ICCJ. Decizia nr. 1119/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1119/2015
Dosar nr. 823/1/2015
Şedinţa publică din 24 aprilie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. 8213/1/2015 la data de 26 februarie 2015, pârâta SC F.C.S.B. SA, în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei civile nr. 3425 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C.S.A.S. Bucureşti (U.M. X Bucureşti), cu intimatele-pârâte A.F.C.S. Bucureşti, SC F.C.B.S.M. SRL (fostă SC D.S.B. SRL), SC O. SA şi cu O.S.I.M., solicitându-se anularea acestei decizii şi, în consecinţă, rejudecarea recursului pentru încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
În prealabil, contestatoarea a menţionat că a luat cunoştinţă de motivarea deciziei contestate la data de 17 februarie 2015, astfel încât, susţine că a procedat la formularea prezentei contestaţii în anulare cu respectarea termenului legal de 15 zile prevăzut de dispoziţiile art. 319 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ.
De asemenea, anterior motivării acestei căi extraordinare de atac, contestatoarea face un scurt istoric al cauzei în care s-a pronunţat decizia instanţei de recurs.
Astfel, s-a arătat că la data de 25 mai 2011, C.S.A.S. Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu SC F.C.S.B. SA, A.F.C.S. Bucureşti şi O.S.I.M., anularea înregistrării mărcilor aparţinând F.C.S. București, aparţinând A.F.C.S. Bucureşti, invocând faptul că înregistrarea acestor mărci s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 47 şi 48 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Prin sentinţa civilă nr. 832 din 17 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a reţinut că marca nu se mai bucură de protecţie pe teritoriul României, începând de la data de 15 ianuarie 2009, ca urmare a lipsei formulării unei cereri de reînnoire a înregistrării mărcii.
Referitor la marcă, aceeaşi primă instanţă a constatat că „motivele prevăzute de art. 47 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998 sunt tardiv formulate.”
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c), Tribunalul Bucureşti a reţinut că „se impune concluzia că înregistrarea mărcii S. Bucureşti nu a fost solicitată cu rea-credinţă.”
De asemenea, instanţa a apreciat că, dată fiind structura organizatorică prevăzută de lege, C.S.A. nu are posibilitatea de a participa cu o echipă de fotbal proprie în competiţia naţională, astfel încât aceasta a fost modalitatea agreată de cele două părţi de a se continua existenţa celei mai titrate echipe de fotbal din România.
Împotriva hotărârii primei instanţe, a declarat apel reclamantul C.S.A.
Prin Decizia civilă nr. 259/A din 20 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a reţinut că existenţa relei-credinţe trebuie apreciată global, ţinând seama de toţi factorii pertinenţi în speţă, respectiv împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează semn identic sau similar pentru un produs/serviciu identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere.
De asemenea, instanţa de apel a apreciat că împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţa de faptul anterior menţionat, nu este însă suficientă, în sine, pentru a stabili existenţa relei-credinţe a solicitantului.
Ca atare, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că CSA a cunoscut intenţia de înscriere a mărcii chiar înainte de înregistrare şi a tolerat în tot acest timp folosirea mărcii; utilizarea mărcii s-a făcut în mod public, F.C.S. București încheind chiar contracte cu M.A.N.
De asemenea, s-a apreciat că cedarea activităţii fotbalistice către asociaţie şi, ulterior, preluarea sa de către clubul intimat (aspect de notorietate, cunoscut de publicul relevant şi nu numai), impune continuarea folosirii acestei mărci, întrucât elementul subiectiv, respectiv scopul ilicit, intenţia de a frauda nu a fost dovedită.
Reclamantul C.S.A. a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 3425 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, recursul reclamantei a fost admis, astfel că decizia recurată a fost modificată, în sensul admiterii apelului C.S.A., cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei civile nr. 832 din 17 aprilie 2012 a Tribunalului Bucureşti; prin urmare, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată; s-a dispus anularea mărcii S. Bucureşti, înregistrată, dată a depozitului - 29 ianuarie 2004; anularea contractului de licenţă din 1 februarie 2011 încheiat între pârâta SC O. SA cu privire la marca înregistrată; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare, întemeiate pe prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea-pârâtă SC F.C.S.B. SA a învederat că decizia instanţei de recurs a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Se susţine că, în doctrină, s-a statuat că în cadrul competenţei materiale, trebuie distins între competenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor ce revin fiecărei categorii de instanţe, pe de o parte, iar pe de altă parte, competenţa materială procesuală, care se stabileşte în funcţie de obiectul, natura sau valoarea litigiului.
