ICCJ. Decizia nr. 17/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 17/2015
Dosar nr. 9829/99/2013
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2015
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC P. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC E.O.N.M.D. SA la plata sumei de 1.774.851,3 lei compusă din: 1.036.192 lei contravaloare produse şi servicii aferente perioadei martie-decembrie 2010 şi 738.659,35 lei penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 1 ianuarie 2010-2 august 2012.
Prin sentinţa civilă nr. 24 din 23 ianuarie 2014, Tribunalul laşi, secţia a ll-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că între părţi s-au derulat relaţii comerciale, în baza contractului din 21 decembrie 2007, potrivit căruia reclamanta s-a obligat să procure şi să pună lunar la dispoziţia pârâtei cantitatea de 1.000.000 file pretipărite şi 700.000 de plicuri.
Potrivit prevederilor contractuale, reclamanta urma să livreze pârâtei produsele solicitate potrivit comenzilor emise de aceasta din urmă iar plata urma să se facă după acceptarea facturii de către beneficiar (art. 4, art. 8.1, art. 9.1 subpct. 1 din contract).
Potrivit înţelegerii părţilor, reclamanta furniza pârâtei produsele pe care aceasta din urmă le solicita prin comenzi succesive, urmând ca plata facturilor emise pentru aceste produse să se facă după încheierea unui proces-verbal de predare-primire. în acest sens, s-a reţinut a fi relevant în stabilirea existenţei obligaţiei pârâtei, art. 10.3 din contract, potrivit căruia, achizitorul are obligaţia de a efectua plata către furnizor, numai pentru serviciile recepţionate pe bază de proces-verbal de predare-primire.
În ceea ce priveşte facturile emise în perioada aprilie 2010 - decembrie 2010 (din 01 mai 2010, din 01 iunie 2010, din 01 iulie 2010, din 01 august 2010, din 31 august 2010, din 15 septembrie 2010 şi din 02 noiembrie 2010 ) s-a reţinut că reclamanta avea obligaţia contractuală de a furniza produse către pârâtă, exclusiv în baza comenzii acesteia din urmă, în acest sens, prevederile contractuale fiind precise (art. 4, art. 8.1). Mai mult decât atât, prin art. 9.1 subpct. 1 din contract, reclamanta se obligă ca, la livrarea produselor, să ţină cont de orice tip de corespondenţă privind comenzile de tipărire. în timp ce, prin art. 9.2 reclamanta, în calitate de furnizor, se obligă să furnizeze produsele la termenul stabilit în comenzile care se vor transmite.
Aşadar, s-a apreciat că potrivit clauzelor contractuale, obligaţia de plată a beneficiarului se naşte la data încheierii procesului-verbal de predare-primire şi nu la emiterea facturii iar în prezenţa refuzului de acceptare a facturilor şi a restituirii lor, este incertă îndeplinirea obligaţiei reclamantei de furnizare a produselor.
În aceste condiţii, s-a constatat că acţiunea este nefondată deoarece pârâta avea obligaţia de a efectua plăţile numai pentru serviciile recepţionate pe bază de proces-verbal de predare-primire. Or nu numai că nu există vreun astfel de proces-verbal ci, pârâta a refuzat la plată, în mod expres toate facturile menţionate mai sus, prin adresele din 11 iunie 2010, din 9 iulie 2010, din 12 august 2010, din 15 septembrie 2010, din 12 noiembrie 2010 precum şi adresele aflate la filele 49, 53, 55, 56, 59 şi 62 din dosarul cu înscrisuri depus de către reclamantă în dosarul declinat al Tribunalului Bacău.
De asemenea, nu a fost reţinută puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 92 din 10 mai 2012 a Tribunalului Bacău, menţinută prin Decizia nr. 46 din 9 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bacău, deoarece, deşi cauza acţiunii este identică, reprezentată de contractul din 21 decembrie 2007, analiza şi statuările instanţei, se referă la alte raporturi juridice decât cele supuse analizei instanţei prin acţiunea ce face obiectul prezentei cauze.
