ICCJ. Decizia nr. 831/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 831/2015
Dosar nr. 8420/3/2013
Şedinţa publică din 20 martie 2015
După deliberare, asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 24 septembrie 2007, sub nr. 31974/3/2007, reclamanţii M.M., C.M., M.A., G.Ş. şi D.M. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, solicitând să se dispună obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilele din: Bucureşti, Raion Griviţa Roşie, format din teren în suprafaţă de 194 mp; Bucureşti, în suprafaţă de 200 mp; Bucureşti. În subsidiar, în cazul existenţei unor cauze obiective care fac imposibilă restituirea în natură a imobilelor revendicate, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.000.000 lei.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că toate imobilele au fost preluate de statul comunist, fără titlu, şi că au fost înşelaţi de mătuşa lor S.R. cu privire la modalitatea de obţinere a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în sensul că aceasta a notificat pârâtul să îi restituie bunurile revendicate afirmând că reclamanţii ar fi decedaţi, astfel cum se reţine prin Ordonanţa nr. 4092/P/2006 din 18 aprilie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 Bucureşti. Din cauza activităţii infracţionale a mătuşii lor, reclamanţii au fost în imposibilitate obiectivă de a respecta exigenţele prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi de a solicita pârâtului bunurile revendicate pe calea procedurii administrative reglementate de legea specială, în termenul prescris de aceasta, formulând notificări abia în 2005.
Reclamanţii au mai susţinut că preluarea bunurilor revendicate de către statul comunist a constituit un act abuziv, în flagrantă contradicţie cu ordinea constituţională de la acel moment şi cu cea internaţională, care stabilea că „nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa”, aşa încât actul de trecere a imobilelor în patrimoniul statului nu a produs vreo consecinţă juridică.
Au precizat că refuzul pârâtului de a restitui imobilele solicitate este nejustificat, deoarece lipsa notificării acestuia în anul 2001 de către reclamanţi nu a avut cum să confere validitate măsurii de naţionalizare a bunurilor revendicate, cât timp măsura preluării lor în posesia statului a constituit o măsură ce contravenea flagrant regimului constituţional al proprietăţii private. Aşa fiind, este necesară pronunţarea unei hotărâri, prin care pârâtul să fie obligat să îşi îndeplinească obligaţia pozitivă de a asigura exercitarea efectivă a drepturilor reclamanţilor asupra imobilelor revendicate, urmând a se compara titlurile deţinute de fiecare parte, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 30 octombrie 2007, reclamanţii au formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, în contradictoriu cu S.R., prin care au arătat că intervenienta este la rândul său moştenitoare a autorilor comuni M.R., decedat şi M.R., decedată, care au deţinut în proprietate imobilele revendicate. Au învederat că pentru promovarea cererii de chemare în judecată trebuie respectat principiul unanimităţii, care presupune acordul tuturor moştenitorilor îndreptăţiţi, respectiv participarea în proces a acestora şi că introducerea forţată în proces a sorei, respectiv mătuşii reclamanţilor, S.R., permite lichidarea unor situaţii care ar putea da naştere unor noi litigii în legătură cu dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate şi partajarea ulterioară a acestora.
Prin sentinţa civilă nr. 146 din 25 ianuarie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 31974/3/2007, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii M.M., C.M., M.A., G.Ş. şi D.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, ca inadmisibilă.
Prin Decizia civilă nr. 743/A din 20 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 31974/3/2007, a fost admis apelul formulat de reclamanţi, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 31974./3/2007.
La data de 22 septembrie 2011 a fost depusă cerere de intervenţie în interes propriu de către B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A., R.D., solicitându-se acordarea de despăgubiri pentru imobilul din Bucureşti, sector 1.
La aceeaşi dată, reclamantul G.Ş. a precizat cererea în ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor şi intervenienţilor.
M.R.G. a formulat, la 23 septembrie 2011, cerere de intervenţie în interes propriu, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
În motivarea cererii intervenientul a arătat că este moştenitorul defunctei M.P., născută R.P., beneficiară a actului de partaj din 01 aprilie 1932, act invocat şi de reclamanţii, în baza căruia i-a revenit în proprietate imobilul din Bucureşti, demolat de regimul comunist şi pentru care s-au plătit despăgubiri numai pentru clădire, nu şi pentru teren.
În cauză, au mai formulat cereri de intervenţie în interes propriu A.G. (privind obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin primarul general să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru acest imobil), A.A. (privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1) şi M.C.M.V. (privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti).
Instanţa de fond a încuviinţat în principiu cererile de intervenţie în interes propriu formulate.
Reclamanţii au formulat cereri de chemare în judecată a altor persoane - T.B., pentru anularea actului de vânzare-cumpărare din 1942, privind imobilul din Bucureşti; C.P., pentru anularea actului de vânzare-cumpărare transcris de Tribunalul Ilfov din 31 octombrie 1944 privind imobilul situat în Bucureşti; moştenitorii defunctului R.I., pentru anularea actului de moştenire din 01 decembrie 1960 pentru imobilul situat în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 381 din 22 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 31974/3/2007, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor G.Ş., M.M., M.A., D.M., C.M.; a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată în contradictoriu cu intervenienta S.R., ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientului A.G. şi a fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenient, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientului A.A. şi a fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenient, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenienţilor B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A., R.D. şi a fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii, ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă; a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intervenientului B.T. şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată în contradictoriu cu acest intervenient ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intervenientului C.P. şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată în contradictoriu cu acest intervenient ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; a fost admisă excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată a altor persoane formulată în contradictoriu cu moştenitorii defunctului R.I. şi a fost constatată nulă cererea de chemare în judecată a altor persoane astfel formulată; au fost disjunse cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii M.R.G. şi M.C.M.V.
