ICCJ. Decizia nr. 1241/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1241/2015
Dosar nr. 24245/3/2009*
Şedinţa publică din 13 mai 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 5 iunie 2009 sub nr. 24245/3/2009, reclamanta C.M.A. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin M.F.P., M.E.F., A.G. şi A.N., să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului, situat în, sector 1, Bucureşti, conform standardelor internaţionale de evaluare, stabilită provizoriu de reclamantă la suma de 600.000 euro; obligarea pârâtului M.E.F. la plata acestor despăgubiri, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv suma de 300.000 euro (stabilită provizoriu); obligarea pârâţilor A.G. şi A.N. la despăgubiri către reclamantă constând în valoarea îmbunătăţirilor făcute la apartamentul menţionat, actualizate la zi, estimate la suma de 30.000 euro; acordarea dreptului de retenţie asupra apartamentului, în contradictoriu cu pârâţii A.G. şi A.N., până la plata integrală a despăgubirilor datorate de aceştia, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că a dobândit bunul prin moştenire de la autorul său, în baza certificatului de moştenitor din 2004 iar acesta, la rândul său, l-a dobândit prin contractul de vânzare cumpărare din 20 decembrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995, şi că a pierdut proprietatea şi posesia asupra apartamentului, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare a fostului proprietar.
Referitor la despăgubirile solicitate de la pârâţii persoane fizice, reclamanta a arătat că a efectuat o serie de îmbunătăţiri la apartament, sporind valoarea acestuia.
S-a formulat în cauză cerere reconvenţională prin care s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului.
Pe parcursul procesului a decedat pârâtul A.N., fiind introdusă în cauză moştenitoarea acestuia.
După ce reclamanta a renunţat la judecata capetelor de cerere nr. 2 şi 3 din cerere, cât şi la judecata în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice iar aceştia au renunţat la judecata cererii reconvenţionale, tribunalul a rămas învestit cu soluţionarea acţiunii privind preţul de piaţă al apartamentului, solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi M.E.F., în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa nr. 881 din 24 aprilie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a luat act de faptul că reclamanta renunţă la judecarea capetelor 2 şi 3 din acţiunea precizată, a luat act că pârâţii renunţă la judecata cererii reconvenţionale şi a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 1512 din 05 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de reclamanta din cauza de faţă, C.M.A. a fost obligată să lase reclamanţilor (pârâţii din prezenta cauză - Atanasiu), în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul în litigiu, dobândit de către autorul său în baza Legii nr. 112/1995, reţinându-se reaua credinţă a acestuia la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare.
S-a constatat că potrivit Legii speciale nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, preţul de piaţă pentru apartamentul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 restituit foştilor proprietari ori moştenitorilor acestora, poate fi acordat numai în situaţia încheierii acelor contracte cu respectarea legii şi în condiţii de bună credinţă, ceea ce nu este şi cazul autorului reclamantei, pierderea proprietăţii şi respectiv a posesiei cu privire la imobil, fiind rezultatul relei credinţe la încheierea contractului de vânzare cumpărare, aşa cum rezultă din Decizia irevocabilă a Curţii de Apel Bucureşti nr. 803/2009.
Ca atare, reclamanta ar fi fost cel mult îndreptăţită a beneficia în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de preţul reactualizat plătit de autorul său.
Având în vedere acestea, tribunalul a respins pretenţiile reclamantei privind restituirea preţului de piaţă, ca neîntemeiate.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta, arătând că autorul său, F.I., a dobândit apartamentul sus menţionat, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, neexistând nicio probă în sens contrar, contractul de vânzare cumpărare fiind lipsit de efecte doar ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare formulată de foştii proprietari ai imobilului.
