ICCJ. Decizia nr. 122/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 122/2015
Dosar nr. 3706/103/2012*
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 39 din 23 ianuarie 2013 a Tribunalului Neamţ s-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamanta SC A.M.T.P. SA Roman în contradictoriu cu pârâţii A.P., B.M., C.P., D.V., D.M., I.D., M.V., S.I., T.V., B.M., G.C., S.G. şi T.V.; cu 3.100 lei cheltuieli de judecată în favoarea pârâţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin cererea introductivă, reclamanta SC A.M.T.P.R. SA , a chemat în judecată pe pârâţii A.P., B.M., C.P., D.V., D.M., I.D., M.V., S.I., T.V., B.M., G.C., S.G. şi T.V., solicitând instanţei prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea acestora la plata contravalorii impozitului în sumă totală de 53.394,81 lei, aferent sumelor ce li s au achitat cu titlu de drepturi patrimoniale de inventator pentru anul 2007, în baza sentinţei civile nr. 45 din 25 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia civilă, în Dosarul nr. 1181/103/2009, astfel cum fost modificată prin Decizia nr. 49 din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate de fiecare dintre pârâţi, de la data scadenţei (10 mai 2011) şi până la efectuarea plăţii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în fapt, în calitate de cesionar, a încheiat cu pârâţii (17 salariaţi/foşti salariaţi), în calitate de cedenţi, contractul de cesiune din 23 mai 2001, prin care a dobândit dreptul la depunerea cererii de brevet de invenţie, la acordarea şi eliberarea brevetului de invenţie, precum şi la invocarea priorităţii convenţionale în legătură cu o pretinsă invenţie (ai cărei „autori“ sunt pârâţii, împreună cu alte 4 persoane, salariaţi/foşti salariaţi), constând, în esenţă, într-o instalaţie automată de călire a ţevilor. Prin Hotărârea DIN 24 iulie 2002 emisă de O.S.I.M., a fost încuviinţată acordarea, pentru respectiva instalaţie, a Brevetului nr. 117862, în favoarea SC P. SA Roman, actuala SC A.M.T.P.R. SA
Potrivit dispoziţiilor art. 9 lit. c) din contractul de cesiune, cedenţii ar avea dreptul anual la echivalentul sumei de 10% din eficienţa economică postcalculată. Prevalându-se de un calcul eronat, efectuat în baza unei metode de calcul raportate la un element diferit faţă de cel convenit de părţi, pârâţii au promovat pe rolul Tribunalului Neamţ o acţiune civilă prin care au solicitat obligarea SC A.M.T.P.R. SA la plata sumei de 429.846,53 lei, reprezentând, în opinia acestora, contravaloarea sumei la care ar fi îndreptăţiţi pentru anul 2007, potrivit temeiului contractual indicat, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume.
Acţiunea menţionată a format obiectul Dosarului nr. 1181/103/2009 al Tribunalului Neamţ şi a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010 prin care s-a dispus obligarea Societăţii la plata către aceştia a sumei de 428.482,58 lei, a dobânzii legale aferente (calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată), precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 21.978 lei.
În faza procesuală a apelului, instanţa a redus onorariul avocaţial la 7.500 lei, iar hotărârea a devenit irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului Societăţii.
Cu ordinele de plată, SC A.M.T.P.R. SA a achitat fiecăruia dintre pârâţi sumele cuvenite, conform propriei lor înţelegeri privind împărţirea sumelor la care se referă contractul de cesiune, înţelegere prevăzută la art. 9 lit. d) din contract şi intitulată „Acordul privind drepturile patrimoniale ale autorilor invenţiei“ din data de 23 mai 2001, însă plăţile au fost efectuate fără ca Societatea să reţină sumele ce trebuiau virate la bugetul statului cu titlu de impozit, astfel că patrimoniul pârâţilor s-a mărit în mod nejustificat, în detrimentul patrimoniului SC A.M.T.P.R. SA, care a achitat sumele respective către stat.
Reclamanta a arătat că formularea acţiunii de faţă a fost determinată de refuzul pârâţilor de a da curs solicitării sale de restituire a sumelor încasate eronat, menţionându-se că, într-o speţă similară, instanţa a calificat drept corectă poziţia SC A.M.T.P.R. SA de a reţine din sumele plătite pârâţilor contravaloarea corespunzătoare impozitului datorat de aceştia pentru venitul încasat, precum şi contribuţiile C.A.S. şi C.A.S.S. (Dosar civil nr. 163/103/2009 al Tribunalului Neamţ).
În continuare, reclamanta a enunţat şi a dezvoltat motivele pentru care se impune admiterea acţiunii deduse judecăţii.
A. În conformitate cu dispoziţiile C. fisc. (varianta în vigoare la data plăţii sumelor, respectiv cea din 10 mai 2011), din sumele plătite pârâţilor, trebuia reţinut impozitul pe venit.
a). Din interpretarea dispoziţiilor art. 39 C. fisc., rezultă regula conform căreia persoanei care obţine un venit îi revine obligaţia de a plăti impozit. Împrejurarea că SC A.M.T.P.R. SA este îndreptăţită să calculeze, să reţină şi să vireze impozitul pe venit este confirmată de art. 52 alin. (1) lit. a) C. fisc., care prevede astfel: „plătitorii următoarelor venituri au obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a vira impozit prin reţinere la sursă, reprezentând plăţi anticipate, din veniturile plătite: a) venituri din drepturi de proprietate intelectuală; (…)”; or, în cazul de faţă, sumele achitate pârâţilor în baza sentinţei civile nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalul Neamţ îşi au izvorul în drepturile de proprietate intelectuală ale acestora (drepturi cuvenite inventatorilor).
