Prin modificarea procedurii de soluţionare a contestaţiilor, intervenită prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 13/2001 privind soluţionarea contestaţiilor împotriva măsurilor dispuse prin actele de control sau de impunere întocmite de organele M.F.P. la 6 februarie 2001, în baza căreia a continuat soluţionarea litigiului administrativ, sunt prevăzute, de asemenea, atât etapa administrativ jurisdicţională în faţa organelor specializate ale M.F.P., cât şi etapa jurisdicţională în faţa instanţei.
Nu existau pentru reclamantă, în aceste condiţii, elemente care să justifice prezumţia că întreaga procedură pe care o iniţiase avea a se epuiza în cele 120/150 de zile în care subzista obligaţia pentru autorităţile vamale, de păstrare a mărfurilor nevămuite în vamă, pentru ca plata taxelor vamale aferente acestora să se poată efectua numai după stabilirea corectitudinii calculului taxelor vamale datorate pentru lotul de mărfuri deja vămuite, fiind evident faptul că între cele două operaţiuni, de plată a taxelor şi de contestare a legalităţii actelor de vămuire, nu exista o condiţionare temporală din partea legiuitorului.
Aşadar, în mod eronat a dedus instanţa de apel existenţa unui raport de cauzalitate între durata procedurii administrativ-jurisdicţionale şi consecinţa valorificării pe seama statului, de către autorităţile vamale, în condiţiile art. 381 din Regulamentul nr. 626/1997, a lotului de 18 vehicule pentru care nu erau îndeplinite condiţiile vămuirii la import, la expirarea perioadei de păstrare în depozit necesar a acestora.
Deşi impută autorităţilor cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale tergiversarea soluţionării contestaţiei, instanţa de apel ignoră şi faptul că iniţierea unei proceduri de contestare a actului administrativ nu suspendă de iure executarea acestuia, existând posibilitatea, pentru partea interesată, de a solicita şi obţine suspendarea executării actului administrativ atacat (în condiţiile art. 9 din Legea 29/1990, în vigoare la acea dată) care, în absenţa unei astfel de măsuri încuviinţată de organul jurisdicţional, îşi păstrează caracterul executoriu în virtutea prezumţiei de legalitate care îl însoţeşte.
În plus, potrivit art. 160 C. vam., pentru datoriile vamale constatate ulterior liberului de vamă, D.G.V. putea acorda amânări şi eşalonări de plată, în termenul legal de prescripţie, potrivit reglementărilor existente în domeniu.
În cauză nu s-a făcut dovada că reclamanta a recurs la vreuna din aceste măsuri, caz în care aceasta era obligată ca, în termenul statuat de lege, să achite diferenţele de taxe vamale şi apoi, în situaţia în care contesta calcul şi, eventual, obţinea câştig de cauză, să solicite returnarea sau compensarea obligaţiilor vamale.
Or, reclamanta a contestat actele constatatoare, fără însă a achita taxele stabilite în baza acestora, astfel că şi-a asumat riscul depăşirii termenului de depozitare în vamă pentru lotul doi de 18 vehicule, pentru care, astfel cum s-a arătat anterior, acţiona interdicţia legală de vămuire. Cum caracterul executoriu al actelor constatatoare nu a fost suspendat - ceea ce făcea ca reclamanta să figureze cu datorii vamale, în prezenţa cărora opera interdicţia legală de efectuare a altor operaţiuni de vămuire, conform art. 61 din Legea nr. 141/1997 - la momentul împlinirii termenului de păstrare în vamă a restului de 18 vehicule, acestea au fost valorificate potrivit procedurii legale care permitea o astfel de măsură nu doar în situaţia declarării abandonului, cum susţine reclamanta, ci şi în cazul neachitării obligaţiilor vamale în termen, astfel cum prevedea art. 381 alin. (1) din H.G. nr. 626/1997 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a C. vam. al României, dispoziţie constituţională prin care nu se încalcă obligaţia statului de a ocroti şi garanta dreptul de proprietate privată, astfel cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 64/2003.
Indiferent de etapa în care se afla soluţionarea litigiului administrativ, reclamanta era obligată să avanseze diferenţele de taxe calculate de autoritatea vamală, urmând a se desocoti după finalizarea litigiului.
