ICCJ. Decizia nr. 1070/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1070/2015
Dosar nr. 9955/117/2011
Şedinţa publică din 23 aprilie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 46 din 28 ianuarie 2014, pronunţată de Tribunalul Cluj, în Dosar nr. 9955/117/2011, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţii Ţ.V., prin reprezentanţi legali Ţ.R.C. şi Ţ.M.C., Ţ.R.C. şi Ţ.M.C., în nume propriu împotriva pârâtului C.C.D..
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului Ţ.V. dobânda legală aplicată sumei de 200.000 lei stabilită prin sentinţa civilă nr. 738/2012 de la data rămânerii definitive - 08 octombrie 2012 - până la plata efectivă şi integrală a sumei.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor Ţ.R.C. şi Ţ.M.C., suma de 75.000 lei cu titlu de daune morale şi la plata dobânzii legale de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la achitarea integrală a sumei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că în raport de data săvârşirii faptei ilicite, 17 ianuarie 2009, dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., sunt aplicabile în speţă, având în vedere prevederile art. 6 din Legea nr. 134/2010 privind codul civil potrivit cărora actele şi faptele juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
Potrivit dispoziţiilor art. 998 C. civ. „Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara, iar potrivit dispoziţiilor art. 999 C. civ. „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa dar si acela ce a cauzat prin neglijenta şi imprudenţa sa”.
Aceste dispoziţii legale consacră principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o fapta ilicită.
Sub aspectul analizării condiţiilor răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţie si prejudiciu, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţie acesteia.
Prin sentinţa penală nr. 738 din 12 februarie 2012 pronunţată de Judecătoria Cluj Napoca, rămasă definitivă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 1380/R/2012 a Curţii de Apel Cluj, s-a statuat cu privire la existenţa faptei ilicite a pârâtului reţinându-se că acesta, la data de 17 ianuarie 2009, în jurul orei 21.00, fiind posesorul unui câine rasa R. din neglijenţă a permis câinelui să iasă din perimetrul său în spaţiu public, iar apoi nu a luat măsurile necesare pentru a împiedica atacul asupra părţii vătămate Ţ.V., conducând spre muşcarea părţii vătămate de cap, cu consecinţa producerii de leziuni care i-au pus în primejdie viaţa şi pentru care partea vătămată a necesitat un număr de 70-80 de zile de îngrijiri medicale.
Prin aceiaşi hotărâre s-a statuat cu autoritate de lucru judecat şi cu privire la vinovăţie, altă condiţie pentru angajarea răspunderii delictuale, reţinându-se că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale, dar nu a acceptat rezultatul producerii acestuia. Astfel în calitate de deţinător al unui câine despre care ştia că este considerat periculos odată ieşit fără lesă şi botniţă pe poarta care nu era închisă, a prevăzut că ar putea ataca o persoană, mai ales în condiţiile în care nu era obişnuit să interacţioneze cu alte persoane şi nu primise un dresaj profesionist.
De asemenea s-a reţinut că fapta ilicită a inculpatului constă în supravegherea defectuoasă a câinelui pe care îl avea în grijă, ceea ce a avut drept consecinţă muşcarea părţii vătămate şi, prin aceasta, s-a produs un prejudiciu tuturor părţilor civile.
Instanţa a constatat că fapta ilicită a pârâtului a fost generatoare de prejudicii faţă de mai multe persoane, în primul rând a provocat prejudicii în mod direct victimei, minorul Ţ.V., în cadrul procesului penal fiind soluţionată acţiunea civilă formulată de acesta în sensul că a fost obligat pârâtul să îi plătească suma de 200.000 lei cu titlu de daune morale.
Totodată, instanţa a reţinut că prin fapta ilicită a pârâtului, constând în supravegherea defectuoasă a câinelui pe care îl deţinea în proprietatea sa şi care se afla în paza lui juridică, prin muşcarea minorului T.V., copilul reclamanţilor, a provocat prejudicii şi reclamanţilor din prezenta cauză, astfel cum rezultă din actele şi probele de la dosar.
Instanţa a reţinut că naşterea unui prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor a avut loc încă de la momentul în care copilul acestora a fost atacat de câinele pârâtului, trauma psihică pe care aceştia au încercat-o în momentul în care deşi asiguraţi de către pârât că nu muşcă câinele, acesta l-a doborât la pământ pe copil, reclamanţii fiind cei care au trebuit să îndepărteze câinele.
