ICCJ. Decizia nr. 1090/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1090/2015
Dosar nr. 31110/3/2013
Şedinţa publică din 23 aprilie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 mai 2012, pe rolul Judecătoriei sector 2 Bucureşti sub nr. 18652/300/2012, reclamantul B.M.D.P. a chemat în judecată pe pârâta RA A.P.P.S. SA, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la restituirea, în deplină proprietate şi liniştită posesie, a imobilului compus din 3 (trei) corpuri de clădire şi teren în suprafaţă de 1.815 mp situat în Bucureşti, sector 2.
Reclamantul a arătat că, în urma decesului numitei P.S.E., prin actul de partaj voluntar, autentificat de către Tribunalul Ilfov, secţia de notariat sub nr. 18674 din 28 iulie 1924, fiica acesteia, P.I. (căsătorită B.), a devenit proprietara imobilului în litigiu. Imobilul proprietatea defunctei B.I., a fost ocupat de Statul Român în mod abuziv, fără titlu şi Iară plata unei juste şi prealabile despăgubiri, fără a fi înscris în anexele Decretului nr. 92/1952, prin Decizia nr. 396/1990, intrând în mod nelegal în patrimoniul RA L. SA, actualmente RA A.P.P.S. SA. Proprietar-neposesor al imobilului este reclamantul, succesor al defunctei Butculescu Irîna, conform art. 644 C. civ. adoptat în anul 1864 şi art. 557 din N.C.C.
În drept, reclamantul a invocat art. 555 şi următoarele din N.C.C., art. 563 şî următoarele din N.C.C., art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 şi jurisprudenţa C.E.D.O., reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Pârâta RA A.P.P.S. SA a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, în baza art, 64-66 C. proc. civ., prin care a învederat că este administratorul imobilului în litigiu, adevăratul proprietar fiind Statul Român reprezentat de M.F.P.
În urma declinării competenţei prin sentinţa civilă nr. 10053 din 4 iunie 2013 a Judecătoriei sectorului 2, prin sentinţa civilă nr. 865 din 26 iunie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, inadmisibilîtăţii cererii de chemare în judecată şi autorităţii de lucru judecat, precum şi cererea de chemare în judecată.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, tribunalul a apreciat că reclamantul B.M.D.P. are calitate procesuală activă în cauză după autoarea B.I., aspect necontestat nici de pârâtă, nici de intervenient, reclamantul probând că este legatar universal al defunctei B.A.I. - certificat de moştenitor testamentar din 17 octombrie 2005. Prin certificatul de calitate moştenitor din 26 februarie 2003 s-a probat calitatea de moştenitor a defunctei B.A.I. (alături de moştenitorii B.M., B.E., B.M. şi B.N.) după mama acesteia/acestora, autoarea B.I. Cât priveşte titlul autoarei B.I. asupra imobilului în litigiu, acesta s-a probat prin depunerea actului de partaj voluntar din 28 iulie 1924.
Relativ la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta RA A.P.P.S. SA, vizând aspecte legate de accesul reclamantului la calea procedurala, a acţiunii în revendicare, tribunalul a reţinut că reclamantul are deschisă calea acţiunii civile în revendicare, iar accesul la justiţie este unul dintre elementele procesului echitabil, în lumina art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.
Cât priveşte madmisibilitatea invocata prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, coroborate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, tribunalul a reţinut că autoarea reclamantului a recurs la prevederile Legii nr. 10/2001, formulând notificarea prevăzută de această lege, demersul fiind finalizat prin sentinţa nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă, prin care s-a constatat că imobilul în litigiu a trecut legal, iar nu abuziv, în proprietatea statului, motiv pentru care nu se pune problema concursului între Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun, acţiune în revendicare fiind deschisă reclamantului,
Tribunalul a respins, ca nefondată, excepţiei autorităţii de lucru judecat, motivat de făptui că tripla identitate nu se verifică prin raportare la nici una dintre hotărârile judecătoreşti invocate de pârâtă prin întâmpinare.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 197/2001 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.A.l. pe cererea sa principală şi pe cererea sa de chemare în judecată a altei persoane, numita V.I., a intervenientei A.H., dată fiind lipsa actelor doveditoare ale transmisiunii succesorale după autoarea B.I.