În acelaşi sens, potrivit art. 521 C. fisc.: „(1) Contribuabilii care realizează venituri din activităţile menţionate la art. 52 alin. (1) lit. a) - e) pot opta pentru stabilirea impozitului pe venit ca impozit final. Opţiunea de impunere a venitului brut se exercită în scris în momentul încheierii fiecărui raport juridic/contract şi este aplicabilă veniturilor realizate ca urmare a activităţii desfăşurate pe baza acestuia. (2) Impozitul pe venit se calculează prin reţinere la sursă la momentul plăţii veniturilor de către plătitorii de venituri, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului brut. (3) Impozitul calculat şi reţinut reprezintă impozit final. (4) Impozitul astfel reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut“.
Reclamanta a mai menţionat că, în cazul de faţă, pârâţii nu şi-au exprimat o opţiune în sensul art. 521 alin. (3) C. fisc., context în care cota de impozit aplicabilă este cea de 10%; se mai susţine că această concluzie este confirmată şi de prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., care vin în sprijinul constatării faptului că societatea este îndreptăţită la recuperarea prejudiciului suferit, sens în care se prevalează de dispoziţiile art. 61, 62. 661 din aceste Norme.
b). Pârâţii au susţinut că nu ar trebui să restituie sumele calculate cu titlu de impozit, prevalându-se eronat de incidenţa dispoziţiilor art. 42 C. fisc., care statuează astfel: „În înţelesul impozitului pe venit, următoarele venituri nu sunt impozabile: (b) sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume asigurate, precum şi orice alte drepturi, cu excepţia câştigurilor primite de la societăţile de asigurări ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părţi, cu ocazia tragerilor de amortizare. Nu sunt venituri impozabile despăgubirile în bani sau în natură primite de către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despăgubirile reprezentând daunele morale; (…)“.
Reclamanta a susţinut că scutirea prevăzută de art. 42 C. fisc. are în vedere o ipoteză distinctă, şi anume cea a despăgubirilor primite de o persoană în instanţă, cum sunt, spre exemplu, cele reprezentând echivalentul prejudiciului stabilit în temeiul răspunderii civile delictuale. Ori, din moment ce legiuitorul a stabilit în sensul că sumele reprezentând venituri din drepturi de proprietate intelectuală sunt supuse impunerii prin reţinere la sursă, fără a distinge după cum acestea sunt achitate benevol sau ca urmare a unui litigiu finalizat printr-o hotărâre judecătorească care reţine o astfel de obligaţie, nu există nicio raţiune pentru care să se poată realiza distincţia la care se referă pârâţii.
B. Se mai arată că această dezlegarea acestei chestiuni a intrat în puterea de lucru judecat, iar opinia contrară ar conduce la adoptarea unor soluţii contradictorii cu privire la aceeaşi împrejurare.
Faptul că SC A.M.T.P.R. SA îi revine obligaţia de a calcula, reţine şi vira impozitul aferent sumelor plătite pârâţilor fost tranşat în cadrul unor litigii anterioare, în Dosarul nr. 163/103/2009 al Tribunalului Neamţ şi Dosarul nr. 1289/103/2007 al Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, cu premise care, din punct de vedere juridic, sunt, în esenţă, identice.
C. Reclamanta a mai susţinut că este îndreptăţită şi la dobânda legală aferentă sumelor în discuţie, prin raportare la dispoziţiile art. 1535 coroborat cu art. 1523 din noul C. civ., din care rezultă atât faptul că dobânda legală în discuţie îi este datorată de la data scadenţei, întrucât pârâţii se află de drept în întârziere prin refuzul explicit de efectuare a plaţilor exprimat prin adresa nr. 14638 din 05 septembrie 2011.
Pârâţii sunt de rea-credinţă, întrucât, pe de o parte, aceştia nu puteau ignora dispoziţiile C. fisc. în materie, iar pe de altă parte, au fost părţi în litigiul care a format obiectul Dosarului nr. 163/103/2009, astfel încât obligaţia de restituire le incumbă încă de la momentul încasării sumelor la care nu erau îndreptăţiţi, şi anume imediat după data de 10 mai 2011, conform art. 994 din vechiul C. civ., sub imperiul căruia a luat naştere debitul în litigiu.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., art. 1092 din vechiul C. civ. şi, în subsidiar, îmbogăţirea fără justă cauză, precum şi celelalte dispoziţiile legale la care a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
În dovedirea cererii, au fost anexate înscrisurile pe care reclamanta le-a menţionat în motivele acesteia.
În cauză, pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, în raport cu criteriul valoric prevăzut de art. 2 lit. b) C. proc. civ. (dacă se va considera că instanţa a fost învestită cu un litigiu civil), iar pe de altă parte, excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile a tribunalului, având în vedere că în cauză se invocă o obligaţie fiscală, astfel încât, în opinia pârâţilor, pricina ar revini spre competentă soluţionare secţiei de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a se putea conchide însă asupra acestor aspecte de ordin procedural, pârâţii au solicitat să se pună în vedere reclamantei precizarea cererii de chemare în judecată.
Totodată, au invocat şi excepţia lipsei de interes în formularea cererii, întrucât reclamanta nu a făcut dovada unei pagube, astfel încât nu are un interes legitim în promovarea acţiunii.