De asemenea, potrivit raportului de expertiza medico - legală din 8 din 19 ianuarie 2009 întocmit de I.M.L. Cluj-Napoca leziunile minorului Ţ.V., care s-au putut produce prin muşcătura necesită 70-80 zile îngrijiri medicale, dacă nu survin complicaţii, leziunile punând în primejdie viaţa victimei.
Din declaraţiile martorilor audiaţi a rezultat că starea minorului era de o gravitate extremă, şansele de supravieţuire ale acestuia erau minime, până să ajungă la clinică, copilul a pierdut substanţa cerebrală, iar în timpul operaţiei a pierdut mult sânge şi a avut probleme cu tensiunea, părinţii minorului au suferit un şoc traumatic determinat de incident, mai precis de şansele de doar 30% de supravieţuire date de medici după operaţie.
Concluzionând, instanţa a reţinut că din întreg ansamblu probatoriu administrat rezultă că în patrimoniul reclamanţilor s-a produs un prejudiciu moral, în perioada pre si post operatorie determinat de trauma psihică din momentul muşcăturii, şansele minime de viaţă date minorului anterior si ulterior intervenţiei chirurgicale, temerile legate de refacerea completă a minorului ulterioare momentului externării, necesitatea aplicării unor metode educaţionale diferite celor aplicate in mod obişnuit (program la grădiniţă, corectarea comportamentului irascibil, a temerii de câini), ceea ce a impus schimbarea atitudinii părinţilor şi a creat în plan emoţional frustrări, respectiv teama permanentă de declanşare a unor crize de epilepsie.
Toate aceste împrejurări asociate cu suferinţa reclamanţilor trăită în perioada de spitalizare şi de recuperare, schimbarea modului lor de viaţă şi al copilului pe o perioadă de timp determinată şi, totodată, nedeterminată în condiţiile în care minorul are un corp străin - ataşată o plăcuţă de titaniu - precum şi starea de neputinţă şi de frustrare pe care ar avea-o orice părinte generată de imposibilitatea de a-i reda copilului lor modul de viaţă şi starea de sănătate anterioară accidentului, conduc la concluzia că prin fapta ilicită a pârâtului în patrimoniul lor s-a creat un prejudiciu moral.
În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului, având în vedere gravitatea vătămării provocate copilului reclamanţilor, durata procesului de recuperare ce a determinat schimbări în modul lor de viaţă, faptul că aceştia au fost privaţi de o viaţă normală şi a implicat o suferinţă psihică accentuată, instanţa a apreciat că pentru acoperirea acestuia este echitabil si rezonabil totodată, că pârâtul să fie obligat la plata sumei de 75.000 lei cu titlu de daune morale, în favoarea reclamanţilor, pentru prejudiciul moral suferit, până la data introducerii acţiunii - 23 noiembrie 2011.
În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata către reclamantul Ţ.V. a dobânzii legale aplicată sumei de 200.000 lei stabilită prin sentinţa civilă nr. 738/2012 de la data rămânerii definitive - 08 octombrie 2012 - până la plata efectivă şi integrală a sumei, cererea a fost apreciată, ca fiind întemeiată.
În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti depuse ca practică judiciară la dosar şi la care pârâtul a făcut referire prin notele de şedinţă, instanţa a reţinut că nu pot constitui un element pe care să îl aibă în vedere întrucât gravitatea şi urmările celor două muşcături de câine sunt substanţial diferite, atât în ceea ce priveşte urmările imediate cât şi cele pe termen lung.
Ţinând seama de considerentele de fapt si de drept mai sus arătate, instanţa a admis în parte acţiunea.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul C.C.D., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul diminuării sumei acordate cu titlu de daune morale în favoarea intimaţilor Ţ.R.C. şi Ţ.M.C., cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din 11 iunie 2014 instanţa, în temeiul art. 2821 coroborat cu art. 282 C. proc. civ., a încuviinţat cererea pârâtului şi a recalificat calea de atac din recurs în apel.
În urma acestei recalificări, la acelaşi termen de judecată, reclamanţii au depus cerere de aderare la apelul pârâtului.
