ICCJ. Decizia nr. 1110/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1110/2015
Dosar nr. 28378/3/2009*
Şedinţa publică din 24 aprilie 20Î5
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin acţiunea înregistrată la data de 30 iunie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul B.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, obligarea acesteia la plata de daune pentru exploatarea un drept, în perioada 1 martie 1949-11 noiembrie 1958, a obiectului Brevetului de Invenţie acordat prin Decretul Regal nr. 1579 din 1 iunie 1934 (cu titlul „Metoda pentru îmbunătăţirea randamentului şi perfecţionarea forajului rotativ prin rotaţie percutantă şi prin amortizarea presiunilor hidromecanice") şi a Brevetului de Invenţie de Perfecţionare nr. 37743 acordat prin Decretul Regal nr. 77847 din 31 ianuarie 1947 (cu titlul „Foraj prin metoda ciocanului Rotary").
În drept, a invocat dispoziţiile legii asupra brevetelor de invenţiune din 1906 şi O.U.G. nr. 100/2005.
La data de 27 august 2009, numita B.A. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând acordarea aceioraşi drepturi ca şi cele solicitate de reclamant.
La data de 20 august 2009, B.S. a formulat cerere de intervenţie în interesul reclamantului şi în interes propriu, solicitând introducerea în cauză în calitate de comoştenitori şi a numiţilor B.C. şi B.A., în temeiul dispoziţiilor art. 57 C. proc. civ., precum şi suspendarea cauzei până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a Dosarului nr. 26030/299/2009 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, având ca obiect repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, anularea certificatului de moştenitor din 1998 şi constatarea calităţii de moştenitor a reclamantului de pe urma tatălui său B.I.
Pârâta SC P. SA, prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenienţilor.
La data de 20 ianuarie 2010 B.C. a formulat cerere de intervenţie în interesul reclamantului şi în interes propriu.
Prin încheierea din data de 21 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a încuviinţat în principiu cererile de intervenţie în interes propriu formulate de B.A., B.S. şi B.C.
Prin aceeaşi încheiere, tribunalul a dispus suspendarea judecării cauzei, în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 26820/299/2009 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 304/R din 2 septembrie 2010, Curtea de apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi de proprietate intelectuală, a respins recursul formulat de reclamantul B.I. împotriva încheierii din data de 21 ianuarie 2010.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin încheierea din data de 12 iunie 2014, a dispus repunerea cauzei pe rol.
Prin încheierea din data de 19 iunie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenienţihr în nume propriu B.A., B.S. şi B.C. şi a acordat termen pentru continuarea judecăţii.
Împotriva acestei din urmă încheieri, intervenienţii B.A. şi B.S. au declarat apel Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 503/A din 3 decembrie 2014, a admis excepţia prematurităţii apelului invocată de pârâta SC P. SA şi a respins apelul ca prematur formulat.
Instanţa de apel a reţinut că încheierea recurată, prin care a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale active, este o încheiere premergătoare, cu caracter interlocutoriu, deoarece a rezolvat: parţial unele aspecte ale procesului, fără însă a întrerupe cursul judecăţii, iar potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ., împotriva unei asemenea încheieri premergătoare, prin care nu s-a întrerupt şi nici nu s-a suspendat cursul judecăţii, nu se poate face apel decât odată cu fondul.
S-a reţinut că, declarându-se apel împotriva unei încheieri premergătoare prin care nu s-a întrerupt cursul judecăţii, apelanţii nu s-au conformat unei condiţii specifice de admisibilitate a căilor de atac, motiv pentru care apelul este prematur formulat, fapt ce exclude examinarea pe fond a susţinerilor referitoare ia temeinicia şi legalitatea admiterii, prin încheierea din data de 19 iunie 2014, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intervenienţilor.
Cu privire la susţinerea apelanţilor referitoare la asigurarea dreptului la un recurs efectiv garantat de art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel a reţinut că acest drept va putea fi exercitat de către apelanţi în momentul în care dreptul de a formula apel va deveni actual, respectiv odată cu fondul litigiului.
