ICCJ. Decizia nr. 1190/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1190/2015
Dosar nr. 11047/118/2011
Şedinţa publică din 07 mai 2015
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la Tribunalul Constanţa la 2 martie 2000 şi înregistrată sub nr. 1540/2000, reclamanţii P.V., în nume propriu şi ca mandatar procesual al numiţilor T.M., P.E., D.C. şi P.Ş. (ca moştenitori ai defunctei E.P.), B.I., B.V., B.D., B.M. şi L.M. (ca moştenitori ai defuncţilor E.P. şi A.B.) au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa şi Cooperativa V., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul şi construcţia situate în Municipiul Constanţa, care au aparţinut autorilor lor.
Pe parcursul judecăţii la fond, cadrul procesual al acţiunii a fost modificat, conform precizărilor depuse la termenul din 12 iunie 2000, în sensul că prezenta acţiune a fost îndreptată şi împotriva Statului Român, reprezentat de M.F.P., Consiliului Judeţean - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, Municipiului Constanţa şi Consiliului Local Constanţa.
Prin sentinţa civilă nr. 608 din 11 septembrie 2000, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea şi a obligat pe pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Municipiul Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 294 mp, şi construcţie; a respins acţiunea faţă de Consiliul Judeţean Constanţa, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestei entităţi (statuare necontestată), iar prin Decizia civilă nr. 152/C din 25 aprilie 2001, Curtea de Apel Constanţa a admis apelurile pârâţilor, a desfiinţat hotărârea primei instanţe şi a respins, ca nefondată, acţiunea în revendicare.
Prin Decizia nr. 5015 din 09 iunie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia din apel, a admis apelurile pârâţilor Statul Român prin M.F.P., Consiliului Local Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa şi SCM V. împotriva sentinţei nr. 608/2000 a Tribunalului Constanţa, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă, reţinând că, în speţă, s-a probat titlul autorului - actul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 septembrie 1941, transcris la Grefa Tribunalului Constanţa din 22 septembrie 1941, ca lotul 7 din careul 314, teren compus din 294 mp, situat în prezent în str. P.; că după decesul lui A.B. (intervenit în anul 1945), copiii acestuia, B. (P.) E. şi B.A. au fost dislocaţi, fixându-li-se domiciliu obligatoriu la Sf. Gheorghe/Covasna, în perioada martie 1949 - august 1963; că, în această perioadă, imobilul a fost preluat prin efectul Decretului nr. 111/1951, astfel cum relevă sentinţa nr. 2528/1960 a Judecătoriei Constanţa, recursul formulat de succesorii fostului proprietar fiind admis conform Deciziei civile nr. 464 din 11 iulie 1968 a Tribunalului Judeţean Constanţa, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare a cauzei; că, ulterior, printr-o nouă sentinţă de primă instanţă, din 17 septembrie 1969, bunul este din nou trecut în proprietatea statului în baza aceluiaşi act normativ; că greşit s-a stabilit de către Curtea de Apel Constanţa că reclamanţii nu ar avea calitate procesuală activă, câtă vreme calitatea de succesori legali ai lui B.A. şi B.E. de pe urma numitului B.A. rezultă cu prisosinţă din conţinutul sentinţei civile nr. 3840 din 17 septembrie 1969 a Judecătoriei Constanţa; că, mai mult, manifestarea lor de voinţă, în sensul de a promova recurs împotriva soluţiei pronunţate de Judecătoria Constanţa, denotă acceptarea tacită a succesiunii tatălui lor, act săvârşit în condiţiile art. 689 C. civ. 1865.
De asemenea, s-a reţinut că instanţa de apel a greşit atunci când a negat reclamanţilor calitatea procesuală activă din perspectiva neacceptării succesiunii autorilor lor B.A. şi B. (P.) E., pentru că nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 112/1995 şi ale art. 13 din Legea nr. 18/1991 - prin cererea depusă atestând în conformitate cu legea că acceptă moştenirea celor cărora li s-a preluat abuziv imobilul de către stat; că greşită a fost şi dezlegarea instanţei de apel referitoare la preluarea valabilă a acestui bun imobil de către stat, pentru că atât din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998, cât şi din cea a art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor, ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de autorităţile statului prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate, nu puteau fi incluse decât în sfera celor preluate abuziv; că, nu are vreo relevanţă faptul că sentinţa nr. 3840 din 17 septembrie 1969 a Judecătoriei Constanţa nu a mai fost atacată cu recurs, faţă de contextul social-politic al vremii, şi că nu au fost administrate acele probe menite să ducă la identificarea imobilului în litigiu pentru a se clarifica ulterior care este actuala lui situaţie juridică (în ce măsură sunt sau nu pe acest teren edificate construcţii, dacă acestea sunt vechile construcţii care, potrivit susţinerilor reclamanţilor, au fost preluate de stat ori, dacă, dimpotrivă, pe acest teren există construcţii noi, edificate ulterior preluării).
Dosarul a fost reînregistrat la Tribunalul Constanţa, sub nr. 11.047/118/2011.
Prin încheierea din 02 februarie 2013, tribunalul a stabilit că Statul Român, prin M.F.P., nu are nici o calitate procesuală în cauză. La acelaşi termen, s-a luat act de cererea reclamanţilor de a fi introdus în cauză în calitate de pârât primarul Municipiului Constanţa.
În aceste condiţii, s-a reţinut că în cauză au calitate procesuală pasivă C.L. Constanţa, Municipiul Constanţa, primarul Municipiului Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa şi SCM V.
Întrucât în urma administrării probelor s-a constatat că asupra construcţiilor existente pe terenul menţionat se regăsesc cu titlu de proprietari numiţii I.Ş. şi I.N., cadrul procesual pasiv a fost extins şi asupra acestor persoane, reclamanţii pretinzând de la aceşti pârâţi lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului - teren şi construcţie, care a aparţinut antecesorului lor.
Prin sentinţa civilă nr. 1940 din 18 aprilie 2013, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea faţă de pârâţii Statul Român, prin M.F.P., SCM V. şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acţiunea reclamanţilor P.V., T.M., P.E., D.C., P.Ş., G.L.M., B.V., B.D. şi L.M., prin procurist P.V., formulată în contradictoriu cu pârâţii C.L. Constanţa, Municipiul Constanţa, primarul Municipiului Constanţa, I.Ş. şi I.N.; a obligat pe pârâţii Municipiul Constanţa şi primarul Municipiului Constanţa să propună reclamanţilor acordarea de despăgubiri băneşti, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul - teren, în suprafaţă de 382,5 mp, şi construcţie demolată - situat în Constanţa, jud. Constanţa; a respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata sumei de 50.000.000 lei, cu titlu de daune morale, şi a obligat la cheltuieli de judecată, în sumă de 5.000 lei, pe pârâţii căzuţi în pretenţii, reţinând, în esenţă, următoarele;
Limitele trasate prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte au vizat doar identificarea imobilului şi a actualilor deţinători, precum şi stabilirea situaţiei juridice a acestuia.
Pe baza probei cu înscrisuri administrată în cauză, instanţa de fond a reţinut că după trecerea imobilului în proprietatea statului acesta a fost dat în folosinţa Cooperativei ,,P.’’ Constanţa, care a construit pe teren un atelier de lăcătuşărie; că activul a fost la rândul său preluat de fosta S.C.C.A.V. (societate cooperatistă) în anul 1986, care a deţinut spaţiul comercial în baza contractului de închiriere din 01 decembrie 1986; că, prin Hotărârea nr. 292 din 30 aprilie 1996, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 a respins cererea reclamanţilor de reconstituire a dreptului de proprietate, cu motivarea că terenul este ocupat de construcţii cu caracter definitiv; că o nouă cerere a reclamanţilor, fondată de această dată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, a fost respinsă prin Hotărârea nr. 760 din 23 ianuarie 2000 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, cu motivarea că imobilul-construcţie ce a aparţinut autorului reclamanţilor a fost demolat, iar pe teren Cooperativa V. a construit o hală industrială cu profil tinichigerie; că, prin sentinţa civilă nr. 11.110 din 10 decembrie 2001, Judecătoria Constanţa a constatat, la solicitarea numitului Z.I. şi în favoarea acestuia, un drept de superficie constând în dreptul de proprietate asupra ,,construcţiei complexe’’ (construcţii cu caracter industrial, ateliere metalice tip hală, spaţii birouri şi locuinţă) şi dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 526 mp, aferent construcţiei, hotărâre ce a fost intabulată în Cartea funciară, şi că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2003, numiţii Z.I. şi V. au transmis familiei I.Ş. şi N. dreptul de proprietate asupra construcţiilor.
Prin urmare, a arătat instanţa de fond, dreptul de proprietate asupra terenului aparţine în prezent unităţii administrativ-teritoriale, ca domeniu privat al Municipiului Constanţa, fiind în folosinţa familiei I., cumpărătorii imobilului menţionat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2003. Cu privire la construcţie, a arătat judecătorul fondului că aceasta nu este aceea ce a aparţinut autorilor reclamanţilor, ci cea edificată iniţial de S.C.C.A.V. şi extinsă de numiţii Z. (potrivit considerentelor sentinţei civile nr. 11.110 din 10 decembrie 2001 - fila 192, dos. tribunal.
Cu privire la regimul juridic al imobilului în litigiu, tribunalul a arătat că, potrivit adresei din 23 februarie 2012 (fila 8, vol. II Dosar civil nr. 11047/118/2011) emisă de S.P.I.T.V.B.L. Constanţa, în registrul fiscal al imobilului situat în str. M.C., în perioada anilor 1955-1957, a figurat A.B. cu o suprafaţă de teren de 294 mp, şi construcţii. Pentru anii 1958-1961 apare menţionat B.A., în dreptul imobilului apărând menţiunea „trecut I.L.L. 1963”. În prezent, imobilul apare în proprietatea numiţilor I.Ş. şi N., care l-au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 februarie 2003 de la Z.I. şi V., care la rândul lor l-au dobândit în baza sentinţei civile nr. 11.110 din 10 decembrie 2001, pronunţată de Judecătoria Constanţa.
De asemenea, potrivit concluziilor raportului de expertiză imobiliară, (filele 18 şi urm., vol. II), precum şi ale expertului topograf rezultă că întreaga suprafaţă de teren ce a aparţinut autorilor reclamanţilor este „ocupată” în prezent de suprafaţa de teren deţinută de familia I., de 526 mp, conform actelor, şi 504,68 mp, conform măsurătorilor.
Cu privire la incidenţa art. 480-481 C. civ., instanţa de fond a stabilit că ea nu ridică probleme din moment ce acţiunea în revendicare a fost înregistrată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind posibilă compararea titlurilor; că în acest proces se pune problema comparării dreptului de proprietate al proprietarilor iniţiali cu dreptul de superficie al unor dobânditori ulteriori, care se prevalează, în egală măsură, de buna lor credinţă, chiar dacă nu au obţinut recunoaşterea dreptului lor în contradictoriu cu adevăraţii proprietari ai imobilului.