Cererea de intervenţie în interes propriu formulată de M.R.G. a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, după disjungere, sub nr. 8420/3/2013.
Prin sentinţa civilă nr. 1161 din 7 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea formulată de reclamantul M.R.G. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin primarul general, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin actul de partaj voluntar şi ascendent autentificat din 01 aprilie 1932 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, M.R., R.M.R., P.M.R., G.M.R., I.I.N.R., L.M.R., R.M.R. şi Ş.I.M. au convenit partajarea averii rămase de pe urma defunctei M.M.R. (soţia lui M.R. şi mama celorlalţi copartajanţi). Prin acelaşi act, M.R. a împărţit bunurile sale între descendenţii săi cu vocaţie succesorală la deschiderea moştenirii.
În baza acestui act, R.G. a dobândit în proprietate partea din dreapta a imobilului situat în Bucureşti, M.Ş. a dobândit în proprietate imobilul situat în Bucureşti, R.I. a dobândit în proprietate partea din spate a imobilului situat în Bucureşti, R.P. a dobândit în proprietate partea din faţă a imobilului situat în Bucureşti, R.R a dobândit în proprietate imobilul situat în Bucureşti, R.L. a dobândit în proprietate partea din mijloc a imobilului situat în Bucureşti, iar R.M.R. a dobândit în proprietate partea din stânga a imobilului situat în Bucureşti.
Prin declaraţia autentificată din 18 iulie 1942 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, R.M.R. (zis R.), G. (născută R.) G., G. (născută R.) E. (zisă L.), M. (născută R.) P., R.I., A. (născută R.) R. au arătat că ratifică actul de partaj autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat şi transcris în 1932 şi că renunţă la clauza prevăzută în art. 9 alin. (3) în care se rezerva un drept de preemţiune, astfel că oricare dintre ei poate să vândă oricărei persoane, fără să aibă nevoie de consimţământul celorlalţi.
Prin procesul-verbal din 04 martie 1943 emis de C.Î.C.F. în Bucureşti s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 190 mp şi 2 corpuri de casă în favoarea lui M. (născută R.) P.
Conform certificatului de moştenitor din 22 iunie 1966 emis de Notariatul de Stat al Raionului Griviţa Roşie, de pe urma defunctei M.P., decedată, a rămas ca moştenitor M.M., în calitate de fiu.
Din adresa din 18 martie 2010 emisă de A.F.I. rezultă că imobilul situat în Bucureşti, sector 1 a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 33/1982, în anexa nr. 5 la decret, la poziţia 11/3/13, fiind înscris fostul proprietar M.M. cu teren în suprafaţă de 186 mp şi construcţie în suprafaţă de 98 mp.
Conform certificatului de moştenitor din 20 iulie 1994 emis de Notariatul de Stat al sectorului 3 Bucureşti, de pe urma defunctului M.M., decedat, a rămas ca moştenitor M.M., în calitate de fiu. De pe urma defunctului M.M., decedat, a rămas ca moştenitor reclamantul M.R.G., în calitate de descendent, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 20 iulie 2005 emis de B.N.P., P.D.
Prima instanţă a constatat că imobilul ce face obiectul cererii se numără printre cele preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1) din această lege.
În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită are obligaţia să notifice persoana juridică deţinătoare în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii (termen care a fost prelungit succesiv prin O.U.G nr. 109/2001 şi prin O.U.G nr. 145/2001, expirând la data de 14 februarie 2002), iar, în raport de prevederile art. 22 alin. (5) din Lege, sancţiunea netransmiterii în termen a notificării este pierderea posibilităţii persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acţiunii în justiţie.
Având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, cu caracter reparatoriu, care interesează ordinea publică, dispoziţiile acestei legi sunt de imediată aplicare. Rezultă că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa legii persoanele îndreptăţite pot obţine măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent numai în condiţiile acestei legi.
Prin urmare, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea având ca obiect revendicarea imobilelor vizate de acest act normativ sau acordarea de despăgubiri pentru acestea (în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă) nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
Numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare sau în acordarea de despăgubiri băneşti, cu condiţia ca imobilul să nu fi fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior, acţiuni în revendicare sau în acordarea de despăgubiri băneşti, având în vedere regula „electa una via” şi principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O.
În speţă, a apreciat instanţa de fond, se constată că reclamantul nu se regăseşte în niciuna din situaţiile care ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în acordarea de despăgubiri băneşti, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, întrucât autorul său (decedat în anul 2005) nu era exceptat de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, nici în rem (imobilul fiind trecut în proprietate statului în temeiul unui decret de expropriere, în anul 1983), nici în personam (autorul reclamantului fiind moştenitorul fostului proprietar deposedat de stat, fiind incidente dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001). Reclamantul nu a relevat nicio împrejurare de forţă majoră pentru care autorul său nu a putut urma procedura legii speciale prin formularea notificării, în termenul legal.
Astfel, nu se poate aprecia că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în acordarea de despăgubiri băneşti întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun s-ar încălca accesul liber la justiţie al reclamantului. Prin legea specială au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, aspect ce rezultă şi din Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite. Persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, în cadrul acestui control putându-se deduce judecăţii însuşi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Instituirea de către legiuitor a unei proceduri prealabile sesizării instanţei nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al reclamantului, deoarece dreptul de acces la justiţie nu exclude respectarea anumitor proceduri şi condiţii prescrise de lege, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cu care competenta instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecata sunt prevăzute numai prin lege. Astfel, legiuitorul a apreciat ca este mai uşor ca procedura prealabila să se desfăşoare între deţinătorul imobilului şi persoana îndreptăţită la restituire, deoarece, în final, tot instanţele judecătoreşti vor fi cele care vor hotărî asupra reparaţiilor prevăzute de lege.