Pe fondul cererii, pârâţii au arătat că reclamanta a achitat în întregime fiecăruia dintre ei sumele cuvenite, stabilite prin sentinţa civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamţ, susţinând că pentru despăgubirile civile stabilite prin hotărâri judecătoreşti nu se reţine impozit la sursă deoarece, potrivit dispoziţiilor C. fisc., despăgubirile civile obţinute prin hotărâri judecătoreşti nu se impozitează.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins că avea obligaţia să reţină la sursă impozitele pentru sumele plătite pârâţilor, deoarece acestea ar reprezenta drepturi patrimoniale de proprietate intelectuală, ceea ce reprezintă o susţinere greşită, deoarece sumele solicitate de ei şi acordate de instanţe nu sunt drepturi patrimoniale de inventator, ci despăgubiri civile, datorate pentru aceea că reclamanta a încălcat obligaţiile asumate prin contractul de cesiune a invenţiei; această calificare a acţiunii nu a fost contestată de SC A.M.T.P.R. SA, iar instanţele au reţinut o ca atare.
S-a mai arătat de către pârâţi că reclamanta face confuzie afirmând că, într-un alt litigiu (Dosarul nr. 163/103/2009), instanţele ar fi constatat că se datorează impozite pentru sume ce le au fost plătite într-o perioadă anterioară; în realitate, acel litigiu a privit impozite datorate pentru drepturile patrimoniale achitate inventatorilor, iar nu despăgubiri civile, ca în cauza de faţă; or, în aceste condiţii, reclamanta nu avea obligaţia legală de a calcula, reţine şi vira impozit pentru despăgubirile civile achitate, aşa cum pretinde prin acţiune, deoarece despăgubirile nu sunt venituri, cum în mod greşit consideră reclamanta.
În consecinţă, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar, pentru situaţia în care s-ar considera că datorează impozite, au cerut să se constate că, prin refuzul ca acestea să le fie reţinute de către reclamantă, nu au optat, conform art. 521 C. fisc., pentru reţinerea la sursă.
Tribunalul, prin încheierea de şedinţă din 21 noiembrie 2012, a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei sale materiale, reţinând că obiectul litigiului îl constituie, indirect, întinderea drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor chemaţi în judecată în calitate de pârâţi, astfel că, s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ.
Pe fond, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:
S-a constatat că prin acţiunea formulată la data de 12 mai 2008, pârâţii din dosarul de faţă au formulat împotriva SC A.M.T.P.R. SA o acţiune în pretenţii, înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia civilă, sub nr. 1181/103/2009, solicitând obligarea acesteia la plata drepturilor băneşti derivând din contractul de cesiune din 23 mai 2001, plus penalităţi şi dobânzi legale aferente sumelor datorate. Acţiunea a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010, prin care pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 428.482,58 lei cu titlu de despăgubiri şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului. Aceste două dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute integral, atât de instanţa de apel (Decizia nr. 49 din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Bacău), cât şi de cea de recurs (Decizia nr. 3285 din 8 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală).
Suma stabilită prin hotărârea judecătorească menţionată a fost achitată de către reclamantă pârâţilor prin ordine de plată din data de 10 mai 2011, pentru ca, la mai mult de un an de la executarea benevolă a obligaţiei, debitoarea să formuleze prezenta acţiune în care invocă, practic, propria greşeală, aceea de a nu-şi fi îndeplinit pretinsa obligaţie legală de a calcula, reţine şi vira la bugetul de stat impozitul aferent dintre sumele plătite fiecăruia dintre pârâţi.
Prima instanţă a apreciat că în examinarea cauzei trebuie a se porni de la ceea ce reprezintă sumele încasate de către pârâţi de la reclamantă; or, s-a apreciat că indiferent care ar fi natura raporturilor juridice dintre părţi care au stat la baza pronunţării de către sentinţei civile nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamţ, dispozitivul acesteia nu lasă loc niciunei interpretări, stabilind, fără putinţă de îndoială, că suma de 428.482,58 lei este datorată de reclamantă, în calitate de cesionară, pârâţilor, în calitate de cedenţi, din cauza neîndeplinirii, pentru anul 2007, a obligaţiei care îi incumba în baza art. 9 lit. c) din contractul de cesiune din 23 mai 2001, anume aceea de a le achita cedenţilor, autori ai invenţiei, anual, 10% din eficienţa economică postcalculată.
Din considerentele sentinţei civile nr. 45/2010, reiese că instanţa a reţinut că suma la a cărei plată a fost obligată pârâta îşi are izvorul în răspunderea civilă contractuală şi reprezintă contravaloarea prejudiciului încercat de inventatori, pentru a cărui reparare integrală, s-a apreciat că societatea datorează şi dobânda legală, calculată conform art. 1088 C. civ.
Faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, prima instanţă a apreciat că, în prezenta cauză, nu este incident niciunul dintre textele din legislaţia fiscală invocate de reclamantă, fiind, în schimb, aplicabil, art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., la care fac referire şi pârâţii, prin întâmpinare.
Hotărârea judecătorească ce a stat la baza plăţilor efectuate de reclamantă era definitivă, irevocabilă şi executorie, astfel încât debitoarea nu mai putea opera modificări ale sumei stabilite de instanţele învestite cu soluţionarea Dosarului civil nr. 1181/103/2009, decât, eventual, în sensul majorării acesteia, prin adăugarea dobânzii legale datorate de la data introducerii acţiunii şi până la plata integrală a datoriei principale.
Prin urmare, în temeiul art. 42 lit. b) din C. fisc., acţiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., privind suportarea cheltuielilor de judecată de partea căzută în pretenţii.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recurs, calea de atac fiind calificată de instanţă drept apel, prin încheierea din 4 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bacău.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat, în esenţă, că prima instanţă a ignorat cadrul juridic relevant şi prin examinarea superficială a argumentelor deduse judecăţii, reţinând că în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 42 C. fisc.; pe de altă parte, s-a apreciat eronat că sumele achitate de către SC A.M.T.P.R. SA ar avea o natură juridică diferită decât aceea de drepturi de proprietate intelectuală.