Prin aderarea la apelul declarat în cauză de pârât, formulat în termen de reclamanţii Ţ.R.C. şi Ţ.M.C., aceştia au solicitat schimbarea sentinţei în sensul admiterii în totalitate a acţiunii.
În motivarea cererii de aderare la apel, reclamanţii au expus pe larg starea de fapt de la data producerii accidentului a cărui victimă a fost copilul Ţ.V.
Prin întâmpinarea formulată, reclamanţii au solicitat respingerea apelului pârâtului, reiterând în conţinutul întâmpinării motivele conţinute în cererea de aderare la apelul pârâtului.
Pârâtul prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea cererii de aderare la apel, arătând, în esenţă, că prin aderarea la apel, reclamanţii nu au adus nicio critică de nelegalitate a sentinţei, limitându-se la descrierea incidentului produs la data de 17 ianuarie 2009 cu subiectivism.
Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin Decizia nr. 1236 din 17 decembrie 2014 a respins cererea de repunere pe rol formulată de pârât, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Cenan Constantin, a respins cererea de aderare la apelul pârâtului formulată de reclamanţi.
Curtea de apel, având în vedere că atât apelul pârâtului, cât şi cererea de aderare la apelul acestuia formulată de reclamanţi vizează acelaşi aspect - cuantumul daunelor morale a analizat ambele căi de atac împreună.
Instanţa de apel a reţinut că daunele morale pretinse de reclamanţi prin acţiunea înregistrată la 23 noiembrie 2011 reprezintă echivalentul suferinţei psihice la care aceştia, în calitate de părinţi ai victimei au fost supuşi, începând cu data de 17 ianuarie 2009.
Raportat la gravitatea leziunilor produse în urma muşcăturii victimei minore, la concluzia raportului de expertiză medico-legală conform căreia leziunile cranio-cerebrale au pus în primejdie viaţa victimei, coroborate cu vârsta fragedă a copilului, Curtea, la fel ca şi prima instanţă, a apreciat că reclamanţii, în calitate de părinţi, au trăit cel puţin în prima perioadă de timp după intervenţia chirurgicală o reală temere că există posibilitatea ca minorul să nu supravieţuiască.
Curtea a evaluat prejudiciul moral ţinând cont de jurisprudenţa în materia daunelor morale pentru prejudiciile nepatrimoniale cauzate prin accidente de autovehicule, de criteriile vizând relaţiile de stare civilă, de rudenie şi căsătorie, sau personale dintre cel prejudiciat și victimă, ca şi durata și intensitatea acestora sunt determinante, la care se adaugă gravitatea sau urmările accidentului.
Izvorul acordării daunelor morale reclamanţilor îl constituie prejudiciul cauzat personalităţii lor afective, accidentul a cărui victimă a fost copilul reclamanţilor lezând relaţia de familie.
Curtea a apreciat, în raport de circumstanţele producerii faptei, a vârstei victimei, a vătămărilor suferite de aceasta, a intervenţiilor chirurgicale şi a privaţiunilor consecutive suferite de reclamanţi, victime indirecte, părinţii copilului Ţ.V. Prejudiciul suferit de aceştia trebuie reparat de către persoana culpabilă, sens în care, s-a dispus şi prin Rezoluţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. 75 adoptată la 14 martie 1965 în materia prejudiciului corporal care statuează expres că în caz de supravieţuire a victimei directe ,,tatăl, mama (…), care pe temeiul unei atingeri a integrităţii fizice a acesteia, suportă suferinţe psihice, pot să obţină reparaţia acestui prejudiciu în prezenţa unor suferinţe cu caracter excepţional.”
Instanţa de apel a avut în vedere şi criteriul jurisprudenţei europeane în materia daunelor morale.
Raportat la sumele acordate cu titlu de daune morale de instanţa europeană pentru încălcarea dispoziţiilor art. 2, 5 şi 8 din Convenţie, precum şi la toate circumstanţele cauzei pendinte - starea de fapt, probaţiunea administrată, criteriile de evaluare a prejudiciului moral stabilite de doctrină - Curtea a apreciat că suma de 75.000 lei acordată de prima instanţă cu titlu de daune morale reclamanţilor, în calitate de părinţi ai copilului Ţ.V., care la data de 17 ianuarie 2009 a fost victima unui accident produs prin muşcarea sa de câinele aflat în proprietatea pârâtului, este rezonabilă şi echitabilă, susceptibilă să acopere integral prejudiciul moral încercat de reclamanţi, fiind însă în acelaşi timp stabilită într-un cuantum care nu devine nelegitim sau spoliator faţă de pârâtul obligat la plata acesteia.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de pârât care a invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâtul a făcut un istoric al litigiului şi a arătat că instanţa de apel a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului.