Ca atare, potrivit distincţiilor doctrinare, competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia şi rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti, iar competenta materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumită categorie de instanţe judecătoreşti.
Competenţa materială este reglementată de norme de ordine publică, deci are caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanţei.
Contestatoarea învederează că prin decizia criticată a fost admis recursul reclamantului (C.S.A.) şi s-a modificat decizia instanţei de apel, în sensul admiterii apelului C.S.A. şi, pe fond, s-a desfiinţat în parte sentinţa nr. 832 a Tribunalului Bucureşti, în sensul că s-a admis în parte acţiunea faţă de F.C.S. București şi, în consecinţă, s-a dispus anularea mărcii.
Rezultă că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat pe fond acţiunea în aceeaşi şedinţă în care a judecat şi recursul.
Ca atare, instanţa de recurs, prin hotărârea criticată nu numai că a analizat din nou faptele, astfel cum acestea au fost deja stabilite de instanţele de fond, dar, mai mult decât atât, aceste fapte au fost calificate total opus faţă de calificarea deja dată de instanţele de fond.
În opinia contestatoarei, încălcarea competenţei materiale funcţionale rezultă indubitabil din decizia criticată, relevante în acest sens fiind următoarele paragrafe:
„Pentru a afla dacă titularul a dat dovadă de rea-credinţă în momentul depunerii cererii, trebuie să se efectueze o evaluare globală în care să fie luate în considerare toate împrejurările relevante ale cazului individual.” (pag. 15, primul parag.).
„În ceea ce priveşte gradul de distinctivitate de care se bucură semnul celui care solicită constatarea nulităţii, deşi a reţinut că marca reclamantului era notorie la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii în cauză de către pârât şi a reţinut, de asemenea, că pârâtul a înregistrat marca pentru produsele şi serviciile de la 1 la 42 (în realitate, de la 1 la 45) din Clasificarea de la Nisa, instanţa de apel nu a avut în vedere aceste aspecte importante în analiza intenţiei frauduloase la înregistrarea mărcii de către pârât”. (pag. 17, parag. al doilea).
„Instanţa de apel a înlăturat, în plus, în mod nejustificat, de la analiza intenţiei frauduloase la înregistrarea mărcii în cauză două aspecte importante, considerându-le nerelevante, şi anume cooptarea de către intimata pârâtă a unor foşti angajaţi ai apelantei şi înregistrarea mărcii anterioare, data de depozit 15 ianuarie 1999, elemente fără de care a ajuns la concluzia greşită că, prin protocolul din 1999 încheiat cu A.F.C.S. Bucureşti, s-ar fi transmis marca de identificare legată de activitatea fotbalistică şi care ar fi tocmai cea a cărei anulare se cere în prezenta cauză, în temeiul art. 47 lit. c) din Legea nr. 84/1998" (pag. 18, parag. V).
„Astfel, nu se poate prezuma că, prin cedarea activităţii fotbalistice profesioniste, reclamantul a înţeles să cedeze marca în cauză, prin raportare la cele menţionate anterior, dar şi la faptul că emblema ce constituie marca în cauză nu era folosită doar de către echipa de fotbal, aşa cum s-a reţinut mai sus.” (pagina 19, paragraful al treilea).
Contestatoarea mai arată că extrem de important, în ceea ce priveşte încălcarea competenţei materiale funcţionale, este şi paragraful prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (instanţa de recurs) a schimbat situaţia de fapt, instituind în contra sa o prezumţie de rea-credinţă:
„Simpla utilizare a mărcii ulterior înregistrării, chiar fără împiedicarea directă a unui alt competitor de a o utiliza, nu este suficientă pentru reţinerea bunei-credinţe la înregistrare (...) faptul că, după înregistrarea mărcii de către pârâtă, reclamantul nu a formulat opoziţie şi nici nu s-a opus utilizării mărcii până la formularea prezentei acţiuni nu poate reprezenta o dovadă a bunei credinţe a pârâtei la înregistrarea mărcii” (pag. 19, ultimul parag.).
