ICCJ. Decizia nr. 1817/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1817/2015
Dosar nr. 15818/3/2014
Şedinţa publică din 24 septembrie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 15818/3/2014, la data de 12 mai 2014, revizuentul G.E. a solicitat în contradictoriu cu intimatul M.F.P., revizuirea Sentinţei civile nr. 1753 din 22 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 27683/3/2009.
În motivarea cererii, revizuentul a arătat că după pronunţarea sentinţei a descoperit înscrisuri reţinute de partea potrivnică, pe care pârâtul trebuia să le menţioneze în întâmpinare şi să le depună la dosar. A precizat că este vorba despre înscrisuri privitoare la situaţia juridică a imobilului şi la modul în care acesta a fost preluat de către Statul Român, respectiv faptul că imobilul în cauză nu face obiectul Legii nr. 112/1995, ci face obiectul Legii nr. 79/1997. Acest aspect este foarte important întrucât despăgubirile trebuiesc calculate în baza acestei legi, respectiv la nivelul preţului de piaţă al imobilului, fiind vorba de o diferenţă mare de bani. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 856 din 26 iunie 2014, a respins cererea de revizuire, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 1753 din 22 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 27683/3/2009, definitivă prin Decizia civilă nr. 689/ A din 05 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi irevocabilă, prin respingerea recursului prin Decizia nr. 5434 din 19 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admisă în parte cererea reclamantului G.E. şi obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamant a sumei de 3.86,1386 lei, reprezentând preţul încasat pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Alexandru Philippide, sumă indexată cu indicele de inflaţie pe perioada 12 noiembrie 1998 până la data plăţii. S-a reţinut că reclamantul a fost titularul contractului de închiriere din 29 octombrie 1985 şi beneficiarul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 în ce priveşte cumpărarea imobilului în litigiu. Reclamantul a achitat către SC A. SA suma de 13.86,1386 lei, reprezentând avansul preţului imobilului, conform chitanţei din 12 noiembrie 1996, locuinţa neputând face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare întrucât nu mai era în patrimoniul Primăriei Municipiului București, fiind restituită fostului proprietar prin Sentinţa civilă nr. 11367 din 12 decembrie 1996. În speţă, deşi nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, suma achitată de reclamant s-a plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 şi s-a vărsat la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice. Instanţa a mai reţinut că din hotărârile judecătoreşti depuse la dosar a rezultat că reclamantul nu poate dobândi posesia bunului pentru care a achitat preţul, astfel încât are dreptul la restituirea acestuia.
Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În speţă, convenţia de vânzare a bunului în baza Legii nr. 112/1995, deşi intervenită, nu a putut fi materializată prin încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât la momentul achitării preţului acţiunea în revendicare era pe rolul instanţei, astfel că reclamantul nu poate primi contravaloarea de piaţă a imobilului în litigiu.
Cererea de revizuire a Sentinţei civile nr. 1753 din 22 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuentul arătând că a descoperit înscrisuri reţinute de partea potrivnică, privitoare la situaţia juridică a imobilului şi la modul în care acesta a fost preluat de către statul român.
Tribunalul a considerat că înscrisurile noi doveditoare la care face referire revizuentul şi pe care le-a ataşat odată cu concluziile scrise, nu pot fi considerate ca fiind înscrisuri noi, reţinute de partea potrivnică sau care nu ar fi putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, în sensul temeiului de drept invocat, în condiţiile în care sunt reprezentate de acte eliberate de Arhivele Naţionale, iar revizuentul nu a arătat motivul pentru care nu le-a procurat la momentul soluţionării cauzei în fond.
S-a mai avut în vedere că adresa nr. 1585/J/1998 emisă de Ministerul Justiţiei - Direcţia Juridică, Sentinţa civilă nr. 11367 din 12 decembrie 1996 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi adresa din 02 septembrie 2009 se regăsesc în Dosarul nr. 27683/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, fiind folosite în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată şi, prin urmare, au fost cunoscute de instanţă.
Mai mult decât atât, pentru a putea determina soluţia de admitere a unei revizuiri, înscrisurile invocate trebuie să fie determinante, în sensul că dacă ar fi fost cunoscute de instanţă cu ocazia judecării pricinii, soluţia ar fi putut fi alta decât cea pronunţată.