Apelanta a mai susţinut că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa a ignorat dispoziţiile C. fisc. şi ale Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., care impun reţinerea impozitului pe venit din sumele achitate intimaţilor în baza sentinţei civile nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamţ.
S-a arătat în faţa primei instanţe că aceste sume reprezintă drepturi de proprietate intelectuală care sunt supuse impozitării prin reţinere la sursă conform art. 52 alin. (1) lit. c) din C. fisc. raportate la pct. 61 şi 62 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.
De asemenea, apelanta a susţinut că prima instanţă a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 42 lit. b) din C. fisc., întrucât drepturile băneşti stabilite prin sentinţa civilă nr. 45/2010 privesc drepturi decurgând din contractul de cesiune din 23 mai 2001, neexistând nicio distincţie între achitarea acestora în mod benevol sau ca urmare a unui litigiu finalizat prin hotărâre judecătorească; pe de altă parte, sintagma „despăgubiri civile” folosită în hotărâre, are în vedere denumirea generică a sumelor respective, comună în practica instanţelor judecătoreşti.
Totodată, s-a mai susţinut că hotărârea recurată este pronunţată cu ignorarea prevederilor art. 1200 şi ale art. 1202 pct. 4 C. civ., ignorându-se incidenţa puterii lucrului judecat cu referire la Dosarul nr. 163/103/2009 în care a fost respinsă acţiunea unui nr. de 15 persoane dintre cele semnatare ale contractului de cesiune (printre care şi intimaţii din prezenta cauză) în vederea obligării SC A.M.T.P.R. SA la plata sumelor reţinute cu titlu de impozit C.A.S. şi C.A.S.S. în perioada 2003-2007; în acelaşi timp, prima instanţă a ignorat faptul că în Dosarul nr. 1181/103/2009 sumele acordate sunt sume brute, precum şi faptul că, hotărârea apelată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conţinând considerente contradictorii.
Prin decizia civilă nr. 24 din 10 martie 2014 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, apelul reclamantei a fost admis, sentinţa apelată a fost schimbată în tot, iar cererea de chemare în judecată a fost admisă; în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâţilor la restituirea către reclamantă a sumelor menţionate în dispozitiv, reprezentând contravaloarea impozitului legal aferent sumelor ce le-au fost achitate de către reclamantă, ca şi la plata dobânzii legale de la data efectuării plăţii (10 mai 2011) până la achitarea efectivă; cu 39 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a confirmat situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, constatându-se că suma stabilită prin sentinţa civilă nr. 45/2010 a Tribunalului Neamţ (428.482,58 lei şi dobânda legală aferentă) care a fost achitată în mod benevol de către reclamantă pârâţilor, prin ordine de plată din data de 10 mai 2011 a reprezentat drepturi băneşti derivând din contractul de cesiune din 23 mai 2001.
Sumele a căror restituire o pretinde reclamanta prin cererea de chemare în judecată formulată în cauza de faţă constituie impozit aferent sumelor achitate pârâţilor în baza hotătârii judecătoreşti menţionate cu titlu de drepturi patrimoniale de inventator pentru anul 2007.
Curtea de apel a reţinut că potrivit art. 52 alin. (1) lit. a) din C. fisc., plătitorii următoarelor venituri au obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a vira impozit prin reţinere la sursă, reprezentând plăţi anticipate, din veniturile plătite: a) venituri din drepturi de proprietate intelectuală (…).
În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că tribunalul în mod greşit a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legale anterior citate, ci cele ale art. art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., pornindu-se de la premisa greşită că sumele la care a fost obligată SC A.M.T.P.R. SA către intimaţii-pârâţi din cauza de faţă prin sentinţa civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010, au reprezentat despăgubiri, respectiv contravaloarea prejudiciului încercat de inventatori.
Instanţa de apel a apreciat însă, că sumele acordate prin hotărârea judecătorească indicată, chiar dacă sunt intitulate despăgubiri, în fapt, reprezintă drepturi patrimoniale din drepturi de inventator, întrucât în Dosarul nr. 1181/103/2009 s-a solicitat obligarea SC A.M.T.P.R. SA la plata drepturilor băneşti derivând din contractul de cesiune din 23 mai 2001, acţiune soluţionată prin sentinţa civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010.
Or, conform art. 521 alin. (2) din C. fisc., impozitarea pe venit se calculează prin reţinere la sursă la momentul plăţii de către plătitorii de venituri.
Astfel, având în vedere faptul că apelanta a achitat la 10 mai 2011sumele la care a căror plată a fost obligată către pârâţi, conform textului invocat anterior urma să calculeze prin reţinere la sursă impozitul datorat la bugetul de stat.
Pe de altă parte, instanţa de apel a apreciat că faptul că apelanta nu a achitat în mod benevol sumele datorate din contractul de cesiune nu conduce la schimbarea naturii juridice a sumelor achitate inventatorilor, acestea fiind drepturi patrimoniale derivate din contractul de cesiune din 23 mai 2001, iar nu despăgubiri de natură a conduce la aplicarea art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003, cu consecinţa scutirii de la plata impozitului.