În plus, prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie dispun că conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, iar art. 136 alin. (5) consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private, în condiţiile legii. Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul ordinar este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principiala conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Prin reglementarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competentei sale constituţionale.
Prima instanţă a mai reţinut că şi jurisprudenţa C.E.D.O. este în sensul că dreptul de acces la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări sau condiţionări, atâta timp cât nu este atinsă substanţa dreptului.
Totodată, a constatat că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în acordarea de despăgubiri băneşti nu are loc nicio încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează protecţia unui bun aflat în patrimoniul persoanei interesate. Or, aprecierea existenţei unui bun în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, fie a unui bun actual, fie a unei valori patrimoniale, inclusiv creanţă, în virtutea căreia reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate.
În speţă, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul fostului proprietar al imobilului în litigiu nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010), instanţa europeană a constatat că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În prezenta cauză, nicio instanţă sau autoritate administrativă nu a recunoscut reclamantului sau autorului său în mod definitiv dreptul de a i se restitui, în natură sau prin echivalent bănesc, imobilul în litigiu.
Instanţa de fond a învederat că, prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie sunt inadmisibile.
Prin urmare, este adevărat că decizia în interesul legii menţionată vizează acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti îndreptate împotriva statului român, însă este evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire în speţa de faţă fiind aceea că acţiunea este îndreptată împotriva unităţii administrativ teritoriale.
Împotriva sentinţei de mai sus a declarat recurs reclamantul, cale de atac recalificată ca apel în raport de valoarea obiectului litigiului prin încheierea din 28 noiembrie 2014.
Prin Decizia civilă nr. 486/A din 28 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.R.G.
În considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut că, p otrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. Acest drept nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unei acţiuni, deoarece aceasta impune, prin însăşi natura sa, o reglementare de către stat, care se bucură de o anumită marjă de apreciere. Aceste limitări nu sunt compatibile cu art. 6 alin. (1) din Convenţie, decât dacă ele urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
În speţă, respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă nu prezintă prin ea însăşi o problemă din perspectiva Convenţiei în condiţiile în care prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit o procedură specială pentru restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv şi pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile imposibilităţii de restituire în natură.
După data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea având ca obiect revendicarea imobilelor vizate de acest act normativ sau acordarea de despăgubiri pentru acestea (în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă) nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
Conform Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia restituirii în natură sau prin echivalent bănesc. Numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare sau în acordarea de despăgubiri băneşti.
În cauză, a constatat instanţa de apel, autorul reclamantului era în viaţă în perioada în care s-a scurs termenul de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2001, dar nu a uzat de această procedură înăuntrul acestui termen. Faptul că mătuşa reclamantului S.R. a formulat notificare în termen în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură sau măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilul revendicat de reclamant, afirmând că este unica moştenitoare a lui M.R., întrucât toţi moştenitorii acestuia au decedat, ascunzând calitatea de proprietar a autorului reclamantului pentru acest imobil, nu echivalează cu o împrejurare mai presus de voinţa autorului care să-l fi împiedicat pe acesta să intenteze notificarea pentru obţinerea aceluiaşi imobil.
Instanţa de apel a mai reţinut că, în contextul dat, al nerespectării procedurii administrative şi eventual a celei judiciare instituite prin Legea nr. 10/2001 de către autorul reclamantului şi a nedovedirii unor imposibilităţii obiective şi de neînlăturat în intentarea notificării în termenul legal, respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă nu conduce la încălcarea raportului de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmării pentru a se putea reţine încălcarea art. 6 din C.E.D.O. şi art. 21 din Constituţia României. Prin urmare, greşit se susţine că nu ar exista raport de subsidiaritate între Legea nr. 10/2001 şi art. 480 C. civ. în condiţiile în care prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se statuează că, în concursul dintre legea specială şi legea generală, are prioritate legea specială, chiar dacă nu este prevăzut expres în legea specială.
Referitor la motivul de apel privind încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel a constatat că iniţial, în cauzele Katz c. României, Ruxandra Ionescu c. României, Matache şi alţii c. României, dar şi Brumărescu c. României, Străin şi alţii c. României, Răţeanu c. României, Păduraru c. României, Jujescu c. României, Huber c. României şi Porţeanu c. României, C.E.D.O. a apreciat că reclamanţii din acele acţiuni în revendicare erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât instanţele în mod greşit le-au respins acţiunile.
Spre deosebire însă, de cauza de faţă, în acele speţe, reclamanţii erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a faptului că obţinuseră, în prealabil, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, ca reprezentant al statului, constatarea că sunt proprietarii bunurilor printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Mai mult, unitatea administrativ-teritorială fusese obligată la predarea către respectivii reclamanţi a imobilului în litigiu.
În speţă, însă, reclamantul nu a obţinut, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care statul, prin unitatea administrativ-teritorială aferentă, să fi fost obligat la predarea imobilului.
Instanţa de apel a reţinut şi că în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României din 12 octombrie 2010, C.E.D.O. a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale. Noţiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Curtea a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenţia. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o valoare patrimonială, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
Or, în prezent nu există o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor care să conducă la concluzia că astfel de acţiuni în revendicare sunt admise, mai cu seamă după pronunţarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a hotărârii Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Pe de altă parte, aceste constatări cu caracter de principii nu conferă reclamantului calitatea de titular al unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât el nu este beneficiarul unei hotărâri judecătoreşti prin care să i se fi restituit imobilul din litigiu.
