ICCJ. Decizia nr. 1055/2015. Civil. Contestaţie decizie de concediere. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1055/2015
Dosar nr. 5701/1/2013
Şedinţa publică din 22 aprilie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 iulie 2009 pe rolul Tribunalului Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. 6377/95/2009, reclamantul R.I. a solicitat anularea Deciziei nr. 826 din 18 iunie 2009 emisă de SC C.E.T. SA, reintegrarea în funcţia avuta anterior şi obligarea angajatorului la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu era concediat.
A solicitat să se constate şi nulitatea absolută a art. 17 din Hotărârea C.A. nr. 1 din 22 ianuarie 2009 pentru nelegalitate. A susţinut că aceasta a avut la baza nota din 21 ianuarie 2009 care nu menţionează nicio cauză reală a desfiinţării mai multor posturi din organigrama societăţii, au fost desfiinţate 13 posturi şi înfiinţate 24 de aceeaşi natură, în contradicţie cu art. 65 lit. b) şi art. 8 alin. (1) C. muncii.
Prin sentinţa nr. 3747 din 17 noiembrie 2009 Tribunalul Gorj a respins acţiunea, în totalitate.
Prin Decizia nr. 6690 din 17 decembrie 20.10 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă si pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis recursul reclamantului, a fost casată sentinţa şi trimisă cauza la Tribunalul Gorj, secţia comercială, pentru judecare pe fond, reţinându-se că în speţă, competenţa de soluţionare a acţiunii aparţine secţiei comerciale a Tribunalului Gorj, întrucât raporturile dintre părţi s-au desfăşurat în baza unui mandat comercial.
Prin sentinţa nr. 40 din 22 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia comercială, în Dosar nr. 1431/95/2011, s~a respins excepţia de necompetenţă materială invocată de reclamantul R.I.
Prin sentinţa nr. 97 din 26 aprilie 2011 pronunţată, de Tribunalul Gorj, secţia comercială, în acelaşi dosar, s-a admis în parte acţiunea, s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 826 din 18 iunie 2009, emisă de pârâtă; s-a respins, ca inadmisibilă, cererea pentru constatarea nulităţii absolute a art-17 din Hotărârea C.A. nr. 1 din 22 ianuarie 2009; au fost respinse capetele de cerere privind reîncadrarea în funcţia avută anterior Deciziei nr. 826/2009 şi privind plata drepturilor băneşti ce includ salariile şi celelalte drepturi aferente; s-a respins cererea cu privire la cheltuielile de judecată şi cererea de intervenţie formulată de F.E., în interesul reclamantului; s-a luat act că prin sentinţa nr. 40 din 22 februarie 2011, s-a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Gorj, secţia comercială.
Împotriva sentinţelor nr. 40 din 22 februarie 2011 şi nr. 97 din 26 aprilie 2011, ambele pronunţate de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 1431195/J/2011, au formulat recurs toate părţile.
La termenul din 06 iulie 2001, în raport de dispoziţiile art. 3 coroborat cu cele ale art. 282 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de judecată a calificat apel, calea de atac, constatând că petitul principal al litigiului dedus judecăţii este anularea deciziei de revocare a mandatului şl având în vedere că nu există dispoziţii derogatorii în această materie, astfel încât se aplică dreptul comun.
Prin Decizia nr. 179 din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia a III-a civilă, a respins apelurile reclamantului R.I. şi pârâtei F.E.; a admis apelul pârâtei SC C.E.T. SA; a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea reclamantului.
Împotriva acestei decizii a declarai recurs reclamantul R.I., solicitând în principal, casarea deciziei atacate şi admiterea acţiunii, iar în subsidiar, casarea şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Secţiei conflicte de muncă a Tribunalului Gorj, formulând următoarele critici:
I. Hotărârile pronunţate în cauză sunt date de instanţe necompetente, întrucât prin cererea de chemare în judecată s-a contestat Decizia de concediere nr. 826 din 18 iunie 2009, criticându-se strict actul unilateral al angajatorului de denunţare a contractului individual de muncă, instanţele comerciale au reţinut că la momentul emiterii deciziei contestate între părţi existau raporturi juridice de muncă. Aşadar, orice alte raporturi juridice ar fi existat între părţi anterior actului contestat, ele nu interesează în stabilirea obiectului acţiunii de faţă. în speţă nu se contestă revocarea din funcţia de director dar» încălcând principiul disponibilităţii, instanţele au intervenit în definirea obiectului cauzei, transformând-o din contestarea unei concedieri în contestarea unei revocări de mandat. Examinând capetele de cerere în mod rigid şi în afara legăturii lor cu natura dreptului valorificat, instanţele comerciale au pronunţat hotărâri vădit nelegale, prin încălcarea normelor de competenţă materială incidente în cauză, prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ. Prin Decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova s-a stabilit irevocabil doar necompetenţa Tribunalului Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, în niciun caz competenţa secţiei comerciale a aceluiaşi tribunal. Instanţa, în raport de dispoziţiile art. 1591 C. proc. civ., era obligată să-şi verifice propria competenţă, raportându-se la lege şi nu la soluţia altei instanţe, fie ea şi una de control judiciar.