Invocarea relei-credinţe în acţiunea în revendicare excede acestei acţiuni, întrucât revendicarea se întemeiază strict pe compararea de titluri, iar reţinerea relei-credinţe în temeiul deciziei Tribunalului Bucureşti sus menţionată nu beneficiază de putere de lucru judecat şi nu impietează asupra dreptului cumpărătorului evins de a obţine despăgubiri pentru bunul astfel pierdut, în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 61/A din 24 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata în favoarea reclamantei a sumei de 313.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii constând în preţul de piaţă pentru apartamentul, situat în Bucureşti, sector 1 Bucureşti; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a constatat că din probele administrate a rezultat că foştii proprietari A.G. şi A.N. au formulat acţiunea în revendicare la data de 09 octombrie 2006, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi cumpărătorul-chiriaş F.I., solicitându-se constatarea nulităţii absolute a titlului statului, respectiv a preluării apartamentului de către stat şi obligarea pârâtului F.I. (cumpărătorul cu contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995) la restituirea imobilului, în deplină proprietate şi posesie, sus numiţilor. În respectiva acţiune în revendicare nu a existat un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu chiriaşul F.I., în fapt existând doar un petit privind constatarea nulităţii titlului de preluare la stat al apartamentului nr. 3 în litigiu, analizat în cadrul acţiunii în revendicare.
Prin Decizia nr. 1512/A din 05 decembrie 2007 Tribunalul Bucureşti a admis apelul formulat de reclamanţii A.G. şi A.N. împotriva sentinţei nr. 5237 din 03 aprilie 2007 a Judecătoriei sector 1 sus menţionată, a admis cererea de chemare în judecată modificată, pârâta C.M.A. (moştenitoarea cumpărătorului chiriaş F.I. decedat), fiind obligată să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul în discuţie.
În considerentele acestei decizii tribunalul a reţinut că revendicarea comportă analiza implicită a titlului statului de preluare care este unul abuziv. Cum statul-vânzător nu a fost veritabilul proprietar care să transmită valabil dreptul de proprietate către chiriaşul-cumpărător, s-a dat preferabilitate vechiului titlu al titularilor acţiunii în revendicare, în contradictoriu cu chiriaşul-cumpărător, respectiv cu moştenitoarea acestuia. S-a apreciat că buna-credinţă nu are relevanţă în compararea de titluri prin revendicarea dedusă judecăţii, întrucât dacă s-ar analiza nevalabilitatea titlului cumpărătorului, s-ar admite revendicarea pentru faptul existenţei doar a unuia dintre cele două titluri de proprietate, celălalt fiind inexistent, ori compararea presupune existenţa a două titluri aflate în confruntare, dându-se prioritate celui mai bine caracterizat, cel al foştilor proprietari.
Efectele juridice ale Deciziei nr. 1512/A din 05 decembrie 2007 pentru cauza pendinte constau în evicţiunea suferită prin admiterea acţiunii în revendicare de către chiriaşul-cumpărător, respectiv de moştenitoarea acestuia, reclamanta C.M.A..
Evicţiunea potrivit dreptului comun (art. 1337 şi urm. C. civ.) ar fi deschis calea obţinerii de despăgubiri cel puţin echivalentul bunului de care a fost evins, în favoarea chiriaşului-cumpărător.
Prin introducerea art. 501 în Legea nr. 10/2001 modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009 s-a prevăzut, pentru o astfel de situaţie de „desfiinţare” printr-o hotărâre judecătorească pronunţată într-o acţiune în revendicare, a contractului de vânzare-cumpărare în înţelesul de caducitate, lipsire de eficienţă a contractului, iar nu de anulare ori de constatare a nulităţii absolute, dreptul celui evins, chiriaşul-cumpărător, la despăgubiri constând în preţul de piaţă al bunului astfel pierdut.
Decizia nr. 1512/A din 05 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 803 din 11 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 6336/2/2008. În motivarea deciziei, pronunţată în majoritate, s-a analizat în plus şi aspectul relei-credinţe a chiriaşului-cumpărător F.I., care a cumpărat în condiţiile în care deja se exercitaseră acţiuni în revendicare în instanţă şi se cunoştea că bunul nu aparţinea veritabilului proprietar - Statul vânzător, fiind de rea-credinţă la cumpărare.