Tribunalul a apreciat că înscrisurile pe care revizuentul le-a apreciat ca fiind doveditoare în privinţa situaţiei juridice a imobilului şi a modului în care acesta a fost preluat de către Statul Român, şi care, în opinia sa, ar fi dus la o altă soluţie în cauză, nu îndeplinesc această cerinţă, având în vedere că acţiunea a fost admisă în parte şi a fost obligat M.F.P. la plata doar a preţului încasat. Aceasta deoarece contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, nu s-a mai încheiat, bunul fiind restituit în proprietate foştilor proprietari, prin Sentinţa civilă nr. 11367 din 12 decembrie 1996, astfel încât revizuentul nu a putut beneficia de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Aşadar, a statuat prima instanţă, în lipsa situaţiei premisă, aceea a existenţei unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţat prin hotărâre judecătorească, aspectele suplimentare, ce ţin de modul în care bunul a fost preluat de Statul român sunt fără relevanţă şi fără a putea duce la o altă dezlegare în fond a pricinii.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel revizuentul G.E., solicitând anularea hotărârii apelate şi, în consecinţă, restituirea sumei de 13.861.368 lei, plătită pentru cumpărarea locuinţei la data de 12 noiembrie 1996, reactualizată plus dobândă legală, plus daune-interese pentru neexecutarea hotărârii nr. 13157/1998, daune-interese calculate în baza Legii nr. 79/1997, prin care a fost completată Legea nr. 85/1992, susținând că imobilul nu face obiectul Legii nr. 112/1995 ci, face obiectul Legii nr. 79/1997.
În motivare, apelantul a arătat că prin cererea de revizuire a invocat faptul că pârâta nu a depus, la judecarea fondului, înscrisurile doveditoare privind situaţia juridică a imobilului în cauză, iar în întâmpinarea depusă la dosar nu a spus adevărul. Ulterior, a descoperit înscrisuri doveditoare şi anume, faptul că imobilul în cauză face obiectul dreptului comun (Legea nr. 85/1992, Legea nr. 79/1997, privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat.), înscrisuri pe care pârâta le deţinea în arhivă, încă de la preluarea imobilului în proprietatea statului prin credit ipotecar (1945).
Din acest motiv, instanţa a fost dusă în eroare şi i-a calculat greşit restituirea sumei de bani plătită pe imobil la data de 12 noiembrie 1996, valoare cu mult mai mică decât cea stabilită în baza legilor speciale.
Din înscrisurile depuse la dosar, emise de Administraţia Fondului Imobiliar (A.F.I.) şi Arhivele Naţionale, rezultă faptul că imobilul în cauză din str. Alexandru Philippide, Bucureşti face obiectul Legii nr. 79/1997, fiind preluat în proprietatea statului român, cu titlul juridic valabil, prin credit ipotecar la S.C.R. Clădirea Românească la data de 18 septembrie 1925 cu nr. 2221, în suma de 152.275,92 lei, de către pârât M.F.P., iar la data de 04 august 1960, potrivit Deciziei nr. 1006, a fost dat în administrarea Primăriei Capitalei, conform H.C.M. nr. 8/1960.
A susţinut că în raport de aceste înscrisuri rezultă că imobilul nu face obiectul legilor speciale ale retrocedării sau a vânzării către chiriaşi, fapt menţionat şi de C.G.M.B.-A.F.I. în adresa nr. 3326/20 martie 1997, emisă cu patru luni înaintea promulgării Legii nr. 79/1997.
A invocat în cauză autoritatea de lucru judecat (art. 1201 C. civ.), arătând că sentinţa civila nr. 13157/08 octombrie 1998, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti, definitivă, iar restituirea preţului o solicită raportat la această hotărâre definitivă care se supune dreptului comun, unde, are un titlul executoriu. Astfel, părţile deja au calitate de creditor şi debitor, fiind aplicabile speţei dispoziţiile art. 1073-1075 C. civ., unde creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar în caz contrar orice obligaţie de „a face”, se schimbă în dezdăunări.
Dacă ar fi existat o hotărâre definitivă, prin care instanţa îi anula contractul de vânzare-cumpărare, care s-a încheiat prin eludarea Legii nr. 112/1995, atunci s-ar fi aflat sub imperiul Legii nr. 10/2001, art. 50 alin. (3), dar nu aceasta este situaţia în cauză.
Pentru acest motiv, calcularea sumei de bani în vederea restituirii în cauză se face în baza art. 1073-1075 C. civ. 1865 şi nu în temeiul Legii speciale nr. 112/1995.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 244 din 14 mai 2015 a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul G.E.