În cauză, pârâţii I. au făcut dovada dobândirii construcţiei prin contractul de vânzare-cumpărare de la un vânzător care îşi obţinuse titlul prin hotărâre judecătorească. La naşterea dreptului de folosinţă pârâţii I. au avut acordul proprietarului terenului, respectiv, Municipiului Constanţa. În aceste condiţii, nu se poate aprecia că existenţa acordului dat de stat nu ar avea nici o relevanţă juridică, pe motiv că terenul a fost preluat abuziv, iar într-o eventuală comparare de titluri dreptul reclamanţilor ar triumfa în mod neechivoc. Fiind consacrat şi recunoscut în instanţă prin hotărâre judecătorească irevocabilă, contractul în discuţie poate fi opus cu succes reclamanţilor, având valoarea afirmată de pârâţi în raport de proprietarii terenului cu privire la efectele instituirii dreptului de superficie asupra terenului aferent construcţiilor.
Reclamanţii nu se pot apăra invocând inopozabilitatea convenţiei prin care li s-a atribuit pârâţilor folosinţa terenului de sub construcţii, câtă vreme această convenţie nu a fost anulată pe considerentul bunei credinţe a dobânditorului construcţiilor. Este suficient că pretinsul acord provine de la proprietarul terenului la acel moment, unitatea administrativ teritorială încheind convenţia de superficie cu dobânditorul construcţiei ca deţinător aparent al suprafeţei în litigiu.
S-a conchis, că pârâţii I. sunt dobânditori de bună-credinţă ai imobilului în litigiu, iar actul de proprietate al acestora nu poate fi înlăturat, de plano, prin compararea titlurilor, ca simplă ipoteză de probaţiune a revendicării.
Cu referire la buna credinţă, instanţa de fond a trimis la jurisprudenţa C.E.D.O., care a apreciat constant că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credinţă constituit printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, este protejat prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate astfel încât, „persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri’’ (în acest sens cauza Pincova şi Pinc contra Republica Cehă nr. 365/1997, C.E.D.H. 2002 - VIII ; cauza Raicu contra România, hot. din 19 octombrie 2006).
În egală măsură şi reclamanţii justifică un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar privarea de drept a acestora, combinată cu absenţa totală a indemnizaţiei, este contrară art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., (Stoian şi alţii contra România, nr. 57001/2000 din 21 iulie 2005; Păduraru contra România, nr. 63252/2000 din 1 decembrie 2005; Porţeanu contra România, nr. 4596/03 din 16 februarie 2006).
S-a conchis, că, în condiţiile în care restituirea în natură a construcţiei dobândite de pârâţi cu bună credinţă nu mai este posibilă, reclamanţii sunt privaţi de dreptul lor de proprietate asupra acestui imobil, iar pentru acoperirea prejudiciului suferit reclamanţii sunt îndreptăţiţi să obţină valoarea de circulaţie a imobilului înstrăinat de stat, singura modalitate de reparaţie de care aceştia pot însă beneficia fiind aceea instituită prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la daune morale, apreciindu-se că împrejurarea că reclamanţilor nu li s-a oferit satisfacţie echitabilă într-un termen rezonabil a fost determinată de parcurgerea întregii faze judiciare, pe de o parte, iar pe de altă parte, că aceştia nu au făcut dovada unor eventuale prejudicii morale suferite.
Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin Decizia nr. 115/C din 22 decembrie 2014, a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi şi intimaţi P.V. şi P.E., D.C., P.Ş., G.L., B.V., B.D., L.M. şi T.M., prin procurist P.V., împotriva sentinţei civile nr. 1940 din 18 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosar nr. 11047/118/2011; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea în revendicare formulată, în contradictoriu cu pârâţii C.L. Constanţa, Municipiul Constanţa, I.Ş. şi I.N.; a obligat pe pârâţii menţionaţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul de 190,06 mp, situat în Municipiul Constanţa, astfel cum a fost identificat prin expertiza topografică efectuată de exp. Iordache I. între notaţiile 1-2-3-11-1, reprezentând curte şi terenul aferent halei atelier C2; a respins, ca nefondată, acţiunea, în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi, pentru suprafaţa de teren de 103,94 mp, afectată de construcţia C3 (identificată cu culoare galbenă şi verde, în expertiza judiciară imobiliară efectuată de expert A.N.), precum şi pentru construcţia cu două camere şi hol, identificată cu culoare galbenă în aceeaşi expertiză judiciară imobiliară; a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii apelate cât priveşte calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin M.F.P., S.C.M.V. şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, precum şi respingerea daunelor morale; a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii reclamanţi şi intimaţi P.V. şi P.E., D.C., P.Ş., G.L., B.V., B.D., L.M. şi T.M., prin procurist P.V., împotriva încheierii din 11 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosar nr. 11047/118/2011; a respins, ca nefondat, apelul civil formulat de apelanţii pârâţi şi intimaţi C.L. Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar, împotriva aceleiaşi sentinţe, şi a obligat pe pârâţii Municipiul Constanţa şi C.L. Constanţa la 6.000 lei cheltuieli de judecată, către reclamanţi (onorarii expert şi avocat), conform art. 276 C. proc. civ., reţinând, în esenţă, următoarele;
Reclamanţii au promovat la 2 martie 2000, aşadar, mai înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare clasică privind restituirea imobilului - teren în suprafaţă de 294 mp, şi construcţie - situat în Municipiul Constanţa, care a aparţinut autorului comun, B.A., decedat în anul 1945 şi ulterior moştenitorilor săi, B.A. şi B. (P.) E.
Problema calităţii procesuale a reclamanţilor, atât din perspectiva raportării lor succesorale la fostul titular al dreptului de proprietate, cât şi a îndrituirii lor la confirmarea dreptului real, a fost tranşată cu putere de lucru judecat odată cu pronunţarea Deciziei nr. 5015 din 09 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care s-a dispus casarea Deciziei nr. 152/C din 25 aprilie 2001 a Curţii de Apel Constanţa (pct. I din motivare).
Fiind aşadar constatate irevocabil atât calitatea procesuală activă a reclamanţilor, ca succesori legali ai autorului comun A.B., ce a dobândit, prin actul de vânzare autentificat din 22 septembrie 1941 la Tribunalul Jud. Constanţa, terenul în suprafaţă de 294 mp, (lot 7 din careul 314), preluat, conform hotărârilor judecătoreşti menţionate, prin efectul Decretului nr. 111/1951, ca teren construit, apelul formulat de pârâţi - pe unicul argument al dubiului asupra titlului şi implicit asupra calităţii reclamanţilor - a fost apreciat ca nefondat.
În ceea ce priveşte apelul reclamanţilor, Curtea a reţinut că acesta este întemeiat.
Astfel, sesizat fiind cu o cerere fondată pe dreptul comun - care a fost suspendată timp de 10 ani pentru a se verifica îndeplinirea cu prioritate a procedurilor prevăzute prin Legea nr. 10/2001 - tribunalul urma a analiza prin comparare de titluri dacă asupra imobilului (teren şi construcţie) există drepturi de proprietate oponente, care drept real este mai bine caracterizat şi dacă, în ipoteza analizată, inclusiv prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, pronunţată în recurs în interesul legii ,,pârâtul din acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei’’ - cum ar fi, spre exemplu, o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul.
S-a reţinut, că această analiză nu a fost finalizată în acest caz, întrucât instanţa de fond, soluţionând cauza în raport de procedura specială a Legii 10/2001, a obligat pârâţii să propună reclamanţilor acordarea de despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, nesocotind principiul disponibilităţii în materie civilă şi înlăturând temeiul de drept pe care s-a fundamentat acţiunea; că prima instanţă a pronunţat o hotărâre care a vizat o suprafaţă de 382,50 mp, în condiţiile în care terenul cumpărat de A.B. în 1941 şi preluat de stat, conform Decretului nr. 111/1951, măsura doar 294 mp; că a constatat că vechea locuinţă a fost demolată, fără a da valoare juridică înscrisurilor contradictorii regăsite la dosar şi fără a observa concluziile expertizei tehnice imobiliare, care nu a confirmat fără dubiu, prin măsurătorile şi evaluările efectuate, această susţinere a autodemolării; că nu a avut în vedere că acţiunea formulată de reclamantul Z.I. împotriva Municipiului Constanţa, prin primar, şi C.L. Constanţa a fost depusă la 3 septembrie 2001, deci după promovarea prezentei acţiuni în revendicare, hotărârea judecătorească de recunoaştere în favoarea acestuia a dreptului de superficie fiind pronunţată de Judecătoria Constanţa la 10 decembrie 2001, când acţiunea în revendicare se afla deja pe rolul instanţei supreme, şi că, în compararea de titluri, superficiarul nu putea opune dreptul său foştilor proprietari şi pentru suprafaţa ocupată de construcţii cu caracter provizoriu, ci cel mult pentru terenul afectat de construcţii definitive, noi, edificate cu autorizaţie de construire.
Pornind de la aceste premise, în apel, s-a avut în vedere că preluarea abuzivă a imobilului (stabilită irevocabil prin decizia de casare) confirmă dreptul valabil al fostului proprietar şi îndreptăţirea sa de a obţine, în viziunea art. 480 C. civ. 1865, lăsarea în deplină proprietate şi posesie a acestui bun către titularii de drept. Prin urmare, reclamanţii nu au avut doar o speranţă legitimă în recunoaşterea unui vechi drept de proprietate, ci chiar un ,,bun’’ în înţelesul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Retrocedarea acestui imobil - asupra căruia dreptul de proprietate era indiscutabil - nu putea fi negată din cauza recunoaşterii ulterioare a unui drept de superficie, care nu s-a bazat pe vreun acord al proprietarilor de drept şi care a fost constituit după promovarea prezentei acţiuni în revendicare. O atare situaţie echivalează cu o ingerinţă în dreptul de proprietate al apelanţilor reclamanţi, hotărârea judecătorească de recunoaştere a superficiei nefiindu-le opozabilă, iar dobândirea acestui drept a fost cerută de numitul Z.I., administratorul C.M.M. T.C.S. Constanţa - persoană juridică creată prin reorganizarea fostei entităţi cooperatiste care deţinuse imobilul în baza unui contract de închiriere încheiat cu autorităţile publice locale la 1 decembrie 1986.
Din această perspectivă, compararea făcută de judecătorul fondului, între dreptul de proprietate al moştenitorilor lui B.A. (exhibat prin titlul de proprietate din 1941) şi dreptul de superficie constituit în decembrie 2001 lui Z.I. (şi transferat prin act de vânzare-cumpărare în februarie 2003 pârâţilor I.), s-a apreciat că nu răspunde exigenţelor art. 480 C. civ., cel puţin pentru suprafeţele regăsite sub construcţiile cu caracter provizoriu, şi că reaua credinţă a numitului Z.I., iar nu buna lui credinţă în aproprierea bunului, cum susţine instanţa de fond, rezultă în egală măsură din faptul că Z.I. cunoştea situaţia faptică şi juridică a acestui imobil, fiind semnatarul contractului de închiriere dintre S.C.C.A.V. şi C.M.M. Total Confecţii şi Servicii, încheiat la 13 decembrie 1994, pentru acest imobil (filele 82-83, dos. Înaltei Curții de Casație și Justiție).
Terenul de 294 mp, menţionat în titlul de proprietate al autorului apelanţilor reclamanţi, a fost identificat prin expertiză topografică judiciară (expert I.I.) ca fiind delimitat de notaţiile 1-2-3-11-1 (fila 203, vol. II tribunal), ca parte integrantă a unei suprafeţe mai mari, de 504 mp, care a făcut obiectul tranzacţiei între vânzătorul Z.I. şi pârâţii cumpărători I.Ş. şi I.N.
