ICCJ. Decizia nr. 1054/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1054/2015
Dosar nr. 1017/1/2015
Şedinţa publică din 22 aprilie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 12 martie 2015 (10 martie 2012 data poştei) sub nr. 101711/2015 , revizuenta SC O.M.V. P. SA a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 2 şi 7 C. proc. civ., anularea Deciziei nr. 128 din 10 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Pioieşti, secţia I civilă, în Dosar nr. 5837/105/2009*.
În motivare, revizuenta a arătat, în principal, că decizia a cărei revizuire se solicită este contrară Deciziei nr. 1581 din 12 iunie 2014 pronunţată de aceeaşi instanţă în Dosar nr. 5837/105/2009* (art. 322 pct. 7 C. proc. civ.), iar în subsidiar, în cazul respingerii motivului de revizuire ce atrage competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia a cărei revizuire se solicită instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 322 pct. 2 C. proc. civ.), ipoteză în care urmează a se declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Referitor la art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuenta a arătat că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub număr de Dosar nr. 5837/105/2009, reclamanţii A.Ş.P., D.I.V., D.S., F.C., G.N. şi L.M.C., G.T., O.G., P.N., S.M.C., I.T., D.V. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC O.M.V. P. SA şi SC P. SA Constanţa, obligarea acestora la plata în procent de 100% a orelor suplimentare efectuate peste regimul normal al lunii, la plata orelor efectuate în zilele de sâmbătă şi duminică, raportat la salariul tarifar recalculat, pe perioada 22 decembrie 2005 - 22 decembrie 2008, precum şi actualizarea în raport de indicele de inflaţie a drepturilor salariale solicitate, până la plata efectivă, şi obligarea la dobânda legală.
Prin sentinţa nr. 255 din 24 ianuarie 2014 Tribunalul Prahova a respins acţiunea cu privire la pretenţiile aferente perioadei 22 decembrie 2005-22 decembrie 2006, ca fiind prescrisă şi ca neîntemeiată pentru restul perioadei.
Prin Decizia nr. 1581 din 12 iunie 2014, Curtea de Apel a admis recursul reclamanţilor împotriva sentinţei sus menţionate, pe care a casat-o, cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Prahova, pentru a se pronunţa asupra fondului drepturilor aferente intervalului 22 decembrie 2005-3 decembrie 2006, apreciindu-se că prima instanţă, soluţionând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a reclamanţilor pentru perioada 22 decembrie 2005-3 decembrie 2006, a omis să constate faptul că data introducerii cererii de chemare în judecată, în raport de care se apreciază termenul de prescripţie aplicabil în speţă, nu e aceea de 03 decembrie 2009, la care a fost înregistrată cauza ta această instanţă ca urmare a declinării de competenţă teritorială prin sentinţa civilă nr. 371 din 20 martie 2009 a Tribunalului Constanţa, ci data când aceasta a fost înregistrată la instanţa iniţial investită - Tribunalul Constanţa, respectiv 22 decembrie 2008.
S-a arătat prin aceeaşi decizie de casare că, întrucât prima instanţă nu a soluţionat fondul cauzei pentru perioada 22 decembrie 2005 - 3 decembrie 2006, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se impune casarea hotărârii de primă instanţă cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Prahova pentru a se pronunţa asupra fondului drepturilor aferente acestei perioade, soluţie faţă de care urmează a nu mai fi analizate şi celelalte critici din cuprinsul cererii de recurs care vizează tocmai fondul acestor pretenţii, dar aferente unei alte perioade.
Prin sentinţa nr. 2244 din 08 octombrie 2014 pronunţată în rejudecare, Tribunalul Prahova a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 128 din 10 februarie 2015 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul reclamanţilor împotriva sentinţei anterior arătate, pe care a modificat-o în sensul că a admis acţiunea precizată şi a obligat intimata să plătească recurenţilor diferenţele salariale aferente perioadei 22 decembrie 2005-22 decembrie 2008, conform raportului de expertiză N.C.