Curtea a reţinut că prin formularea unei cereri de revizuire nu se poate obţine decât exclusiv îndreptarea hotărârilor judecătoreşti în legătură cu săvârşirea unor erori de fapt, stabilite în aceste hotărâri. Astfel, pe calea revizuirii, nu pot fi valorificate decât limitativ acele aspecte expres prevăzute de art. 322 C. proc. civ., care vizează îndreptarea erorilor de fapt, iar nu critici relative la interpretarea probelor sau interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale de către instanţa care a pronunţat hotărârea care face obiect al revizuirii.
Legislaţia internă este conformă cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, pronunţându-se în cauza Mitrea contra România, 26105/03 la 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea şi introdusă de una din părţile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.
În cauza de faţă, revizuentul a invocat că a descoperit înscrisuri reţinute de partea potrivnică, privitoare la situaţia juridică a imobilului şi la modul în care acesta a fost preluat de către statul român, susținerea concretă a acestuia fiind în sensul că aceste înscrisuri noi dovedesc că imobilul în litigiu nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995 ci, face obiectul Legii nr. 79/1997 care a modificat Legea nr. 85/1992, astfel că trebuia să beneficieze de contravaloarea de piaţa a imobilului, în temeiul acestor ultime acte normative.
Curtea a reţinut că, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 322 pct. 5 teza 1 C. proc. civ., în care s-ar încadra aceste susţineri era necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, prima dintre acestea fiind aceea ca partea să se întemeieze pe un înscris nou, care să fie prezentat de aceasta şi care să nu fi fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De asemenea, înscrisul invocat trebuie să aibă forţă probantă prin el însuşi, să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită, dar să nu fi fost folosit deja în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii şi să fie determinant.
În cauză, verificând înscrisurile ataşate cererii de revizuire, instanţa de apel a reținut că parte din acestea se regăsesc întocmai în Dosarul de fond nr. 27683/3/2009, în care a fost pronunţată sentinţa care face obiectul revizuirii, nefiind înscrisuri noi, în sensul prevederilor imperative ale art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Singurule înscrisuri care nu se regăsesc în Dosarul nr. 27683/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, sunt cele reprezentând actul de vânzare - cumpărare autentificat din 14 februarie 1942, înscris eliberat de Arhivele Naționale Istorice Centrale şi adresa din 18 septembrie 1925 emisă de SCR Clădirea Românească, act eliberat de autorităţile ce deţin dosarul fiscal al imobilului, aşa cum rezultă din ștampila aplicată în cuprinsul său.
În referire la aceste înscrisuri, Curtea a reţinut că acestea nu au existat la data când a fost pronunţată hotărârea judecătorească a cărei revizuire se solicită, dar că nu este îndeplinită, în privinţa lor, cerinţa existenţei unei imposibilități a revizuentului de a le obţine în dosarul finalizat prin pronunţarea deciziei sus-menţionate. Astfel, contrar susținerilor apelantului, pentru a fi admisibilă revizuirea în acest caz, era necesar ca înscrisul să nu fi fost produs în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii şi să fie determinant.
Curtea a constatat că, în cauză, nu a fost învederată şi nici probată împrejurarea mai presus de voinţa revizuentului, care să-l fi pus pe acesta în imposibilitate de a-l obţine în dosarul finalizat prin pronunţarea sentinței ce face obiect al revizuirii, cu atât mai mult cu cât ele s-au aflat în posesia unor autorități publice, altele decât pârâtul, astfel că, puteau fi obţinute şi anterior soluţionării procesului, neputându-se aprecia că au fost reținute de partea adversă.