Cât priveşte sentinţa civilă nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă, aceasta a fost pronunţată într-un litigiu având ca obiect contestaţie împotriva Deciziei nr. 21/2004 emisă de RA A.P.P.S. SA în soluţionarea, potrivit Legii nr. 10/2001, a notificării formulată de petentele I.V., R.S.H. şi A.I.B. cu privire ia imobil, între prezenta acţiune în revendicare şi litigiul respectiv neexistând identitate de cauză.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că autoarea B.I. a fost proprietara imobilului în litigiu, aşa cum rezultă din actul de partaj voluntar din 28 iulie 1924. S-a reţinut însă că reclamantul nu poate cere cota de 1/1 din imobil, certificatele de moştenitor de la dosar nesusţinând integralitatea dreptului, având în vedere că B.A.I., cea care a testat universalitatea bunurilor sale în favoarea reclamantului, nu a fost unica moştenitoare după B.I.
Tribunalul a apreciat că dreptul de proprietate al imobilului în litigiu, aparţinând ia un moment dat autoarei B.I., nu a făcut obiect al transmisiunilor succesorale reţinute, tocmai pentru că B.I. a pierdut proprietatea imobilului în anul 1938, prin Ordonanţa de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, anterior decesului său, survenit în 1949. Acest din urmă act a constituit titlu de proprietate al vânzătorului D DG. din contractul de vânzare-cumpărare din 24 mai 1945 încheiat cu Casa Oştirii, în. calitate de cumpărător. în consecinţă, imobilului a fost dobândit de stat legal, iar nu abuziv.
Tribunal a reţinut că respectiva concluzie se impune cu forţa obligatorie a lucrului irevocabil judecat, dat fiind faptul că această chestiune litigioasă, a pierderii dreptului de proprietate de către autoarea B.I. în anul 1938 prin Ordonanţa de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, a ficut obiectul unei statuări irevocabile prin sentinţa civilă nr. 474 din 17 mai 2004. în considerentele sentinţei menţionate, definitivă şi irevocabilă prin neexercitarea apelului, s-a statuat că dovezile administrate de pârâta RA A.P.P.S. SA - adresa din 21 octombrie 2003 înregistrată la RA A.P.P.S. SA din conţinutul căreia rezultă că petentele V. şi B. au adus la cunoştinţa pârâtei ca imobilul revendicat a fost scos la vânzare la cererea S.A.D.R., dată fiind ipoteca constituită de I.N.B. asupra acestui imobil, fiind depusă şi Ordonanţa de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938- evidenţiază că autoarea reclamantului nu mai avea calitatea de proprietară a imobilului în litigiu din anul 1938, aşa încât nu mai putea transmite către moştenitorii săi dreptul de proprietate în privinţa imobilului în litigiu, ce trecuse legai în proprietatea statului.
Urmare a efectului pozitiv al puterii lucrului judecat, respectiva dezlegare se impune în relaţia dintre părţi ca prezumţie cu caracter absolut, ceea ce înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţionai într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu şi succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
Tribunalul a apreciat ca fiind fără temei juridic, contestarea de către reclamant, în baza art. 139 C. proc. civ., a forţei probante a înscrisurilor reprezentate de ordonanţa de adjudecare amintită şi de contractul de vânzare-cumpărare din 24 mai 1945, deoarece pârâta RA A.P.P.S. SA nu a prezentat originalul acestor acte, ci doar copii legalizate realizate de Arhivele Naţionale, S-a reţinut că, a contesta în acest proces forţa probantă a ordonanţei de adjudecare şi a contractului de vânzare-cumpărare din 1945 pe motiv că nu s-a prezentat tribunalului originalul acestora înseamnă a nega puterea de lucru judecat sus-arătatâ, fund cert că la pronunţarea sentinţei civile nr. 474 din 17 mai 2004, tribunalul a analizat forţa probantă a acestor înscrisuri pe care şi-a sprijinit, de altfel, soluţia.
Prin decizia civilă tir, 17 A din data de 13 ianuarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-reclamant, ca nefondat, reţinând faptul că, în urma decesului numitei P.S.E., prin actul de partaj voluntar, autentificat de către Tribunalul Ilfov, secţia de Notariat din 28 iulie 1924, fiica acesteia, P.I. (căsătorită B.), a devenit proprietara imobilului în litigiu.