În raport de probatoriul administrat în cauză, pentru considerentele expuse în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a concluzionat că acest teren de 294 mp, a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul român fără un titlu valabil, întrucât, deşi aparent statul şi-a apropriat bunul în temeiul Decretului nr. 111/1951, imobilul în litigiu nu putea fi considerat a fi ,,părăsit’’ ,,abandonat’’, de titularii dreptului de proprietate, conform art. 1 lit. d) din acel act normativ, câtă vreme aceştia fuseseră supuşi unor măsuri represive de înseşi autorităţile comuniste, impunându-li-se domiciliu forţat într-o altă zonă a ţării (fila 308, vol. II tribunal); că, pe terenul astfel identificat, a fost permisă de către autorităţi edificarea de construcţii noi cu caracter definitiv ori provizoriu, destinate activităţii comerciale, construcţii care au ocupat cea mai mare parte a suprafeţei aferente proprietăţii revendicate, şi că din vechiul imobil, parţial demolat, mai există părţi componente, alipite, cu amenajări minime efectuate de-a lungul vremii, construcţiei recent ridicate, în perioada 1994-1997.
Dacă însă reaua-credinţă a statului şi a persoanei fizice Z.I. a fost în acest caz dovedită, cu privire la pârâţii I.Ş. şi I.N. nu s-a probat aceeaşi situaţie. Apelanţii reclamanţi nu au procedat la notarea litigiului în cartea funciară şi, în genere, la orice act de publicitate în legătură cu revendicarea acestui imobil, spre a se face opozabil litigiul oricărui subdobânditor al bunului, după cum nici nu au cerut constatarea, în instanţă, a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Z.I. şi pârâţii I.
Este real că în cadrul unei acţiuni în revendicare în procedura de drept comun nu este necesară anularea titlului pârâtului spre a se putea evalua în comparaţie titlul mai bine caracterizat, totuşi, în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, atât procedura de drept comun, cât şi legea specială operează cu distincţiile cuvenite respectării noilor drepturi născute cu bună-credinţă asupra unor asemenea bunuri. De altfel, C.E.D.O., în jurisprudenţa sa, a arătat că îndreptarea situaţiilor care au generat, sub un alt regim, încălcarea dreptului de proprietate nu trebuie să creeze în prezent noi nedreptăţi.
În speţă, imobilul pentru care a fost promovată acţiunea fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. 1865 avea deschisă carte funciară în anul 2002, după cum reiese din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2003 şi din extrasul de C.F. (fila 82, dos. tribunal), iar la data înstrăinării construcţiei casă de locuit (C3), nici o menţiune privitoare la derularea unui proces în legătură cu ea nu era menţionat în evidenţele cadastrale.
În aceste condiţii, lipsa oricărui demers de constatare a nulităţii titlului pârâţilor I., combinat cu absenţa procedurilor de publicitate referitoare la situaţia litigioasă a bunului şi cu menţiunile din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2003, din care rezultă că pârâta I.N. a efectuat propriile cercetări în legătură cu situaţia bunului imobil cumpărat, neregăsind menţiuni legate de sarcini sau procese, creează în favoarea terţilor subdobânditori un drept de proprietate opozabil reclamanţilor cât priveşte construcţia C3 - identificată prin expertiza A.N. - pârâţii I. având în acest caz, la rândul lor, un,,bun’’ care se bucură de protecţia conferită prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Concluzionând, instanţa de apel a reţinut că va respinge cererea de revendicare formulată de reclamanţii apelanţi pentru această parte a imobilului, respectiv, construcţia C3 şi terenul aferent acestei construcţii; că pentru partea de imobil ce nu a putut fi retrocedată în prezenta acţiune în revendicare apelanţii reclamanţi urmează a primi măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale, având în vedere că au depus notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Constanţa din 14 august 2001; că, în acest mod, se va asigura justul echilibru în ce priveşte valorificarea drepturilor invocate de reclamanţi şi cele dobândite de terţii cumpărători asupra corpului de construcţie C3; că imobilul construcţie cumpărat de pârâţii I. împreună cu terenul aferent are deschidere la drumul public, nefiind necesară asigurarea servituţii de trecere, aceste din urmă părţi având la alegere acţiuni personale de desocotire cu vânzătorul bunului; că, în egală măsură, restituirea terenului de sub construcţie ar eluda regimul juridic al construcţiei definitive edificate pe acesta, apelanţii reclamanţi fiind însă îndreptăţiţi să rezolve această situaţie în procedura legii speciale, şi că va face însă obiect al retrocedării în procedura de drept comun terenul în suprafaţă de 190,06 mp, situat în Municipiul Constanţa, astfel cum a fost identificat prin expertiza topografică efectuată de exp. I.I. între notaţiile 1-2-3-11-1, reprezentând curte (49,28 mp,) şi teren aferent halei atelier C2 (de 140,78 mp,conform exp. A.N. - fila 5, vol. II apel).
Afectarea acestei părţi din terenul ce a aparţinut autorilor reclamanţilor apelanţi cu construcţii provizorii, destinate susţinerii activităţilor comerciale derulate de societăţile pârâţilor I. (filele 177-193, vol. I apel) şi pentru care nu au fost prezentate autorizaţii de construire, nu constituie un impediment în ceea ce priveşte restituirea bunului către adevăraţii proprietari, terţii menţionaţi având doar în folosinţă terenul ce aparţine domeniului privat al Municipiului Constanţa şi neputând opune vreun drept de proprietate titularilor dreptului real (ca în cazul construcţiei C3).
În ceea ce priveşte soluţia de respingere a daunelor morale, s-a apreciat că ea urmează a fi menţinută, întrucât procedura de drept comun a revendicării deschide şi în această materie calea legală a reparării prejudiciului material.
A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţi împotriva încheierii din 11 aprilie 2013 a Tribunalului Constanţa, cu motivarea că nicio statuare cu caracter interlocutoriu nu a făcut obiect de critică distinctă în etapa apelului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii C.L. Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar, primarul Municipiului Constanţa, reclamanţii P.V. şi B.D.V., B.V., D.C., G.L.M., L.M., P.E., P.Ş., T.M., toţi prin mandatar P.V., şi pârâţii I.N. şi I.Ş..
Prin recursul lor, pârâţii primarul Municipiului Constanţa, C.L. Constanţa şi Municipiul Constanţa au arătat că solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate cu consecinţa,în principal, a respingerii cererii de restituire în natură a suprafeţei de teren de 190,06 mp, reprezentând curte şi teren aferent halei C2, şi, în subsidiar, acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a menţinerii soluţiei de respingere a restituirii suprafeţei de teren de 103,94 mp, afectată de construcţia C3 şi construcţia cu două camere şi hol, obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea acţiunii deduse judecaţii, şi menţinerea hotărârii în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind plata daunelor morale, pentru cele ce succed;
Urmare a trecerii imobilului în proprietatea statului, acesta a fost dat în folosinţă Cooperativei P. Constanţa, care a construit un atelier de lăcătușerie, atelier preluat în anul 1986 de S.C.C.A.V., care deţinea spaţiul în baza contractului de închiriere nr. 199/1986.
Începând cu anul 1994, imobilul a fost închiriat către C.M.M., C.T.C. şi, ca urmare a unui protocol încheiat de R.A.E.D.P.P. Constanţa, imobilul construcţie a fost radiat ca efect al autodemolării.
Prin sentinţa civilă nr. 11.110 din 10 decembrie 2001, Judecătoria Constanţa a constatat în favoarea numitului Z.I. un drept de superficie constând în dreptul de proprietate asupra construcţiei şi de folosinţă a terenului în suprafaţă de 526 mp, aferent construcţiei.
Prin contractul de vânzare cumpărare din 2003, Z.I. şi V. au înstrăinat familiei I. dreptul de proprietate asupra construcţiilor.
Faţă de cele arătate, s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a dispus obligarea pârâţilor C.L. Constanta, Municipiul Constanta, I.Ş. şi I.N. la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului în suprafaţa de 190.06 mp, reprezentând curte şi teren aferent halei C2, întrucât, prin sentinţa civilă nr. 11.110/2001, Judecătoria Constanţa a constatat, la solicitarea numitului Z.I. şi în favoarea acestuia, un drept de superficie constând în dreptul de proprietate asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 526 mp, aferent construcţiei, sentinţa fiind intabulata în Cartea Funciara.
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 2003, numiţii Z.I. şi V. au transmis pârâţilor I.Ş. şi I.N. dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi dreptul de folosinţa asupra terenului.
Pârâţii I. sunt dobânditori de bună credinţă ai imobilului în litigiu, iar actul acestora de proprietate nu poate fi înlăturat prin simpla comparare a titlurilor. Aceştia au făcut dovada dobândirii construcţiei de la un vânzător care şi-a obţinut titlul prin sentinţă judecătorească.
Intr-adevăr, prin imposibilitatea restituirii în natura a construcţiei, reclamanţii sunt privaţi de dreptul de proprietate asupra imobilului, însa sunt îndreptăţiţi să obțină valoarea de circulaţie a acestuia, singura modalitate fiind aceea prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Buna credinţă a dobânditorilor coroborată cu absenţa procedurii de publicitate imobiliară referitoare la situaţia litigioasă a bunului impunea soluţia de respingere a acţiunii pentru întreaga suprafaţă de teren revendicată.
Prin recursul lor, reclamanţii, după ce au expus situaţia de fapt şi istoricul cauzei, indicând art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, au arătat următoarele;
Decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi, respectiv, aplicarea greşită a legii, şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Primul motiv de recurs vizează încălcarea de către instanţa de apel a dreptului reclamanţilor la apărare.
Astfel, la termenul de judecată din data de 15 decembrie 2014, apărătorul reclamanţilor, avocat M.S., a formulat o cerere solicitând apelarea cauzei la sfârşitul şedinţei de judecată, respectiv, amânarea judecăţii cauzei în cazul în care nu va putea ajunge la instanţă, întrucât a avut de susţinut o cauză în faţa Judecătoriei Mangalia.
Instanţa de apel nu a soluţionat această cerere, pe care nu a admis-o, dar nici nu a respins-o în mod explicit şi motivat, reţinând doar că apelantul-reclamant P.V., care este şi mandatarul celorlalţi apelanţi-reclamanţi, a învederat că poate susţine motivele de apel în cazul respingerii cererii avocatului (şi nu în caz de neprezentare, cum greşit s-a menţionat).
Or, prin respingerea implicită a acestei cereri reclamanţii au fost lipsiţi de dreptul la apărare tocmai la termenul dezbaterilor asupra fondului apelurilor, având în vedere complexitatea cauzei aflată în rejudecare în apel, vârsta de 91 de ani a mandatarului P.V., precum şi lipsa pregătirii sale juridice (motiv pentru care au angajat avocat).
Au concluzionat, că, procedând astfel, instanţa de apel nu a respectat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind încălcat principiul respectării dreptului la apărare, precum şi principiul contradictorialității, întrucât mandatarul lor nu a fost în măsură să răspundă susţinerilor apelanţilor-pârâţi.
Un al doilea motiv de recurs, s-a arătat că privește motivele contradictorii ale deciziei, în sensul că instanţa de apel a arătat că, în compararea de titluri, superficiarul nu putea opune dreptul său foştilor proprietari şi pentru suprafaţa ocupată de construcţii cu caracter provizoriu, ci cel mult pentru terenul afectat de construcţii cu caracter definitiv, noi, edificate cu autorizaţie de construire.