II. Cu privire la Decizia de concediere nr. 826 din 18 iunie 2009, a arătat că instanţa de apei a reţinut, în mod greşit, că un salariat poate fi concediat prin desfiinţarea unui post pe care nu-l deţine în baza unui contract de muncă, ceea ce contravine în mod grav legislaţiei muncii, ignorânclu-se împrejurarea că motivul de fapt al concedierii nu există, fiind o simplă trimitere la la o hotărâre a consiliului de administraţie, ce nu i-a fost comunicată, iar din probele administrate rezultă că salariatului i-a fost remisă anterior deciziei o listă care nu cuprindea totalitatea locurilor de muncă disponibile. De asemenea, instanţa de apel a ignorat probele din dosar care impun concluzia că desfiinţarea postului nu a fost efectivă şi nu a avut o cauză reală şi serioasă.
În acelaşi mod, nu au fost avute în vedere probele multiple din care rezultă că Hotărârea C.A. nr. 1 din 22 ianuarie 2009 a fost luată cu încălcarea dispoziţiilor legale, că deşi a înţeles să atace numai secţiunea A a art. 17 din această hotărâre, instanţa de apel a motivat soluţia pe normele legale incidente revocării mandatului comercial, interpretând astfel în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi pronunţând o hotărâre care cuprinde motive străine de natura pricinii. Nicio probă din dosar nu relevă existenţa mandatului comercial şi este lipsită de logică juridică reţinerea instanţei potrivit căreia nu se poate pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri a consiliului de administraţie, dar se pronunţă asupra legalităţii revocării contractului de mandat
Prin încheierea din 18 octombrie 2012, Înalta Curte a constatat că a intervenit o transmisiune a calităţii procesuale şi a dispus concepîarea în cauză, în calitate de intimată-pârâtă, a SC C.E.O. SA-Sucursala Electrocentrale Turceni.
Prin Decizia nr. 567 din 7 februarie 2013, Înalta Curie de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul.
Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a constatat, că cea mai marc parte a criticilor simt neîncadrabile în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 1, 3, 7 şi 8 C. proc. civ. fiind indicate de o manieră formală, nesusţinută de argumente care să se subsumeze acestor motive de recurs şi să facă posibil controlul de legalitate.
Dimpotrivă, ignorând exigenţele procedurale specifice acestei căi extraordinare de atac, recurentul face trimitere la mijloacele de probă administrate în cauză, pretinzând că prin greşita lor interpretare instanţa a denaturat adevăratul înţeles al cererii.
Se tinde astfel, la o cenzurare a aprecierii date de instanţa mijloacelor de probă şi la o devoiuare a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului în cadrul căruia nu se verifică temeinicia şi elementele de fapt ale cauzei - care sunî în căderea instanţelor fondului - ci legalitatea soluţiei adoptate, respectiv, corecta aplicare a legii la situaţia de fapt determinată de instanţele fondului.
Înalta Curte a mai constatat că în mod greşit, prin nesocotirea conţinutului art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se pretinde că ar fi avut loc denaturarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al cererii de chemare în judecată - ceea ce ar fi condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale - deşi textul menţionat vizează ipoteza în care actului juridic în înţelesul său material, de negotium iurîs, care sprijină pretenţiile părţii, i-ar fi fost denaturate clauzele clare, neechivoce, dându-i-se un alt sens, străin intenţiei, voinţei părţilor.
În privinţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1, 3 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că nu sunt dezvoltate niciun fel de argumente care să facă posibil controlul de legalitate.
