ICCJ. Decizia nr. 1974/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1974/2015
Dosar nr. 1941/298/2014
Şedinţa din camera de consiliu de Ia 30 septembrie 2015
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sebeş la data de 14 octombrie 2014, reclamanta SC T.M. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultura şi Ministerul Mediului si Schimbărilor Climatice - Direcţia Management si Control al Resurselor Forestiere si Cinegetice, a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 15.000 lei reprezentând cheltuielile de judecata suportate de reclamantă în Dosarul nr. 1503/298/2013, din care suma de 8.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată la instanţa de fond şi suma de 7.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în faza apelului. De asemenea, a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 lei, aferente prezentului litigiu.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 1256/2013 pronunţată de către Judecătoria Sebeş la data de 09 octombrie 2013 în Dosarul nr. 1503/298/2013, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 101/A/2014 pronunţată de către Tribunalul Alba la data de 13 martie 2014, a fost admisă plângerea contravenţională a reclamantei.
Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din Legea nr, 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este îndreptăţită la recuperarea cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea procesului menţionat.
Prin Sentinţa civilă nr. 255 din 23 aprilie 2015, Judecătoria Sebeş a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocate din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut următoarele:
Potrivit art. 107 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat prin Legea nr. 138/2014 „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în circumscripţia căreia domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, daca legea nu prevede altfel ” .
Împrejurarea că plângerea contravenţională soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 1256/2013 a fost judecată de Judecătoria Sebeş, potrivit dispoziţiilor art. 32 din O.G. nr. 2/2001, nu constituie temei pentru prorogarea legală a competenţei judecării prezentei cauze, întrucât competenţa de soluţionare a cauzei pendinte se stabileşte potrivit regulilor impuse de art. 107 şi 112 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, nefiind incidente niciunul din cazurile enumerate la art. 113 din aceiaşi act normativ.
Investită prin declinare. Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr, 4767 din data de 18 iunie 2015, prin care a declinat judecarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sebeş, a constatat ivit conflictul negativ şi a trimis dosarul la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.
În motivare, a reţinut că dispoziţiile art. 107 din Legea nr, 134/2010, reglementează o normă de competenţă teritorială de ordine privată, or, în raport de prevederile art. 130 din acelaşi act normativ, necompetenţa de ordine privată nu poate fi invocată decât de pârât, prin întâmpinare. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, pârâtul, deşi a depus întâmpinare, nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sebeş în soluţionarea cauzei.
Aşadar, instanţa competentă în soluţionarea prezentei cauze este Judecătoria Sebeş.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat ta art. 135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte reţine următoarele:
Înalta Curte constată ca cererea dedusă judecăţii are ca obiect obligarea pârâtei ia plata cheltuielilor de judecată făcute în două dosare aflate pe rolul Judecătoriei Sebeş şi Tribunalul Alba (fond şi apel).
Prin urmare, Judecătoria Sebeş a fost învestită cu o acţiune personală, iar din punct de vedere al competenţei teritoriale regulile aplicabile sunt cele reglementate de dispoziţiile art. 107 dar şi ale art. 113 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Chestiunea de drept care a determinat ivirea prezentului conflict o reprezintă interpretarea diferită pe care instanţele au dat-o condiţiilor privind invocarea excepţiei necompetenţei teritoriale într-o acţiune în pretenţii, întemeiată pe principiile răspunderii pentru culpă procesuală.
Normele care reglementează competenţa teritorială sunt, în principiu, de ordine privată, dacă este vorba despre procese privitoare la bunuri, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 117-121 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, însă au caracterul unor norme de ordine publică în materie de persoane precum şi în cazurile prevăzute de art. 117-121 din actul normativ menţionat. Aceasta rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 129 din Legea nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă potrivit cărora „Necompetenţa este de ordine publică sau privata”.
„Necompetenţa este de ordine publică:
1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti;
2. În cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad;
3. În cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura, în toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată ” .
Dispoziţiile art. 107 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., ca şi cele ale art. 113 alin. (1) pct. 9 din acelaşi act normativ, nu reglementează o competenţă teritorială exclusivă a instanţei, ci dimpotrivă, o competenţă teritorială alternativă, aşa cum sugerează şi denumirea marginală a textului legal amintit.
În conformitate cu dispoziţiile art. 130 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, „Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primiţi termen de judecată Ia care părţile simt legal citate în faţa primei instanţe”.
Din înscrisurile aflate la dosarul Judecătoriei Sebeş, la filele 29, respectiv 24, reiese că pârâţii Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultura şi Ministerul Mediului si Schimbărilor Climatice - Direcţia Management si Control al Resurselor Forestiere si Cinegetice nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale, deşi potrivit art. 130 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, erau îndreptăţiţi să o invoce.
Or. în atare situaţie, în aplicarea dispoziţiilor art. 130 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi faţă de natura competenţei instanţelor în soluţionarea acţiunilor în pretenţii, competenţa teritorială rămâne dobândită Judecătoriei Sebeş.
Este adevărat că legiuitorul, în noile dispoziţii procedurale, a impus instanţei, ca, din oficiu, să îşi verifice competenţa, respectiv cea generală, materială şi teritorială (art. 131 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă), aşa cum corect a reţinut şi Judecătoria Sebeş.
Cu toate acestea însă, această verificare vizează doar competenţa de ordine publică, respectiv competenţa generală, materială şi teritorială exclusivă, chiar dacă textul legai se referă generic la competenţa teritorială. O derogare de ia această normă ar trebui în mod expres reglementată, cum este, de exemplu, reglementată în cuprinsul procedurii necontencioase, în care instanţa este obligată să îşi verifice competenţa chiar şi atunci când este de ordine privată (art. 529 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă), ceea ce nu este cazul în speţă.
Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionarea a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta SC T.M. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultura şi Ministerul Mediului si Schimbărilor Climatice - Direcţia Management si Control al Resurselor Forestiere si Cinegetice, prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată aferente judecării fondului şi apelului, suportate de către reclamantă în Dosarul nr. 1503/298/2013, respectiv obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 lei, în favoarea Judecătoriei Sebeş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte în favoarea Judecătoriei Sebeş competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta SC T.M. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultura şi Ministerul Mediului si Schimbărilor Climatice - Direcţia Management si Control al Resurselor Forestiere si Cinegetice, prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielile de judecată suportate de către reclamantă în Dosarul nr. 1503/298/2013, respectiv obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 lei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2162/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 583/2015. Civil. Divorţ. Recurs → |
|---|