Contestatoarea învederează că faţă de cele arătate, rezultă că întreaga argumentaţie a instanţei de recurs abundă în constatări asupra situaţiei de fapt şi în răstălmăciri ale acesteia, demonstrându-se fără echivoc că Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie s-a comportat, în această speţă, ca o adevărată instanţă de apel.
Din motivarea deciziei contestate, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că instanţa de recurs a procedat în mod nelegal la reaprecierea şi reinterpretarea probelor administrate în dosar, stabilind chiar o situaţie de fapt potrivnică celei reţinute de instanţele de fond.
Or, astfel cum deja a arătat, contestatoarea susţine că Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie are competenţă funcţională pentru soluţionarea în fond a pricinii deduse judecăţii doar în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt pe deplin stabilite; ca atare, în toate celelalte cazuri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate judeca pricina pe fond, întrucât legea nu dă în competenţa sa funcţională astfel de atribuţii.
Or, în prezenta speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a răstălmăcit total situaţia de fapt, deşi competenţa funcţională atribuită de lege nu îi conferă această prerogativă.
Recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, în care nu se rejudecă pricina sub toate aspectele sale, ci hotărârea atacată se judecă doar sub aspecte de legalitate; asupra fondului pricinii, instanţele de recurs nu se pot pronunţa decât dacă faptele sunt pe deplin stabilite, în timp ce instanţele de fond sunt suverane în aprecierea şi stabilirea situaţiei de fapt.
Interpretarea actelor dosarului, prin coroborarea tuturor probelor administrate şi prin corelarea acestora cu prevederile protocolului şi ale dispoziţiilor legale incidente în speţă, care au determinat stabilirea unei anumite situaţii de fapt la instanţele de fond, nu poate face obiect al controlului judiciar, întrucât reaprecierea probelor administrate în recurs nu mai este posibilă, în condiţiile abrogării art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C. proc. civ.
Contestatoarea mai arată că potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., dacă se găseşte întemeiat recursul, „în toate cazurile în care modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de noi probe”, instanţa de recurs casează hotărârea recurată, trimiţând cauza spre rejudecare în apel/fond la instanţa competentă.
De asemenea, conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Doctrina relevantă este unanimă în sensul că „numai prin excepţie, instanţa supremă hotărăşte asupra fondului pricinii, în cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite.
Or, în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât asupra fondului pricinii, aplicând legea, dar nu la împrejurările de fapt stabilite, ci la cele restabilite/răstălmăcite/reapreciate în recurs.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. Aşadar, în considerarea instanţei care a soluţionat recursul şi a statutului jurisdicţional al acesteia, regula este casarea cu trimitere.”
Contestatoarea mai arată că şi jurisprudenţa secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relevă aceeaşi soluţie referitoare la competenţa funcţională a instanţei supreme: „Potrivit art. 314 C. proc. civ., Curtea Supremă de Justiţie (în prezent, Înalta Curte de Casație și Justiție) hotărăşte asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt care au fost deplin stabilite (...).”
Or, din analiza motivării deciziei contestate, mai arată contestatoarea, rezultă că instanţa de recurs a reluat, practic, tot fondul pricinii, pe mai multe pagini (filele 14-20), argumentând de ce probele administrate la instanţele de fond ar trebui reinterpretate sau, şi mai grav, de ce aceste probe ar trebui interpretate invers faţă de interpretarea dată de instanţele de fond.
În acest fel, instanţa de recurs nu numai că a repus în discuţie faptele, astfel cum fuseseră acestea stabilite de instanţele de fond dar, mai mult, aceste fapte au fost calificate în mod cu totul opus faţă de calificarea dată în fond.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia criticată, şi-a încălcat competenţa funcţională fixată de lege prin norme imperative, fapt care atrage incidenţa în cauză a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ.