Împotriva acestei decizii, intervenienţii B.A. şi B.S. au declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii susţin, în esenţă, ca instanţa de apel a reţinut în mod greşit că în speţa nu se poate face aplicarea art. 13 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, arătând că, în opinia lor, este obligatoriu, potrivit intereselor lor, să formuleze o cale de atac împotriva încheierii de şedinţă din data de 19 iunie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 28378/3/2009 de Tribunalul Bucureşti, fără să aştepte decizia instanţei de fond. Au mai arătat că prin hotărârea pronunţată îa 19 iunie 2014, cu referire la drepturile de succesiune ale recurenţilor A.B., în calitate de soţie supravieţuitoare, şi S.B., fiu al defunctului dr. I.B., tribunalul în mod greşit nu a recunoscut vocaţia acestora de succesori şi nici calitatea lor potenţială de moştenitori (intervenienţi în interes propriu) în Dosarul nr. 28378/3/2009, deşi existau elemente numeroase ce ar fi impus această soluţie. Susţin că în baza art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului au dreptul să atace cu recurs decizia instanţei de apel întrucât, în caz contrar, ar fi privaţi de dreptul de a putea să-şi apare interesele pe toată durata procesului.
În continuare, recurenţii susţin ca deşi art. 282 alin. (2) C. proc. civ. prevede ca împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în opinia lor, ar fi aberant să aştepte hotărârea tribunalului pentru a declara recurs, întrucât termenul ar fi unul nerezonabil, contrar prevederilor art, 6 din C.E.D.O. Mai arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că art. 13 din Convenţie nu poate fi aplicat în speţă, arătând că instanţa europeană în cauza Kudla contra Poloniei, a reţinut că art. 13 garantează un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, permiţând invocarea unei nesocotiri a obligaţiei impuse de art. 6 parag. 1 de a audia cauzele într-un termen rezonabil, exigenţele art. 13 fiind percepute ca o consolidare a art. 6 parag. 1 şi nu ca fiind absorbite de către obligaţia generală de a nu supune justiţiabilii unor proceduri neobişnuit de lungi. Statul semnatar are astfel obligaţia de a institui în sistemul său juridic intern o cale de recurs specifică, permiţându-i justiţîabilului să conteste durata procedurii, în caz contrar constatându-se încălcat art, 13 din Convenţie. Mai mult, recurenţii arată că în cauza Abramtuc contra României, Curtea europeană a drepturilor omului a statuat că art. 13 din Convenţie garantează existenţa în dreptul intern a unei căi de atac care permite prevalarea de drepturile şi libertăţile consacrate de convenţie. Susţin că dreptul la un recurs efectiv ar implica o decizie care să le permită sa-şi apere propriul punct de vedere pe fondul cauzei în Dosarul nr. 28378/3/2009, precum şi posibilitatea apărării intereselor pe toată durata procesului, în calitate de succesori. în plus, arată că au formulat plângere şi în Elveţia pe motiv că le-au fost încălcate drepturile şi libertăţile fundamentale garantate prin Convenţia şi Protocoalele la care România este parte.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâta SC P. SA. a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care a fost pusă în discuţie la termenul de astăzi.
Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte apreciază că nu este fondată, în condiţiile în care, din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că este posibilă încadrarea acestora în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dat fiind că recurenţii pretind că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., susţinându-se în plus, că aceste dispoziţii contravin art. 6 şi art. 13 din C.E.D.O.
Aşadar, în cauză nu operează sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. pentru ipoteza imposibilităţii unei asemenea încadrări juridice, în conformitate cu alin. (3) al aceleiaşi norme,
În consecinţă, excepţia nulităţii va fi respinsă ca neîntemeiată.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 268 C. proc. civ., toate încheierile care preced hotărârea şi au ca scop să pregătească soluţionarea pricinii simt încheieri premergătoare.
Unele dintre acestea pot conţine dispoziţii premergătoare (încheieri cu caracter preparatoriu), care nu leagă instanţa (art. 268 alin. (2) C. proc. civ.) sau, dimpotrivă, pot conţine soluţionări parţiale ale unor aspecte ale litigiului care leagă instanţa (încheieri interlocutorii), în sensul că ea nu mai poate reveni asupra celor hotărâte în cuprinsul celor din urmă hotărâri (art. 268 alin. (3) C. proc. civ.).
Consecinţa practică a unei astfel de reglementări constă, printre altele, în aceea că, de regulă, încheierile premergătoare, indiferent de felul lor, nu pot fi atacate decât odată cu fondul, dacă prin acestea nu a fost întrerupt cursul judecăţii - excepţia prevăzută de art. 282 alin. (2) C. proc. civ.