Revizuenta susţine că Decizie nr. 128 din 08 octombrie 2015 nu se pronunţă cu privire la motivul de recurs invocat de reclamanţi ce priveşte necesitatea analizei întregii perioade, ci analizează pe fond, din nou, cererea de chemare în judecată, pe care o admite pe baza unor probe administrate în primul ciclu procesual, soluţie ce contravine instanţei de recurs din primul ciclu procesual care dispusese rejudeearea numai cu privire la anul 2006, celelalte considerente ale sentinţei nr. 255 din 24 ianuarie 2014 din primul ciclu procesual intrând în puterea lucrului judecat.
De asemenea, instanţa de recurs din al doilea ciclu procesual, familiarizatizată cu pronunţarea deciziei a cărei anulare pe calea revizuirii se solicită, nu s-a pronunţat cu privire la excepţia puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 1581 din 12 iunie 2014 cu privire la perioada 2007-2008 invocată de către revizuentă în calitate de intimată.
Referitor la art 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuentă arată că, deşi reclamanţii au solicitat prin cererea de chemare în judecată acoperirea orelor suplimentare lucrate peste regimul normal al lunii cu un spor de 100%, instanţa de judecata a recunoscut compensarea celor 4 ore suplimentare cu timp liber plătit, prin aplicarea regimului de tură, acordând, în acelaşi timp, un spor de100% pentru aceleaşi ore, adică acordând ceea ce nu s-a cerut.
Aceasta în condiţiile în. care reclamanţii nu au solicitat dubla compensare, atât prin timp liber, cât şi prin aplicarea sporului de 100% pentru ore suplimentare.
Analizând cererea, Înalta Curte constată următoarele:
Referitor la cererea de revizuire întemeiata pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, potrivit art. 323 alin. (1) din acelaşi cod, „cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei revizuire se cere".
Cum, în cauză, Hotărârea nr. 128 din 10 februarie 2015 obiect al căii extraordinare de atac este pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti, având în vedere textul legal anterior citat, competenţa de soluţionare a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. aparţine acestei instanţe, sens în care Înalta Curte va disjunge cererea de revizuire având acest temei şi va declina competenţa sa de soluţionare în favoarea instanţe arătate.
Referitor la cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., singurul caz de analiză care, în raport cu temeiurile care se invocă şi cu hotărârile pretins contrare, intră în competenţa de analiză a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, potrivit art. 323 alin. (2) C. proc. civ., se reţin următoarele:
Având în vedere că decizia supusă revizuirii a fost pronunţată la data de 10 februarie 2015 iar cererea de revizuire a fost formulată, potrivit dovezilor existente la dosar, la data de 10 martie 2015, în raport de dispoziţiile art. 324 alin. (1) C. proc. civ., este nefondată excepţia de tardivitate a cererii invocată prin întâmpinare, urmând a aprecia calea extraordinara de atac ca fiind exercitată în termenul legal.
Revizuirea reprezintă acea cale extraordinară de atac de retractare ce oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive care se vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunţarea acesteia.
Retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive produce efecte grave pentru părţi şi pentru stabilitatea raporturilor juridice civile, astfel încât legea reglementează această cale de atac numai în cazuri strict determinate.
Pe de altă parte însă, revizuirea constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea acelor situaţii excepţionale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanţa sa.
Motivele de revizuire sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi impun, pentru fiecare în parte, îndeplinirea unor condiţii specifice de admisibilitate a cererii de revizuire, în lipsa cărora cererea nu poate fi primită.
Potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea este posibilă „dacă există hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate".
Rezultă ca revizuirea, întemeiată pe textul legal anterior citat, este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, hotărârile judecătoreşti în cauză să fie potrivnice şi să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.
Întrucât, aparent, condiţiile relative la existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, între care să se regăsească tripla identitate de părţi, obiect şi cauză sunt întrunite cu referire la cele două decizii ale Curţii de Apel Ploieşti, se apreciază că cererea de revizuire nu poate fi privită ca inadmisibilă, după cum au susţinut intimaţii prin întâmpinarea formulată, urmând a fi supus analizei în ce măsură hotărârile judecătoreşti în discuţie sunt şi potrivnice, după cum a susţinut revizuenta prin cererea sa5 aspect care ţine de verificarea temeiniciei, aşadar a caracterului fondat al acesteia.