C.E.D.O. a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de Legile de reparaţie nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Curtea a observat că în condiţiile în care nicio instanţă sau o autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu, chiar dacă hotărârile constată în conţinutul lor ilegalitatea naţionalizării, reclamanţii nu sunt beneficiarii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceste hotărâri judecătoreşti nu constituie un titlu executor pentru restituirea imobilului în natură. Totuşi, dacă constatarea juridică a naţionalizării ilegale a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, curtea a statuat că ea dă dreptul la o despăgubire în baza legii de reparaţie.
În raport de aceste considerente, instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu este titularul unui bun în sensul convenţiei şi nici a unui speranţe de despăgubire în baza legii de reparaţie atât timp cât nu a fost urmată în termen legal procedura administrativă impusă prin această lege.
Într-adevăr, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. De asemenea, conform art. 6 alin. (3) din aceeaşi lege, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. Numai că prin simplul fapt al constatării nulităţii titlului statului asupra apartamentului din litigiu, reclamantul nu ar putea deveni titularul unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru a putea obţine restituirea în natură sau despăgubiri.
Ca urmare, a constatat instanţa de apel, necuprinderea în mod expres în considerentele hotărârii apelate a incidenţei art. 3 şi 6 din Legea nr. 213/1998 nu a avut relevanţă sub aspectul soluţiei pronunţate, de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare.
Împotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs reclamantul M.R.G., solicitând, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei instanţei iniţial învestite în vederea soluţionării fondului cauzei.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că în mod greşit instanţa de apel a constatat ca temeinică soluţia tribunalului de admitere a excepţiei inadmisibilității acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., apreciind că dreptul născut din dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este unul absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, care nu sunt compatibile nu norma enunţată.
De asemenea, instanţa de apel în mod eronat a arătat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială cu caracter reparatoriu, iar după intrarea sa în vigoare nu mai sunt admisibile acţiunile pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ţinute să urmeze procedura prevăzută de această lege.
Este nelegală şi motivarea soluţiei instanţei de apel cu privire la faptul că reclamantul nu ar face parte din categoria persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ori a celor care din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, considerând că autorul reclamantului, fiind în viață, putea să formuleze cerere de retrocedare. Or, în speţă, dintr-un motiv mai presus de voinţa sa autorul recurentului nu a putut formula cererea în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, acesta nu se mai afla în termenul prevăzut de art. 21 din lege pentru formularea notificării în anul 2005 când a aflat că mătușa sa, S.R., a formulat cerere de retrocedare a imobilului în nume propriu, şi nicidecum ca reprezentant al său, conform convenţiei părților, așa cum a reţinut Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 6 Bucureşti prin Ordonanţa nr. 4092/P/2006 din 18 aprilie 2007. Mătușa autorului reclamantului a notificat pârâtul să îi restituie o serie de bunuri imobile, afirmând că ceilalţi moştenitori au decedat. Aşadar, instanţa de apel a interpretat greșit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, situaţia anterior expusă făcând parte din categoria împrejurărilor care sunt mai presus de voinţa părții. Cu atât mai mult cu cât voinţa autorului reclamantului a fost una pozitivă, de manifestare a intenţiei de retrocedare a imobilului şi nicidecum negativă şi de pasivitate, prin mandatul acordat mătușii sale. Notificarea a fost formulată în termenul legal de către mătușa autorului reclamantului, însă în nume propriu şi nu în calitate de reprezentant al acestuia.
Recurentul a mai arătat, cât priveşte motivarea soluţiei instanţei de apel referitoare la neîncălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că în mod nelegal Curtea a făcut trimitere la anumite cauze (Katz c. României, Ruxandra Ionescu c. României, Matache şi alţii c. României, dar şi Brumarescu c. României, Paduraru c. României, Jujescu c. României, Huber c. României şi Porteanu c. României), pentru ca mai apoi să aprecieze că nu sunt aplicabile în speţă, întrucât reclamanţii din acele dosare erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, spre deosebire de reclamant, în condiţiile în care acesta nu a invocat şi nu a făcut trimitere la acele situaţii în motivele de apel.
Astfel, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la ceea ce reclamantul a solicitat şi a invocat, ci a încercat o analogie producătoare de efecte negative, prin compararea cu nişte cauze a căror situaţie juridică nu este similară, așa cum chiar aceasta a arătat.
Totodată, în mod nelegal a apreciat instanţa de apel că interesul patrimonial din prezenta cauză ar fi de ordinul creanţei, în condiţiile în care nu s-a stabilit o atare împrejurare, pentru ca mai apoi să concluzioneze că această „creanţă” nu are „o bază suficientă în dreptul intern”, iar în prezent nu există o jurisprudență bine stabilită a instanțelor care să conducă la concluzia că astfel de acţiuni în revendicare sunt admise.
Concluzia instanţei de apel potrivit căreia reclamantul nu are calitatea de titular al unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, întrucât el nu este beneficiarul unei hotărâri judecătoreşti prin care să îi fi fost restituit bunul imobil în litigiu, este cu atât mai nelegală cu cât, iniţial, tribunalul, iar mai apoi curtea, nu au motivat deloc sau eronat cererea acestuia de constatare a nevalabilității titlului statului.
Or, art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie interpretat în sensul că în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de despăgubire (Kopecky c. Slovaciei). Prin urmare, instanţei de apel îi revenea obligaţia de a examina criteriile reţinute în jurisprudența Curţii Europene privind condiţiile şi limitele reparării vătămării dreptului de proprietate al foştilor proprietari, deposedaţi abuziv fără a fi despăgubiţi, cu atât mai mult cu cât nu se pune problema încălcării unui alt drept de proprietate legal dobândit în baza unei legi speciale.
În cauza de faţă, a susţinut recurentul, în apel această parte a solicitat casarea hotărârii, întrucât tribunalul nu s-a pronunţat cu privire la capătul de cerere referitor la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu.