Or, aceasta vine în contradicţie cu soluţia de respingere în parte a acţiunii, cât timp pârâţii nu au putut proba că locuinţa cu două camere şi hol, şi construcţia C3 sunt construcţii noi edificate cu autorizaţie de construire.
Astfel, chiar curtea a reţinut că şi expert A.N. a ajuns la concluzia menţinerii şi amenajării unei părţi din vechea clădire având în vedere că vechea locuinţă, cu două camera cu suprafeţele utile de 12,60 mp, 8,70 mp, şi un hol de 12,63 mp, se regăseşte în actuala structură constructivă. Anexa 4 la raport nu reprezintă edificii noi, ci părţi component ale vechii clădiri alipite, cu amenajări minime, construcţiei recente. Totodată, curtea a reţinut şi că experta a arătat că nu există autorizaţie de construire pentru corpurile de construcţie identificate la data deplasării în vederea măsurătorilor.
Prin urmare, curtea a pronunţat o soluţie greşită care vine în contradicţie cu însăşi motivarea sa.
De asemenea, reclamanţii au mai arătat că instanţa de apel a reţinut că preluarea abuzivă a imobilului confirmă dreptul valabil al fostului proprietar, precum şi îndreptăţirea sa de a obţine retrocedarea, care nu poate fi negată din cauza recunoaşterii ulterioare a unui drept de superficie care nu s-a bazat pe acordul proprietarilor de drept.
Aceste motivări sunt în contradicţie cu soluţia de respingere a acţiunii pentru partea de teren afectată de construcţiile definitive şi chiar dacă s-ar recunoaşte un drept de superficie pârâţilor I., terenul ar trebui restituit în proprietate reclamanţilor, niciuna din susţinerile curţii nejustificând rămânerea dreptului de proprietate în patrimoniul municipiului.
S-a invocat şi aplicarea greşită a legii având în vedere că prin compararea de titluri s-a ajuns la concluzia că pârâţii I. au şi ei, la rândul lor, un "bun" care se bucură de protecţia conferită prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.
Or, pârâţii I. nu pot prezenta ca titlu de proprietate pentru cele doua clădiri decât contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Z.I. în anul 2003, imobile pentru care nu există autorizaţie de construire, astfel că ei au cumpărat pe riscul lor imobile cu o situaţie juridică incertă, a căror demolare poate fi dispusă oricând chiar de autorităţi, ceea ce pune sub semnul întrebării buna lor credinţă, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu este legal să se acorde preferinţă unui drept născut prin încălcarea legii (ridicarea unor construcţii fără autorizaţiile cerute de lege) în detrimentul dreptului adevăratului proprietar.
Curtea de Apel a invocat şi motive străine de natura pricinii, respectiv, a reţinut crearea unui drept de proprietate opozabil dreptului adevăratului proprietar prin simpla prezumare a bunei credinţe la momentul dobândirii imobilului. Or, în materia proprietăţii imobiliare nu există instituţia prescripţiei achizitive instantanee (ca în materia bunurilor mobile). În ceea ce priveşte bunurile imobile, buna credinţă produce efecte juridice numai în prescripţia achizitivă de scurtă durată şi numai după trecerea perioadei cerute de lege pentru a uzucapa în condiţiile existenţei unui just titlu.
S-a concluzionat, că, deşi instanţa a reţinut corect că este învestită cu judecarea unei acţiuni în revendicare imobiliară, aceasta a invocat motive străine de natura pricinii pentru a respinge parţial acţiunea cu privire la o parte din imobil, considerând că simpla bună credinţă existentă la momentul dobândirii imobilului produce efecte juridice cu privire la opozabilitatea şi prevalenţa titlului terţului dobânditor faţă de titlul adevăratului proprietar, şi că, invocarea existenţei bunei credinţe la momentul dobândirii imobilului de către pârâţi pentru a paraliza acţiunea în revendicare promovată de adevăraţii proprietari, constituie o gravă încălcare a legii, iar soluţia pronunţată în acest sens este lipsită de temei legal.
S-a mai arătat, că în aprecierea bunei credinţe a pârâţilor I. s-a produs o aplicare greşită a legii, deoarece buna credinţă se prezumă numai atâta timp cât terţii cumpărători au făcut toate demersurile obişnuite pentru a cunoaşte adevărata situaţie juridică a imobilului cumpărat.
În caz contrar, cumpărătorii îşi asumă riscul dobândirii unui imobil cu o situaţie juridică incertă, nemaiputând invoca buna credinţă.
În speţă, pârâţii I. au acceptat să cumpere un imobil pentru care nu există autorizaţie de construire şi a cărui demolare poate fi dispusă oricând. În acelaşi timp, s-a arătat că pârâţii I. nu s-au interesat deloc de existenţa vreunei notificări depuse în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în str. P.
Curtea a apreciat că lipsa notării litigiului în cartea funciară a făcut ca pârâţii I. să nu aibă cunoştinţă de vreun litigiu privitor la imobilul în litigiu şi, ca urmare, să fie de bună credinţă la cumpărarea sa. Totuşi, pârâţii puteau afla despre notificarea depusă de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001, prin care aceştia cereau restituirea imobilului situat în str. P., dacă s-ar fi adresat Primăriei Municipiului Constanţa, cu atât mai mult cu cât ştiau că terenul aferent construcţiilor cumpărate se afla în patrimoniul acesteia.
Dacă ar fi efectuat aceste demersuri, pârâţii ar fi aflat cu siguranţă situaţia juridică reală a imobilului şi ar fi hotărât în cunoştinţă de cauză.
Întrucât pârâţii I. nu au făcut demersurile pentru a se asigura că bunul cumpărat nu are probleme de ordin juridic, ei nu mai pot invoca buna credinţă pentru apărarea drepturilor lor.
De asemenea, s-a arătat că instanţa de apel nu a respectat pe deplin dispoziţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cuprinse în decizia de casare, care sunt obligatorii, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, s-a arătat că, deşi desfiinţarea sentinţei civile pronunţată în primul ciclu procesual are ca motivaţie numai identificarea terenului pe care reclamanţii îl solicită şi clarificarea actualei lui situaţii juridice (dacă pe teren sunt edificate construcţii, dacă acestea sunt vechile construcţii preluate de stat sau sunt construcţii noi, edificate ulterior preluării de către stat), nici tribunalul şi nici curtea de apel nu au insistat pentru stabilirea cu exactitate a suprafeţei terenului avut în proprietate de autorii reclamanţilor şi a situaţiei clădirilor, astfel că s-a ajuns la restituirea unei părţi mai mici de teren decât întreaga curte din str. P., conform vechilor planuri cadastrale.
Mai mult, curtea nici nu a luat în considerare, ca probe, înscrisurile din care rezultă cu claritate că terenul a avut o suprafaţă mai mare decât cea de 294 mp, aceasta fiind doar suprafaţa curţii (teren liber rămas după ce bunicul reclamanţilor a construit locuinţa). În realitate, loturile vândute în zonă au avut toate lăţimea de 14 m şi lungimea de 28 m, rezultând o suprafaţă de 392 mp.
În acest sens, s-a arătat că au fost ignorate adresa Confort Urban din 4 noiembrie 1994, raportul imobilului R.A.E.D.P.P. din 31 decembrie 2006 (fila 147, Dosar nr. 2016/2001), planul cadastral al Municipiul Constanţa scara 1:500, eliberat de Direcţia Patrimoniu, etc.
Cu privire la construcţia demolată, s-a arătat că în primul raport de expertiză tehnică imobiliară întocmit de A.N. se precizează că expertul nu-şi însuşeşte formularea de construcţie demolată atât timp cât din planul cadastral anexat la raport rezultă că exista un corp de clădire cu destinaţia de locuinţă; că pe terenul administrat sau deţinut în folosinţă conform legii nu se puteau realiza construcţii fără autorizaţie de construire, iar autorizaţia pentru construcţii definitive se acorda numai proprietarului terenului; că obiectivul expertizei topo a fost de a identifica suprafaţa de 290 mp, teren, care s-a aflat în proprietatea autorilor reclamanţilor, urmând ca expertul să stabilească suprafaţa lotului, şi că pentru a se conforma dispoziţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date prin decizia de casare, reclamanţii au solicitat, potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ., efectuarea unui supliment de expertiză cu suprapunerea vechiului imobil peste cel actual, luând în considerare toate înscrisurile relevante.
S-a mai arătat, că o altă situaţie de încălcare a legii este aceea că s-a respins capătul de cerere referitor la daunele morale, întrucât nu există nici o justificare pentru a respinge cererea privind acordarea daunelor morale provocate de încălcarea unui drept fundamental, iar într-o speţă similară aceeaşi instanţă a dispus acordarea de daune morale, şi că, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, acestea trebuie acordate pentru toate fazele procesuale.
Prin recursul lor, pârâţii I.N. şi I.Ş., indicând art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., au arătat următoarele;
Soluţia pronunţată în apel este nelegală, motiv pentru care se impune modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii în întregime a cererii în revendicare promovată împotriva recurenţilor pârâţi I.Ş. şi I.N.
Așa cum reiese din documentele existente la dosarul cauzei, bunul imobil revendicat a aparţinut în trecut autorilor reclamanţilor, iar la momentul introducerii cererii de chemare în judecată dreptul eventual asupra bunului imobil revendicat se afla în coproprietatea următoarelor persoane, moştenitori ai autorilor iniţiali: P.V., T.M., P.E., D.C., P.Ş. (moştenitori ai E.P.), B.V., B.M., L.M., B.D.V. şi B.I.
Calitatea de moştenitori a persoanelor sus-enumerate a fost confirmată cu titlu irevocabil în baza actelor de stare civilă şi a certificatelor de moştenitor, chiar de Înalta Curte, în primul ciclu procesual.
O atare situaţie presupunea faptul că acţiunea în revendicare nu putea fi introdusă în cauza decât respectând regula unanimităţii prin manifestarea de voinţa a tuturor persoanelor indicate mai sus şi, cu toate acestea, cererea nu a fost formulata de toţi moştenitorii coproprietari.
Astfel, cererea de chemare în judecată a fost formulată de P.V., care este singurul coproprietar care şi-a manifestat voinţa în sensul emiterii acestui act de dispoziţie. P.V. a arătat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, că manifestarea sa de voinţă este făcută în nume propriu şi în calitate de reprezentant al celorlalţi coproprietari. Verificând actele dosarului, se observa faptul că la pag. 89-93 din dosarul de fond din primul ciclu procesual, Dosar nr. 1540/2000 al Tribunalului Constanţa, se regăsesc procurile date în formă autentică şi care atestă calitatea de mandatar a lui P.V. pentru T.M., P.E., D.C., P.Ş. (moştenitori ai E.P.), B.V., B.M., L.M. şi B.D., şi că nu există un mandat acordat lui P.V. de către coproprietarul B.I. - şi el moştenitor al proprietarilor iniţiali.
Aceasta situaţie dovedeşte faptul ca B.I. nu şi-a manifestat acordul în sensul formulării cererii în revendicare pentru imobilul în discuţie.
În această situaţie, întrucât s-a încălcat regula unanimităţii, soluţia legală ar fi fost aceea a respingerii cererii de chemare în judecată, întrucât aceasta este un act de dispoziţie care nu cuprinde manifestarea de voinţa a tuturor coproprietarilor.