I. A susţinut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, la egalitate de arme, fiind respinse cererile de administrare a unor probe esenţiale pentru soluţionarea judicioasă a cauzei motiv de recurs prevăzut de art. 312 alin. (3) C. proc. civ. - cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5), art. 167 şi 201 C. proc. civ.
Instanţa era ţinută să analizeze veridicitatea susţinerilor intimaţilor privitoare la consecinţele traumatice suferite atât de ei, dar mai ales de fiul lor, întrucât starea acestuia este de fapt sursa generatoare a prejudiciilor morale suferite de aceştia. Părinţii minorului au exagerat voit consecinţele incidentului produs la data de 17 ianuarie 2009, atât cu privire la vătămările suferite de minor, cât si cele suferite de ei personal.
În virtutea rolului activ consacrat de dispoziţiile art. 167 C. proc. civ. instanţa de fond trebuia să administreze probe pentru stabilirea diagnosticului real stabilit ca efect al muşcăturii, al gravităţii reale, a măsurilor medicale efective, a prognozei pentru o astfel de intervenţie chirurgicală şi a temerilor generate real de aceste diagnostice.
În scopul obţinerii unei sume cât mai mari cu titlu de despăgubiri reclamanţii au susţinut chestiuni de ordin medical care ar fi afectat minorul atât la momentul intervenţiei chirurgicale, cât şi ulterior.
Critică faptul că aceste împrejurări s-au reţinut în contextul respingerii cererii în probaţiune de efectuare a unei expertize medico-legale a minorului, chestiunile medicale putând fi tranşate numai de specialişti în neurochirurgie.
Actele medicale reţinute de instanţa de apel nu confirmă susţinerile reclamanţilor, neputând face dovada unui fapt negativ, cu atât mai mult cu cât este vorba de chestiuni de specialitate.
Minorul nu a fost niciodată expertizat nici măcar în dosarul penal, iar valoarea probatorie a certificatului medical - nu este absolută, dimpotrivă, atestă o simplă constatare efectuată de un medic legist că minorul are o plagă ce poate data din data de 17 ianuarie 2009 şi că plaga poate consta în muşcături de câine.
Numai un raport de expertiză medico-legală efectuat de medici neurologi putea confirma, sau putea infirma diagnosticul şi măsurile medicale aplicate de medicii neurologi ulterior incidentului.
Considerentul esenţial avut în vedere de motivare, temerea că minorul s-ar putea să nu supravieţuiască, sursa principală generatoare de temeri a reclamanţilor, nu este atestată medical.
În mod nelegal instanţa a respins cererea de audiere a medicilor care au efectuat intervenţia, singurii în măsură să confirme faptul că ar fi dat părinţilor un diagnostic care să le determine starea de îngrijorare şi nesiguranţă.
Instanţa de apel nu a luat în considerare contradicţiile vădite între actele medicale şi declaraţiile de martor, martorul neputând aprecia asupra posibilităţilor de recuperare ori alte măsuri necesare. Dacă afirmaţiile martorului sunt adevărate, înseamnă că copilul nu era „în comă"- stare neatestată medical, şi care din nou putea fi confirmată doar de specialişti.
Recurentul susţine că a solicitat proba cu expertiza medicală pentru a dovedi faptul că hemipareza a fost generată cert de un edem, iar o dată cu retragerea acestuia această stare a dispărut, copilul fiind recuperat complet la introducerea acţiunii. Recuperarea totală a minorului la nivelul anului 2011 nu trebuia confirmată de un raport medico-legal, chiar dacă implicit lipsa actelor medicale ulterioare anului o afirmă. Biletul de externare din spital eliberat de Clinica de Neurologie Pediatrică la data de 23 martie 2009, la două luni după incident, în care se face menţiunea recuperării în proporţie de 75% la membrul superior şi 50% la membrul inferior, menţionează că tulburarea este în principal determinată de lipsa de tonus muscular - nu de tulburări neurologice, stări de irascibilitate. Foaia de observaţie din 02 martie 2009 pe baza căreia biletul de externare a fost eliberat nu a fost depusă la dosarul cauzei, iar instanţa a refuzat emiterea unei adrese în acest sens.