I.N.B. a instituit o ipotecă asupra imobilului în favoarea S.A.D.R. şi, cum suma datorată nu a fost achitată, imobilul a fost scos la vânzare Sa cererea creditoarei, fiind depusă Ordonanţa de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938 care face dovada adjudecării imobilului în litigiu către numitul D.G. Cumpărătorul a înstrăinat ulterior bunul Casei Oştirii - M.A.N., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24 mai 1945 de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat.
Tribunalul a reţinut că B.A.I. a formulat, în anul 2001, o acţiune în justiţie în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, Statul Român prin M.F.P., R.A. L., V.I. şi intervententa R.S.H., prin care a solicitat să se constate că preluarea imobilului litigios s-a realizat în mod abuziv, să se constate nulitatea absolută a titlului statului şi să fie obligaţi pârâţii să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 197/2001, irevocabilă, prin care s-a constatat că B.A.I., precum şi celelaite pârâte, persoane fizice, nu au calitate procesuală activă, deoarece nu s-a probat că în patrimoniul autoarei lor, I.B., se mai alia dreptul de proprietate asupra imobilului litigios.
De asemenea, a fost formulată notificare, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, îndreptată împotriva RA A.P.P.S. SA, iar prin sentinţa civilă nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti din Dosarul nr. 241/2004, rămasă definitivă şi irevocabilă prin neexercitarea apelului, a fost soluţionat litigiul având ca obiect contestaţie împotriva Deciziei nr. 21/2004 emisă de RA A.P.P.S. SA în soluţionarea notificării formulată de petentele I.V., R.S.H. şi A.I.B. cu privire la imobilul în litigiu. Prin sentinţa civilă menţionată, s-a statuat că dreptul de proprietate asupra imobilului, care aparţinea în anul 1927 lui B.I., a fost pierdut în anul 1938, ca urmare a vânzării acestuia la licitaţie public, prin Ordonanţa de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938.
Curtea a reţinut că. s-a statuat, definitiv şi irevocabil, asupra împrejurării că I.B. a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului litigios în anul 1938.
Curtea a învederat şi că soluţia primei instanţe, referitoare la excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, in admisibilităţii cererii de chemare în judecată şi autorităţii de lucru judecat, a rămas definitivă şi irevocabilă, prin neexercitarea căii de atac a apelului în legătură cu aspectele menţionate.
Cu privire la prima critică formulată de apelantul-reclamant B.M.D.P., referitoare la considerentele hotărârii primei instanţe, prin care a reţinut ca apelantui nu ar putea justifica calitatea de proprietar în cotă de 1/1 asupra imobilului litigios, deoarece nu este singurul moştenitor al I.B., instanţa de apel a constatat că prima instanţă a depăşit cadrul procesual, aşa cum a fost stabilit prin cererea de chemare în judecată, scopul acţiunii promovate nefiind de a se stabili dacă apelantul-reclamant are calitatea de unic moştenitor al I.B., ci de a fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului litigios în patrimoniul autoarei sale, motiv pentru care a înlăturat toate considerentele primei instanţe cu privire la aceste aspecte.
Cu privire la cea de-a doua critică formulată, curtea a reţinut că instanţa de apel este învestită cu soluţionarea acţiunii în revendicare, întemeiata pe dispoziţiile art. 480 C. civ. din 1864, iar la soluţionarea sa trebuie să ţină cont şi de jurisprudenţa C.E.D.O. asupra noţiunilor de bun şi de speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
Aplicând principiile derivând din jurisprudenţa C.E.D.O. la cauza de faţă, curtea a constatat că reclamantul nu mai are în patrimoniul său un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul lor, ca urmare vânzării la licitaţie publică, pentru nerestituirea împrumutului acordat autoarei reclamantului B.I., prin Ordonanţa de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938. în acest sens, curtea a constat că actul de partaj invocat de către apelantul-reclamant nu poate fi considerat ca fiind un titlu de proprietate, în sensul de a se recunoaşte în patrimoniul acestora existenţa unui vechi drept de proprietate.
Astfel, susţinerile apelantului-reclamant în sensul că imobilul a fost preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950 nu sunt susţinute de probatoriul existent în cauză, fiind infirmate şi de considerentele sentinţei civile nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti din Dosarul nr. 241/2004, definitivă şi irevocabilă prin neapelare.