În privinţa chestiunii antamate la acest punct, pârâţii au mai susţinut că practica şi doctrina întemeiate pe vechile dispoziţii ale legislaţiei civile române au fost o lungă perioada de timp constante în sensul celor arătate, şi că, după pronunţarea soluţiei C.E.D.O. în cauza Lupaş s.a. c. României, practica în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunilor în revendicare, în care nu este respectată regula unanimităţii, a fost nuanţată.
Astfel, în cauza Descariu s.a. c. România, C.E.D.O. s-a pronunţat în acelaşi sens, respectiv, că, în raport de menţiunea instanţei de recurs şi jurisprudența constantă a instanţelor române care aplicau la data faptelor în mod strict principiul unanimităţii, reclamanţii se puteau aştepta ca acesta să fie aplicat unei acţiuni în revendicare introduse de ei. În consecinţă, Curtea a analizat eficacitatea unei astfel de acţiuni în cauza concretă, pentru a vedea dacă reclamanţii erau exoneraţi de a o exercita anterior sesizării C.E.D.O.
Astfel, Curtea a avut în vedere două criterii: 1) reclamanţii nu întâmpinau nicio dificultate în a-i identifica pe ceilalţi coproprietari şi 2) în ciuda conflictului aparent dintre reclamanţi şi ceilalţi coproprietari, nimic nu îi permite să stabilească în mod cert faptul că aceştia din urmă ar fi refuzat să li se alăture primilor pentru exercitarea acţiunii în revendicare în contradictoriu cu terţii.
În sfârşit, Curtea, alegând să nu speculeze cu privire la modul de soluţionare a acţiunii în revendicare şi la atitudinea adoptată de ceilalţi coproprietari, a subliniat şi că datele speţei nu confirmă existenţa unei imposibilităţi pentru reclamanţi de a-şi valorifica drepturile în cadrul acţiunii în discuţie.
S-a conchis, că la data introducerii acţiunii din prezenta cauză, în anul 2000, practica era constantă în sensul aplicării regulii unanimității, astfel încât reclamanţii puteau să prevadă o soluţie negativă în cazul nerespectării acestei reguli, că nu a existat nicio dificultate în a se stabili coproprietarii din prezenta speţă, şi că nici nu a existat un conflict cu privire la eventualele cote ce s-ar cuveni acestora, iar, în acest condiţii, neaplicarea regulii unanimităţii nu ar avea nici o justificare, chiar şi prin raportare la jurisprudența C.E.D.O., care a analizat această regulă din dreptul românesc ca o eventuală încălcare a dreptului la un proces echitabil, drept consacrat de Convenţia Europeană.
Tot în legătura cu chestiunile privind modul în care s-a formulat cererea de chemare în judecată, s-a arătat că se impune a fi avut în vedere şi faptul că nu şi-a manifestat acordul în formularea acţiunii în revendicare nici reclamantul B.D.
Astfel, din procurile ataşate la dosarul cauzei rezultă că P.V. a fost împuternicit de numitul B.D.V., așa cum rezultă din procura autentificată din 29 mai 2000, aflată la pag. 93, Dosar nr. 1.540/2000 al Tribunalului Constanţa (fond, primul ciclu procesual), însă această împuternicire nu se referă la reclamantul B.D., întrucât, așa cum se observă, numele reclamantului B.D. este diferit de cel al mandantului B.D.V.
În continuare, pârâţii au arătat că, procedând la verificarea titlurilor părţilor şi stabilirea titlului care prevalează titlului celeilalte părți, instanţa de apel a apreciat în mod greşit asupra regulilor legale ce au incidenţa în cauză, prin raportarea la compararea titlului reclamanţilor, pe de o parte, şi al recurenţilor pârâţi I.Ş. şi, pe de altă parte. Astfel, jurisprudența şi doctrina, în aplicarea textelor de lege existente dar nesistematizate în vechea legislaţie, au statuat că judecătorul revendicării va aplica reguli legale diferite după cum dreptul revendicat supus judecaţii a fost dobândit de părți sau de autorii lor prin acte juridice sau ca urmare a unor fapte juridice.
În speţă, instanţa a aplicat în analiza titlurilor fiecăreia dintre aceste părți regulile privind revendicarea în situaţia în care titlul fiecăreia dintre părţi îl constituie un act juridic.
În realitate, în prezenta cauză nu sunt incidente aceste reguli legale, având în vedere că titlul autorilor pârâţilor I.N. şi I.Ş. rezultă dintr-un fapt juridic.
În cauză, dreptul de proprietate deţinut de pârâţi asupra construcţiei în suprafaţă totală de 526 mp, din acte şi 504 mp, din măsurători (incluzând aici şi construcţia hala atelier C2, ce se află edificată pe terenul în suprafaţa de 190,06 mp, pentru care instanţa a admis acţiunea în revendicare împotriva recurenților-pârâți I.), s-a născut în patrimoniul autorilor lor, Z.I. şi Z.V., printr-un fapt juridic - acela al edificării construcţiilor în discuţie, ceea ce este consacrat cu putere de lucru judecat într-o hotărâre judecătorească irevocabilă, sentinţa civilă nr. 11.110/2001 a Judecătoriei Constanţa.
Întrucât dreptul autorilor pârâţilor I. rezultă dintr-un fapt juridic, s-a arătat că aceştia sunt în prezenţa unui mod originar de dobândire a proprietăţii (asemeni uzucapiunii sau ocupațiunii). În aceasta situaţie, regulile legale incidente erau altele, nu regulile pe care instanţa le-a avut în vedere şi care se referă la compararea titlurilor de proprietate, întrucât acestea s-ar aplica numai în situaţia în care proprietatea a fost dobândită prin acte juridice de părți/autorii lor.
În speţă, instanţa trebuia să aibă în vedere faptul că prin hotărâre irevocabilă s-a stabilit că dreptul de proprietate asupra construcţiei s-a născut direct în patrimoniul autorilor Z.I. şi Z.V., şi că acest drept nu exista anterior, întrucât nici construcţiile asupra cărora pârâţii I. au dobândit proprietatea nu existau în momentul la care statul a preluat terenul în mod abuziv (așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual). Practic, din actele depuse la dosarul cauzei, rezultă că imobilul actual, asupra căruia pârâţii I. deţin un drept de proprietate, are alte caracteristici decât imobilul ce a fost preluat abuziv de statul român de la autorii reclamanţilor. Din moment ce imobilul este altul, întrucât are alte caracteristici, iar actuala construcţie nu exista la momentul preluării abuzive, evident că şi drepturile de proprietate ale reclamanţilor, respectiv, ale pârâţilor I. sunt altele. Într-o atare situaţie, instanţa nu putea compara două drepturi distincte, care se referă la imobile (construcţii) diferite, iar aplicarea corectă a legii ar fi dus la constatarea de către instanţă a faptului că pârâţii I. deţin un alt drept de proprietate, asupra altor construcţii decât cele pentru care reclamanţii exhibă dreptul lor de proprietate şi că acest drept este legal dobândit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
În raport de argumentele de mai sus, ținând cont că dreptul real al pârâţilor s-a născut dintr-un fapt juridic şi este diferit de cel pretins de reclamanţi, pârâţii au arătat că soluţia legală era aceea a respingerii cererii de chemare în judecata în raport cu aceştia, întrucât fac dovada unui drept de proprietate dobândit de autorii lor printr-un mod originar, respectiv, printr-un fapt juridic, şi, prin urmare, au un drept preferabil. În plus, pârâţii I. deţin şi posesia imobilului în discuţie.
În contextul susţinerilor de la acest punct, s-a mai arătat că autorii în drepturi ai pârâţilor I. au dobândit prin act juridic numai folosinţa terenului aferent construcţiilor ce au fost edificate de vânzătorii Z.I. şi Z.V., construcţii care în prezent se afla în proprietatea recurenţilor I. şi că, întrucât prin acţiunea promovată în prezenta cauză se pune în discuţie un drept de proprietate asupra terenului şi nu dreptul de folosinţă, analiza drepturilor de proprietate exhibate pentru acest teren trebuie să se facă între dreptul pretins de reclamanţi şi dreptul pretins de pârâţii Municipiul Constanța prin primar şi C.L. Constanta, în a căror proprietatea a rămas terenul.
S-a conchis, că recurenţii I.Ş. şi N. nu s-au pretins proprietari asupra terenului, iar pentru aceste motive nu se poate face analiza dreptului de proprietate pretins de reclamanţi prin comparaţie cu dreptul de folosinţa pentru terenul aferent construcţiilor pretins de recurenţii I., şi că, în aceste condiţii, se pune problema daca pârâţii I. au calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte cererea de revendicare a terenului.
De asemenea, s-a arătat că instanţa de apel, comparând titlurile părţilor, a aplicat legea în mod greşit şi în ceea ce priveşte relevanţa ce o are obligaţia de a recunoaşte puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 11.110/2001 a Judecătoriei Constanţa.
În esenţă, soluţia instanţei de apel se bazează pe faptul că aceasta, ignorând puterea de lucru judecat pe care o avea sentinţa civilă nr. 11.110/2001 a Judecătoriei Constanţa, irevocabilă, a administrat alte probe şi a concluzionat că imobilul-construcție, hala atelier - C2, aflată în proprietatea pârâţilor I. ar avea un caracter provizoriu, motiv pentru care instanţa de apel a dispus ca pârâţii I.Ş. şi N., alături de C.L. Constanţa, să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţa de 190,06 mp, pe care este situată această construcţie.
Procedând în acest fel, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a repus în discuţie o hotărâre judecătorească irevocabilă, realizând, practic, o rejudecarea a acelei hotărâri, ceea ce reprezintă o greşită aplicare a legii.
Doctrina şi practica sunt constante în a arata că, într-o atare situaţie, se încălcă reguli legale cu privire la un proces echitabil.
Aceasta întrucât noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece altfel s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudențiale şi a reducerii încrederii justițiabililor în sistemul judiciar.
S-a concluzionat, că, în cauză, a fost încălcată puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 11.110/2001 a Judecătoriei Constanţa, irevocabilă, noţiune ce semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, şi că hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.
În continuare, recurenţii pârâţi, invocând jurisprudenţa naţională şi a C.E.D.O., au arătat că prin sentinţa civilă nr 11.110/2001 a Judecătoriei Constanţa s-a instituit o prezumţie irefragabilă de adevăr în privinţa tuturor chestiunilor legate de constituirea dreptului de proprietate asupra construcţiei (parte a dreptului de superficie) şi asupra calităţilor acestei construcţii ori a atitudinii subiective a persoanelor în patrimoniul cărora s-a născut acel drept, şi că acest adevăr judiciar nu putea fi reformat decât în propriile căi de atac ale sentinţei indicate, şi nu printr-o hotărâre judecătoreasca dată dintr-un proces ulterior.
S-a mai arătat, că soluţia instanţei de apel, în ceea ce priveşte acţiunea formulată în raport de pârâţii I.Ş. şi I.N., se bazează exclusiv pe pretinsul caracter provizoriu al construcţiei - hala atelier C2, astfel că trebuie avute în vedere şi următoarele argumente de nelegalitate a soluţiei; instanţa de apel a acordat un caracter preponderent unei singure probe, respectiv, expertizei tehnice imobiliare întocmite de expert A.N., înlăturând implicit toate celelalte probe administrate în cauză, deşi normele legale obligau instanţa de apel să analizeze toate probele administrate în cauză şi să îşi formeze convingerea prin raportare la ansamblul materialului probator şi nu prin raportare la o singură probă.