Or, în speţă intervenienţii au declarat apel împotriva încheierii din 19 iunie 2034 prin care Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii lor procesuale active, încheiere interlocutorie prin care însă nu s-a întrerupt cursul judecăţii în faţa primei instanţe; ca atare, ea intră sub incidenţa regulii anterior menţionate, prevăzută de art. 282 alin. (2) C. proc. civ., putând fi atacată doar odată cu fondul, iar nu separat înainte de dezinvestirea primei instanţe prin pronunţarea sentinţei, în speţă nefiind aplicabilă excepţia reglementată de acest text.
Ca atare, Înalta Curte apreciază că decizia recurată prin care a fost admisă excepţia prematurităţii apelului este legală, fiind pronunţată în temeiul unei corecte interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 282 alin. (2) C. proc. civ.
Înalta Curte mai reţine că norma de la art. 282 alin. (2) C. proc. civ. a constituit obiect al excepţiei de neconstituţionalitate pe considerentul că dispoziţiile criticate contravin liberului acces la justiţie, deoarece acesta implică şi accesul liber la exercitarea căilor de atac împotriva oricăror hotărâri judecătoreşti, fie că sunt încheieri, sentinţe sau decizii. Totodată, se mai invocase şi împrejurarea că încheierile premergătoare pronunţate de instanţele de judecată conţin, de cele mai multe ori, dezlegări ale problemelor de drept sau măsuri procesuale ce premerg judecata fondului, astfel încât între aceste încheieri şi hotărârea pe fond există o strânsă legătură de interdependenţă.
Curtea Constituţională a confirmat însă constituţionalitatea textului, statuând că liberul acces la justiţie presupune şi accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului, potrivit art. 126 alin, (2) şi art. 129 din Constituţie.
Totodată, s-a reţinut că semnificaţia art. 21 alin. (2) din Constituţie este aceea că nici o categorie sau grup social nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit. Legiuitorul poate, însă, institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. Curtea Constituţională a constatat, de asemenea, că stabilirea regulii conform căreia încheierile premergătoare, cu excepţia celor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii, nu pot fi atacate cu apel decât odată cu fondul împiedică prelungirea excesivă a duratei procesului şi contribuie, prin aceasta, la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
Totodată, Înalta Curte reţine că prin soluţia pronunţată de către instanţa de apel nu se aduce atingere art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest text care reglementează dreptul la un recurs efectiv, ca drept subiectiv de natură procesuală, nu poate fi interpretat ca reclamând un recurs intern pentru orice nemulţumire pe care o poate invoca o persoană în baza Convenţiei. Astfel cum reiese din jurisprudenţa C.E.D.O. dezvoltată în domeniul de aplicare a acestui text, art. 13 din Convenţie impune o cale internă de atac în faţa unei autorităţi naţionale competente care să examineze o cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei numai pentru plângerile care pot fi apreciate ca fiind posibil de susţinut în raport de dispoziţiile Convenţiei.
Având în vedere şi principiul subsidiaritărţfi mecanismului instituit prin Convenţia europeană a drepturilor omului, Înalta Curte mai retine ca legea naţională - art. 282 alin. (2) C. proc. civ. - îndeplineşte standardele de claritate, accesibilitate şi predictibilitate sub aspectul exigenţelor art. 6 alin. (1) din Convenţie, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., astfel încât părţile au posibilitatea tară nicio dificultate de a-şi conforma conduita procesuală la această reglementare.
Mai mult decât atât, aceleaşi dispoziţii procesuale constituie pentru părţi (recurenţii intervenienţi în cauză) o cale de atac efectivă şi eficientă la momentul pronunţării sentinţei de către prima instanţă prin care va soluţiona cauza dedusă judecăţii, astfel încât nu este necesar a se recurge la dispoziţiile art. 13 din Convenţie, text care sancţionează absenţa unui recurs intern; după desesizarea primei instanţe, intervenienţii vor putea, în condiţiile prevăzute de art. 282 alin. (2) C. proc. civ., să declanşeze mecanismul controlului judiciar prin exercitarea apelului împotriva încheierii din 19 iunie 2034 prin care tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii lor procesuale active.
Faţa de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienţi.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-intervenienţi vor fi obligaţi să plătească intimatei-pârâte SC P. SA suma de 4.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienţii B.A. şi B.S. împotriva Deciziei nr. 503/A din 3 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenţii-intervenienţti B.A. şi B.S. la 4.000 let cheltuieli de judecată reduse către intimata-pârâtă SC P. SA.
Irevocabila.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1090/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1112/2015. Civil → |
|---|