Cu referire la acest aspect, se are în vedere că revizuenta susţine că Decizia nr. 128 din 10 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 5837/105/2009* este contrară Deciziei nr. 1581 din 12 iunie 2014 pronunţată de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. 5837/105/2009, în sensul în care a doua decizie analizează fondul pretenţiilor reclamanţilor pe întreaga perioadă vizată de aceştia, respectiv 22 decembrie 2005-22 decembrie 2008, contrar dezlegărilor irevocabile ale primeia, care a casat şi trimis spre rejudecare drepturile aferente exclusiv perioadei pentru care, iniţial, acţiunea reclamanţilor fusese respinsă ca prescrisă.
Or, prin Decizia nr. 1581 din 12 iunie 2014 a fost admis recursul reclamanţilor persoane fizice împotriva sentinţei nr. 255 din 24 ianuarie 2014 a Tribunalului Prahova, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Considerentele care au condus instanţa de recurs la adoptarea acestei soluţii au vizat greşita soluţionare de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune a reclamanţilor pentru perioada 22 decembrie 2005-3 decembrie 2006, cu omiterea reţinerii In calculul termenului de prescripţie a datei reale iniţiale a introducerii cererii de chemare în judecată. S-a constatat că, întrucât soluţionarea prin admiterea greşită a excepţiei de prescripţie în privinţa drepturilor reclamanţilor aferente perioadei 22 decembrie 2005-22 decembrie 2006, a condus prima instanţă la o necercetare a fondului cauzei pentru intervalul de timp arătat, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ,, se impune casarea hotărârii de primă instanţă cu trimiterea cauzei spre rejudecare ia Tribunalul Prahova pentru a se pronunţa asupra fondului drepturilor aferente acestei perioade, soluţie faţă de care nu au mai fost analizate şi celelalte critici din cuprinsul cererii de recurs care vizau tocmai fondul acestor pretenţii, dar aferente unei alte perioade.
În rejudecare, prin sentinţa nr. 2244 din 08 octombrie 2014, Tribunalul Prahova a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată şi cu privire la perioada 22 decembrie 2005-22 decembrie 2006, pentru care a reţmut că a fost învestită a analiza fondul pretenţiilor, ca efect al deciziei de casare, în timp ce prin Decizia de recurs nr. 128 din 10 februarie 2015 a Curţii Ploieşti a fost admis recursul acestora împotriva sentinţei anterior arătate, care a fost modificată în sensul obligării intimatei SC O.M.V. P. SA la plata, în favoarea reclamanţilor, a diferenţelor salariate aferente perioadei 22 decembrie 2005-22 decembrie 2008, conform raportului de expertiza N.C.
Înalta Curte apreciază că cele două hotărâri indicate prin cererea revizuentei nu sunt contrare, în sensul în care dezleagă chestiuni cie drept total diferite, cea dintâi dintre acestea - Decizia nr. 1581 din 12 iunie 2014 - analizează legalitatea dezlegărilor date de prima instanţă problemei prescripţiei dreptului la acţiune a reclamanţilor pentru perioada 22 decembrie 2005-22 decembrie 2006, fără a se pronunţa şi asupra criticilor vizând fondul drepturilor aferente restului perioadei indicate prin cerere, şi trimite la rejudecare asupra fondului drepturilor din această perioadă (rămas necercetat prin efectul admiterii excepţiei de prescripţie), în timp ce a doua - Decizia nr. 128 din 10 februarie 2015 -evaluează temeinicia pretenţiilor reclamanţilor deduse judecăţii prin cererea lor de chemare în judecată pe întreaga durată vizată de aceştia.