În aceste condiţii este greşită soluţia de respingere a acestui motiv de către curte, respectiv că simplul fapt al constatării nulităţii titlului nu conferă reclamantului calitatea de titular al unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, ordinea cercetării judecătoreşti este tocmai invers, analizarea cererii de constatare a nevalabilității titlului statului poate deschide (în funcţie de soluţie) calea obţinerii în natură sau echivalent a bunului, dar omisiunea de pronunţare asupra unui capăt de cerere cu care instanţa a fost învestită nu poate produce niciun fel de efect.
În acelaşi timp şi motivarea instanţei de apel referitoare la faptul că „necuprinderea în mod expres în considerentele hotărârii judecătoreşti a incidenţei art. 3 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu a avut relevanţă sub aspectul soluţiei pronunţate, de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare” este nelegală, curtea nepronunţându-se cu privire la apărările reclamantului referitoare la incidenţa în cauză a prevederilor citate, ceea ce echivalează cu o nemotivare îndestulătoare şi producătoare de efecte juridice (hotărârea fiind dată cu nerespectarea art. 261 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, a se vedea şi cauza Vlasia Grigore Vasilescu c. României, nr. 60868/00, „Fără a se impune un răspuns detaliat fiecare argument al părților, este, obligaţia prezumată a instanţei de judecată, ca partea să primească răspunsuri specifice şi explicite relativ la aspectele esenţiale supuse deciziei instanţei de judecată”).
Învestirea instanţei cu un astfel de temei de drept avea drept consecinţă verificarea valabilităţii titlului statului - care generează desfiinţarea raportului juridic determinat de actul juridic lovit de nulitate - fiind pe deplin aplicabile principiile efectelor nulităţii, inclusiv anularea actului subsecvent ca urmare a anularii actului principal. Prin dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să reglementeze situaţia unor bunuri preluate în perioada 02 martie 1945- 22 decembrie 1989 ca fiind abuzivă, dar constatarea valabilităţii titlului statului se putea face numai pe cale judecătorească, procedura administrativă fiind incompatibilă cu o astfel de cercetare. În speţă, sunt aplicabile prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Recurentul reclamant a mai precizat că procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 nu este o procedură administrativ - jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluţionarea notificărilor neavând caracterul de instanţa independentă şi imparţială în sensul art. 6 alin. (1) C.E.D.O., fiind chiar persoana juridică care deţine imobilul ce se solicită a fi retrocedat.
Analizată fiind acţiunea în revendicare din perspectiva dispoziţiilor Constituţionale (art. 21 alin. (1), (2), (4), fructificarea procedurii administrative este lăsată la libera şi necondiţionata decizie a persoanei interesate, astfel încât accesul la justiţie este liber şi neîngrădit, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, pe motiv că există o lege specială care reglementează o procedura administrativă fiind în totală disonanţă cu dispoziţiile invocate.
Între acţiunea în revendicare întemeiată pe C. civ. şi posibilităţile deschise de Legea nr. 10/2001 nu există subsidiaritate „drept comun - norma specială” şi ipoteza art. 6 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 213/1998 nu este incidentă, căci cele două căi legale au obiect diferit (acţiunea în revendicare vizează restituirea bunului în natură şi conservarea însuși a dreptului de proprietate, iar căile deschise adevăratului proprietar în contextul Legii nr. 10/2001 vizează acordarea, la cererea acestuia, de despăgubiri băneşti sau alte măsuri echivalente).
Recurentul reclamant a învederat că, prin invocarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în sensul arătat de instanţa, că scopul acestei legi a fost acela de a institui măsuri reparatorii în interesul proprietarilor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, s-a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, scopul urmărit prin cererea de chemare în judecată fiind redobândirea proprietăţii, desigur, în principal în natură. De altfel, art. 20 din Legea nr. 10/2001 reglementează această situaţie, în sensul că dispune, pentru ipoteza cazului în care imobilul a fost vândut, dreptul exclusiv al fostului proprietar de a primi despăgubiri, pentru diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei şi valoarea corespunzătoare a imobilului.
Împrejurarea că exista dispoziţii în Legea nr. 10/2001 (art. 26 alin. (3)) care permit contestarea pe cale judecătorească a măsurii organelor administraţiei publice centrale/locale de respingere a notificării nu impietează exercitarea dreptului pe calea dreptului comun, nefiind de natură să conducă la concluzia că promovarea unei acţiuni pe altă cale ar fi inadmisibilă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În prealabil, Înalta Curte constată că, prin cererea de intervenție formulată la 23 septembrie 2011 în Dosarul nr. 31974/3/2007, disjunsă şi înregistrată sub nr. 8420/3/2013 la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, M.R.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, să „primească plăţile compensatorii ce îi revin conform calculului efectuat şi depus în cauză” pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1, în conformitate cu dispoziţiile legale invocate prin cererea de chemare în judecată de reclamanţii M.M., C.M., M.A., G.Ş. şi D.M. - art. 480-481 C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Primul Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr. 1161 din 7 iunie 2013, a respins cererea formulată de reclamantul M.R.G. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin primarul general, ca inadmisibilă, constatând că imobilul ce face obiectul litigiului face parte din categoria celor preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, a căror restituire este guvernată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1). Prima instanţă a apreciat că reclamantul nu se regăseşte în niciuna din situaţiile care ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în acordarea de despăgubiri băneşti, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, întrucât autorul său (decedat în anul 2005) nu era exceptat de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, nici în rem, nici în personam. Reclamantul, în situaţia de faţă, nu a relevat nicio împrejurare de forţă majoră pentru care autorul său nu a putut urma procedura legii speciale prin formularea notificării, în termenul legal.
