ICCJ. Decizia nr. 1083/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1083/2015
Dosar nr. 3311/107/2013
Şedinţa Camerei de Consiliu din 21 aprilie 2015
Prin acţiunea înregistrată la data de 5 iunie 2013 pe rolul Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 3311/107/2013, reclamanţii B.E. şi B.C.E., prin reprezentantul legal B.E., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A.R.A. SA obligarea acesteia la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului concubinului, respectiv tatăl fiului reclamant, C.A.E. după cum urmează: 200.000 euro pentru reclamantă; 500.000 euro pentru fiul B.C.E.; 1.000 euro lunar, reprezentând prestaţie lunară pentru reclamant, până la majoratul acestuia.
Prin sentinţa comercială nr. 73/COM/2013 din 24 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Alba a fost admisă excepţiei prescripţiei extinctive, fiind respinsă acţiunea formulată de reclamanta B.E. şi B.C.E., prin reprezentantul legal B.E., în contradictoriu cu pârâta SC A.R.A. SA Alba lulia pentru despăgubiri - daune morale.
Prin decizia nr. 146/2014 din 4 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia II-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul B.C.E., prin reprezentantul legal B.E., împotriva Sentinţei comerciale nr. 73/COM/2013 pronunţată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 3311/107/2013 şi, în consecinţă:
A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că s-a respins excepţia prescripţiei extinctive faţă de reclamantul B.C.E., fiind admisă în parte acţiunea reclamantului şi obligată pârâta SC A.R.A. SA la plata sumei de 100.000 lei, cu titlu de daune morale, fiind respinsă în rest acţiunea.
A fost respins apelul reclamantei B.E. şi menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii, reclamanţii B.C.E. prin reprezentant legal B.E. şi B.E., precum şi pârâta SC A.R.A. SA Alba Iulia au declarat recurs.
Recurenţii-reclamanţi B.C.E. prin reprezentant legal B.E. şi B.E. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cu privire la acest motiv de recurs, recurenţii susţin că prin admiterea apelului şi schimbarea în parte a acţiunii faţă de minorul B.C.E., instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală cu referire la daunele morale acordate acestuia, întrucât suma stabilită de instanţă este insuficientă, raportat la suferinţa provocată minorului prin lipsirea de prezenţa tatălui pe viitor şi implicit de sprijinul moral şi material acordat acestuia.
În acest sens, recurenţii consideră că este greşită aprecierea instanţei de apel, potrivit căreia la stabilirea cuantumului sumei acordate s-a ţinut seama de despăgubirile acordate altor victime ale accidentului, întrucât instanţa trebuia să analizeze în concret fiecare situaţie dedusă judecăţii, fără a compara.
În ceea ce priveşte solicitarea referitoare la acordarea unei prestaţii periodice lunare în cuantum de 1.000 euro şi sub aspectul acordării de despăgubiri materiale se susţine faptul că nu s-a putut dovedi cuantumul veniturilor obţinute de către defunctul C.A.E., însă instanţa de apel ar fi putut să se raporteze la salariul minim pe economie.
Referitor la recursul reclamantei B.E., se susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală prin menţinerea soluţiei de respingere ca fiind prescrisă a acţiunii formulate de reclamantă, reţinându-se în mod greşit că demersurile reclamantei pentru valorificarea dreptului la despăgubiri în termenul de prescripţie s-au limitat la invitarea pârâtei la conciliere, întrucât au fost depuse toate înscrisurile solicitate, neavându-se însă în vedere varianta solicitării despăgubirilor prin intermediul instanţei de judecată deoarece reclamanţii au fost asiguraţi de intimată de posibilitatea soluţionării cererii pe cale amiabilă.
Recurenta-pârâtă SC A.R.A. SA Alba Iulia a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cu privire la acest motiv de recurs, recurenta solicită ca pe cale de excepţie să fie admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei în numele minorului B.C.E., iar pe fondul cauzei solicită respingerea acţiunii ca fiind nedovedită.
În acest context se susţine că, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantului minor B.C.E. s-a născut la momentul în care s-a stabilit filiaţia faţă de defunctul C.A.E., având în vedere că prin această motivare instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material cuprinse în Decretul nr. 167/1958 şi în Legea nr. 136/1995 modificată şi a normelor date în aplicarea ei, întrucât răspunderea societăţilor de asigurare este condiţionată de producerea faptei ilicite şi de dobândirea calităţii de persoană păgubită prin fapta ilicită, aceste două condiţii esenţiale rezultând din prevederile Legii nr. 136/1995 privind asigurările din România.