În soluţionarea prezentului apel, instanţa a apreciat că aceste considerente nu exclud de la aplicare textul care dă dreptul celui evins la despăgubiri, întrucât ele nu sunt susţinute de o dispoziţie privind constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 deoarece prin Decizia nr. 803/2009 doar s-a respins recursul pârâtei-moştenitoare a chiriaşului-cumpărător. În plus, acestea răspund unui petit inexistent privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, dincolo de faptul că o astfel de cerere ar fi fost prescrisă, avându-se în vedere termenul special de prescripţie prevăzut pentru atacarea contractelor de vânzare cumpărare încheiate inclusiv în baza Legii nr. 112/1995 prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de un an, prorogat apoi cu încă 6 luni prin O.U.G. nr. 109 şi 145/2001.
S-a reţinut că aceste considerente nu au putere de lucru judecat asupra unui lucru ce nu a fost cerut de către titularii acţiunii în revendicare, şi că nu poate conduce la constatarea, în propriul recurs respins, că F.I., autorul reclamantei, chiriaşul-cumpărător, ar fi eludat prevederile Legii nr. 112/1995, pe care instanţa de apel a constatat că, dimpotrivă, le-a respectat la data încheierii contractului de vânzare cumpărare din 20 decembrie 1996, bunul fiind pierdut doar în confruntarea dintre titlul vechi de proprietate şi contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 care a rămas lipsit astfel de eficienţă juridică, deşi nu a fost constatat nul absolut printr-o hotărâre judecătorească.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român, prin M.F.P. şi M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.B.
Prin Decizia nr. 2662 din 9 octombrie 2014 Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând în considerente că hotărârea nu a fost motivată în ceea ce priveşte întinderea obligaţiei ce îi revine pârâtului Statul Român prin M.F.P. şi nu s-a stabilit situaţia de fapt pe acest aspect.
Instanţa de recurs a reţinut că nu fac obiect al controlului judiciar, nefiind recurate, cele statuate de instanţa de apel referitoare la împrejurarea că reaua credinţă a cumpărătorului, autorul reclamantei, nu exclude aplicarea textului care dă dreptul celui evins la despăgubiri, întrucât nu este susţinută de o dispoziţie privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare. S-a apreciat că problemele de drept dezlegate de instanţa de apel, câtă vreme nu au fost contestate pe calea recursului de către niciuna din părţi, au intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai pot face obiect de analiză în prezenta cale de atac.
Nu au fost reţinute nici criticile formulate de recurenţii pârâţi potrivit cărora încheierea contractului de vânzare cumpărare de către autorul reclamantei s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, întrucât s-a apreciat că dreptul pârâţilor de a invoca nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul reclamantei, chiar pe excepţie, este prescris.
S-a mai reţinut că titlul reclamantei, deşi neanulat, nu îşi mai produce consecinţele juridice, ceea ce face ca în speţă să devină incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora reclamanta este îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilului în litigiu, stabilit conform standardelor internaţională de evaluare, obligaţie ce revine, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, pârâtului Statul Român prin M.F.P.
S-au reţinut a fi întemeiate criticile formulate de recurenţii pârâţi privind stabilirea greşită a întinderii obligaţiei ce îi revine pârâtului Statul Român prin M.F.P., de restituire a preţului de piaţă al imobilului în litigiu. S-a apreciat în acest sens că decizia pronunţată nu cuprinde argumentele de fapt şi de drept în baza cărora instanţa de apel a stabilit că preţul de piaţă al imobilului în litigiu este de 313.000 euro, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului apelului pe acest aspect, astfel că nu se poate efectua controlul judiciar asupra deciziei recurate în acest sens. Ca urmare, aspectul referitor la valoarea reţinută în raportul de expertiză, nu poate fi cercetat pe fond înainte de clarificarea situaţiei de fapt dedusă judecăţii.