După incident s-a mai efectuat o singură investigaţie C.T. în 2010 - al cărui diagnostic atestă refacerea completă a minorului, fără sechele motorii.
Instanţa de apel, deşi a respins de asemenea cererea de efectuare a unui raport de evaluare psihologică a minorului, a reţinut că reclamanţii au adoptat o atitudine de natură să corecteze comportamentul irascibil post traumatic al copilului în ciuda inexistenţei unui act medical atestat de un specialist care să confirme acest comportament. Instanţa se raportează la o consemnare a unui medic la momentul imediat intervenţiei chirurgicale ce nu atestă permanentizarea unui astfel de comportament, ori chiar indicii că acesta ar fi persistat o perioadă.
Instanţa de apel s-a pronunţat fără administrarea probelor de care atârnă efectiv o soluţie judicioasă, şi drept urmare fără să cerceteze fondul pricinii, lăsând deschisă posibilitatea intimaţilor de a formula pretenţii ulterior datei de 23 noiembrie 2011, reclamanţii în mod voit nerecunoscând vindecarea şi recuperarea completă a minorului.
Reclamanţii au adoptat o strategie extrem de eficace, prezentând incidentul de o manieră ce induce empatia instanţelor, care uman se asociază cu povestea prezentată, dar realitatea este alta, şi trebuie analizată obiectiv.
Scopul cercetării judecătoreşti trebuie să aibă ca principal obiectiv stabilirea adevărului, iar în măsura în care acesta este dovedit urmează aplicarea de măsuri proporţionale cu cele constatate.
II. Decizia nr. 1236/A/2014 a Curţii de Apel Cluj este nelegală prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa dând o interpretare eronată dispoziţiilor 998-999 C. civ. în ceea ce priveşte cuantificarea daunelor morale acordate.
Prin hotărârea primei instanţe s-au acordat daune morale reclamanţilor având în vedere gravitatea vătămării provocate copilului reclamanţilor, durata procesului de recuperare ce a determinat schimbări în modul lor de viaţă, faptul că aceştia au fost privaţi de o viaţă normală şi a implicat o suferinţă psihică accentuată pentru toată durata de la producerea incidentului 17 ianuarie 2009 -23 noiembrie 2011.
În opoziţie, hotărârea instanţei de apel restrânge perioada pentru care apreciază întemeiate pretenţiile reclamanţilor la cea de început - de la momentul incidentului 17 ianuarie 2009 şi până la momentul vindecării copilului.
Instanţa a înlăturat criteriul reţinut de instanţa de fond privitor la „şansele minime de viaţă” date copilului la momentul intervenţiei chirurgicale - nici unul din actele medicale depuse în probaţiune nefăcând menţiune despre un prognostic.
Criteriile iniţial avute în vedere de tribunal privitoare la schimbarea modului de viaţă al reclamanţilor şi necesitatea aplicării unor metode educaţionale diferite au fost menţinute doar sub aspectul corectării comportamentului irascibil al minorului. S-a înlăturat de asemenea elementul referitor la teama permanentă de declanşare a unor crize epileptice, actele medicale nefăcând nici o dovadă în acest sens, aspect, de altfel, recunoscut în apel de reclamanţi.
Cu privire la vătămările fizice suferite de minor la dosarul cauzei sunt doar actele medicale aferente dosarului penal, în concret cele aferente primei intervenţii chirurgicale din data de 18 ianuarie 2009 şi spitalizarea post operatorie de 8 zile aferentă acesteia şi 11 zile de spitalizare la Spitalul pentru copii pentru recuperarea ulterioară.
Reclamanţii cu greu au depus şi restul actelor medicale emise ulterior incidentului, din care rezultă că de fapt, după perioada post operatorie de 8 zile, a urmat perioada de recuperare, care, conform actelor medicale s-a finalizat la 23 martie 2009, iar conform fişei medicului de familie-minorul nu a mai fost internat ori supus vreunui alte proceduri medicale până în prezent.