Având în vedere aceste aspecte, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a stabilit că apelantul-reclamant nu se poate prevala de existenţa unui bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
De asemenea, apelantul-recîamant nu ar putea invoca nici măcar o speranţă legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, având în vedere că autoarea sa nu a avut în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului, la data decesului său.
Referitor la cea de-a treia critică formulată, curtea a constatat că nu este fondată, având în vedere că la dosar, la filele 66-67, din vol. I al Tribunalului Bucureşti, se afla contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Casa Oştirii, în calitate de cumpărător şi DD.G., în calitate de vânzător, în copie certificată de la A.N.S. în cuprinsul acestui înscris, necontestat de către apelantul-reclamant, este menţionată Ordonanţa de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, rămasă definitivă şi învestită cu titlu executoriu cu nr. 807 din 11 iulie 1939.
Curtea a învederat că existenţa Ordonanţei de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, care emană de ia singura instituţie abilitată cu păstrarea documentelor vechi şi a cărei valabilitate sau autenticitate nu a fost contestată niciodată de către apelant, determină inaplicabîlitatea dispoziţiilor art. 139 C. proc. civ. De asemenea, valabilitatea şi autenticitatea acestor înscrisuri, ordonanţa de adjudecare şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Casa Oştiri, a fost confirmată prin considerentele sentinţei civile nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti.
Prin recursul declarat la data de 17 februarie 2015, recurentul-reclamant a Invocat faptul că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 9, teza a III-a C. proc. civ., iar legea greşit aplicată o constituie dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, instanţa de judecată a respins apelul promovat de reclamant, reţinând că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu ar fi ieşit din patrimoniul autoarei B.I. în anul 1938, ca urmare a vânzării acestuia îa licitaţie publică, conform Ordonanţei de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938. Or, mstanţa a făcut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. civ, având în vedere că intimata-părâtă RA A.P.P.S. SA nu a prezentat originalul respectivului înscris, sancţiunea fiind cea de a nu se ţine seama de înscris.
Recurentul a susţinut că nu poate fi primită aprecierea instanţei de apel potrivit căreia faptul că înscrisul depus în copie de pârâtă nu a fost contestat niciodată de către apelant, determină inaplicabilitatea art. 139 C. proc. civ., întrucât dispoziţiile menţionate sunt imperative şi nu prevăd nici o excepţie de ia aplicabilitatea sancţiunii menţionate.
Împrejurarea ca intimata-părâtâ RA A.P.P.S. SA a depus copii certificate de la Arhivele Naţionale ale Statului nu constituie o confirmare a validităţii înscrisului şi nu echivalează cu prezentarea originalului, astfel încât instanţa de ape! a reţinut greşit că s-ar fi impus contestarea de către apelant a valabilităţii sau autenticităţii înscrisurilor provenite de la această instituţie.
Recurentul mai arată că, în ipoteza în care imobilul situat în Municipiul Bucureşti, sector 2, ar fi fost executat silit şi s-ar fi aflat în proprietatea statului încă din anul 1938, se pune întrebarea cum ar mai fi putut fi acest imobil naţionalizat prin Decretul-Lege nr. 92/1950 şi trecut în proprietatea statului, cu atât mai mult cu cât imobilul se află. în prezent în patrimoniul Statului Român, după cum chiar intimata-pârătă RA A.P.P.S. SA susţine.
Dată fiind lipsa oricărui act de preluare, recurentul invocă faptul că în jurispradenţă s~a statuat în sensul că "în condiţiile inexistenţei unui act administrativ de preluare pentru un imobil care se regăseşte în patrimoniul statului, operează prezumţia relativa de preluare abuzivă, persoanele îndreptăţite fiind în imposibilitatea ele a face dovada urnii fapt negativ".
O alta critica a hotărârii recurate vizează împrejurarea că instanţa de apelul s-a raportat greşit la considerentele sentinţei civile nr. 474/2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 241/2004, susţinând că "valabilitatea şi autenticitatea acestor înscrisuri (ordcmanp de adjudecare şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Casa O.) " ar fi fost confirmate şi prin această hotărâre, definitivă şi irevocabilă. Susţine recurentul că motivarea nu poate fî primită având m vedere că aceeaşi instanţă de apel a reţinut că soluţia de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat a. rămas definitivă şi irevocabilă.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate în motivele de recurs, Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Înalta Curte constată că, prin sentinţa civilă nr. 474/2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă, s-a reţinut că, prin Ordonanţa de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, autoarea B.l. a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, ca urmare a vânzării acestuia la licitaţie publică, motiv pentru care acest drept nu mai putea face obiect al transmisiei succesorale ulterioare.