Curtea a apreciat că înscrisurile invocate nu sunt unele determinante, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscute de către instanţă cu ocazia judecării fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată. Astfel, argumentele decisive pentru care instanţa a respins pretenția vizând acordarea preţului de piaţă al imobilului, au fost acelea că, deşi, nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, suma achitată de reclamant s-a plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 şi s-a vărsat la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice. Instanţa a mai reţinut că din hotărârile judecătoreşti depuse la dosar rezultă că reclamantul nu poate dobândi posesia bunului pentru care a achitat preţul, astfel încât are dreptul doar la restituirea acestuia. În ce priveşte cererea reclamantului de a primi contravaloarea de piaţă a imobilului urmare revendicării acestuia, s-a reținut că, deşi, a intervenit convenţia de vânzare a bunului în baza Legii nr. 112/1995, aceasta nu a putut fi materializată prin încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare întrucât acest bun a făcut obiectul unei revendicări. Cum la momentul achitării preţului acţiunea în revendicare era pe rolul instanţei, reclamantul nu poate beneficia de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Curtea a apreciat că, şi dacă înscrisurile nou invocate în revizuire, ar fi fost prezentate, acestea nu ar fi dovedit aplicabilitatea prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme ele nu atestau dobândirea proprietăţii de către reclamant. Altfel spus, faţă de considerentele sentinței ce se solicită a fi revizuită, era necesar ca aceste înscrisuri să ateste materializarea convenției de vânzare - cumpărare a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, de către revizuent, or, prin ipoteză ele, fiind emise în perioada 1925, 1942, şi vizând terţe persoane, nu pot conduce la o concluzie contrară celei emise de instanța ce a pronunțat hotărârea ce se cere a fi anulată, dreptul revizuentului de a cumpăra acest imobil fiind recunoscut doar la momentul rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 11367 din 12 decembrie 1998, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, când s-a dispus obligarea pârâtei SC A. SA la a încheia cu reclamantul contractul de vânzare - cumpărare asupra apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti, str. Alexandru Philippide.
Tot astfel, raportat la teza invocată de recurent, aceste înscrisuri cu atât mai puțin ar putea fi considerate ca determinante, în condițiile în care, din considerentele Sentinţei civile nr. 11367 din 12 decembrie 1998, care fac corp comun cu dispozitivul, bucurându-se deopotrivă de putere de lucru judecat, rezultă că, pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a reținut că reclamantul solicitase cumpărarea imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, cerere care i-a fost aprobată, astfel că pârâta din acel litigiu, a fost obligată să încheie contract de vânzare - cumpărare cu reclamantul, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Curtea a mai reţinut şi că atât la momentul formulării acțiunii soluționate prin sentința civilă ce face obiect al revizuirii cât şi în prezenta cale de atac, reclamantul s-a prevalat de această hotărâre, invocând autoritatea de lucru judecat a acesteia, susținere corectă.
Astfel, sub acest aspect, al legii aplicabile convenției de care se prevalează reclamantul şi în temeiul căreia solicită restituirea preţului actualizat, echivalentul valorii de piața a imobilului, menționat în Sentinţa civilă nr. 11367 din 12 decembrie 1998, există deja statuarea irevocabilă a instanţei care a soluţionat acţiunea formulată anterior de reclamant, prin această ultimă hotărâre judecătorească, în sensul că temeiul vânzării care urma a fi realizată este Legea nr. 112/1995.
Aşa fiind, în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, de care această hotărâre judecătorească beneficiază, o asemenea chestiune litigioasă nu mai poate fi supusă dezbaterii şi verificării jurisdicţionale în prezenta cauză. Aceasta, întrucât funcţia autorităţii de lucru judecat, constând în asigurarea stabilităţii circuitului civil, presupune, deopotrivă, evitarea contrazicerilor dintre dispozitivele hotărârilor judecătoreşti (prin intermediul efectului negativ al lucrului judecat, căruia îi dă expresie excepţia autorităţii de lucru judecat), dar şi a contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătoreşti (prin intermediul efectului pozitiv, manifestat sub forma prezumţiei de lucru judecat).
Ca atare, în condițiile în care nu s-a probat că această hotărâre ar fi fost la rândul său anulată, nu s-ar putea aprecia, contrar considerentelor sale intrate în putere de lucru judecat, că imobilul în cauză, se impunea fi vândut reclamantului în temeiul Legii nr. 85/1992 sau al Legii nr. 79/1997, privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat.
Tot astfel, pretinsa omisiune a pârâtei de a face apărări în întâmpinarea depusă în litigiul soluționat prin sentința ce face obiect al revizuirii, nu poate justifica admiterea cererii de revizuire, câtă vreme, aşa cum s-a arătat, situaţia premisă este aceea a descoperirii de către revizuent a unor înscrisuri noi, hotărâtoare, reținute de partea potrivnică, fără ca pe această cale să se poată realiza controlul judiciar asupra raționamentului instanței, care a pronunţat sentința ce se cere a fi revizuită, aşa cum tinde în fapt revizuentul.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul G.E.