Astfel, s-a constatat, pe de o parte, că instanţele de judecată au statuat irevocabil asupra unor raporturi juridice distincte, respectiv livrări de produse ce au fost facturate anterior perioadei solicitate, fiind analizate exclusiv serviciile facturate prin facturile din 01 martie 2010, şi din 01 aprilie 2010 iar pe de altă parte că, nu se poate reţine cu autoritate de lucru judecat o aşa zisă conduită contractuală a părţilor, reprezentată de o prestare de servicii fără comenzi, conduită reţinută de altfel cu titlu de excepţie şi cu caracter de prezumţie şi prin hotărârile judecătoreşti menţionate.
Astfel, Tribunalul Bacău a prezumat prestarea serviciului prin coroborarea cu înregistrarea în contabilitate de către pârâtă a celor trei facturi şi cu plata iniţială a acestora.
S-a reţinut însă că există într-adevăr putere de lucru judecat în ceea ce priveşte obligaţia pârâtei referitoare la plata facturilor din 01 martie 2010 şi din 01 aprilie 2010, cu referire directă în speţă, la capătul precizator al acţiunii de faţă privind obligarea pârâtei la plata sumei 18.766,2 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente acestor trei facturi.
Analizând solicitarea reclamantei, prima instanţă a constatat că aceasta este nefondată deoarece, aşa cum s-a reţinut în mod definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 92 din 10 mai 2012 a Tribunalului Bacău, pârâta a înregistrat în contabilitate aceste facturi la 01 mai 2010 şi Ie-a achitat la 26 mai 2010.
În această situaţie, s-a constatat a nu fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 11.2 potrivit cărora, pârâta este obligată la plata de penalităţi dacă nu îşi onorează obligaţiile în termen de 30 de zile de la expirarea perioadei convenite la art. 10.2 care prevede că pârâta este obligată să plătească suma în termen de 15 zile de la înregistrarea facturii.
Aşadar, a rezultat că, pârâta datora penalităţi dacă nu achita factura în termen de 45 de zile de la înregistrare, or, aşa cum s-a reţinut irevocabil, pârâta a făcut plata în termen de 25 de zile de la 01 mai 2010, dată la care Ie-a înregistrat.
În concluzie, acţiunea s-a constatat a fi nefondată, reclamanta nefăcând dovada, potrivit obligaţiilor contractuale, a unei obligaţii de plată a pârâtei, cu privire la serviciile pretins efectuate şi pe cale de consecinţă şi capătul de cerere referitor la penalităţi s-a apreciat a fi nefondat.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel laşi, secţia civilă, care prin Decizia nr. 176 din 30 iunie 2014 a respins apelul reclamantei.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de control judiciar a reţinut în ceea ce priveşte comportamentul contractual al părţilor, că parte din facturile emise de către reclamantă au fost refuzate la plată, conform dovezilor aflate la dosarul cauzei (filele 49, 53, 57, 59).
Cu privire la facturile din 1 martie 2010, din 1 martie 2010, din 1 aprilie 2010, cu adresa din 10 august 2010 pârâta a solicitat restituirea sumei de 309.315 lei, plătită din eroare şi facturată cu aceste facturi.
Cu privire la factura din 15 septembrie 2010, s-a încheiat procesul-verbal de recepţie calitativă din 29 septembrie 2010, deşi s-a refuzat achitarea contravalorii facturii deoarece nu au fost respectate preţurile din contract.
S-a mai reţinut că în privinţa facturilor din 1 martie 2010, din 1 aprilie 2010 există autoritate de lucru judecat faţă de Decizia nr. 46 din 9 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bacău prin care a fost păstrată sentinţa civilă nr. 92 din 10 mai 2012 a Tribunalului Bacău.
În legătură cu aceste trei facturi, s-a reţinut că nu au existat comenzi ale achizitorului la data livrării şi că livrarea a fost acceptată prin semnarea facturilor de către achizitor, părţile nemaiîncheind proces-verbal de predare-primire iar facturile au fost înregistrate în contabilitatea societăţii.
Pentru aceste considerente, în Dosarul nr. 7652/110/2010, s-a respins acţiunea formulată de SC E.O.N.M.D. SA laşi prin care solicită să se constate că suma de 309.315,5 lei aferentă celor 3 facturi, este o plată nedatorată însă tot în considerentele acestei decizii se reţine că aceste trei facturi au fost achitate la data de 26 mai 2010.