Pe fondul cauzei, s-a apreciat că instanţa de apel a dat o interpretarea greşită normelor de drept, întrucât recurenta-pârâtă a susţinut ca şi condiţie necesară acordării daunelor morale, necesitatea de a se dovedi relaţia afectivă şi viaţa de familie anterioară producerii accidentului, aspect pe care reclamanta nu a putut să-l probeze.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursurile sunt admisibile în principiu.
Prin încheierea din camera de consiliu din data de 27 ianuarie 2015 a fost încuviinţat, în unanimitate, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, fiind dispusă comunicarea acestuia părţilor potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 28 ianuarie 2015.
Părţile nu au depus puncte de vedere asupra raportului, însă prin întâmpinările depuse de ambele părţi la dosarul cauzei s-a invocat excepţia nulităţii recursurilor, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
Deliberând, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursurilor considerând că motivele acestora se încadrează în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că recursul reclamanţilor B.C.E. prin reprezentant legal B.E. şi B.E. este fondat, iar recursul pârâtei SC A.R.A. SA Alba Iulia, este nefondat.
Recursul reclamanţilor B.C.E. prin reprezentant legal B.E. şi B.E. întemeiat pe dispoziţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a constatat a fi fondat, pentru următoarele considerente :
Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenţii-reclamanţi au considerat că instanţa de apel, în mod greşit a soluţionat apelul reclamantului minor doar din perspectiva prescripţiei dreptului la acţiune şi a stabilit ca fiind corespunzătoare suma de 100.000 lei daune morale, respingând în rest apelul acestuia, precum şi apelul reclamantei B.E.
Această critică se constată a fi fondată, având în vedere că, într-adevăr, instanţa de apel a analizat doar apelul reclamantului minor privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi daunele morale, fără a se cerceta apelul reclamantei B.E. prin care se invoca dreptul acesteia la despăgubiri, aspect ce presupunea o altă verificare din punct de vedere probator.
De asemenea, reclamanţii critică decizia atacată şi sub aspectul neacordării prestaţiei lunare minorului B.C.E., având în vedere că instanţa de apel a apreciat acest motiv de apel ca fiind nefondat, aşa cum s-a cerut, sub forma daunelor morale, întrucât reclamantul minor nu putea dovedi existenţa unei suferinţe morale lunare care să justifice această despăgubire.
Şi această critică se constată a fi fondată, având în vedere că instanţa de apel a abordat în mod greşit această susţinere, tot ca pe o despăgubire morală, iar proba acordării unei prestaţii lunare reclamantului minor putea fi administrată de instanţa de apel, în condiţiile prevăzute de art. 479 alin. (2) C. proc. civ., în cauză neexistând nicio probă din care să rezulte că aceasta nu a fost prestată.
În ceea ce priveşte critica formulată de reclamanta B.E. privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei, se constată că aceasta este fondată, având în vedere că nu poate fi primită susţinerea pârâtei, potrivit căreia, termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 3 ianuarie 2010, când s-a produs evenimentul rutier, motivat de împrejurarea că reclamanta ar fi cunoscut încă de la acea dată persoana vinovată de fapta prejudiciabilă.
Această susţinere nu are suport legal, având în vedere că, pentru corecta aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea", în prealabil, trebuia stabilit în fapt momentul la care reclamanţii au cunoscut sau trebuiau să cunoască paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Pentru lămurirea acestor aspecte, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere faptul că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale pentru fapta unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu printr-un accident de circulaţie soldat cu decesul unei persoane, este momentul la care partea ce pretinde despăgubirile a cunoscut despre existenţa prejudiciului şi persoana vinovată.
Astfel cum s-a statuat în teorie şi practică, deşi dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită se poate naşte la data săvârşirii faptei, totuşi dreptul obiectiv, dreptul la acţiune se naşte ulterior, prescripţia extinctivă începând să curgă la momentul îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la paguba şi cel care răspunde de ea, dar şi după stabilirea şi determinarea pe cale judecătorească a elementelor răspunderii civile delictuale.
Din aceste considerente, s-a apreciat ca o necesitate o fază ulterioară a atacării dreptului subiectiv, în concordanţă cu necesităţile cercetării situaţiei de fapt sub toate aspectele legate de fapta ilicită, persoana răspunzătoare, prejudiciul cert, prin mijloace şi metode puse la îndemâna organelor de specialitate.
În cauza de faţă, se constată că la data producerii accidentului, nu au fost cunoscute elementele concurente care să permită plasarea curgerii termenului de prescripţie la data producerii riscului asigurat, accidentul, iar în raport de dispoziţiile art. 49-50 din Legea nr. 136/1995 modificată, instanţele de judecată obligă la plata de despăgubiri doar societăţile de asigurare, care nu pot fi cunoscute decât ulterior producerii accidentului, aşa încât terţele persoane, cazul reclamanţilor de faţă, nu pot intra în posesia datelor privind asigurătorul, altfel decât prin intermediul organelor de cercetare ale accidentului ce acţionează în aceste privinţe numai la termenele şi cu posibilităţile conferite lor de legile speciale aplicabile.