Legea îi permite judecătorului să înlăture unele probe şi să rețină alte probe, însă înlăturarea oricăror probe trebuie să se facă în mod justificat. Procedând la înlăturarea unor probe fără a motiva în vreun fel aceasta înlăturare şi dând o valoare probantă superioară expertizei, judecătorii din apel au încălcat normele legale ce guvernează procesul civil sub acest aspect.
În acest sens, s-a arătat că analiza legală a tuturor probelor administrate în cauză relevă altă situaţie de fapt, iar în continuare pârâţii, făcând trimitere la probatoriul administrat în cauză, respectiv, la concluziile rapoartelor de expertiză întocmite de experţii A.N. şi I.I., precum şi la sentinţa civilă nr. 11.110/2001 a Judecătoriei Constanţa şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2003, au concluzionat că hala atelier C2 nu are caracteristici de construcţie provizorie, ci, dimpotrivă, că are o destinaţie industrială permanentă - în contradicţie cu specificul avut în vedere de legiuitor pentru construcţiile provizorii.
S-a mai arătat, că hotărârea instanţei de apel încălcă atât regulile legale naţionale, dar şi cele cuprinse în reglementările convenţionale prin aceea că aplică numai în parte protecţia de care se bucură dreptul pârâţilor I.Ş. şi I.N. prin prisma art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drept pe care pârâţii l-au dobândit cu bună-credință şi printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
În acest sens, pârâţii I., invocând jurisprudenţa C.E.D.O., au arătat că, în speţă, încălcând puterea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, instanţa de apel a aplicat în mod greşit aceste reguli, întrucât a tratat în mod diferit părţi ale obiectului dreptului real dobândit de recurenţii I. şi de autorii lor, drept ce a fost dobândit de autorii lor printr-o sentinţa irevocabilă care nu diferenţiază în nici un fel între părţile imobilului proprietatea acestora.
S-a concluzionat, că greşita aplicare a legii de către instanţa de apel s-a făcut cu referire la suprafaţa de teren de 190,06 mp, aferentă construcţiei hala atelier C2 aflată în proprietatea familiei I., în privinţa căreia s-a admis cererea în revendicare, întrucât sentinţa irevocabilă nr. 11.110/2001 nu face nici o distincţie între dreptul real dobândit de autorii recurenţilor I. pentru diferitele părți ale construcţiei situate în Constanta, str. P., astfel că nici instanţei de apel nu îi era permis să facă astfel de diferenţieri, câtă vreme dreptul real deţinut de pârâţii I.Ş. şi N. asupra construcţiei hala atelier C2 şi a terenului aferent acesteia, este protejat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa sa, cu caracter obligatoriu, şi că instanţa de apel a reţinut buna-credinţă a pârâţilor la dobândirea dreptului lor, însă nu a dat o relevanţă suficientă acesteia în condiţiile în care titlul lor de proprietate este valid şi produce efecte depline.
Într-adevăr, în materia revendicării imobiliare, pentru ca instanţa să dea prevalenţă dreptului uneia dintre părţi nu se impune în mod necesar constatarea nulităţii titlului celeilalte părţi, însă, în raport de jurisprudenţa C.E.D.O., se impune ca instanţa naţională să aprecieze de la caz la caz asupra nevoii de a fi declarată nulitatea titlului pârâţilor. Analizând cauza Raicu contra României, se poate concluziona că instanţa europeană a considerat necesar ca în astfel de situaţii să poată fi admisa acţiunea în revendicare a foştilor proprietari, deposedaţi abuziv de stat, numai în condiţiile existenţei unor cauze juste de anulare a titlului terţilor dobânditori, stabilind că nu există astfel de cauze juste în situaţia în care titlul terţilor dobânditori derivă dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi este coroborată cu buna lor credinţă.
În continuarea susţinerii de la punctul anterior, s-a arătat că instanţa europeană a reţinut în mod unanim în jurisprudenţa sa că judecătorul naţional trebuie să vegheze la aplicarea în mod echitabil a regulilor de drept naţional şi a normelor imperative ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi că, în conformitate cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu tratatele europene la care România este parte, prin raportare la art. 20 şi art. 148 din Constituţia României, jurisprudenţa C.E.D.O. este obligatorie pentru instanţele naţionale, ceea ce presupune în mod imperativ ca hotărârea pronunţată să fie o hotărâre echitabilă, care să nu producă noi inechităţi.
Or, în speţa, modul în care a soluţionat instanţa de apel cererea în revendicare formulată de reclamanţi creează noi inechităţi atât pentru aceştia, cât şi pentru pârâţii I., întrucât soluţia dată este de natură a încălca atât drepturile şi interesele reclamanţilor, cât şi drepturile şi interesele pârâţilor I..
Examinând recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâţi, instanţa constată următoarele;
Cu privire la recursul declarat de pârâţii C.L. Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar şi primarul Municipiului Constanţa, se constată că, prin întâmpinare, reclamanţii au invocat excepţia nulităţii recursului cu motivarea că recurenţii pârâţi nu au indicat nici un motiv din cele prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar dezvoltarea criticilor nu poate face posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de acest articol, excepţie întemeiată pentru cele ce succed:
Potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Motivele de recurs sunt arătate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ., prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă arătarea motivului de recurs, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pe de o parte, iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Or, în speţă, recurenţii-pârâţi nu au indicat ca motiv de recurs unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate, aşa cum au fost expuse mai sus, nu fac posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., întrucât expunerea situaţiei de fapt şi susţinerea pârâţilor că reclamanţii sunt îndreptățiți la obţinerea valorii de circulaţie a imobilului în litigiu, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, şi că, faţă de buna-credinţă a subdobânditorilor şi absenţa procedurii de publicitate imobiliară referitoare la situaţia litigioasă a imobilului, se impunea soluţia de respingere a acţiunii pentru întreaga suprafaţă de teren, nu sunt suficiente pentru declanşarea controlului judiciar pe calea de atac a recursului, atâta timp cât din dezvoltarea acestor critici nu rezultă în ce constă nelegalitatea deciziei recurate prin raportare la modul de judecată a cauzei de către instanţa de apel.
Prin urmare, criticile formulate de recurenţii pârâţi C.L. Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar şi primarul Municipiului Constanţa, nefăcând posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ., nu sunt susceptibile de a fi examinate, iar, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de recurenţii pârâţi.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii reclamanţi, se constată că s-a întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., însă dezvoltarea criticilor formulate permite încadrarea acestora în art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., astfel că analiza deciziei pronunţate în apel se va face în limita acestor critici de nelegalitate formulate de recurenţii reclamanţi.
Instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente;
În ceea ce priveşte criticile ce se circumscriu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., formulate de recurenţii reclamanți, se constată că vizează încălcarea dreptului acestora la apărare şi a principiului contradictorialităţii de către instanţa de apel, precum şi pronunţarea deciziei cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, reclamanţii au susţinut că pentru termenul din data de 15 decembrie 2014, apărătorul ales a formulat o cerere solicitând apelarea cauzei la sfârşitul şedinţei de judecată, respectiv, amânare judecăţii cauzei în cazul în care nu va putea ajunge la instanţă, întrucât a avut de susţinut o cauză în faţa altei instanţei, iar instanţa, fără să soluţioneze această cerere, a reţinut că reclamantul P.V., care este şi mandatarul celorlalţi reclamanţi, a învederat că poate să susţină motivele de apel în cazul respingerii cererii avocatului.
Or, prin respingerea implicită a acestei cereri, reclamanţii au fost lipsiţi de apărare, cu atât mai mult cu cât mandatarul P.V. nu are pregătire juridică, încălcându-se astfel principiul respectării dreptului la apărare, precum şi principiul contradictorialităţii, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 6 din C.E.D.O.
Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce succed:
În apel, reclamanții au beneficiat, la cererea avocatului ales, faţă de imposibilitatea de prezentare a acestuia din motive medicale la termenul din 11 noiembrie 2013, de amânarea judecăţii cauzei.
Pentru termenul din 15 decembrie 2014, când au avut loc dezbaterile, apărătorul reclamanţilor a formulat o cerere prin care a solicitat apelarea cauzei la sfârşitul ședinței de judecată, iar în cazul în care nu se va prezenta amânarea judecăţii cauzei.
Cu ocazia dezbaterilor, reclamantul P.V., care are calitatea şi de mandatar al celorlalţi reclamanţi, a învederat instanţei că a convenit cu apărătorul ales ca, în caz de neprezentare, să susţină motivele de apel.
Mai mult, instanţa de apel, pentru a da posibilitate părţilor litigante să depună concluzii scrise, a amânat pronunţarea pentru ca apărătorul reclamanţilor să depună concluzii scrise.
Prin urmare, în cauză, se constată că reclamanţii, în condiţiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ., au beneficiat de un termen de judecată pentru lipsă de apărare, şi că, deşi instanţa nu a respins expres noua cerere de amânare a judecăţii cauzei formulată de apărătorul ales al reclamanţilor, faţă de circumstanţele cauzei şi de faptul că aceştia au beneficiat de un termen pentru lipsă de apărare, corect aceasta nu a mai acordat un nou termen pentru lipsă de apărare reclamanţilor, însă, pentru a nu le încălca dreptul la apărare, în condiţiile art. 156 alin. (2) C. proc. civ., a amânat pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
Pe de altă parte, deşi invocă încălcarea principiului contradictorialităţii de către instanţa de apel, se constată că reclamanţii nu au arătat care sunt chestiunile de drept pe care instanţa a dezlegat apelurile şi care nu au fost puse în discuţia părţilor sau care sunt chestiunile de drept avute în vedere de către instanţă la dezlegare a apelurilor faţă de care nu li s-ar fi dat posibilitatea reclamanţilor să formuleze apărarea corespunzătoare.
Dimpotrivă, se constată că instanţa de apel a supus dezbaterii publice chestiunile de fapt şi de drept pe care a dezlegat apelurile formulate de părţi, prin posibilitatea dată părţilor să-şi spună părerea şi să se apere cu privire la toate aspectele, astfel că aceasta nu a soluţionat cauza cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, principii care garantează o judecată imparţială.
Procedând astfel, rezultă că instanţa de apel a respectat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil în sensul art. 6 din C.E.D.O., oferindu-se acestora toate garanţiile procesuale prevăzute de dreptul intern pentru desfăşurarea procesului pendinte, astfel că susţinerea reclamanţilor potrivit căreia, soluţionând cauza, instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare al acestora, precum şi principiul contradictorialității, este nefondată.
Reclamanţii, invocând pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia „În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”, au arătat că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile instanţei de recurs date prin decizia de casare, în sensul că nu a insistat pentru stabilirea cu exactitate a suprafeţei de teren avută în proprietate de autorii lor şi a situaţiei clădirilor, astfel că s-a ajuns la restituirea unei suprafeţe mai mici de teren decât întreaga curte din str. P., conform vechilor planuri cadastrale.
Aceste critici sunt nefondate, deoarece instanţele de fond, cu respectarea dispoziţiilor art. 315 (1) C. proc. civ., în rejudecare, au ţinut seama de caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept de către instanţa de recurs, inclusiv de cele potrivit cărora autorul reclamanţilor, B.A., a fost proprietarul suprafeţei de 294 mp, teren, situată în str. P.