Instanţa de recurs a apreciat totuşi, cu referire la art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că prezentarea criticilor vizând greşita aplicare a normelor de drept procesual referitoare la competenţă fac posibilă încadrarea în motivul de recurs reglementat prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având însă caracter nefondat.
Astfel, prin Decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca instanţă de recurs, s-a stabilit irevocabil competenţa materială a secţiei comerciale a tribunalului de a soluţiona în primă instanţă contestaţia formulată de R.I., în aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., cauza fiind trimisă la Tribunalul Gorj, secţia comercială.
Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."
Instanţa de recurs a constatat că nu poate fi primită susţinerea recurentului potrivit căreia prin decizia de casare s-a stabilit în mod irevocabil doar necompetenţa, secţiei de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a Tribunalului Gorj, iar nu competenţa secţiei comerciale şi ca instanţa de fond avea obligaţia de a-şi stabili competenţa raportându-se ia lege, iar nu la soluţia altei instanţe, fie ea şi de control judiciar.
În drept, instanţele au obligaţia de a verifica, prealabil cercetării fondului cauzei, dacă au fost legal învestite cu judecata litigiului în raport de normele de competenţă materială sau teritorială prevăzute de dispoziţiile C. proc. civ.
Verificarea respectării normelor de competenţă se realizează atât de instanţa învestită cu judecarea litigiului, la cererea părţilor sau din oficiu, cât şi pe calea controlului judiciar, de către instanţele superioare învestite cu judecata căilor de atac.
În acest din urmă caz, hotărârea instanţei de control judiciar prin care se statuează cu privire la competenţa unei instanţe de a soluţiona litigiul este obligatorie, atâta timp cât aceasta este irevocabilă.
Dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. nu lasă loc de interpretare, în doctrină subliniindu-se făptui că instanţa de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanţei de recurs chiar şi în condiţiile în care aceasta ar fi nelegală. Aşa fiind, judecarea cauzei de către secţia comercială a tribunalului - ca instanţă de fond, nu mai putea face obiectul controlului instanţei sesizate după casarea cu trimitere, cum în mod greşit susţine recurentul.
Readucând în dezbaterea judiciară aspectul competenţei materiale a instanţei, recurentul ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile în interiorul aceluiaşi proces.
Modalitatea în care instanţa de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios - în speţă natura comercială a raporturilor dintre părţi ce determină competenţa de primă instanţă a secţiei comerciale a tribunalului - se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.
Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a tranşat definitiv un aspect al litigiului.
Dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., referindu-se la obligativitatea hotărârii instanţei de recurs cu privire la problemele de drept dezlegate, în caz de casare, nu impun în niciun caz examinarea fondului pricinii, cum greşit susţine recurentul. Dezlegările date de instanţa de casare pot privi şi probleme de drept procesual, nu numai de drept material, aşa cum sugerează recurentul.
În acelaşi timp, invocarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) C. proc. civ., nu are nicio legătură cu pricina, în cauză nefiind vorba despre existenţa unui conflict pozitiv de competenţă, ci de statuarea, de către instanţa de control judiciar, asupra instanţei competente material să judece contestaţia.
Instanţa de recurs a stabilit că nici criticile referitoare la natura raporturilor juridice dintre părţi nu pot fi primite, cu aceeaşi motivare, odată ce prin hotărâre irevocabilă instanţa de recurs a decis că în condiţiile O.G. nr. 82/2007 contractul de mandat încheiat de părţi are natura juridică a unui mandat comercial.
Împotriva acestei decizii, M.I. a declarat, la data de 29 noiembrie 2013, contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 318 teza a lI-a C. proc. civ.
Contestatorul arată că instanţa de recurs, cu încălcarea drepturilor şi garanţiilor procesuale prevăzute de dispoziţiile constituţionale şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a omis a cerceta toate apărările formulate în cauză, încălcând astfel atât dreptul la apărare, cât şi dreptul la un proces echitabil.
În acest sens, contestatorul arată că, potrivit art. 304 C. proc. civ., instanţa de recurs poate examina cauza sub toate aspectele, aşadar şi sub aspectul temeiniciei, iar nu doar a cauzelor de ne legalitate, şi era ţinută a pune în discuţie argumente ce nu au fost invocate în cererea de recurs, dar au fost dezvoltate oral şi prin concluziile scrise depuse în şedinţa de soluţionare a recursului.