Cu privire la penalităţi, s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a calculat ca şi termen de scadenţă 45 de zile de la data înregistrării facturii la achizitor (prin adunarea termenelor prevăzute de art. 11.2 şi 10.2 din contract), de la data de 1 mai 2010. în consecinţă, pentru aceste trei facturi, s-a constatat că pârâta nu datorează penalităţi, contravaloarea acestora fiind achitată în termenele prevăzute de contract.
Cu privire la facturile pentru care pârâta Ie-a restituit cu adresele menţionate anterior, s-a reţinut că din clauzele contractului din 21 decembrie 2007, rezultă fără putinţă de tăgadă, că produsele trebuiau furnizate achizitorului pe bază de comandă, transmisă de achizitor (art. 41, 8.1.a., 9.1, 9.7), iar achizitorul efectua plata către furnizor, numai pe bază de proces-verbal de predare-primire şi numai pentru serviciile recepţionate (art. 10.3).
De altfel, acelaşi lucru s-a reţinut şi în hotărârile judecătoreşti pronunţate în Dosarul nr. 7652/110/2010, dar cu particularitatea că pentru cele 3 facturi ce au făcut obiectul acelui dosar, chiar în absenţa întocmirii unei comenzi, simplul fapt al acceptării facturilor prin semnare şi înregistrare în contabilitate, a suplinit procesele verbale de predare-primire.
Or, pentru celelalte facturi, pârâta nu a mai procedat în aceeaşi manieră, adică nu a semnat facturile şi Ie-a înregistrat în contabilitate, fără obiecţiuni, pentru a aplica acelaşi raţionament şi în speţa de faţă în temeiul puterii de lucru judecat. Pentru facturile din 1 mai 2010, din 1 iunie 2010, din 1 iulie 2010, din 31 august 2010, și din 15 septembrie 2010, pârâta a emis adresele de restituire (filele 49, 53, 57, 59, 62), având în vedere că nu există o comandă a acesteia de achiziţionare a produselor.
S-a reţinut că în ipoteza în care pârâta ar fi procedat în aceeaşi manieră reţinută în Dosarul nr. 7652/110/2010 şi pentru aceste facturi, ar fi putut opera puterea de lucru judecat la care a făcut referire reclamanta, or, în condiţiile în care reclamanta nu a procedat conform clauzelor contractuale şi a furnizat produse în lipsa unor comenzi din partea pârâtei, sumele facturate pentru cele şase facturi restituite nu sunt datorate de către pârâtă.
Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că nici penalităţile, ca şi accesorii ale debitului principal, nu sunt datorate.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei potrivit căreia conform art. 6.3 din contract, pentru colile pretipărite şi plicurile cu logo nu era necesară emiterea de comenzi separate, s-a reţinut că la art. 2 din contract se menţionează ce se înţelege prin termenii cuprinşi în contract. Astfel, prin termenul „produse" - la care face referire art. 6.3. din contract, cu excluderea facturilor - se înţelege: formulare tipizate, materiale informative şi/sau publicaţii.
Or, nu rezultă din clauzele contractului, având în vedere şi cea prevăzută de art. 4.1 din contract referitoare la obiectul contractului, că pentru produsele facturate ce constituie obiectul prezentului litigiu era suficientă încheierea contractului din 21 decembrie 2007, nefiind necesare emiterea de comenzi pentru fiecare factură în parte.
Cu privire la momentul calculării penalităţilor, pentru cele trei facturi achitate, s-a reţinut că art. 10.2 din contract face referire la „înregistrarea facturii la achizitor" iar reclamanta susţine că trebuie avută în vedere înregistrarea facturii la registratură şi nu în contabilitate, or, în condiţiile în care clauza contractuală nu face referire la acest aspect, clauza se interpretează în favoarea debitoarei.
Pentru celelalte facturi, s-a apreciat a nu avea relevanţă acest aspect din moment ce s-a reţinut că debitul principal nu este datorat de către pârâtă.
În ceea ce priveşte dispoziţiile etapei 5 din procedura de lucru, invocate de reclamantă, potrivit căreia aceasta avea obligaţia de a procura şi pune lunar la dispoziţia pârâtei un număr de 1.000.000 coli pretipărite şi 700.000 plicuri cu logo, fără a mai fi necesară vreo comandă suplimentară, s-a reţinut că necesitatea existenţei unui stoc tampon în depozitul reclamantei nu echivalează cu o comandă fermă în acest sens, cu atât mai mult cu cât, din înscrisurile depuse, rezultă că şi preţul acestor produse s-a negociat având în vedere tocmai posibilitatea reclamanţilor de a produce o asemenea cantitate de produse.