Faţă de cele reţinute, curtea de apel a constatat că tribunalul în mod greşit a respins acţiunea reclamantei, astfel că, în baza art. 296 C. proc. civ. apelul a fost admis, iar sentinţa apelată a fost schimbată în tot şi, în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâţilor la restituirea către reclamantă a sumelor menţionate în dispozitiv, reprezentând contravaloarea impozitului aferent sumelor achitate pârâţilor cu titlu de drepturi patrimoniale de inventator pentru anul 2007 în baza sentinţei civile nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamţ - în Dosarul nr. 1181/103/2009; s-a mai apreciat că în cauză nu se poate reţine că s-ar încălca autoritatea de lucru judecat în raport de cele statuate prin sentinţa menţionată, având în vedere obiectul diferit al celor două pricini; de asemenea, instanţa de apel a stabilit că sumele la a căror restituire au fost obligaţi pârâţii, urmează a fi plătite cu dobânda legală de la data scadenţei 10 mai 2011 (când au fost achitate efectiv către pârâţi) până la efectuarea plăţii, conform celor prevăzute de art. 3 alin. (3) şi alin. (4) din O.G. nr. 9/2000 (până la 31 august 2011) şi de dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligarea pârâţilor să plătească reclamantei cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru achitată la prima instanţă.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâţii au promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 488 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au învederat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, invocând următoarele argumente:
S-a susţinut că instanţa de apel a motivat în mod contradictoriu, pe de o parte, că prin sentinţa civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamţ definitivă şi irevocabilă, SC A.M.T.P.R. SA a fost obligată să plătească pârâţilor suma de 428.482,58 lei cu „titlu de despăgubiri" şi dobânda legală aferentă acestei sume, iar pe de altă parte, a reţinut că „suma stabilită prin sentinţa menţionată a reprezentat drepturi băneşti derivând din contractul de cesiune din 23 mai 2001”; or, în opinia recurenţilor, aceste considerente se exclud, fiind contradictorii, întrucât nu se poate reţine că sumele solicitate de SC A.M.T.P.R. SA reprezintă „impozit aferent sumelor care le-au fost achitate cu titlu de drepturi patrimoniale de inventator pentru anul 2007 în baza sentinţei civile nr. 45 din 25 ianuarie 2001 pronunţată de Tribunalul Neamţ.”
Pentru susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. referitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat, recurenţii arată că instanţa de apel era obligată să respecte autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamţ, potrivit căreia SC A.M.T.P.R. SA a fost obligată să le plătească suma de 428.482,58 lei cu „titlu de despăgubiri” şi dobânda legală aferentă acestei sume, hotărâre definitivă şi irevocabilă, ci doar prin încălcarea autorităţii de lucru judecat s-a dat o altă calificare sumelor la care intimata a fost obligată către recurenţi, reţinându-se în mod nelegal că „sumele stabilite prin sentinţa menţionată au reprezentat drepturi băneşti derivând din contractul de cesiune din 23 mai 2001” şi apreciindu-se că nu se poate reţine că s-ar încălca autoritatea de lucru judecat în raport de cele stabilite în Dosarul nr. 1181/103/2009, având în vedere obiectul diferit din cauza menţionată şi prezenta cauză.
Recurenţii mai arată că autoritatea de lucru judecat are o dublă funcţie: cea negativă, de evitare a contradicţiilor dintre dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, ce poate fi valorificată prin intermediul excepţiei procesuale a autorităţii de lucru judecat şi cea pozitivă - de evitare a contradicţiilor dintre considerentele hotărârilor judecătoreşti.
Se mai menţionează că în doctrina juridică s-a arătat că „în timp ce funcţia negativă a lucrului judecat împiedică o nouă judecată în fond, atunci când există tripla identitate a elementelor acţiunii, funcţia pozitivă a lucrului judecat nu presupune identitate de acţiuni, ci doar de chestiune litigioasă şi nu împiedică o a doua judecată, ci obliga judecătorul cauzei să tină seama de ceea ce s-a tranşat jurisdicţional anterior şi are legătură cu noul litigiu (astfel spus, este uşurată sarcina probaţiunii, aducându-se în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate, neputându-se statua contrar celor stabilite deja de o instanţă de judecată).”
Ca atare, cele tranşate jurisdicţional se impun în judecata ulterioară fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanţă de a stabili în mod diferit faţă de instanţa anterioară, iar jurisprudenţa instanţelor referitoare la acest aspect este unitară, sens în care se invocă Decizia civilă nr. 2554 din 5 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Recurenţii arată că ceea ce instanţa de apel a motivat priveşte funcţia negativă a autorităţii de lucru judecat, deşi era evident că în speţă se aplică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, întrucât prin sentinţa civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamţ, pârâta SC A.M.T.P.R. SA (intimata din cauza de faţă) a fost obligată să le plătească suma de 428.482,58 lei cu „titlu de despăgubiri”, hotărâre intrată sub autoritatea de lucru judecat prin respingerea căilor de atac şi invocată în cauza de faţă, astfel că, în acest litigiu instanţa nu putea statua contrar celor stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă; cum instanţa de apel a stabilit o altă concluzie decât instanţele din litigiul anterior, au fost înfrânte dispoziţiile art. 1200 C. civ. de la l864 şi ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ.
În susţinerea celui de-al treilea motiv de recurs invocat de recurenţi, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material -, recurenţii susţin că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile C. fisc., incidente în cauză.
Astfel, potrivit art. 42 lit. b) teza a doua din C. fisc., despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti nu sunt impozabile; or, această normă în mod nelegal a fost înlăturată de la aplicare de instanţa de apel, deşi prin sentinţa civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamţ, pârâta SC A.M.T.P.R. SA a fost obligată să le achite recurenţilor o sumă cu „titlu de despăgubiri”.
Neţinând seama de această hotărâre judecătorească, instanţa de apel a considerat că despăgubirile înseamnă drepturi patrimoniale cuvenite inventatorilor, chiar dacă SC A.M.T.P.R. SA nu a respectat contractul de cesiune, iar recurenţii au fost nevoiţi să solicite despăgubiri pentru nerespectarea contractului, astfel încât s-au înlăturat dispoziţiile art. 42 lit. b) teza a doua C. fisc. şi s-a făcut aplicarea unui alt text neincident în cauză.
Pe de altă parte, recurenţii au mai invocat că reclamanta nu a dovedit că ar fi achitat impozitul către bugetul de stat, astfel încât nu justifică în cauză un interes legitim.