Astfel, chestiunea pierderii dreptului de proprietate de către autoarea reclamantului a fost dezlegată cu caracter irevocabil prin sentinţa civilă nr. 474/2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, într-o cauză în care, deşi nu există identitate de obiect şi cauză, pentru a opera excepţia autorităţii de lucru judecat, părţi potrivnice au fost pârâta din cauza de faţă şi autorii reclamantului.
În consecinţă, tribunalul a reţinut în sensul că se impune, cu putere de lucru judecat, concluzia potrivit căreia dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a putut fi transferat reclamantului deoarece autoarea B.l. a pierdut proprietatea imobilului prin Ordonanţa de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938.
Înalta Curte constată că nu există o contradicţie între respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat prin invocarea sentinţei civile nr. 474/2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 241/2004 şi admiterea prezumţiei puterii de lucru judecat ce rezultă din dezlegările date prin aceeaşi hotărâre judecătorească.
Se reţine că, autoritatea de lucru judecat, menţionată de dispoziţiile art 1201 C. civ., şi art. 166 C. proc. civ., are la bază regula că o acţiune să nu poată fi judecată In mod definitiv decât o singură dată. De asemenea, pentru a putea fi invocată autoritatea de lucru judecat impune ca a doua cerere de chemare în judecată să aibă acelaşi obiect, să fie întemeiată de aceeaşi cauză şi să privească aceleaşi părţi.
În schimb, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti împiedică contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.
Pentru invocarea puterii de lucru judecat nu este necesar să fie întrunită tripla identitate de obiect, cauză şi părţi, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă în legătură cu ceea. ce s-a soluţionat anterior, fie prin dispozitivul, fie prin considerentele hotărârii anterioare.
Or, în cauză, instanţa de apel a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, motivat de faptul că sentinţa civilă nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă a fost pronunţată într-un litigiu având ca obiect contestaţie împotriva Deciziei nr. 21/2004 emisă de RA A.P.P.S. SA în soluţionarea, potrivit Legii nr. 10/2001, a notificării formulată de petentele I.V., R.S.H. şi A.I.B. cu privire la imobil, între prezenta acţiune în revendicare şi litigiul respectiv neexistând, cumulativ, tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.
Însă, cum prin sentinţa civilă nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată într-un litigiu în care au fost părţi şi autorii reclamantului, opozabilă, prin urmare, reclamantului, s-a statuat cu caracter irevocabil ca dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a Ieşit din patrimoniul autoarei B.I. în anul 1938, ca urmare a vânzării acestuia la licitaţie publică, conform Ordonanţei de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, instanţa de apel a reţinut, corect, că respectiva dezlegare se impune în virtutea forţei obligatorii a puterii de lucru judecat.
Înalta Curte constată că este neîntemeiată şi critica prin care reclamantul susţine că, prin reţinerea forţei probante a Ordonanţei de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, s-a realizat greşita aplicare a prevederilor art. 139 C. proc. civ. şi s-a nesocotit caracterul imperativ al normei juridice reglementate de respectivul text de lege.
Contestarea forţei probante a respectivelor înscrisuri echivalează, în cauză, cu a nesocoti puterea de lucm judecat ce derivă din pronunţarea sentinţei civile nr. 474/2004, prin care s-a confimiat valabilitatea acestora, concluzie ce tace inutilă analiza motivelor de recurs privind aplicarea art. 139 C. civ.
Înalta Curte observă şi faptul că, în prezenţa concluziei legalei intrări a imobilului în proprietatea statului, nu operează prezumţia preluării ilegale ce derivă din existenţa bunului în patrimoniul statului, cu atât mai mult cu cât o atare prezumţie îşi are izvorul în dispoziţiile speciale ale Normei metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cap. 1, pct, I, lit. e)., aprobată prin H.G. nr. 250/20075 pentru situaţia imobilelor preluate abuziv, inaplicabile în cauză.
Pentru aceste motive, in temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.M.D.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul deciarat de reclamantul B.M.D.P. împotriva Deciziei civile nr. 17/A din 13 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a XV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 23 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1072/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1110/2015. Civil → |
|---|