Motivând recursul, revizuentul a arătat că partea adversă nu a depus la judecarea fondului înscrisurile doveditoare privind situaţia juridică a imobilului, iar în întâmpinarea depusă la dosar nu a spus adevărul şi a dus în eroare instanţa care a judecat cererea în baza legilor speciale (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995, etc.). Ulterior a descoperit înscrisuri doveditoare şi anume faptul că imobilul în cauză face obiectul dreptului comun (Legea nr. 85/1992, Legea nr. 79/1997, privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat), înscrisuri pe care partea adversă le deţinea în arhivă încă de la preluarea imobilului în proprietatea statului prin credit ipotecar -1945.
Din acest motiv, instanţa a fost indusă în eroare şi a calculat în mod greşit restituirea sumei de bani plătită pe imobil la data de 12 noiembrie 1996, sumă cu mult mai mică decât cea acordată în baza legilor speciale.
Din înscrisurile depuse la dosar, emise de Administraţia Fondului Imobiliar (A.F.I.) şi Arhivele Naţionale rezultă faptul că imobilul în litigiu făcea obiect al Legii nr. 79/1997, fiind preluat în proprietatea statului roman,cu titlul juridic valabil, prin credit ipotecar la S.C.R. Clădirea Românească la data de 18 septembrie 1925 cu nr. 2221, în sumă de 152.275,92 lei de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, iar la data de 04 august 1960, potrivit deciziei nr. 1006, a fost dat în administrarea Primăriei Capitalei, conform H.C.M. nr. 8/1960.
Recurentul a susţinut că imobilul nu făcea obiectul legilor speciale ale retrocedării sau a vânzării către chiriaşii, fapt menţionat şi de C.G.M.B.-A.F.I. în adresa nr 3326 din 20 martie 1997, emisă cu patru luni înaintea promulgării Legii nr. 79/1997.
Pentru acest motiv a solicitat instanţei de fond să îi fie restituită suma de bani plătită pe locuinţă în mod legal şi corect, suma stabilită în baza Legii nr. 112/1995 fiind greşită. De altfel Legea nr. 112/1995 nu este aplicabilă speţei, iar suma acordată este în prezent simbolică, faţă de valoarea anilor 1996, când cu această sumă se putea cumpăra o vila în zonă rezidențială, iar cu suma reactualizată nu poate cumpăra nici măcar o garsonieră.
Recurentul invocă şi autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 13157 din 08 octombrie 1998, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București, rămasă definitivă. Astfel, a susţinut că restituirea preţului a solicitat-o raportat la această hotărâre definitivă care se supune doar dreptului comun; că are un titlu executoriu, iar părţile au calitate de creditor şi debitor, motiv ce determină aplicabilitatea art. 1073-1075 C. civ., unde creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar în caz contrar orice obligaţie de „a face”, se schimba în dezdăunării.
Dacă ar fi existat o hotărâre definitivă prin care instanţa de judecata îi anula contractul de vânzare-cumpărare, care s-a făcut prin eludarea Legii nr. 112/1995, atunci se putea vorbi de incidenţa art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Faptul că deţine o hotărâre definitivă, nr. 13157/1998 a Judecătoriei Sector 2 București, prin care trebuia să îi fie încheiat contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, determină ca stabilirea sumei de bani în vederea restituirii în cauză să se facă în baza art. 1073-1075, 1337 şi 1341 C. civ. 1865, şi nu a Legii speciale nr. 112/1995.
A susţinut că în mod formal i-a fost vândută locuinţa în baza Legii nr. 112/1995, din motiv ce nu a existat şi nu există niciun act oficial legal în acest sens, ca dovada fiind faptul ca nu s-a materializat şi nu a existat niciun act de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995. A existat doar chitanţa de plată nr. 2059 din 12 noiembrie 1996, emisă potrivit art. 1295 C. civ., de către vânzătorul - mandatar SC Apolodor SA, prin care se face dovada că a plătit preţul locuinţei, vânzarea locuinţei este perfectă între părți, iar, ulterior, a intervenit autoritatea de lucru judecat, prin existenta unei hotărârii definitive, pronunţate sub imperiul Legii nr. 79/1997, prin care avea dreptul legal să cumpere locuinţa, titlu executoriu suspendat de drept în prezent. Totodată, instanţa de apel a ridicat excepţii de procedură, deşi instanţa de fond s-a pronunţat pe fondul cererii de revizuire.