S-a mai reţinut că restituirea facturilor şi refuzul la plată al produselor cuprinse în aceste facturi a avut drept cauză lipsa unei comenzi din partea pârâtei, ca şi beneficiar, şi nu contestarea cantităţii şi calităţii produselor pentru a se putea invoca de către reclamantă nerespectarea clauzelor art. 13.4 şi 13.5 din contract.
Împotriva Deciziei nr. 176 din 30 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel laşi, a declarat recurs reclamanta SC P. SRL, invocând dispoziţiile art. 299 coroborat cu art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul obligării intimatei la plata sumei de 2.091.016,38 lei, reprezentând 1.036.192,00 lei debit principal şi 1.054.824,38 lei penalităţi de întârziere contractuale.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au stat la baza pronunţării soluţiei, în sensul că instanţa nu s-a pronunţat în niciun fel cu privire la înscrisurile admise şi administrate ca probe noi în faza procesuală a apelului.
Astfel, a arătat recurenta că la termenul de judecată din data de 12 mai 2014, la solicitarea sa, instanţa de apel a dispus obligarea depunerii de către intimata-pârâtă a proceselor-verbale de recepţie cu privire la produsele care au făcut obiectul facturilor achitate, intimata depunând la dosarul cauzei un număr mare de înscrisuri, constând în procese-verbale de predare-primire, referate şi extrase din evidenţa internă a comenzilor emise, care nu au însă nicio legătură cu relaţiile comerciale dintre cele două părţi conform contractului, şi care în realitate confirmă fără putinţă de tăgadă că - cele 1.000.000 de coli şi 700.000 de plicuri au fost livrate şi recepţionate lunar, doar în baza dispoziţiilor contractuale şi a facturilor emise şi comunicate pârâtei în acest scop.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că prin hotărârea atacată a fost greşit interpretat actul juridic dedus judecăţii, respectiv a fost schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al art. 4, 8.1, 9, 10, 13, 15, etc. din contractul din 2007, astfel articolele menţionate au fost analizate în Dosarul nr. 7652/110/2010, iar prin Decizia nr. 46 din 9 aprilie 2013 a fost stabilit irevocabil adevărul juridic referitor la modul de desfăşurare a contractului, stabilindu-se că prestatorul îşi executa obligaţiile contractate atât în baza comenzilor emise de achizitor cât şi în absenţa acestora anterior livrării, comanda fiind emisă ulterior livrării. De asemenea, prin aceeaşi decizie, s-a statuat asupra faptului că furnizorul livra produsele achizitorului însă pentru livrări, părţile nu încheiau procesele-verbale de predare-primire.
Prin analizarea încă o dată a acestor articole, a susţinut recurenta că instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic a acestora, stabilind în mod greşit că produsele trebuiau furnizate achizitorului pe bază de comandă, transmisă de achizitor iar achizitorul efectua plata către furnizor, numai pe bază de proces-verbal de predare-primire. Mai mult, instanţa de apel a argumentat suplimentar susţinând că pârâta nu poate fi obligată la plata unor facturi refuzate la plată şi neînscrise în evidenţa sa contabilă.
A susţinut recurenta că interpretarea dată de instanţa de apel este greşită, pârâta neputând invoca în apărare propria culpă în sensul neînscrierii în evidenţele contabile a facturilor emise de reclamantă, pentru a se determina momentul exigibilităţii acestora iar singura interpretare posibilă a dispoziţiilor art. 10.2 din contract, este în sensul că scadenţa facturilor emise se raportează la momentul primirii facturilor de către achizitor şi a înregistrării acestora în evidenţele societăţii, altele decât cele contabile.
A mai criticat recurenta decizia atacată sub aspectul greşitei interpretări a clauzei penale în ceea priveşte plata penalităţilor conform contractului, soluţiile ambelor instanţe de a respinge ca nefondate şi aceste pretenţii fiind greşite ca urmare a interpretării eronate a dispoziţiilor contractuale.