Recursul formulat de către pârâţi a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
Recurenţii au învestit instanţa de recurs cu o cerere de suspendare a executării deciziei recurate, în sarcina acestora fiind stabilită achitarea unei cauţiuni de 1.000 lei, prin încheierea din camera de consiliu din 26 septembrie 2014 a Înaltei Curţi, secţia a II-a civilă, cererea de suspendare formulată în temeiul art. 300 alin. (3) C. proc. civ. fiind respinsă prin încheierea din 10 octombrie 2014.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de recurs (fila 64 dosar Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie, secţia a II-a civilă) prin care a răspuns argumentat criticilor formulate prin motivele de recurs, solicitându-se menţinerea deciziei recurate prin respingerea recursului ca nefondat.
La primul termen de judecată acordat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, din 24 octombrie 2014, cauza a fost scoasă de pe rol şi înaintată secţiei I civile, având în vedere că în cadrul acestei secţii funcţionează completele specializate în cauza privind proprietatea intelectuală; în considerarea acestei specializări, completul iniţial învestit (C12) din cadrul secţiei I civile, la termenul din 21 noiembrie 2014, în temeiul art. 99 alin. (2) teza a II-a din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, aprobat prin H.C.S.M. nr. 387/2005, l-a înaintat acestui complet specializat (C7) în cauze privind proprietatea intelectuală.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
Astfel cum deja s-a stabilit, potrivit menţiunilor din practicaua prezentei decizii, recursul de faţă va fi analizat pe temeiul dispoziţiilor C. proc. civ. de la 1865, întrucât cauza de faţă a fost pornită la prima instanţă la data de 26 iulie 2012 (data poştei), prin urmare, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (15 februarie 2013).
Cum recurenţii pârâţi au invocat ca motive de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 - decizia recurată cuprinde motive contradictorii, ale art. 488 alin. (1) pct. 7 - încălcarea autorităţii de lucru judecat, precum şi pe cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 - aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, motive de nelegalitate consacrate prin Legea nr. 134/2010, Înalta Curte va proceda la recalificarea acestor motive în raport de dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865; prin urmare, se va proceda la evaluarea primelor două motive de recurs dezvoltate de recurenţi în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 7 (motive contradictorii ale deciziei) şi a celui de-al treilea motiv de recurs, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 (aplicarea greşită a legii).
Pornind de la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, Înalta Curte constată că în cauza de faţă, intimata reclamantă a învestit instanţa cu o cerere în repetiţiune, solicitând instanţei prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la restituirea unei plăţi nedatorate pe care a efectuat-o benevol către aceştia, din eroare.
Astfel, în executarea de bunăvoie a sentinţei civile nr. 45/2010 a Tribunalului Neamţ, definitivă prin Decizia civilă nr. nr. 49/2010 a Curţii de Apel Bacău şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3285 din 8 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate Intelectuală, intimata reclamantă a achitat recurenţilor suma de 428.482,58 lei şi dobânzile legale aferente, în proporţia cuvenită fiecărui pârât, potrivit convenţiei lor - art. 9 lit. d) din contractul de cesiune din 23 mai 2001, astfel cum rezultă din odinele de plată de plată din 10 mai 2011 (filele 16-29 dosar primă instanţă).
Suma stabilită prin hotărârea judecătorească (în absenţa unei menţiuni exprese în sens contrar) reprezenta o sumă brută şi nu netă, iar în ce-i priveşte pe pârâţi, un venit impozabil.
În aplicarea regulii stipulate de art. 39 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. (forma în vigoare la momentul ce interesează în cauză - 10 mai 2011, data efectuării plăţilor către pârâţi) potrivit căreia persoanei care obţine un venit îi revine obligaţia de a plăti impozit, astfel încât rezultă din aceste sume trebuia a fi dedus impozitul pe venit prevăzut de lege, recurenţii pârâţi invocând însă existenţa unei excepţii de la plata impozitului pe venit (art. 42 lit. b din C. fisc.), astfel cum se va analiza în continuare.
În consecinţă, în analiza caracterului de plată nedatorată a sumei achitate recurenţilor, intimata reclamantă a susţinut că îi revenea obligaţia de a calcula, reţine şi vira la bugetul de stat impozitul datorat în calitatea sa de plătitor de venituri.
În acest sens, au fost invocate dispoziţiile art. art. 52 alin. (1) lit. a) din C. fisc., care prevăd astfel: „plătitorii următoarelor venituri au obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a vira impozit prin reţinere la sursă, reprezentând plăţi anticipate, din veniturile plătite: a) venituri din drepturi de proprietate intelectuală.
Această regulă este aplicabilă în cazul în care contribuabilii care realizează venituri din activităţile menţionate la art. 52 alin. (1) lit. a)-e) din acelaşi C. fisc. nu au optat pentru stabilirea impozitului pe venit ca impozit final, opţiune care trebuie a se manifesta în condiţiile legii - în scris, în momentul încheierii fiecărui raport juridic/contract şi este aplicabilă veniturilor realizate ca urmare a activităţii desfăşurate pe baza acestuia, conform celor prevăzute de art. 521 alin. (1) din C. fisc., opţiune pe care recurenţii-pârâţi nu au dovedit-o în cauză.
Or, potrivit pct. 661 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 aprobate prin H.G. nr. 44/2004, persoanele fizice care realizează venituri din activităţi de proprietate intelectuală (...) au dreptul să opteze pentru impunerea venitului brut cu cota de 16%, impozitul fiind final, potrivit art. 521 din C. fisc.