Contestatorul se referă la apărările formulate cu prilejul dezbaterilor, privind autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 2163 din 26 aprilie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, hotărâre pronunţată ulterior declarării şi motivării recursului (19 decembrie 2011), prin care s-a statuat că relaţiile dintre reclamant şi pârâtă reprezintă raporturi juridice stabilite prin contract individual de muncă, sens în care competenţa de soluţionare a cererii reclamantului aparţine secţiei litigii de muncă a Tribunalului Gorj.
Asupra acestui motiv de recurs, contestatorul susţine că instanţa de judecată nu s-a pronunţat motivat, fiind încălcat, pe cale de consecinţă, dreptul de apărare al acestuia, ce cuprinde inclusiv «motivele de recurs invocate oral şi concluziile scrise depuse la termenul de soluţionare a recursului din 07 februarie 2013», situaţie faţă de care se impune admiterea contestaţiei, anularea deciziei atacate şi fixarea unui termen de judecată pentru soluţionarea recursului.
În susţinerea cererii, contestatorul a mai tăcut ample referiri teoretice la rolul activ al judecătorului şi la noţiunea de proces echitabil din perspectiva C.E.D.O.şi a jurisprudenţei acesteia.
Contestaţia este nefondată, pentru următoarele argumente;
Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, prin. care nu se pot remedia greşeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Pentru a fi incident motivul de contestaţie prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ. invocat de către contestator, este necesar ca instanţa de recurs să fi omis din greşeală vreunul din motivele prevăzute de art. 304 din aceiaşi cod, iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de parte.
Argumentele invocate trebuie subsumate motivului de casare pe care se sprijină, instanţa neavând obligaţia de a analiza pe fiecare în parte, ci de a analiza motivele de casare sau de modificare corespunzătoare argumentelor respective.
Instanţa de recurs s~a pronunţat, motivat, asupra tuturor chestiunilor de nelegaiitate deduse judecăţii, în cauză nefiind incident motivul de contestaţie în anulare invocat de către petent.
Contrar susţinerilor contestatorul ui prin care a afirmat faptul că în recursul promovat ar fi trebuit avute în vedere atât aspectele de netemeinîcie ale cauzei, cât şi argumentele invocate oral, cu prilejul dezbaterii asupra recursului, precum şi cele invocate prin concluziile scrise, se are în vedere că instanţa de recurs analizează exclusiv aspecte de nelegaiitate, iar nu de netemeinicîe, şi se pronunţă doar asupra chestiunilor cu care a fost învestită prin motivele de recurs formulate şi depuse în termenul legal.
Aceasta întrucât potrivit art. 303 alin. (1) C. proc. civ. „recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs", text legal în raport de care orice argumente şi susţineri ale părţilor care se situează în afara acestui termen procedural nu mai pot fi analizate ca atare.
Dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. ia care face trimitere cort testa tor ui conform cărora „recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apei nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele" nu erau incidente judecăţii de recurs înfăptuită prin decizia atacată deoarece hotărârea atacată pe calea recursului nu făcea parte din categoria celor „neatacabile cu apel", constituind ea însăşi o decizie pronunţată în apei.
Referitor la motivul de recurs privind necompetenţa materială, instanţa de recurs a reţinut că „verificarea respectării normelor de competenţă se realizează atât de instanţa învestită cu judecarea litigiului, la cererea părţilor sau din oficiu, cât şi pe calea controlului judiciar, de către instanţele superioare învestite cu judecata căilor de atac. În acest din urmă caz, hotărârea instanţei de control judiciar prin care se statuează cu privire la competenţa unei instanţe de a soluţiona litigiul este obligatorie, atâta timp cât aceasta este irevocabilă. Dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. nu lasă loc de interpretare, în doctrină suhliniindu-se faptul că instanţa de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanţei de recurs chiar şi în condiţiile în care aceasta ar fi nelegalâ. Aşa fiind, judecarea cauzei de către secţia comercială a tribunalului - ca instanţă de fond, nu mai putea face obiectul controlului instanţei sesizate după casarea cu trimitere, cum în mod greşit susţine recurentul.
Aceste consideraţii au fost exprimate de către instanţa de recurs cu referire la dezlegările regăsite în Decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, care a admis recursul reclamantului şi a casat hotărârea de primă instanţă, dispunând trimiterea cauzei pentru judecare pe fond la Tribunalul Gorj, secţia comercială, apreciindu-se că revine secţiei comerciale a Tribunalului Gorj competenţa de soluţionare a acţiunii deoarece raporturile dintre părţi s-au desfăşurat în baza unui mandat comercial.