Încălcarea autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 1581 din 12 iunie 2014, cu referire la perioada de timp pentru care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, nu poate ft reţinută, avându-se în vedere, pe de o parte, împrejurarea că sentinţa civilă nr. 255 din 24 ianuarie 2014 a Tribunalului Prahova a fost casată integral prin decizia de recurs anterior menţionată, iar pe de altă parte întrucât neevaluarea în recurs a criticilor vizând fondul pretenţiilor reclamanţilor, aferente restului perioadei (pentru care bene fie iaseră deja de o evaluare pe fond în primă instanţă) a fost un act deliberat al instanţei ce a pronunţat Decizia nr. 1581 din 12 iunie 2014, care a apreciat că cercetarea acestora nu se mai impune în condiţiile necercetării integrale a fondului cauzei deduse judecaţii. A admite teza revizuenîei, ar msemna să se admită că ceea ce a intrat în puterea lucrului judecat, cu referire la pretenţiile deduse judecăţii pentru perioada de timp 22 decembrie 2006-22 decembrie 2008 potrivit Deciziei nr. 1581 din 12 iunie 2014, este chiar necercetarea temeiniciei acestora, care a scăpat, în acest fel, în mod definitiv evaluării instanţelor judecătoreşti.
Înalta Curte reţine că argumentele care stau la baza prezentei cereri de revizuire se regăsesc în viziunea proprie a titularei acesteia asupra a ceea ce se consideră intrat în puterea lucrului judecat din ceea ce s-a dezlegat prin Decizia nr. 1581 din 12 iunie 2014, afirmaţiile revizuenîei putând, eventual, avea susţinere în ipoteza în care judecata asupra temeiniciei pretenţiilor reclamanţilor aferente perioadei 22 decembrie 2006-22 decembrie 2008 ar fi fost finalizată, inclusiv prin evaluarea lor în recurs, prin chiar decizia de casare arătată. Or, acest lucru nu s-a întâmplat tocmai întrucât, văzând în necercetarea integrală, de către tribunal, a fondului pretenţiilor reclamanţilor, un impediment de a evalua, la rândul său, temeinicia acestor drepturi, instanţa de casare a admis recursul, a casat (în tot) sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare în vederea judecării şi a fondului drepturilor aferente intervalului pentru care cererea fusese respinsă ca prescrisă (22 decembrie 2005-22 decembrie 2006). Neexistând nicîun impediment legal de rejudecare şi a restului pretenţiilor care, de aceeaşi natură fiind, trebuiau chiar tratate unitar, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiată susţinerea revizuentei care a invocat caracterul contrar al Deciziilor nr. 1581 din 12 iunie 2014 şi nr. 128 din 10 februarie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti.
În consecinţă şi pentru motivele arătate, Înalta Curte va respinge ca nefondată cererea de revizuire formulată.
În cauză, au fost solicitate prin întâmpinare şi dovedite cheltuieli de judecată în cuantum de către intimaţii A.Ş.P., D.I.V., D.S., F.C., G.N. şi L.M.C.
Având însă în vedere durata şi complexitatea cauzei, faptul că aceasta a fost soluţionată la primul termen de judecată, termen la care intimaţii ce au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată nu s-au prezentat pentru a susţine oral, în faţa instanţei, apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului sumei solicitate la 1.500 lei,
În raport cu cele dezlegate prin prezenta decizie, Înalta Curte va disjunge cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. formulata de revizuenta SC O.M.V. P. SA împotriva Deciziei nr. 128 din 10 februarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, şi va declina competenţa soluţionării acesteia în favoarea Curţii de Apel Ploieşti; va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. formulata împotriva aceleiaşi decizii şi va obliga revizuenta la plata, către intimaţii A.Ş.P., D.I.V., D.S., F.C., G.N. şi L.M.C., a sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Disjunge cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. formulată de revizuenta SC O.M.V. P. SA împotriva Deciziei nr. 128 clin 10 februarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, şi declină competenţa soluţionării acesteia în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. formulată împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă revizuenta la plata, către intimaţii A.Ş.P., D.I.V., D.S., F.C., G.N. şi L.M.C., a sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1053/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1055/2015. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