Se mai susţine de către contestatoare că esenţa motivului de contestaţie în anulare se referă la faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa funcţională de a se pronunţa în fond asupra pricinii deduse decât în cazuri foarte limitate, situaţii care nu sunt incidente în speţă.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul formulat, nu putea judeca pe fond, argumentând de ce probele administrate la instanţele de fond ar trebui reinterpretate sau, mai grav, de ce aceste probe ar trebui interpretate invers faţă de calificarea dată acestora de instanţele de fond, întrucât legea nu dă în competenţa sa funcţională astfel de atribuţii; în sensul celor susţinute, recurenta citează şi din alte decizii de speţă - Decizia civilă nr. 1892 din 13 mai 2003, Decizia civilă nr. 3154 din 24 martie 2006, Decizia civilă nr. 7484 din 27 noiembrie 2008 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Contestatoarea mai învederează că acest caracter absolut al necompetenţei funcţionale a fost recunoscut şi prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 5149 din 9 septembrie 2004, astfel: „Competenţa materială funcţională (de atribuţiune) determinată, obiectiv, după natura litigiului ori după varii criterii subsidiare, este întotdeauna absolută.”
Totodată, doctrina relevantă în materie este unanimă în a accepta această calificare a încălcării normelor de procedură civilă ca fiind o încălcare a competenţei funcţionale a instanţei.
Astfel, în mod just s-a afirmat în doctrină că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are, funcţiuni principal diferite de cele exercitate de celelalte instanţe judecătoreşti.
Acelaşi autor apreciază că „prin competenţa materială funcţională se stabileşte, în primul rând, ierarhia instanţelor judecătoreşti, în sensul delimitării organelor care desfăşoară jurisdicţia de fond de cele ce exercită controlul judiciar ordinar sau extraordinar; în al doilea rând, prin regulile de competenţa materială funcţională se determină care dintre instanţele judecătoreşti pot cumula judecata în fond cu judecata în apel sau recurs.”
Într-o altă speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 893 din 04 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 10576/1/2008, a constatat că, schimbând în totalitate situaţia de fapt, instanţa de recurs nu putea trece la modificarea hotărârilor criticate, ci în baza art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., ar fi trebuit să dispună casarea hotărârii. Faţă de cele arătate, rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia criticată, şi-a încălcat competenţa funcţională fixată de lege prin norme imperative.”
Contestatoarea învederează că doar în temeiul art. 3041 C. proc. civ., instanţa poate să examineze cauza sub toate aspectele în cazul unui recurs declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel.
Numai că, în prezenta cauză, recursul cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită nu era un recurs suspus regulilor prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., text a cărui existenţă întăreşte argumentul potrivit căruia instanţa de recurs nu putea să examineze cauza sub toate aspectele, ci recursul era limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, cu respectarea argumentelor expuse în cuprinsul prezentei contestaţii în anulare.
În plus, în Cauza Marian Niţă contra României, C.E.D.O. a statuat că „respectarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului securităţii raporturilor juridice presupune ca nicio parte să nu fie autorizata să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii numai în scopul obţinerii unei reexaminări a cauzei şi a unei noi decizii în această privinţă. În special, supervizarea nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt ca pot exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze.”
Contestatoarea mai precizează faptul că lipsa competenţei funcţionale a Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie de a se pronunţa asupra fondului nu a mai putut fi invocată sau discutată, întrucât motivarea efectivă a instanţei, în condiţiile „încălcării dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă”, nu a putut fi cunoscută de contestatoare decât după luarea la cunoştinţă a motivării deciziei pronunţate în recurs.
Faţă de argumentele expuse, rezultă că, prin decizia criticată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a încălcat competenţa funcţională fixată de lege prin norme imperative, motiv pentru solicită admiterea prezentei contestaţii în anulare, în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., astfel încât, solicită a se dispune anularea deciziei contestate şi rejudecarea recursului.
Intimatul-reclamant C.S.A.S. Bucureşti (U.M. X Bucureşti), în termen legal a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată.
Contestaţia în anulare este nefondată, potrivit celor ce succed.
Potrivit art. 317 alin. (1) C. proc. civ., dacă acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, contestaţia în anulare de drept comun sau obişnuită, poate fi formulată împotriva hotărârilor irevocabile pentru următoarele două motive: (1) când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; (2) când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, nesuspensivă de drept de executare, ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
În consecinţă, dat fiind caracterul acesteia de cale de atac de retractare, instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii în anulare nu exercită un control de legalitate a deciziei atacate, ci se limitează, în cazul contestaţiei în anulare de drept comun, la neregularitatea de ordin procedural invocată de titularul căii de atac, în cazul de faţă, cea prevăzută de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Prezenta contestaţie în anulare este îndreptată împotriva deciziei pronunţate de o instanţă de recurs, astfel că, Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate prevăzute de premisa normei: obiectul acesteia este o decizie irevocabilă, dar şi imposibilitatea valorificării motivului de contestaţie în anulare în faţa instanţei de apel sau de recurs.