Cum instanţa a respins administrarea probei cu expertiza medico-legală, cu încălcarea corelativă a dispoziţiilor 201 C. proc. civ., aceasta fiind singura probă obiectivă în măsură să confirme diagnosticele, intervenţiile şi tratamentele, argumentaţiile privind aspectele medicale reţinute prin decizie exced dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Astfel, n u există la dosar un înscris medical care să consemneze substituirea osului cranian cu plăcuţa de titan; medicii care au efectuat intervenţia nu au fost audiaţi; este nedovedit că minorul a pierdut substanţă din creier; nu s-a dovedit nici o schelă motorie ori psihologică, creierul minorului nu a fost afectat de muşcătură; intervenţia chirurgicală nu a fost una invazivă, fapt ce rezultă din actele medicale depuse; copilul s-a recuperat complet fizic încă din anul 2010, fapt confirmat de lipsa actelor medicale, şi de menţiunile fişei medicului de familie.
Reclamanţii au recunoscut la interogatoriu că în prezent familia are o viaţă normală: un nou membru al familiei, o casă mai mare, un câine, iar copilul este încadrat la o şcoală normală. Dacă copilul ar avea un comportament irascibil, ori afectat de fobii în vreun fel - lăsând la o parte necesitatea confirmării ei de către un psiholog - nici nu s-ar putea pune problema existenţei unui câine în casă.
Raportat la toate cele mai sus expuse apare ca evident că pe de o parte instanţa de apel a apreciat că perioada pentru care se datorează daune este mai redusă, că nu subzistă aceleaşi criterii de cuantificare a daunelor morale, însă face o greşită aplicare a normelor privind răspunderea delictuală şi menţine cuantumul daunelor acordate.
Instanţa de apel a reţinut în defavoarea recurentului faptul că nu a fost în măsură să indice un cuantum precis al daunelor pe care este dispus să le plătească pentru prejudiciul creat, dar nici în prezent nu este clar diagnosticul pe care minorul l-a avut şi gravitatea vătămării pe care acesta a suferit-o, cu atât mai puţin care este perioada de recuperare de care acesta a avut nevoie pentru a-şi reveni. Acesta este principalul motiv pentru care a solicitat un raport de expertiză medico-legală, întrucât pârâţii iniţial au cerut sume exorbitante, iar pe măsura trecerii timpului, aproape toate susţinerile lor s-au dovedit a fi neadevărate.
A arătat că îşi menţine poziţia de a fi de acord cu plata de despăgubiri în favoarea reclamanţilor, dar aceste sume de bani ce pot fi acordate cu titlu de daune morale trebuie să aibă efecte compensatorii, neputând constitui amenzi excesive pentru autorii daunelor si nici venituri nejustificate, instituţia răspunderii civile delictuale neputându-se transforma într-un izvor al îmbogăţirii fără just temei - principiu pe care instanţa trebuie să îl aibă în vedere.
Instanţa a apreciat în mod eronat şi în ceea ce priveşte modalitatea de comparare a sumei acordate prin raportare la jurisprudenţa europeană, simpla analiză a marjei de apreciere a daunelor morale este lipsită de relevanţă în acest context.
Chiar dacă ar fi fost să se raporteze la aceste sume, făcând o comparaţie între daunele acordate reclamanţilor pentru suferinţa determinată indirect fapta ilicită, intervenţia chirurgicală şi recuperarea copilului - consemnată medical la 2 luni de zile - suma de17.000 euro apare semnificativ mai mare în comparaţie cu suma de 10.000 euro acordată în cauza nr. 2, 1285/03 B contra României pentru internări abuzive repetate în instituţii psihiatrice şi instituţionalizarea copiilor săi minori, ori 6.000 euro pentru un malpraxis ce a determinat infertilitatea permanentă a victimei, cauza nr. 8759/05 cauza Csoma, 5.000 euro cauza Ostace contra României pentru imposibilitatea recunoaşterii în justiţie a împrejurării că nu este tatăl lui H.A.
Susţine că infracţiunea reţinută în sarcina sa are ca latură subiectivă culpa cu neprevedere - câinele său a produs incidentul, iar pentru astfel de infracţiuni cuantumul daunelor morale acordate de instanţe este semnificativ mai mic, aşa cum rezultă din jurisprudenţă depusă la dosarul cauzei.
Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-reclamanţi au invocat excepţia nulităţii cererii de recurs în temeiul art. 306 raportat la art. 304 C. proc. civ., întrucât memoriul de recurs se referă la aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârii. Au susţinut că recurentul repune în discuţie modul de interpretare al probelor şi îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modul în care au fost administrate mijloacele de probă, natura acestora şi valoarea juridică ce le-a fost acordată. Deşi a indicat formal art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul nu a indicat care dintre cele două ipoteze ale textului este incidentă, în realitate aducând critici tot pe situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită şi care nu mai poate fi cenzurată în recurs. Recurentul critică şi consideraţiile instanţei de apel cu privire la jurisprudenţa europeană, făcând abstracţie de faptul că situaţia din speţă este mult mai gravă decât cazurile ce au făcut obiectul jurisprudenţei europene. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând posibilitatea încadrării criticilor formulate în prevederile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 302 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
În speţă, recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu formulează critici de nelegalitate care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de modificare ori casare dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs şi, ca atare, nu pot face obiect de analiză în această cale extraordinară de atac.
Deşi recurentul îşi fundamentează recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate de aceasta nu se încadrează în acest caz de modificare, partea neprecizând în ce constă interpretarea şi aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel.
Astfel, în prima parte a memoriului de recurs, recurentul reclamă faptul că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului şi i-a nesocotit dreptul la apărare, încălcând principiul egalităţii armelor prin aceea că a respins unele dintre probele solicitate, pe care le-a apreciat ca fiind neutile cauzei. A susţinut că respingerea probei cu expertiză medico-legală, a evaluării psihologice a minorului şi a celei testimoniale, respectiv audierea medicilor chirurgi, a condus la o eronată configurare a situaţiei de fapt pe aspectul daunelor suferite de părinţii minorului vătămat.
Respingerea unor probe ca neutile cauzei, pe care o reclamă în fapt recurentul, este o chestiune ce ţine strict de aprecierea probelor, vizând aşadar temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea ei şi, de aceea, instanţa de recurs nu poate analiza criticile referitoare la acest aspect, întrucât nu se încadrează în niciun caz de nelegalitate reglementat expres şi limitativ prevăzut de art. 304 C. proc. civ., ca motive de recurs.
Pe de altă parte, susţinerile referitoare la consecinţele faptei prejudiciabile au fost avute în vedere de către instanţa de apel la stabilirea cuantumului daunelor morale, iar evaluarea cuantumului daunelor morale reprezintă prin excelenţă o chestiune de apreciere, o chestiune de fapt, care este atributul exclusiv al instanţelor de fond.
În calea de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neputând repune în discuţie şi reanaliza probele administrate, cum urmăreşte în realitate recurentul.
II. Critica privind reevaluarea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute limitativ în art. 304 C. proc. civ., deoarece chestiunea aprecierii cuantumului daunelor nu reprezintă un aspect care vizează legalitatea, ci temeinicia hotărârii, neputând face obiect al cenzurii instanţei de recurs.
Referirile la probele neîncuviinţate şi neadministrate (expertiză, proba testimonială) exced cadrului procesual al recursului, care limitează controlul judiciar la verificarea legalităţii din perspectiva motivelor de recurs prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. şi nu permite reaprecierea probelor.
Recurentul invocă formal încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. întrucât el nu contestă existenţa elementelor răspunderii civile delictuale pe care aceste dispoziţii legale le reglementează, ci cuantificarea daunelor morale acordate.
Or, instanţa de apel a apreciat cuantumul din daunelor în raport de fiecare dintre elementele relevante în justificarea prejudiciului moral, prin evaluarea tuturor criteriilor jurisprudenţiale în materie, raportat la situaţia de fapt din speţă. Aplicarea acestor criterii legale şi ponderea pe care instanţele de fond au dat-o fiecăruia dintre ele în aprecierea globală a prejudiciului moral, toate raportate la jurisprudenţa C.E.D.O., reprezintă însă elemente de temeinicie a deciziei recurate ce nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului prezentate nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte ce pun în discuţie temeinicia hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 304 C. proc. civ.
Aşa fiind, cum recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurent nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte va constata nulitatea recursului conform art. 3021 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 306 alin. 3 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul C.C.D. împotriva Deciziei nr. 1236/A din 17 decembrie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1068/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1072/2015. Civil → |
|---|