Totodată, prima instanţa a mai reţinut că nu se poate aprecia că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în acordarea de despăgubiri băneşti întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun s-ar încălca accesul liber la justiţie al reclamantului, că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în acordarea de despăgubiri băneşti nu are loc nicio încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că, prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie sunt inadmisibile.
Aşadar, prima instanţă a analizat, conform principiului disponibilităţii, cererea de acordare despăgubiri astfel cum aceasta a fost formulată de reclamantul M.R.G. în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fără a dezvolta în mod expres considerente în legătură cu o eventuală acţiune în revendicare promovată de această parte.
În apel, reclamantul, fără a invoca faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii privind revendicarea imobilului în litigiu (cerere care, în realitate nici nu se regăseşte în dosarul primei instanţe, aspect confirmat şi de avocatul ales al reclamantului, care a susţinut că partea pe care o reprezintă a depus o cerere de restituire în natură a cărei analiză a format obiectul unui dosar disjuns, dar care nu se află ataşată la dosar), a criticat hotărârea de fond susţinând că în mod în mod greşit a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată potrivit art. 480 C. civ. Toate criticile din apel se axează pe nelegalitatea soluţiei privind respingerea cererii de revendicare a imobilului din Bucureşti, sector 1 (instanţa a încălcat principiul dreptului la acces în justiţie consacrat de art. 6 din C.E.D.O şi art. 21 din Constituţia României prin nesoluţionarea pe fond a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ.; între acţiunile în revendicare întemeiate pe Codul civil şi posibilitățile deschise pe Legea nr. 10/2001 nu există subsidiaritate, căci acţiunea în revendicare vizează restituirea bunului în natură, iar căile deschise adevăratului proprietar în contextul legii speciale privesc acordarea de despăgubiri băneşti; instanţa a încălcat şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; instanţa trebuia să analizeze cu mai multă atenţie jurisprudenţa Curţii europene în materia noţiunii de bun şi a distincţiilor dintre bunul actual şi valoarea patrimonială; instanţa nu s-a pronunţat cu privire la apărările reclamantului referitoare la aplicarea în cauză a prevederilor art. 3 şi 6 din Legea nr. 213/1998).
În acest context, analizând apelul declarat de reclamant, instanţa de apel a verificat, în principal, îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate pentru promovarea unei acţiuni în revendicare de drept pentru un imobil preluat de Statul Român în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, şi, doar în subsidiar, chestiunile legate de respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de acordare de despăgubirii formulată de reclamantul M.R.G.
Această împrejurare nu a fost criticată ulterior prin recursul exercitat de reclamant, nemulţumirile din cererea de recurs vizând, în principal, greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001.
În speţă, constată Înalta Curte, instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei cereri prin care reclamantul a solicitat direct (pe calea unei acţiuni distincte, întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C. civ.) obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin primarul general la plata despăgubirilor băneşti pentru imobilul preluat abuziv (obiect de reglementare al legii speciale, pentru care titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede o procedură pentru obţinerea măsurilor reparatorii prin echivalent).
În cauză, în mod corect au apreciat instanţele anterioare că Legea nr. 10/2001 prevede o procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, persoanelor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil şi oricare ar fi fost destinaţia acestora la data preluării, cu excepţia celor care fac obiectul altor legi cu caracter reparator ori pentru care urmează să se adopte acte normative speciale.
Cât priveşte acţiunile directe, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ. şi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În prezenta cauză se impune a se analiza posibilitatea pe care o are persoana îndreptăţită, reclamantul M.R.G., de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială, problema de drept în discuţie fiind diferită de cea indicată în decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii doar în ceea ce priveşte natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel cum s-a statuat prin decizia citată, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială; în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul enunţat, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În speţă, se observă că recurentul reclamant a susţinut, pe de o parte, că nu i se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci doar prevederile art. 480 C. civ., aspect analizat anterior de instanţa de recurs, iar, pe de altă parte, că face parte din categoria persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de legea specială, întrucât autorul său, deşi în viață în perioada în care se puteau formula notificări în baza acestei legi, a fost împiedicat, din motive independente de voinţa sa, să formuleze cerere de retrocedare.
Înalta Curte reţine însă că în mod corect s-a statuat în cauză că reclamantul nu se află în niciuna din situaţiile care ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în acordarea de despăgubiri băneşti întemeiată pe prevederile dreptului comun. Împrejurarea că mătușa reclamantului, S.R., a formulat cerere de retrocedare a imobilului în nume propriu, nu şi pentru autorul reclamantului, încălcând în acest fel convenţiei părților (moştenitori ai foștilor proprietari ai imobilului), cum s-a reţinut şi prin Ordonanţa nr. 4092/P/2006 din 18 aprilie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, nu se constituie într-o cauză de forţă majoră pentru care autorul reclamantului nu ar fi putut urma procedura legii speciale prin formularea unei notificării proprii, în termenul legal. Acest fapt putea fi verificat de către autorul reclamantului anterior expirării termenului de depunere a notificărilor prevăzut de legea specială; în plus, nerespectarea mandatului dat de către S.R. nu înlătură obligaţia părţii în cauză de a respecta cerinţele legii, cât timp aceasta nu a fost împiedicată să formuleze ea însăşi o astfel de notificare, ce trebuia depusă, sub pedeapsa decăderii, într-un anumit termen impus de lege.
Prin urmare, numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în de drept comun, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
În cauză nu poate fi vorba de o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum se susţine de către reclamant, în sensul că, fiind respinsă cererea sa ca inadmisibilă, i-a fost restricţionat accesul la justiţie.
C.E.D.O. a statuat, în Cauza Golder c. Regatului Unit, că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept”. Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări sau restricţii.