În motivarea căii de atac întemeiate pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea SC F.C.S.B. SA invocă faptul că instanţa de recurs a încălcat normele de ordine publică privitoare la competenţă, susţinând, în esenţă că, instanţa de recurs, judecând recursul, a încălcat limitele competenţei sale funcţionale, substituindu-se instanţei de apel, având în vedere că, în aprecierea contestatoarei, s-ar fi procedat la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, urmată de reaprecierea probelor.
Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. (1) C. proc. civ.: „Necompetenţa este de ordine publică: (1) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; (2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; (3) în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.”
Din interpretarea dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 rap. la art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., rezultă că încălcarea normelor de competenţă materială reprezintă un motiv susceptibil de valorificare pe calea acestei căi extraordinare de atac.
Astfel cum corect indică şi contestatoarea, normele de competenţă materială (distribuirea soluţionării cauzelor între instanţele de grad diferit, potrivit legii) sunt stabilite atât sub aspect funcţional, cât şi procesual.
Competenţa materială funcţională are în vedere felul atribuţiilor jurisdicţionale, anume dacă unei instanţe îi revine competenţa într-o anume materie pentru soluţionarea cauzei în primă instanţă, în apel sau în recurs.
Competenţa materială procesuală se stabileşte după obiectul, valoarea sau natura cererii, aşadar criteriile legale pe baza cărora se partajează competenţa de soluţionare a cererilor formulate în diferite materii între instanţele de grad diferit; aceste criterii legale, valabile atât din perspectiva competenţei materiale procesuale, cât şi din cea a competenţei materiale funcţionale (interdependente, întrucât nu pot fi aplicate izolat) sunt prevăzute de C. proc. civ. (art. 1-4 C. proc. civ. de la 1865 - competenţa materială de drept comun - ori norme speciale de competenţă edictate pentru anumite proceduri) sau prin legi speciale.
Aplicând aceste distincţii la speţa de faţă, competenţa materială procesuală în favoarea Tribunalului Bucureşti pentru soluţionarea unei cereri având ca obiect anularea înregistrării unei mărci este stabilită printr-o normă din legea specială - art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată (normă ce consacră şi o competenţă teritorială exclusivă).
Din norma anterior invocată, rezultă că aceasta stabileşte şi competenţa materială funcţională în primă instanţă, din perspectiva ierarhiei instanţelor judecătoreşti, în favoarea tribunalului pentru soluţionarea cererilor cu un astfel de obiect, în timp ce competenţa materială funcţională a Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă de apel, este reglementată prin dispoziţiile art. 88 alin. (3) din aceeaşi lege care prevăd astfel:
„ (3) Sentinţele Tribunalului Bucureşti pronunţate în cazurile prevăzute la art. 36, 46, 47, 53, 54, 60 şi 85 pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare.”
Competenţa materială funcţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea recursului declarat împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în cauza de faţă, rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 299 alin. (1), (11) şi (2) rap. la art. 4 pct. 1 C. proc. civ. de la 1865.
Art. 299 alin. (1) şi (2) „(1) Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.
(11) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute de art. 1 pct. 1.
(2) Recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel.”
Art. 299 alin. (11) C. proc. civ. a fost introdus prin Legea nr. 202/2010, iar art. 1 pct. 1 din cod priveşte cererile date de lege în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, astfel încât, rezultă că ea nu vizează cererile pronunţate de tribunal, constatare suficientă pentru a se reţine că în materia de faţă, decizia pronunţată în apel era supusă recursului, potrivit legii.
Or, instanţa imediat superioară celei care a pronunţat decizia din apel în cauza de faţă - Curtea de Apel Bucureşti, conform celor deja arătate - este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce corespunde competenţei materiale funcţionale prevăzute de art. 4 pct. 1 C. proc. civ.: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: 1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. (…)”.