Argumentul pentru care instanţa de recurs din primul ciclu procesual a casat hotărârile instanţelor de fond şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă a fost acela că nu au fost administrate acele probe menite să ducă la identificarea imobilului în litigiu pentru a se clarifica care este actuala lui situaţie juridică.
Cu alte cuvinte, s-a reţinut că instanţele de fond nu a clarificat pe deplin situaţia juridică actuală a imobilului în litigiu.
Pe de altă parte, în caz de trimitere spre rejudecare, singura îngrădire adusă atribuţiilor judecătorilor de fond care rejudecă procesul este aceea că hotărârile instanţei de recurs sunt obligatorii cu privire la problemele de drept dezlegate, însă starea de fapt a procesului urmează să fie stabilită de instanţa de trimitere, care poate să ajungă din nou la aceeaşi concluzie ca şi în ciclul procesual anterior sau la altă concluzie.
Faţă de aceste considerente, faptul că instanţele de fond şi de apel au ajuns la altă concluzie decât cea susţinută de reclamanţi cu privire la întinderea terenului în litigiu nu înseamnă că, în rejudecare, instanţele de fond nu au respectat dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că hotărârile instanţei de recurs sunt obligatorii pentru instanţa de trimitere numai în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate şi administrarea unor probe.
Invocând art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că decizia recurată „cuprinde motive contradictorii, întrucât Curtea a arătat că, în compararea de titluri, superficiarul nu putea opune dreptul său foștilor proprietari și pentru suprafața ocupată de construcții cu caracter provizoriu, ci, cel mult, pentru terenul afectat de construcții cu caracter definitiv, edificate cu autorizație de construire”, ceea ce vine în contradicţie cu soluţia de respingere în parte a acţiunii, „cât timp pârâţii nu au probat că locuinţa cu două camere şi hol şi construcţia C3 sunt construcţii noi edificate cu autorizaţie de construire”.
Aceste critici sunt nefondate, întrucât, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Toate cele trei situaţii cuprinse în acest motiv de recurs vizează de fapt una şi aceeaşi chestiune - nemotivarea hotărârii, deoarece formularea unor considerente contradictorii ori străine de natura pricinii echivalează cu nemotivarea hotărârii.
Or, considerentele mai sus expuse nu sunt contradictorii, iar decizia ce face obiectul prezentului recurs este motivată în fapt şi în drept, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs.
De fapt, reclamanţii, invocând această ipoteză prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., tind la a pune în discuţia instanţei de recurs netemeinicia deciziei recurate faţă de concluziile raportului de expertiză întocmit de expert A.N., în sensul că, având în vedere concluziile acestui raport de expertiză, greşit s-a respins acţiunea pentru „partea de teren afectată de construcţii definitive”, cea ce nu poate fi analizat, faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., potrivit cărora pe calea recursului se pot formula împotriva deciziei recurate numai critici de nelegalitate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că reclamanţii au susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicare greşită a legii, în sensul că, prin compararea de titluri, s-a ajuns la concluzia că pârâţii I. au şi ei la rândul lor un „bun” care se bucură de protecţia conferită prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., deşi pârâţii I. nu pot prezenta ca titlu de proprietate pentru cele două clădiri decât contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Z.I. în anul 2003, imobile pentru care nu există autorizaţie de construire.
În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamanţii au mai arătat că o altă situaţie de încălcare a legii o reprezintă respingerea capătului de cerere referitor la daunele morale, întrucât nu există nicio justificare pentru a respinge cererea privind acordarea daunelor morale, cu atât mai mult cu cât, într-o speţă similară, aceeaşi instanţă a dispus acordarea de daune morale.
Aceste critici sunt, de asemenea, nefondate, pentru cele ce succed;
Dreptul de proprietate al numitului Z.I. asupra imobilelor în litigiu - construcţii complexe, a fost stabilit prin hotărâre judecătorească - sentinţa civilă nr. 11.110 din 10 decembrie 2001, pronunţată de Judecătoria Constanţa, irevocabilă, în contradictoriu cu C.L. Constanţa şi Municipiul Constanţa.
Prin hotărârea ce face obiectul prezentului recurs, s-a constatat că pârâţii I.Ş. şi I.N., cu privire la construcţia C3, identificată prin raportul de expertiză A.N., deţin la rândul lor un „bun”, care se bucură de protecţia conferită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
Această soluţie este corectă, deoarece existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest, fără nicio îndoială, dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar al imobilului pe care îl deţine. În speţă, numitului Z.I., vânzătorul către pârâţii I.Ş. şi I.N., i s-a recunoscut prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, dreptul de proprietate asupra construcţiei cu caracter definitiv - C3, ce reprezintă o construcţie recentă, în privinţa căreia reclamanţii nu au făcut dovada contrarie, precum şi dreptul de superficie asupra terenului aferent acestei construcţii, pe de o parte, iar pe de altă parte, actul translativ al acestor drepturi către pârâţi îşi produce efectele, nefiind atacat în justiţie, ceea ce constituie titlul acestora.
În aceste circumstanţe, titlul pârâţilor poate fi opus oricărei persoane, inclusiv reclamanţilor, întrucât pârâţii deţin un drept cu privire la imobilul - construcţie în litigiu, cu caracter definitiv, şi se bucură de garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., potrivit căruia „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
În cauză, în analiza acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi, s-a constatat că asupra construcţiei C3 pârâţii deţin un titlu valabil, situaţie în care, legal, instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi pentru această construcţie şi terenul aferent, deoarece aceasta reprezintă o construcţie cu caracter definitiv, recent ridicată, la care sunt alipite părţi componente ale vechii clădiri (parţial demolate, cu amenajări minime efectuate de-a lungul vremii), aşa cum a stabilit instanţa de apel cu privire la situaţia de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs, faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., ceea ce constituie un impediment pentru restituirea în natură a terenului aferent acesteia şi pentru care pârâţii au dobândit dreptul de folosinţă, potrivit contractului de vânzare-cumpărare.
Reclamanţii nu au putut invoca un titlu cu privire la acest imobilul construcţie C3, cu caracter definitiv, pentru că locuinţa ce a aparţinut autorului lor este parţial demolată, iar părţile componente ale acesteia nu mai au o existenţă de sine stătătoare fiind alipite noii clădiri, cu amenajări minime efectuate de-a lungul vremii, aşa cum s-a arătat mai sus.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamanţi potrivit cărora greşit a fost respinsă cererea acestora de acordare a daunelor morale, se constată că este nefondată, câtă vreme reclamanţii nu au probat nici un fapt din care să reiasă că prin preluarea abuzivă a imobilului în litigiu li s-ar fi produs o vătămare morală, respectiv, nu au arătat care este dreptul nepatrimonial încălcat şi în ce constă aceasta.
Pentru încălcarea dreptului de proprietate se acordă, de regulă, daune materiale iar nu daune morale, însă aceasta se poate concretiza şi într-un prejudiciu moral, de ordin pur afectiv, atunci când vizează un drept nepatrimonial, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.
De asemenea, se constată că, deşi reclamanţii au invocat faptul că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, în realitate, din dezvoltarea acestor critici rezultă că s-au formulat critici de nelegalitate ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că greşit a reţinut instanţa de apel crearea unui drept de proprietate în favoarea pârâţilor, opozabil adevăraţilor proprietari, prin simpla prezumare a bunei credinţe a acestora la momentul dobândirii imobilului, câtă vreme în materia proprietăţii imobiliare nu există instituţia prescripţiei achizitive instantanee, ca în cazul bunurilor mobile, iar în ceea ce priveşte bunurile imobile buna credinţă produce efecte juridice numai în cazul prescripţiei achizitive de scurtă durată şi numai după trecerea perioadei cerute de lege pentru a uzucapa în condiţiile existenţei unui just titlu.
Aceste critici sunt, de asemenea, nefondate, întrucât pârâţii I.Ş. şi I.N. au dobândit imobilul în litigiu în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu bună-credinţă, iar actul juridic ce constituie titlu acestora prin care li s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului cu caracter definitiv - construcţie C3 - edificat recent de numitul Z.I., nu numai că este pe deplin valabil, dar examinat ca titlul de proprietate este preferabil titlului anterior opus de reclamanţii al căror imobil a fost preluat abuziv de stat şi care, fiind distrus parţial, nu mai are o existenţă stătătoare.
Prin urmare, corect a reţinut instanţa de apel că, având în vedere că pârâţii I.Ş. şi I.N. au dobândit construcţia cu caracter definitiv - C3, cu bună credinţă, iar actul juridic în baza căruia au dobândit dreptul de proprietate asupra acestei construcţii şi de folosinţă asupra terenului aferent acesteia este pe deplin valabil, titlul de proprietate al pârâţilor este preferabil faţă de titlul autorului reclamanţilor, al cărui imobil a fost preluat abuziv de stat şi care în prezent este parţial demolat şi alipit construcţiei cu caracter definitiv recent edificate de numitul Z.I., nemaiavând astfel o existenţă de sine stătătoare, întrucât buna credinţă a pârâţilor constituie un criteriu de preferinţă şi de consolidare a titlului acestora.
Cererea reclamanților de a li se acorda cheltuieli de judecată este nefondată, deoarece nu sunt îndeplinite cerințele art. 274 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme recursul declarat de aceștia este nefondat, urmând a fi respins în consecință, deci reclamanții sunt părți căzute în pretenții.
Celelalte critici formulate de reclamanţi, inclusiv cele potrivit cărora instanţa de apel greşit a reţinut buna credinţă a pârâţilor I.Ş. şi Niculina la dobândirea bunurilor în litigiu, se constată că vizează netemeinicia deciziei recurate, respectiv, modul de apreciere şi interpretare a probatoriului administrat, precum şi neanalizarea unor probe administrate în cauză de către instanţa de apel, ceea ce nu se încadrează în niciunul din motivele de nelegalitate strict şi limitativ, prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâţii I.Ş. şi I.N., se constată următoarele:
Recurenţii pârâţi au indicat ca temei de drept al recursului şi art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă dezvoltarea criticilor formulate de către aceştia se constată că permite încadrarea lor în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ..
Astfel, se constată că art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este invocat ca temei de drept al recursului declarat de pârâţii I.Ş. şi I.N. doar formal, câtă vreme pârâții nu au formulat critici care să se circumscrie situațiilor prevăzute de acest text de lege, care prevede că modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta ”nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, ceea ce vizează nemotivarea deciziei recurate, situaţie în care analiza legalităţii acesteia nu se va face în raport de această dispoziţie legală.
În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate formulate de pârâţii I.Ş. şi I.N., potrivit art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate, pentru cele ce succed;
Prin criticile formulate de pârâții I.Ș. și I.N., ce se circumscriu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată că, deși nu au arătat expres, susținând că instanța de apel a procedat la ”înlăturarea unor probe fără a motiva în vreun fel această înlăturare” și că, ”dând o valoare probantă superioară expertizei, a încălcat normele legale ce guvernează procesul civil sub acest aspect”, aceștia au invocat nelegalitatea deciziei recurate, în sensul că instanța de apel nu a avut rol activ, respectiv, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ..
Aceste critici sunt nefondate, întrucât rolul activ al instanței presupune doar aflarea adevărului judiciar, ceea ce s-a realizat în speță prin asigurare echilibrului dintre acesta și celelalte principii ale procesului civil: al disponibilității și al contradictorialității, prin posibilitatea acordată părților de a propune și de a administra probe, așa cum, de altfel, s-a reținut și în analiza motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., formulat de reclamanți.