O modalitate prin care un stat - parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
În acest sens, în cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei, C.E.D.O. a statuat că „raţiuni de flexibilitate şi eficienţă, care sunt pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica intervenţia anterioară a unor organe administrative sau profesionale [.] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigenţele menţionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiţia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei”.
Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaşte statelor membre în privinţa drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este şi dreptul la un proces echitabil.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa. În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat. Or, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în cauza Păduraru c. României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii. Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.
În consecinţă, observă Înalta Curte, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea - pilot pronunţată în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii c. României (parag. 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
În ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, critică indicată prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine că, întrucât de garanţiile instituite de această normă convenţională nu poate beneficia decât persoana care are un „bun”, urmează a se verifica în ce măsură, la data sesizării instanţei cu acțiunea în despăgubiri, reclamantul avea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie („Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”).
Conform jurisprudenţei constante a C.E.D.O., astfel cum se indică şi în Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, noţiunea de „bun” poate cuprinde atât „bunurile existente”, cât şi valorile patrimoniale, respectiv creanţele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a le vedea concretizate.
Astfel, cu privire la noţiunea de „bun actual”, jurisprudenţa C.E.D.O., stabilită în hotărârile pronunţate împotriva României, a cunoscut nuanţări, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze.
În cauza Străin şi alţii c. României, C.E.D.O. a constatat că reclamanţii au un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că imobilul a fost naţionalizat cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile şi a constatat că reclamanţii erau proprietarii legitimi. Respingerea prin aceeaşi decizie a cererii de restituire a unui apartament înstrăinat terţilor a constituit o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece dreptul de proprietate asupra întregului imobil, recunoscut cu efect retroactiv, nu era revocabil.
O soluţie identică a pronunţat C.E.D.O. în cauza Sebastian Taub c. României. De asemenea, în cauza Athanasiu Marshall împotriva României, C.E.D.O. a constatat că reclamantul avea un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, deoarece, prin hotărâri anterioare definitive, s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naţionalizării imobilului. Constatarea nelegalităţii preluării imobilului a avut drept efect recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului. Dreptul astfel obţinut nu este revocabil şi nu a fost contestat sau infirmat până în prezent.
Constatări similare în ceea ce priveşte noţiunea de „bun” a făcut C.E.D.O. şi în cauzele Gabriel c. României şi Aldea c. României.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun actual” trebuie menţionată şi cauza Czaran şi Grofcsik c. României. În această cauză, cererea reclamanţilor prin care au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2001 şi restituirea terenurilor a fost respinsă irevocabil de instanţele interne. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în considerentele deciziei pronunţate că terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil, dar că restituirea în natură nu este posibilă, pentru că au fost vândute unui terţ de bună-credinţă. C.E.D.O. a reţinut că instanţa supremă a recunoscut indirect şi retroactiv dreptul de proprietate al reclamanţilor, chiar dacă în dispozitivul hotărârilor acest lucru nu este menţionat în mod expres.
În schimb, C.E.D.O a statuat că nu va fi considerată „bun”, în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei.
Astfel, în cauza Penţia şi Penţia c. României, C.E.D.O. a reţinut că procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 112/1995 şi acţiunea în revendicare subsecventă nu priveau „bunuri existente” în patrimoniul reclamanţilor, iar instanţele interne sesizate trebuiau să se pronunţe în legătură cu problema legalităţii naţionalizării imobilului. A mai constatat C.E.D.O. că reclamanţii nu beneficiau, în momentul introducerii acţiunii în revendicare, de o dispoziţie legală sau de un act juridic, precum o decizie judiciară, susceptibile a constitui o „speranţă legitimă”.
În cauza Lindner şi Hammerrmyer c. României, C.E.D.O. a reţinut că, deşi judecătoria şi tribunalul au judecat în favoarea reclamanţilor, cauza a rămas în curs de judecată în faţa instanţelor române până la obţinerea unei decizii definitive, acţiunea în revendicare a imobilului, în sine, nedând naştere unui drept de creanţă, ci doar eventualităţii de a obţine un astfel de titlu. Decurge din aceasta că reclamanţii nu au demonstrat că au o speranţă legitimă de a-şi vedea imobilul restituit.
De asemenea, în cauza Ionescu şi Mihăilă c. României, C.E.D.O. a constatat că reclamantele se puteau eventual prevala de o creanţă condiţionată, deoarece problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră. Prin urmare, C.E.D.O. a considerat că în momentul sesizării instanţelor interne şi autorităţilor administrative, această creanţă nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a fi o „valoare patrimonială” care să necesite protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
O analiză interesantă a realizat C.E.D.O. în cauza Caracaş c. României în ceea ce priveşte „speranţa legitimă” în cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001. Reclamanţilor li s-au respins acţiunea în revendicare şi cererea de restituire în natură, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995. La data sesizării C.E.D.O., reclamanţii învestiseră Primăria Municipiului Bucureşti cu o cerere de restituire în natură a imobilului, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, notificarea fiind în curs de soluţionare. Aceştia au susţinut în faţa instanţei europene că respingerea cererilor de restituire şi absenţa unei decizii din partea autorităţilor administrative i-au privat de dreptul de a beneficia de imobil. C.E.D.O. a arătat că a stabilit deja că o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor. C.E.D.O. a observat că această creanţă de restituire, de care reclamanţii s-ar putea prevala, este o creanţă sub condiţie, deoarece problema întrunirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare şi administrative pe care le-au promovat. În consecinţă, C.E.D.O. a considerat că, la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, creanţa nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
În schimb, în cauza Dragne şi alţii c. României, C.E.D.O. a constatat că instanţele interne au dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra unui teren şi apoi au obligat Comisia de aplicare a legilor fondului funciar să îi pună pe reclamanţi în posesie asupra terenului respectiv, aşa cum prevede Legea fondului funciar nr. 18/1991. Reţinând că legislaţia naţională reglementează procedura prin care Comisia de aplicare a legilor fondului funciar îi pune pe cei interesaţi în posesie asupra terenurilor respective şi emite titlurile de proprietate aferente, C.E.D.O. a constatat că în cauză cele două hotărâri judecătoreşti au creat, în cazul reclamanţilor, speranţa legitimă de a fi puşi efectiv în posesie asupra terenului lor şi că astfel „creanţa” lor este suficient de bine stabilită încât să constituie o valoare patrimonială, care atrage după sine aplicarea garanţiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Se observă, aşadar, că jurisprudenţa C.E.D.O. în definirea noţiunii de „bun actual” sau de „speranţă legitimă” este extrem de nuanţată, diferind în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.