În consecinţă, în acord cu cele anterior arătate rezultă că, prin soluţionarea de către Înalta Curte a recursurilor declarate în cauză (de către intimata-pârâtă SC F.C.S.B. SA şi de către reclamantul C.S.A.S. Bucureşti) au fost respectate normele de competenţă de ordine publică (competenţa materială procesuală şi funcţională), astfel încât, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestaţia în anulare fiind nefondată.
Din perspectiva acestui motiv de contestaţie în anulare, pronunţarea deciziei atacate cu încălcarea normelor de competenţă de ordine publică ar fi presupus ca, potrivit legii, Înalta Curte să nu fi fost instanţa competentă să soluţioneze recursurile declarate în cauză; încălcarea normelor de ordine publică prin pronunţarea deciziei din apel ori a sentinţei date în primă instanţă nu ar fi putut fi invocată direct prin contestaţia în anulare promovată împotriva deciziei pronunţate în recurs, decât dacă motivul respectiv nu ar fi putut fi invocat în apel sau în recurs (condiţie de admisibilitate prevăzută de premisa din art. 317 alin. (1)).
Astfel, prin Decizia civilă nr. 3425 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie, secţia I civilă, (atacată cu prezenta contestaţie în anulare) au fost soluţionate recursurile formulate împotriva Deciziei civile nr. 259/A din 20 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. nr. 832 din 17 aprilie 2012 de Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, primă instanţă competentă în soluţionarea cererii de anulare a înregistrării mărcilor, în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, republicată.
După cum reiese din expozeul deciziei de faţă, contestatoarea invocă însă aspecte de nelegalitate a deciziei instanţei de recurs, susţinând, în realitate, greşita aplicarea a regulii per a contrario ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., în sensul că instanţa de recurs se putea pronunţa asupra fondului cauzei „numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite”.
Or, astfel cum deja s-a enunţat, instanţa învestită cu soluţionarea unei căi de atac de retractare, precum contestaţia în anulare, nu exercită un control de legalitate a deciziei irevocabile pronunţate de instanţa de recurs; instanţele de control judiciar sunt instanţele de apel şi de recurs; pe de altă parte, controlul de legalitate este specific instanţei de recurs, în timp ce instanţa de apel verifică nu numai legalitatea, ci şi temeinicia hotărârii atacate.
Deosebit de tribunale şi curţi de apel, în cazul recursului soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-adevăr, regula este casarea cu trimitere şi doar prin excepţie, conform celor prevăzute de art. 314 C. proc. civ., instanţa supremă hotărăşte asupra fondului pricinii, situaţie în care casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite, aşadar, casează cu reţinere. Din coroborarea dispoziţiilor art. 314 cu cele ale art. 315 alin. (1), rezultă că Înalta Curte pronunţă soluţia de casare cu reţinere numai dacă nu este necesară administrarea de noi probe.
În consecinţă, cu deplina respectare a normelor de ordine publică privind competenţa, rezultă că Înalta Curte, în soluţionarea recursurilor cu care a fost învestită, a apreciat că împrejurările de fapt ale cauzei nu se cer a fi lămurite prin probe noi (altele decât cele care au putut fi administrate în recurs, în condiţiile art. 305 C. proc. civ.), astfel încât a decis în sensul casării cu reţinere (excepţia prevăzută de art. 314), iar nu a casării cu trimitere (regula, în cazul recursului dat în competenţa Înaltei Curţi).
Soluţia adoptată de instanţa de recurs sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ. şi opţiunea pentru aplicarea excepţiei prevăzute de această normă, nu poate fi cenzurată de această instanţă învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare, limitată strict la verificarea motivului reglementat prin dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., potrivit celor deja analizate.
În plus, o soluţie de casare cu reţinere (indiferent cărei instanţe îi revine competenţa de soluţionare a recursului - tribunal, curte de apel sau, în excepţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), antrenează rejudecarea apelului, astfel încât, în mod necesar şi în condiţiile prevăzute de lege, după admiterea recursului, ca efect al constatării caracterului fondat al motivului de nelegalitate (art. 304 pct. 9, în cazul de faţă), instanţa de recurs se pronunţă asupra apelului cu respectarea normei de drept neobservate ori cu interpretarea corectă a dispoziţiilor legale aplicate greşit de instanţa de apel (premise ce conduc la reţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 - lipsa temeiului legal sau aplicarea greşită a legii), potrivit dezlegărilor în drept ce decurg din cele arătate pentru admiterea recursului.