Astfel, instanţa a reţinut în mod greşit faptul că termenul prevăzut la art. 10.2 şi 11.2 din contract se referă la data înregistrării facturilor în contabilitatea pârâtei, însă, în opinia recurentei, acest termen se referă la data înregistrării facturilor "la achizitor", în registratură şi nu în contabilitatea acestuia.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut recurenta că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, din perspectiva greşitei soluţionări a excepţiei autorităţii de lucru judecat, având în vedere că decizia recurată a conferit autoritate unei situaţii juridice contrare celei stabilite anterior prin sentinţa civilă nr. 92 din 10 mai 2012 a Tribunalului Bacău, menţinută prin Decizia civilă nr. 46 din 9 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bacău, intrate în puterea lucrului judecat.
În Dosarul nr. 7652/110/2010, instanţele de judecată au stabilit cu putere de lucru judecat obligaţia SC E.O.N.M.D. SA de a achita facturile emise de reclamantă, în temeiul contractului din 21 decembrie 2007, arătând totodată că nu are relevanţă pentru determinarea obligaţiei de plată a facturilor de către pârâtă, existenţa sau inexistenta unor comenzi anterioare emiterii facturilor, având în vedere că modalitatea de lucru aleasă de părţi nu a condiţionat niciodată înregistrarea facturilor la achizitor de existenţa unei comenzi anterioare.
Instanţa a argumentat respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat prin aceea că pârâta ar fi avut un alt comportament în cadrul operaţiunilor ce fac obiectul facturilor din cauza pendinte faţă de cel avut în cazul operaţiunilor ce fac obiectul facturilor din cauza înregistrată sub nr. 7652/110/2010, însă, eroarea comisă de instanţa de apel este rezultatul exclusiv al ignorării de către aceasta a înscrisurilor acceptate ca probe noi în apel, care, în opinia recurentei, demonstrează fără dubiu că atât în cazul facturilor din dosarul anterior cât şi în cazul facturilor din cauza pendinte, livrarea produselor s-a făcut în lipsa oricărei comenzi prealabile şi fără să se fi încheiat procese-verbale de recepţie.
O altă critică formulată de recurentă vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 969, 970 și 977 C. civ.
în acest sens, s-a arătat că rezultă fără îndoială din probele administrate în cauză şi mai ales din considerentele Deciziei civile nr. 46 din 9 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bacău, că voinţa părţilor a fost în sensul că semnarea de primire fără obiecţiuni a facturilor este prin ea însăşi suficientă pentru naşterea obligaţiei de plată în patrimoniul cumpărătorului, nefiind necesară comanda prealabilă sau încheierea vreunui proces-verbal de recepţie.
A precizat recurenta că în acest mod au acţionat părţile timp de aproape trei ani anterior datei la care pârâta a decis în mod neloial să nu-şi mai execute obligaţia de plată a produselor livrate, produsele fiind livrate acesteia şi din moment ce nu a fost refuzată primirea produselor, nu Ie-a restituit ulterior şi nici nu a solicitat rezilierea contractului, este evident că prestaţia sa a fost conformă cu voinţa reală a părţilor.
În final, în sprijinul celor susţinute, a invocat recurenta atât jurisprudenta naţională cât şi cea a C.E.D.O. cu privire la excepţia autorităţii lucrului judecat.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează cazul de modificare a hotărârii atacate, în situaţia în care aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, aspecte care în mod cert nu pot fi reţinute în ceea ce priveşte decizia recurată.
Din această perspectivă, se constată că recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au stat la baza pronunţării acesteia, în sensul că instanţa de control judiciar nu s-a pronunţat cu privire la înscrisurile administrate ca probe noi în apel.
Examinând decizia recurată, prin raportare la motivul de nelegalitate invocat, se constată că susţinerea recurentei este nefondată, având în vedere că argumentele instanţei de apel sunt dezvoltate punctual, fiind expuse pe larg motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care o susţin, cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ.
Cu referire la înscrisurile despre care face vorbire recurenta, se constată că prin încheierea de amânare a pronunţării din 2 iunie 2014, ce face parte integrantă din hotărârea atacată, s-au reţinut concluziile reprezentantului reclamantei referitoare la înscrisurile depuse în apel de către pârâtă, în sensul că procesele-verbale privesc alte produse şi sunt încheiate unilateral, nefiind însuşite de către reclamantă.