A solicitat admiterea recursului, restituirea sumei de 13.861.368 lei plătită pentru cumpărarea locuinţei la data de 12 noiembrie 1996, reactualizată, plus dobânda legală, plus daune - interese pentru neexecutarea hotărârii nr. 13157/1998, daune-interese calculate în baza Legii nr. 79/1997.
La termenul de judecată din data de 29 mai 2014 instanţa de recurs a rămas în pronunţare pe excepţia nulităţii recursului raportat la posibilitatea de încadrare a criticilor formulate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Analizând această excepţie, Înalta Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Deşi nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei de apel în soluţionarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, şi anume determinarea greşelilor imputate instanţei de apel, raportat la argumentele pe care aceasta şi-a fundamentat soluţia.
Or, în speţa de faţă, recurentul reia motivele din cererea de revizuire, susţinând că partea adversă a ascuns înscrisurile considerate noi şi care ar fi determinat o altă dezlegare juridică a cauzei.
Totodată, recurentul susţine prin memoriul de recurs că din înscrisurile nou exhibate rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil şi nu putea face obiect al retrocedării sau al vânzării către chiriaşi în temeiul legilor speciale de reparaţie, cum greşit a reţinut instanţa care a pronunţat hotărârea suspusă revizuirii, întrucât erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 79/1997 pentru modificarea Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat.
Or, aceste critici nu au legătură cu argumentele instanţei de apel, care a reţinut că prin intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii nu se pune problema realizării unui control judiciar al hotărârii supuse revizuirii, ci a unei noi judecăţi, pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecăţii finalizate cu pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită. Totodată, a reţinut că pe calea revizuirii nu pot fi valorificate decât limitativ acele aspecte expres prevăzute de art. 322 C. proc. civ., care vizează îndreptarea erorilor de fapt, iar în cazul în care instanţa este învestită cu o cerere de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., trebuie să analizeze îndeplinirea condiţiilor ipotezei reglementate de acest text de lege.
Instanţa de apel a apreciat, pe de o parte, că multe din înscrisurile anexate de revizuent la cererea de revizuire se regăseau în Dosarul de fond nr. 27683/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, nefiind, deci, noi, iar, pe de altă parte, în privinţa înscrisurilor care nu se regăsesc în dosarul de fond (respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 februarie 1942, copie eliberată de Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi adresa nr. 2221 din 18 septembrie 1925 emisă de SCR Clădirea Românească ) nu era îndeplinită cerinţa existenţei unei imposibilităţi a revizuentului de a le obţine în dosarul finalizat prin pronunţarea deciziei a cărei revizuire a fost solicitată.
Cu privire la aceste aspecte, care s-au constituit în critici şi în apel, Curtea a statuat că aceste înscrisuri nu sunt determinante şi de natură a schimba soluţia pronunţată în cauză.
Recurentul nu s-a raportat şi nici nu a combătut în vreun fel argumentele instanţei, reţinute în motivarea deciziei recurate.
În realitate, recurentul formulează critici de nelegalitate cu privire la hotărârea supusă revizuirii, invocând autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 13157 din 8 octombrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, neincidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi faptul că apartamentul a fost formal vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, critici care nu se referă la considerentele deciziei recurate, nefiind, astfel susceptibile de cenzură în recurs, întrucât ignoră existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.
Cât priveşte faptul că instanţa de apel a ridicat excepţii de procedură, deşi instanţa de fond s-a pronunţat pe fondul cererii de revizuire, această critică nu poate fi reţinută deoarece instanţa de apel a verificat dacă erau îndeplinite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., raportat la argumentele pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pronunţată.
În concluzie, reţinând că modalitatea în care recurentul a înţeles să critice decizia atacată constă practic în redarea motivelor dezvoltate în cererea de revizuire şi în critici de nelegalitate aduse sentinţei pronunţate pe fondul litigiului, supusă revizuirii, Înalta Curte apreciază criticile recurentului ca neavând legătură cu argumentele deciziei atacate prin prezentul recurs şi, din acest motiv, neîncadrabile în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În această situaţie, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanţa de recurs.
Pe cale de consecinţă, reţinând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în art. 304 C. proc. civ. şi nici nu există motive care să poată fi examinate şi din oficiu, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea căii de atac exercitate de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de revizuentul G.E. împotriva Deciziei nr. 244/ A din 14 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 583/2015. Civil. Divorţ. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1083/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