Mai mult, prin aceste critici, se constată că pârâții tind la a supune analizei instanței de recurs probatoriul administrat în cauză, în sensul că greșit instanța de apel a dat prevalență unor probe în detrimentul altora, ceea ce reprezintă de fapt actul de judecată al instanței de apel, respectiv, modul de interpretare a probatoriului administrat în cauză și care nu poate fi primit și analizat în prezenta cale de atac, față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., care prevăd că, pe calea recursului, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate face numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute la pct. 1-9 din această dispoziție legală.
În ceea ce priveşte criticile formulate de pârâţii I.Ş. şi I.N. întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele;
Criticile potrivit cărora reclamanţii au promovat acţiunea pendinte fără a respecta regula unanimităţii, în sensul că acţiunea nu a fost formulată de toţi moştenitorii proprietarilor iniţiali, respectiv, şi de coproprietarii B.I. şi B.D., şi ei moştenitori ai proprietarilor iniţiali, şi care nu şi-au manifestat acordul în sensul formulării cererii în revendicare pentru imobilul în litigiu, situaţie în care soluţia legală ar fi fost aceea a respingerii cererii de chemare în judecată, se constată că sunt nefondate.
Aceasta deoarece regula unanimităţii în materie de revendicare imobiliară, consacrată jurisprudenţial, nu se poate constitui într-o limită extremă de natură a-i împiedica pe reclamanţi să obţină examinarea temeiniciei acţiunii lor de către instanţe ori într-un obstacol insurmontabil privind orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor imobile.
Pe de altă parte, chiar dacă acțiunea în revendicare este considerată ca excedând actelor pur conservatoare, nu se poate reţine inadmisibilitatea promovării ei de către o parte dintre coproprietarii fără a aduce atingere tocmai caracterului exclusiv şi absolut al dreptului de proprietate, coproprietatea fiind limitată numai în raport cu ceilalţi coproprietari nu şi în raport cu terţi.
De asemenea, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., nu se poate impune reclamantului o sarcină disproporţionată care constă în strângerea acordului tuturor moştenitorilor foştilor proprietari, de natură a rupe echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor moştenitorilor şi dreptul reclamantului de acces la un tribunal, în sensul art. 6 din C.E.D.O.
Critica potrivit căreia greşit instanţa de apel a aplicat, în analiza titlurilor fiecăreia dintre părţi, regulile privind revendicarea în situaţia în care titlul fiecăreia dintre părţi îl constituie un act juridic, deoarece în speţă aceste reguli nu sunt incidente câtă vreme titlul autorilor pârâţilor I.Ş. şi I.N. rezultă dintr-un fapt juridic, al edificării construcţiilor în litigiu, consacrat cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 11.110/2001 a Judecătoriei Constanţa, irevocabilă, se constată că este nefondată.
În speţă, obiectul litigiului îl constituie acţiunea în revendicare promovată pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., de către reclamanţi, prin care aceștia au solicitat obligarea pârâţilor I.Ș. și I.N. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
Acţiunea pendinte a fost formulată la 2 martie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 14 februarie 2001, astfel că faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care prevăd că „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”, acţiunea în revendicare pe dreptul comun este admisibilă, situaţie în care corect instanţele de fond şi apel au soluţionat cauza pe fond.
Imobilul în litigiu (teren şi construcţie), proprietatea autorilor reclamanţilor, a fot preluat de stat, conform sentinţei civile nr. 3840 din 17 septembrie 1969 a Judecătoriei Constanţa, în baza art. 1 din Decretul nr. 111/1951.
În ceea ce priveşte actul normativ în baza căruia imobilul în litigiu a fost preluat de stat, se constată că este contrar dispoziţiilor constituţionale în vigoare la acea dată, art. 8 şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi legilor în vigoare la data preluării acestuia de către stat, art. 480 şi urm., C. civ., care garantează dreptul de proprietate, iar privarea unei persoane de dreptul său de proprietate se putea face numai pentru cauză de utilitate publică, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Prin urmare, se constată că, legal, au reţinut instanţele de fond că imobilul în litigiu a fost preluat de stat abuziv.
Mai mult, se constată că această problemă de drept a fost dezlegată de instanţa de recurs din primul ciclu procesual în sensul arătat şi are caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată în ciclurile procesuale subsecvente.
Titlul originar al reclamanţilor îl constituie actul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 iunie 1941 şi transcris la Grefa Tribunalului Constanţa din 22 septembrie 1941, prin care autorul acestora, A.A.B., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 294 mp, reprezentând lotul 7 din careul 314, pe care a edificat mai târziu o locuință, iar pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei cu caracter definitiv - C3, şi de folosinţă asupra terenului aferent acesteia, prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 februarie 2003, aceştia din urmă fiind cumpărători de bună-credinţă.
Față de cele expuse, rezultă că titlurile părţilor în litigiu sunt constituite din două acte juridice translative de proprietate, astfel că, legal, în compararea titlurilor exhibate de părţi, instanța de apel, constatând că pârâţii I.Ş. şi I.N. au fost cumpărători de bună-credinţă pentru construcţia cu caracter definitiv C3, edificată de numitul Z.I., şi că pentru terenul aferent acesteia s-a recunoscut dreptul de superficie al vânzătorului, a dat preferabilitate titlului pârâţilor, pentru aceleaşi considerente expuse mai sus în analiza criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. formulate de reclamanți şi care nu vor mai fi reluate, pag. 34.
Critica potrivit căreia greşit instanţa de apel nu a recunoscut puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 11.110/2001 a Judecătoriei Constanța, irevocabilă, întrucât a concluzionat că imobilul construcţie C2, hală atelier, are caracter provizoriu, motiv pentru care s-a dispus ca recurenţii pârâţi, alături de C.L. Constanţa, să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul aferent acesteia în suprafaţă de 190,06, este nefondată, pentru cele ce succed:
Principiul puterii de lucru judecat împiedică judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, precum şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească ulterioară, dată în alt proces.
Spre deosebire de excepţia autorităţii de lucru judecat, ce presupune o identitate de acţiune, sub aspectul părţilor, cauzei şi obiectului și opreşte repetarea judecăţii, puterea de lucru judecat impune consecvenţă în judecată şi anume: ce s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie contrazis prin altă hotărâre judecătorească ulterioară, ceea ce reprezintă efectul pozitiv al lucrului judecat.
Însă, pentru a se avea în vedere efectul pozitiv al lucrului judecat trebuie să existe identitate de părţi între cele două litigii, precum şi invocarea în litigiu ulterior a chestiunii litigioase tranşate anterior.
Or, în speţă, nu se poate avea în vedere efectul pozitiv al sentinţei civile nr. 11.110/2001 a Judecătoriei Constanţa, irevocabilă, deoarece, chiar dacă în litigiu pendinte se invocă chestiunea litigioasă tranşată în primul litigiu cu privire la caracterul imobilului construcţie C2, între cele două litigii nu există identitate de părţi.
Prin urmare, reclamanţilor, fiind terţi faţă de sentinţa civilă nr. 11.110/2001 a Judecătoriei Constanţa, irevocabilă, nu li se poate opune efectul pozitiv al acestei hotărâri, care se manifestă faţă de aceştia ca o prezumţie simplă, respectiv, această hotărâre este un „fapt juridic” şi li se opune reclamanţilor până la dovada contrarie.
Mai mult, chiar dacă sentinţa civilă nr. 11.110/2001 a Judecătoriei Constanţa este opozabilă tuturor, ea produce efecte numai faţă de părţi, iar faţă de terţi, în speţă, reclamanţii, are valoarea unui fapt juridic şi face dovada până la proba contrarie, probă ce a fost făcută de reclamanţi în cauză potrivit căreia pe terenul restituit în natură către aceştia în suprafaţă de 190,06 mp, este situată o construcţie cu caracter provizoriu, C2, astfel că legal s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi a acestei suprafeţe de teren.
Faţă de aceste considerente, nu poate fi primită susţinerea pârâţilor I.Ş. şi I.N. potrivit căreia prin sentinţa civilă nr. 11.110/2001 a Judecătoriei Constanţa s-a instituit o prezumţie irefragabilă de adevăr în privinţa tuturor chestiunilor legate de constituirea dreptului de proprietate în favoarea acestora asupra construcţiilor, inclusiv a construcției - hală atelier - C2.
Critica formulată de pârâţi potrivit căreia, nefiind proprietarii terenului în suprafaţă de 190,06 mp, aceștia nu au calitate procesuală pasivă în raportul judiciar dedus judecăţii este nefondată, deoarece recurenții pârâți deţin în folosință terenul în litigiu, astfel că le revine în raportul juridic dedus judecăţii obligaţia corelativă dreptului reclamanţilor de a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie această suprafaţă de teren.
Critica formulată de pârâţilor I.Ş. şi I.N. potrivit căreia greşit instanţa de apel a aplicat numai în parte protecţia de care se bucură dreptul lor prin prisma art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., drept pe care pârâţii l-au dobândit cu bună credinţă, cu referire la terenul în suprafaţă de 190,06 mp, pe care este amplasată construcția C2 aflată în proprietatea familiei I., este, deasemenea, nefondată, pentru cele ce urmează;
Cu privire la imobilul construcţie C2, stabilind situaţia de fapt ce nu poate fi reevaluată în recurs, faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., se constată că instanţa de apel a reţinut că acesta are caracter provizoriu spre deosebire de imobilul construcţie casă de locuit, cu caracter definitiv, C3, pentru care s-a recunoscut că pârâţii au un drept de proprietate ce intră sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
În acest sens, în privinţa acestei din urmă construcţii, se constată că reclamanţii nu au făcut dovada contrară celor stabilite prin sentinţa civilă nr. 11110/2001 a Judecătoriei Constanţa, irevocabilă, cu privire la caracterul său, ca fiind o construcție recent edificată cu caracter definitiv, spre deosebire de construcția C2 în privința căreia reclamanții au făcut dovada contrară celor stabilite prin aceeași hotărâre judecătorească, respectiv, că este o construcție cu caracter provizoriu.
În concluzie, se constată că situaţia juridică a construcției C2, de construcţie provizorie edificată pe terenul proprietatea reclamanţilor, nu constituie un impediment pentru restituirea în natură a terenului aferent acesteia, în suprafaţă de 190,06 mp, cu atât mai mult cu cât pârâţii nu pot invoca decât un drept de folosinţă asupra acestui teren spre deosebire de reclamanţi care au un drept de proprietate asupra acestei suprafeţe de teren ce intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
Restul criticilor formulate de recurenţii-pârâţi I.Ş. şi I.N., aşa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate, respectiv, modul de analiză de către instanța de apel a probelor administrate în cauză, ceea ce nu se încadrează în niciunul din motivele de nelegalitate strict şi limitativ, prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de pârâţii C.L. Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar şi primarul Municipiului Constanţa, iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâţii I.N. şi I.Ş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâţii C.L. Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar şi primarul Municipiului Constanţa împotriva Deciziei nr. 115/C din 22 decembrie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B.D.V., B.V., D.C., G.L.M., L.M., P.E., P.Ş., T.M., toţi prin mandatar P.V. şi de pârâţii I.N. şi I.Ş. împotriva Deciziei nr. 115/C din 22 decembrie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1189/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1205/2015. Civil. Brevete de invenţii.... → |
|---|