La data de 12 octombrie 2010, prin hotărârea - pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României, C.E.D.O. a analizat din nou noţiunile de „bun actual” şi „valoare patrimonială” şi a statuat că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Prin urmare, C.E.D.O. a dus mai departe raţionamentul în ceea ce priveşte existenţa unui „bun actual” şi a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.
Cât priveşte „valoarea patrimonială”, C.E.D.O. a statuat în hotărârea - pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
În consecinţă, conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate. „Speranţa legitimă”, în schimb, presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
În situaţia dedusă judecăţii, constată Înalta Curte, cum au reţinut corect şi instanţele anterioare, la momentul sesizării instanţei de judecată reclamantul nu avea un „bun actual”, pentru că nu a invocat o decizie administrativă sau judecătorească definitivă care să îi recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Acesta nici nu a demarat o procedură administrativă prin care să urmărească să beneficieze de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de stat înainte ca România să ratifice Convenţia. Reclamantul nu se poate prevala nici de o speranţă legitimă, deoarece „creanţa de restituire”, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., pe care reclamantul ar putea-o invoca, este o creanţă sub condiţie - nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor. Or, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege, iar reclamantul de faţă nu a uzat de prevederile legii speciale.
În aceste condiţii, obligarea pârâtului la despăgubiri, motivat de faptul că reclamantul beneficiază de garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanţei, reclamantul nu are un bun şi nici o creanţă suficient consolidată, de natură a-l face să se prevaleze de o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Înalta Curte mai reţine că referirea pe care instanţa de apel a făcut-o la jurisprudenţa C.E.D.O., chiar şi în situaţia în care reclamantul nu a invocat şi nu a făcut trimitere la acele cauze în motivele de apel, nu este de natură să conducă la înlăturarea considerentelor din decizia recurată în condiţiile în care judecătorii din apel s-au folosit de argumentele invocate de instanţa de contencios european pentru a motiva de ce nu apreciază că au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
În situaţia de faţă, ţinând cont de principiul disponibilităţii, raportat la conţinutul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul M.R.G. (cererea de intervenţie din Dosarul nr. 31974/3/2007), în mod corect instanţele nu aveau a se pronunţa în mod direct în legătură cu c ererea de constatare a nevalabilității titlului statului. De altfel, cum a arătat şi instanţa de apel, simplul fapt al constatării nulităţii titlului statului nu putea conferi reclamantului calitatea de titular al unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce, anterior formulării prezentei acţiuni, acesta nu a invocat o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri.
Înalta Curte, în raport de statuările anterioare, reţine că argumentele invocate de recurent nu constituie aspecte de natură să atragă nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, astfel încât să justifice incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la aplicarea greşită a dispoziţiile legale în materie.
Înalta Curte mai reţine că recurentul reclamant a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la apărările sale referitoare la incidenţa în cauză a art. 3 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, ceea ce echivalează cu o nemotivare, hotărârea fiind dată astfel cu nerespectarea art. 261 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că analiza acestui motiv de recurs trebuie făcută din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dat fiind că se invocă lipsa motivării, şi constată că instanţa de apel a statuat că „ necuprinderea în mod expres în considerentele hotărârii apelate a incidenţei art. 3 şi 6 din Legea nr. 213/1998 nu a avut relevanţă sub aspectul soluţiei pronunţate, de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare”. Aşadar, instanţa de apel a considerat că, şi în măsura în care prima instanţă ar fi analizat cererea reclamantului şi în temeiul Legii nr. 213/1998, o astfel de analiză nu conducea la admiterea acţiunii.
În cazul de faţă, cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. au fost respectate de instanţa de apel, motivarea deciziei recurate ţinând cont de criticile în concret formulate de apelant şi de argumentele în fapt şi în drept susţinute de acesta.
O atare interpretare făcută de instanţa de apel este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații”, în cazul de faţă Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Înalta Curte constată, totodată, că recurentul reclamant a învederat că, prin invocarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în sensul că scopul acestei legi a fost acela de a institui măsuri reparatorii în interesul proprietarilor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, scopul urmărit prin cererea de chemare în judecată fiind în realitate redobândirea proprietăţii, desigur, în principal în natură.
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.
Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de textul citat se poate invoca atunci când se susţine încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ca atare, pentru a fi incident acesta este necesar ca „interpretarea greşită” făcută de instanţă să vizeze actul juridic supus judecăţii, iar nu şi modalitatea de interpretare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Cum în speţa de faţă recurentul este nemulţumit de modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat legea, analiza acestei critici este subsumată prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., anterior examinate de instanţa de recurs.
Înalta Curte, faţă de considerentele de mai sus, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge , ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.R.G. împotriva Deciziei nr. 486/A din 28 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.R.G. împotriva Deciziei nr. 486/A din 28 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 545/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1731/2015. Civil. Excepţie de... → |
|---|