Astfel cum rezultă din decizia instanţei de recurs, în speţă, s-a reţinut aplicarea greşită a criteriilor de apreciere a relei-credinţe la înregistrarea unei mărci, astfel cum acest concept juridic este conturat în jurisprudenţa C.J.U.E.
Înalta Curte, conform unei jurisprudenţe constante, analizează criticile de această natură în legătură cu aplicarea criteriilor Curţii de la Luxemburg în evaluarea unei cereri de anulare a înregistrării unei mărci solicitate cu rea-credinţă spre înregistrare, ca fiind critici de nelegalitate, în legătură cu respectarea şi aplicarea unor reguli de drept.
Dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, republicată au acelaşi conţinut cu cele din art. 51 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (C.E.) nr. 40/94 al Consiliului din 20 noiembrie 1993 privind marca comunitară (succedat de Regulamentul C.E. nr. 207/2009 care are dispoziţii identice în art. 52 alin. (1) lit. b) în ce priveşte anularea înregistrării mărcii pentru rea-credinţă); în plus, art. 47 alin. (1) lit. c) transpune în legea naţională dispoziţiile similare ale art. 3.2 lit. d) din Prima Directivă a Consiliului Comunităţilor Europene din 21 decembrie 1988 pentru apropierea legilor referitoare la mărci din Statele Membre nr. 89/104/E.E.C. (ce se regăsesc şi în actuala formă codificată a acesteia - Directiva nr. 2008/95/C.E.).
Aplicarea jurisprudenţei C.J.U.E., pe lângă obligativitatea acesteia decurgând din Tratatul de aderare a României la U.E., înseamnă identificarea şi aplicarea conţinutului conceptual conturat în jurisprudenţa instanţelor Uniunii (Tribunalul de Primă Instanţă al U.E. şi C.J.U.E.) cu referire, în acest caz, la noţiunea autonomă de rea-credinţă a solicitantului la înregistrarea mărcii.
Prin urmare, aceste criterii jurisprudenţiale create de C.J.U.E. în interpretarea Regulamentului mărcilor comunitare (corespondente unor veritabile reguli de drept) sunt operante, pentru identitate de raţiune, şi în privinţa mărcilor naţionale, în vederea aplicării unitare a reglementărilor europene pe întreg teritoriul Uniunii şi, implicit, pentru atingerea finalităţii actelor europene de armonizare a normelor referitoare la mărci.
Se va înlătura ca nefondat şi argumentul decurgând din invocarea jurisprudenţei C.E.D.O. (Cauza Marian Niţă împotriva României din 7 decembrie 2010), întrucât cauza menţionată priveşte condamnarea României pentru încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie (referitoare la securitatea raporturilor juridice şi la durata procedurii) şi ea se înscrie în rândul unor cauze repetitive de condamnare pentru încălcări generate de existenţa în cadrul procedurii penale a recursului în anulare deschis procurorului general împotriva unei hotărâri definitive şi deci, intrate în puterea lucrului judecat, ceea ce reprezenta o gravă atingere noţiunii de proces echitabil; or, situaţia premisă ce a condus la condamnarea României în această Cauză, nu are niciun element comun cu pricina de faţă.
Chiar dacă premisa din cauză privea admiterea unei contestaţii în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. (contestaţie în anulare specială), Înalta Curte apreciază însă că mai relevantă, din acest punct de vedere, este Hotărârea pronunţată de C.E.D.O. în Cauza Mitrea împotriva României din 29 iulie 2008 în cadrul căreia, C.E.D.O. a apreciat că o cale extraordinară de atac (precum contestaţia în anulare), fie ea şi introdusă de una dintre părţile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenta unui “defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.
Tot în aceeaşi cauză, Curtea europeană a stabilit că nu a fost evidenţiată nicio aparenţă de arbitrariu în felul în care instanţele au soluţionat cauza, anterior introducerii căii extraordinare de atac, aparenţă care ar fi putut să justifice redeschiderea procedurilor.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondată contestaţia în anulare, întrucât nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC F.C.S.B. SA împotriva Deciziei nr. 3425 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1118/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1130/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