Aşadar, se reţine că în mod explicit instanţa de recurs s-a pronunţat inclusiv asupra chestiunii referitoare la încălcarea competentei de soluţionare a cauzei, invocată de recurent atât în scris, dar dezvoltată şi oral la termenul de dezbatere a recursului ori prin concluziile sale scrise, aspect susţinut cu referire şi la soluţia conţinută în Decizia nr. 2163 din 26 aprilie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, neputându-se reţine ca fiind incident motivul de contestaţie în anulare referitor la omisiunea instanţei de recurs de examinare a unui motiv de casare. Nemulţumirea eontestatorului relativă la modalitatea în care instanţa de recurs s-a pronunţat asupra unui motiv de recurs din cele invocate de parte nu deschide însă acesteia calea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
Referitor la dispoziţiile art. 304 pct. 1, 3, 7, 8 C. proc. civ., despre care contestaîorul susţine că instanţa de control judiciar nu s-ar fi pronunţat, aceasta a reţinut că „.sunt indicate de o manieră formală, nefiînd susţinute de dezvoltarea unor argumente care să se subsumeze acestor motive de recurs şi să facă posibil controlul de legalitate".
Concluziile scrise depuse ulterior dezbaterii cauzei în şedinţă publică nu leagă instanţa de recurs în formarea convingerii asupra chestiunilor deduse judecăţii, întrucât acestea reprezintă doar apărări circumscrise motivelor de neîegalitate învederate, iar nu aspecte noi care să fie învederate cu prilejul deliberării, iar într-o asemenea eventuală ipoteză nici nu ar putea fi luate în considerare, căci ar însemna o eludare a dispoziţiilor ce reglementează termenul de exercitare a recursului şi modalitatea de motivare a căii de atac.
Faţă de cele arătate mai sus, rezultă că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluţiei adoptate nu a făcut referire la toate argumentele invocate de reclamant nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., fiind atributul instanţei de judecată de a grupa argumentele şl de a răspunde acestora printr-un considerent comun.
Hotărârea contestată îndeplineşte atât exigenţele dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., cât şi exigenţele prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia C.E.D.O., conform căruia obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu se concretizează în elaborarea unui răspuns detaliat ia fiecare argument, noţiunea de proces echitabil presupunând ca o instanţă internă să examineze cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei şi redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunţarea soluţiei respective.
Or, din această perspectiva,considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigenţelor legale privind obligativitatea pronunţării asupra a tot ceea ce s-a cerut, tară ca prin aceasta instanţa de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al părţii, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în mod implicit şi prin raţionamente logice, la toate aspectele deduse judecăţii, împrejurare faţă de care o asemenea critică nu poate fi primită.
Chestiunea competenţei despre care contestatorul arată că s-ar circumscrie dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. invocat cu prilejui dezbaterilor a fost tranşată cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apei Craiova, situaţie faţă de care nu poate fi analizată în prezenta cale extraordinară de atac.
Contestatorul, reiterează, în realitate, critici ce au format obiect de analiză în calea de atac a recursului şi care nu mai pot fi dezbătute în cadrul contestaţiei în anulare, ale cărei motive sunt strict şi limitativ reglementate de lege,
Împrejurările relevate de contestator în susţinerea prezentei căi de atac se referă la chestiuni de fond ce nu pot fi avute în vedere în acest context şi care exced motivelor prevăzute de art. 318 C. proc. civ., întrucât deturnează scopul şi finalitatea textului legal arătat, înccrcându-se transformarea acestei căi extraordinare de atac într-un veritabil recurs la recurs.
De altfel, cu prilejul dezbaterilor pe fond acesta a arătat că deşi instanţa de recurs a răspuns criticilor formulate prin intermediul căii de atac deduse judecăţii, o astfel de modalitate de răspuns nu poate echivala cu o motivare în sensul legii, rezultând că acesta este nemulţumit, în realitate, de modalitatea de rezolvare dată de instanţa de recurs criticilor sale de nelegalitate, prezenta cale extraordinară urmărind doar provocarea unei noi dezbateri asupra aceloraşi aspecte în scopul adoptării unei alte soluţii.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestator R.I. împotriva Deciziei nr. 567 din 7 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1054/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1063/2015. Civil → |
|---|