În acest context, se reţine că dreptul material la acţiune, în mod obiectiv nu putea să aibă ca punct de plecare data producerii accidentului, pentru că acesta intervine numai după ce persoane calificate, prin măsuri şi mijloace ştiinţifice pot preciza cu certitudine modalităţile de producere a accidentelor de circulaţie, vinovăţiile cât şi persoanele răspunzătoare.
În aceste condiţii, se constată că data curgerii prescripţiei nu poate fi cea a producerii accidentului, ci numai data cunoaşterii concluziilor organelor de specialitate, care stabilesc autorul şi culpa sa în determinarea faptului prejudiciabil, ca rezultat al cercetării penale finalizate prin Rezoluţia din 28 mai 2010 dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale faţă de numitul M.D.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă.
Astfel, argumentele instanţei de apel, potrivit cărora, data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea ar fi data producerii accidentului - 3 ianuarie 2010, prescripţia împlinindu-se la data de 2 ianuarie 2013 - faţă de termenul general de prescripţie de trei ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, se constată că nu pot fi primite faţă de considerentele expuse, acţiunea reclamantei B.E., fiind în mod greşit respinsă, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
În acest sens, se apreciază ca fiind fondate criticile formulate de către reclamanţi, având în vedere că din considerentele deciziei pronunţate se constată că soluţia de admitere a apelului reclamantului B.C.E., de schimbare în parte a sentinţei apelate, precum şi de respingere a apelului reclamantei nu este susţinută de probele din dosar, instanţa de apel nerespectând caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei SC A.R.A. SA Alba Iulia, Înalta Curte constată că aspectele invocate de către pârâta recurentă, atât pe cale de excepţie, cât şi pe fondul cauzei, nu se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a reclamantului B.C.E., se constată că instanţa de apel în mod corect a respins-o, apreciind ca fiind necesară în justificarea calităţii procesuale active a minorului de a solicita daune morale, calitatea de membru al familiei defunctului C.A.E.. Această calitate a fost dobândită de minor doar în momentul stabilirii filiaţiei faţă de defunct, până la acea dată, acesta nu avea dreptul material de a cere despăgubiri.
Referitor la interpretarea greşită a normelor de drept material cuprinse în Decretul nr. 167/1958 şi în Legea nr. 136/1995 modificată, susţinută de către recurenta-pârâtă, se constată că instanţa de apel a pronunţat hotărârea luând în considerare toate aspectele privitoare la situaţia pe care minorul B.C.E. a avut-o la data producerii accidentului. Astfel, la acea dată, minorul nu avea stabilită filiaţia faţă de defunct, iar fără acest statut de membru al familiei, din punct de vedere legal nu avea justificarea, nici măcar prin reprezentant legal, de a solicita despăgubiri faţă de acesta şi prin urmare, în cauză nu se poate vorbi despre prescripţia unui drept pe care minorul B.C.E. nu îl avea la momentul producerii accidentului.
Cu privire la fondul cauzei, se apreciază că instanţa de apel nu a dat o interpretare greşită normelor de drept, întrucât s-a constatat existenţa unui prejudiciu moral cauzat minorului B.C.E., ca urmare a accidentului produs în data de 3 ianuarie 2010. Deşi suferinţa pricinuită de pierderea unui părinte nu poate fi cuantificată, instanţa a apreciat cuantumul daunelor morale la suma de 100.000, raportat la suferinţa pricinuită şi gradul rudenie dintre reclamantul intimat minor şi defunctul său tată, totodată avându-se în vedere şi sumele acordate cu titlu de despăgubire celorlalte victime ale aceluiaşi accident.
Raportat la cele anterior expuse, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile dezvoltate de reclamanţii B.C.E. prin reprezentant legal B.E. şi B.E. circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel încât, potrivit prevederilor art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 din acelaşi cod, urmează să admită recursul declarat de reclamanţii B.C.E. prin reprezentant legal B.E. şi B.E. şi să caseze decizia atacată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC A.R.A. SA Alba Iulia împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii B.C.E. prin reprezentant legal B.E. şi B.E. împotriva Deciziei nr. 146/2014 din 4 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia II-a civilă, pe care o casează în parte şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Menţine dispoziţiile referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al reclamantului B.C.E., precum şi pe cele de obligare a pârâtei SC A.R.A. SA Alba Iulia la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale.
Respinge recursul declarat de pârâta SC A.R.A. SA Alba Iulia împotriva aceleiaşi decizii.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1817/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1911/2015. Civil → |
|---|