Aşa fiind, nu poate fi reţinută critica recurentei referitoare la nepronunţarea instanţei asupra înscrisurilor menţionate, fiind evident că, deşi nu se face referire expresă în considerentele deciziei, soluţia s-a fundamentat pe probatoriul administrat în cauză şi dispoziţiile legale incidente speţei.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al art. 4, 8.1, 9, 10, 13, 15, etc. din contract, reţinând că produsele trebuiau furnizate achizitorului pe bază de comandă, transmisă de achizitor (art. 4.1, 8.1, 9.1, 9.7), iar achizitorul efectua plata către furnizor numai pe bază de proces-verbal de predare-primire, argumente contrare celor reţinute prin Decizia nr. 46 din 9 aprilie 2013.
În cadrul aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că instanţa a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 10.2 din contract, reţinând că pârâta nu poate fi obligată la plata unor facturi refuzate la plată şi neînscrise în evidenţa contabilă, singura interpretare ce ar putea fi dată articolului menţionat fiind aceea că scadenţa facturilor emise se raportează la momentul primirii facturilor de către achizitor şi a înregistrării acestora în evidenţele societăţii. în continuare, a susţinut recurenta că modalitatea greşită de interpretare a dispoziţiilor art. 10.2 şi 11.2 din contract, a condus la greşita interpretare a clauzei penale, termenul prevăzut la articolele menţionate referindu-se la data înregistrării facturilor la achizitor, respectiv la registratură şi nu în contabilitatea acestuia.
În ceea ce priveşte criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, se constată că acestea sunt nefondate, având în vedere că potrivit clauzelor contractuale evocate, părţile au convenit că plata se face condiţionat de predarea-primirea fără obiecţiuni, în termen de 15 zile de la înregistrarea facturii la achizitor, potrivit art. 10.2 din contract, iar conform art. 11.2, în cazul neplăţii în termen de 30 de zile de la expirarea perioadei prevăzute la art. 10.2, achizitorul va fi obligat la plata penalităţilor în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere.
Mai mult, potrivit art. 10.3 din contract, părţile au convenit că achizitorul are obligaţia de plată către furnizor numai pentru serviciile recepţionate pe bază de proces-verbal de predare-primire.
Din această perspectivă, se constată că nu poate fi reţinută critica referitoare la greşita interpretare a clauzelor contractuale, susţinerile recurentei fiind nefondate, reprezentarea acesteia asupra înţelesului sintagmei „schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic" fiind eronată.
A schimba natura sau înţelesul actului semnifică atribuirea de către instanţă a unei alte finalităţi actului juridic, încălcând astfel voinţa părţilor exprimată în cuprinsul acestuia şi implicit principiul forţei obligatorii a actelor juridice legal făcute - pacta sunt servanda - consfinţit de art. 969 C. civ.
Or, în cauză, ceea ce contestă recurenta nu este modalitatea de interpretare stricto sensu a dispoziţiilor contractuale, ci faptul că voinţa părţilor pe parcursul derulării contractului ar fi fost alta decât cea convenită iniţial, aspect care însă nu poate fi imputat instanţei din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată din perspectiva greşitei soluţionări a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în raport de faptul că prin această decizie s-a stabilit o altă situaţie juridică, contrară celei stabilite prin Decizia nr. 46 din 9 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bacău.
În ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei autorităţii de lucru judecat, se constată că este temeinică şi legală, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., având în vedere inexistenţa triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză. Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de control judiciar că nu există autoritate de lucru judecat în raport de cele reţinute prin hotărârile pronunţate anterior, având în vedere că în prezenta cauză, conduita pârâtei a fost diferită de cea reţinută în Dosarul nr. 7652/110/2010 în care, s-a constatat existenţa unei situaţii particulare în ceea ce priveşte cele trei facturi ce au făcut obiectul acelui litigiu.
Aşa fiind, se constată că deosebirea între cele două litigii este dată de conduita contractuală a părţilor într-o anumită perioadă, conduită de altfel reţinută cu titlu de excepţie şi cu caracter de prezumţie prin litigiul soluţionat anterior prezentei cauze, astfel încât nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat prin raportare la considerentele hotărârilor pronunţate.
Pe cale de consecinţă, pentru argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC P. SRL prin administrator judiciar S.Q. Sprl Bacău împotriva Deciziei nr. 176 din 30 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1493/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1867/2015. Civil → |
|---|