Cum această opţiune nu a fost manifestată de către recurenţi, intimata reclamantă avea obligaţia descrisă la pct. 61 din aceleaşi Norme, în calitate de plătitor de venituri, anume de a calcula, reţine şi vira o sumă reprezentând 10% din venitul brut realizat de titularii de drepturi de proprietate intelectuală, această sumă reprezentând plată anticipată în contul impozitului anual datorat de contribuabilii recurenţi.
Cum intimata reclamantă nu a calculat, reţinut şi virat sumele corespunzătoare acestui impozit datorat la bugetul de stat la momentul plăţilor efectuate către pârâţi şi a achitat sume brute acestora (care au inclus şi suma corespunzătoare acestui impozit pe venit), rezultă că în mod nedatorat a efectuat plăţile în partea referitoare la impozitul ce trebuia reţinut la sursă.
Întrucât plăţile au fost efectuate către pârâţi la 10 mai 2011, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. - 1 octombrie 2011, rezultă că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1865.
Art. 993 C. civ. referitor la plata lucrului nedatorat prevede dreptul debitorului (intimata-reclamantă) la restituire, astfel: acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului, iar art. 992 C. civ. stabileşte obligaţia corelativă a creditorului (recurenţii-pârâţi) în sensul că cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte aceea ce nu îi este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit; în plus, art. 994 C. civ. mai stabileşte că atunci când cel care a primit plata a fost de rea-credinţă (în sensul că a cunoscut că nu i se cuvenea acea plată) este dator a restitui atât capitalul, cât şi dobânzile sau fructele din ziua plăţii (în speţă, din 10 mai 2011).
În ce priveşte criticile formulate de recurenţi pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte constată că decizia recurată nu conţine motive contradictorii, întrucât ambele instanţe de fond au calificat în mod corect natura juridică a sumelor ce le-au fost acordate prin sentinţa civilă nr. 45/2010 a Tribunalului Neamţ (definitivă şi irevocabilă), fără ca prin aceasta să se aducă atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti sau funcţiei pozitive a puterii de lucru judecat.
Astfel, este reală susţinerea recurenţilor că în dispozitivul sentinţei menţionate pârâta (intimata din cauza de faţă) a fost obligată la plata sumei de 428.482,58 lei cu titlu de despăgubiri civile şi a dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data de 12 mai 2008 până la achitarea integrală a debitului.
Cu toate acestea, s-a constatat în mod judicios că acest dispozitiv este susţinut şi trebuie a fi interpretat în funcţie de considerentele care îl explicitează, iar din cuprinsul acestora a rezultat în mod neîndoielnic că în cauza respectivă a fost angajată răspunderea contractuală a pârâtei, aceasta fiind obligată să achite recurenţilor suma menţionată, în temeiul dispoziţiilor art. 9 lit. c) din contractul de cesiune din 23 mai 2001 prin care părţile au convenit plata anuală a drepturilor inventatorilor la nivelul unei sume reprezentând un procent de 10% din eficienţa economică postcalculată rezultată din aplicarea invenţiei; ca atare, temeiul cererii nu a fost răspunderea civilă delictuală.
În plus, clauza în temeiul căreia a fost pronunţată hotărârea judecătorească era izvorul unei obligaţii civile de a da - având ca obiect plata unei sume de bani, determinabilă în raport de un anumit criteriu.
Plata este un mijloc de stingere a obligaţiilor, iar executarea obligaţiei indiferent de obiectul ei - de a da, de a face sau de a nu face - are loc, ca regulă, de bunăvoie.
Dacă însă debitorul nu efectuează plata, pentru valorificarea dreptului său, creditorul poate recurge la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziţie pentru a-l sili la executare, astfel cum au procedat recurenţii prin formularea cererii de chemare în judecată în Dosarul nr. 1181/103/2009, finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 45/2010 a Tribunalului Neamţ, definitivă şi irevocabilă.
În principiu, şi executarea (plata) silită a obligaţiei se face tot în natură, prin obligarea debitorului să execute în mod efectiv şi real însuşi obiectul obligaţiei şi numai când executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă se poate trece la executarea ei prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pe care îl încearcă din cauza neexecutării în natură a obligaţiei de către debitor.
Or, aşa cum s-a arătat, obiectul obligaţiei contractuale a intimatei decurgând din art. 9 lit. c) din contractul de cesiune îl constituia o obligaţie de a da - constând în plata unei sume de bani, iar obligaţiile cu un astfel de obiect întotdeauna pot fi executate silit în natură.
În consecinţă, în mod corect instanţele anterioare au reţinut că prin dispozitivul sentinţei civile nr. 45/2010 s-a dispus executarea silită în natură a obligaţie contractuale de a da, iar nu prin echivalent (despăgubiri), interpretare ce rezultă din observarea considerentelor hotărârii judecătoreşti în discuţie.
Potrivit regulilor dreptului material, o sumă de bani este un bun determinat generic (res genera), ceea ce, între altele, are semnificaţii şi pentru momentul transmiterii dreptului asupra ei ca şi pentru suportarea riscului contractual, întrucât bunurile de gen nu pier (genera non pereunt); de aceea, întotdeauna este posibilă executarea silită în natură a unei obligaţii având ca obiect bunuri de gen, astfel încât, pentru obligaţiile având un atare obiect nu se va putea recurge la executarea prin echivalent (despăgubiri).
Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat presupune că partea care a câştigat procesul se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă într-o nouă judecată, fără ca instanţa ulterioară să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului; în acelaşi timp, puterea de lucru judecat are şi o funcţie negativă, în sensul că partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuţie dreptul său într-un alt litigiu.