În concluzie, cum reclamanta era cea în sarcina căreia subzista obligaţia de a prezenta datele necesare stabilirii tarifului vamal corect în raport cu provenienţa bunurilor, iar aceasta a încadrat greşit bunurile ca fiind bunuri comunitare, culpa iniţială în stabilirea eronată de către autorităţi a taxelor pentru primul lot de maşini îi aparţine. De asemenea, reclamanta este în culpă şi pentru faptul că nu a respectat procedura vamală şi, deşi avea această obligaţie asumată contractual, nu a achitat taxele calculate suplimentar, în paralel cu iniţierea procedurii de contestare a acestora, în condiţiile în care plângerea împotriva actului administrativ nu suspendă executarea acestuia. Corect a reţinut instanţa de fond că erau aplicabile dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 392/1999 privind controlul valorii în vamă, sens în care reclamanta putea urma procedura legală instituită în caz de amânare a determinării definitive a valorii în vamă a mărfurilor, ce presupunea a achita diferenţele de taxe sub forma unei garanţii (pe seama importatorului) pentru a dispune de bunuri şi a se putea continua operaţiunea de vămuire a lotului următor, procedură la care aceasta putea avea acces prin intermediul SC E.R. SRL, în calitatea acesteia de debitor solidar al datoriei vamale, reţinută prin cele 25 de acte constatatoare emise de autorităţile vamale.
Prin urmare, Înalta Curte constată, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că nevămuirea lotului doi de maşini şi valorificarea acestuia pe seama statului după expirarea termenului de deţinere în vamă nu reprezintă un abuz de drept al autorităţii vamale, ci o conduită prevăzută de lege într-o procedură special reglementată pentru astfel de cazuri, reclamanta fiind cea care nu a respectat obligaţia de plată a diferenţei de taxe vamale impusă pentru primul lot, independent de durata procedurii de contestare a acesteia. Celelalte consecinţe generatoare ale pretinsului prejudiciu invocat de reclamantă (trecerea în patrimoniul statului a celor 18 maşini blindate, retragerea din cont a disponibilului) izvorăsc din această primă împrejurare, ce îi este imputabilă în totalitate.
O astfel de analiză a caracterului ilicit al faptelor pentru care reclamanta s-a plâns în faţa instanţelor civile de drept comun nu a încălcat atribuţiile unei instanţe de contencios administrativ ci, dimpotrivă, a pornit de la concluziile enunţate în litigiul soluţionat de această din urmă instanţă pentru a statua asupra conduitei părţilor. Din acest punct de vedere, necomunicarea sau necontestarea unor procese-verbale de stabilire a unor sancţiuni contravenţionale în sarcina reclamantei, aspect de care s-au prevalat, cu argumente diferite, părţile litigante, nu prezintă relevanţă în cadrul litigiului pendinte.
Reţinând, aşadar, potrivit considerentelor anterioare, pe de o parte, că la originea tuturor faptelor imputate se află culpa reclamantei înseşi, iar pe de altă parte că prepuşii pârâtului au acţionat în aplicarea şi cu respectarea unor texte de lege ce justificau o asemenea conduită, fără a se putea constata încălcarea unei dispoziţii legale, Înalta Curte apreciază că în mod greşit s-a stabilit de către instanţa de apel ca fiind întrunite în cauză condiţiile necesare angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului.
Faţă de aceste considerente, recursul declarat de pârât împotriva deciziei este fondat în ceea ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. de la 1865, motiv pentru care Înalta Curte va admite acest recurs în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte decizia în sensul că va respinge apelul declarat de reclamanta SC E. Gmbh împotriva sentinţei nr. 147 din 31 ianuarie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În ceea ce priveşte recursul reclamantei referitor la cuantificarea prejudiciului, Înalta Curte constată că acesta are un caracter subsidiar analizei condiţiilor de existenţă ale răspunderii civile delictuale şi nu se mai justifică a fi dezbătut, faţă de concluzia asupra inexistenţei faptelor ilicite imputate, după cum, în egală măsură, nu se mai impune a fi analizată critica recurentului-pârât relativă la probatoriile pe baza cărora instanţa de apel a determinat prejudiciul cuvenit reclamantei.
Faţă de admiterea recursului pârâtului şi constatarea inexistenţei unei fapte ilicite, nu mai subzistă obligaţia pârâtului de reparare a acestui prejudiciu, motiv pentru care recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva încheierilor de şedinţă din 22 mai 2014 şi 29 ianuarie 2015 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul aceluiaşi pârât împotriva Deciziei nr. 395/A din 2 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta SC E. Gmbh împotriva sentinţei nr. 147 din 31 ianuarie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC E. Gmbh împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1036/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1068/2015. Civil → |
|---|