Or, niciunul dintre aceste efecte nu a fost atins în operaţiunea instanţelor de fond de a se raporta în explicitarea dispozitivului sentinţei executate benevol de către intimată prin înseşi considerentele care îl susţin, considerente care fac corp comun cu acesta şi care sunt elemente intrinseci ale hotărârii judecătoreşti menţionate; în plus, în mod unanim se admite atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă că nu reprezintă o încălcare a autorităţii de lucru judecat nici situaţia în care părţile cauzei ar recurge la dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ. şi prin urmare, instanţa, printr-o hotărâre ulterioară ar lămuri înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului ori ar concilia dispoziţiile potrivnice din cuprinsul dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţin că deşi le-au fost achitate sumele a căror restituire o pretinde reclamanta fără a se deduce impozitul pe venit, aceste sume reprezentau venituri neimpozabile, în sensul dispoziţiilor art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003, întrucât acestea le-au fost achitate cu titlu de despăgubiri, iar nu de drepturi de proprietate intelectuală.
Critica nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
Art. 42 lit. b) din C. fisc. (forma în vigoare în martie 2011, aşadar şi la momentul ce interesează în speţă - 10 mai 2011) prevede că în înţelesul impozitului pe venit următoarele venituri nu sunt impozabile: „b) sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume asigurate, precum şi orice alte drepturi, cu excepţia câştigurilor primite de la societăţile de asigurări ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părţi, cu ocazia tragerilor de amortizare. Nu sunt venituri impozabile despăgubirile în bani sau în natură primite de către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despăgubirile reprezentând daune morale.”
În primul rând, deja s-a reţinut că recurenţilor nu le-au fost acordate despăgubiri prin hotărârea executată de intimată, ci au obţinut executarea silită în natură a unei obligaţii contractuale constând în plata unei sume de bani; pe de altă parte, recurenţii citează în mod eronat şi în afara contextului ei norma pe care se întemeiază în invocarea apărării privind caracterul neimpozabil al veniturilor încasate, în următorii termeni: „despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti nu sunt impozabile”, ceea ce nu corespunde textului oficial al C. fisc., în forma aplicabilă în cauză.
În plus,despăgubirile enunţate de art. 42 lit. b) din C. fisc. nu privesc orice fel de despăgubiri (iar dintre acestea, nu doar pe cele stabilite prin hotărâri judecătoreşti, cum greşit pretind recurenţii), ci despăgubiri acordate fie pe temei contractual, fie prin angajarea răspunderii civile delictuale, dacă este cazul; prin urmare, acestea nu pot fi decât despăgubiri decurgând din producerea unui risc asigurat, aşadar, lato sensu dezdăunări în materia asigurărilor.
În sprijinul acestei interpretări vin şi dispoziţiile pct. 5-7 din H.G. nr. 44 din 22 ianuarie 2004 (text în vigoare începând cu data de 1 martie 2011) pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, referitoare la art. 42 lit. b) din C. fisc. care, în vederea aplicării unitare a art. 42 lit. b) din C. fisc., prevăd:
„5. Sunt neimpozabile despăgubirile, sumele asigurate şi orice alte drepturi acordate asiguraţilor, beneficiarilor sau terţelor persoane păgubite, din asigurările de orice fel, potrivit legislaţiei privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor.
6. Sumele reprezentând alte drepturi acordate asiguraţilor pot avea, printre altele, următoarele forme: răscumpărări parţiale în contul persoanei asigurate, plăţi eşalonate, rente, venituri rezultate din fructificarea rezervelor constituite din primele plătite de asiguraţi, precum şi orice alte sume de aceeaşi natură, indiferent de denumirea sau forma sub care sunt plătite, în contul persoanei asigurate.
7. În cazul în care suportatorul primei de asigurare este o persoană fizică independentă, persoană juridică sau orice altă entitate care desfăşoară o activitate, atunci contravaloarea primelor de asigurare reprezintă venituri impozabile pentru persoana fizică beneficiară.”
În consecinţă, nici dacă în mod real recurenţii ar fi primit despăgubiri prin sentinţa civilă nr. 45/2010 (iar nu drepturi de proprietate intelectuală prin executarea silită în natură a obligaţiei contractuale de către intimată, obţinută prin pronunţarea hotărârii), aceştia nu ar fi intrat sub incidenţa dispoziţiilor art. 42 lit. b) din C. fisc., normă care stabileşte caracterul neimpozabil al altor venituri decât cele din cauză.
Prin motivele de recurs, recurenţii au mai invocat şi faptul că reclamanta nu a dovedit că ar fi achitat impozitul către bugetul de stat, astfel încât nu justifică în cauză un interes legitim.
Nici această excepţie nu va putea fi reţinută, întrucât faţă de raportul juridic de drept fiscal dintre intimată şi autorităţile fiscale ale statului, recurenţii au calitatea de terţi, astfel încât eventuala neachitare a efectivă la bugetul de stat a impozitului pe venit de către plătitorul de drepturi nu poate fi invocată de către aceştia.
În acelaşi timp, se constată că potrivit prevederilor art. 521 alin. (4) din C. fisc., impozitul astfel reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut; or, reţinerea impozitilui la sursă încă nu a avut loc, date fiind circumstanţele speţei.
Având în vederea toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul pârâţilor ca nefondat; totodată, se va face aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. pentru cheltuielile de judecată efectuate de intimată în această etapă procesuală şi va dispune obligarea pârâţilor la achitarea lor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii A.P., B.M., B.M., C.P., D.V., D.M., G.C., I.D., M.V., S.I., S.G. (prin moştenitori S.F., S.V., S.T.), T.V. şi T.V. împotriva Deciziei nr. 24 din 10 martie 2014 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Obligă pe recurenţii-pârâţi la plata sumei de 4.179,52 lei cheltuieli judecată către intimata-reclamantă SC A.M.T.P.R. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 116/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 112/2015. Civil. Asigurări sociale. Recurs → |
|---|