Prin Decizia nr. 52/A din 9 februarie 2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că prin Decizia nr. 1512 din 05 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, (menţinută prin Decizia nr. 803 din 11 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti) reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în acţiunea în revendicare promovată de fostul proprietar al imobilului.
În considerentele deciziei nr. 803/2009, instanţa a reţinut că la data încheierii de către autorul pârâtei F.I., în temeiul Legii nr. 112/1995, a contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, se afla în curs de desfăşurare litigiul iniţiat de reclamantul A.N., în contradictoriu cu M.F.P. şi Municipiul Bucureşti, acesta solicitând să se constate că imobilul situat în Bucureşti, sector 1, a aparţinut părinţilor săi, să se constate inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 faţă de aceştia şi inexistenţa unui titlu legal al statului asupra imobilului.
Cunoscând sau cel puţin având posibilitatea să cunoască împrejurarea că titlul statului, de la care a dobândit imobilul, este contestat de o persoană care se pretinde moştenitorul proprietarului deposedat în mod abuziv, cumpărătorul a avut un dubiu cu privire la calitatea celui care i-a transmis proprietatea, ceea ce din punct de vedere juridic, este de natură să înlăture prezumţia de bună-credinţă.
Simplul fapt al contestării calităţii de proprietar a celui care a vândut creează, potrivit chiar principiilor de drept comun, un suficient dubiu pentru a dovedi reaua-credinţă. Există rea-credinţă nu numai atunci când părţile cunosc împrejurarea că bunul aparţine unui terţ, ci şi atunci când acceptă această posibilitate.
Faţă de aceste considerente, instanţa de apel a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte întinderea obligaţiei statului de plată a preţului de piaţă al imobilului, instanţa de apel a constatat că, prin raportul de expertiză de la 01 februarie 2011, experţii au stabilit valoarea de 313.200 euro numai pe baza unor oferte de vânzare-cumpărare, fără a indica însă şi acte de comparaţie ori ofertele pe care această expertiză s-a bazat.
Nici prin răspunsul la obiecţiuni nu s-a indicat modalitatea de stabilire a valorii apartamentului şi nici cum s-a ajuns la aplicarea unor majorări de 100% către limita inferioară a intervalului recomandat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamanta C.M.A., formulând următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 298, 312 alin. (4), art. 315 alin. (3), art. 296, 298, art. 1141 alin. (2), art. 136 C. proc. civ., având în vedere că pârâta nu a formulat întâmpinare, cereri sau mijloace de apărare nici la fond nici în apel, iar susţinerile făcute direct în recurs nu pot fi analizate faţă de dispoziţiile legale arătate şi art. 1196 C. civ.
Instanţa de apel s-a pronunţat pe aspecte ce au intrat în puterea lucrului judecat şi nu a ţinut seama că instanţa supremă a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare numai pentru stabilirea întinderii obligaţiei statului de plată a preţului de piaţă stabilit în condiţiile Legii nr. 10/2001 determinat conform standardelor internaţionale de evaluare.
Deşi instanţa de casare reţine buna credinţă a reclamantei şi dreptul acesteia de a primi despăgubiri, în mod nelegal şi cu încălcarea dispoziţiilor conţinute în această decizie, instanţa de apel reia aceleaşi probleme, ignorând, practic, îndrumările deciziei de casare.
Instanţa de apel a nesocotit decizia de casare şi pentru faptul că nu a ţinut seama de toate mijloacele de apărare invocate de către părţi şi de toate probele administrate, încălcând astfel principiul legalităţii, egalităţii în faţa legii şi disponibilităţii.
Dacă instanţa aprecia că se impun probatorii suplimentare trebuia să pună în discuţia părţilor această chestiune şi dacă avea nelămuriri asupra raportului de expertiză trebuia să ordone expertului să dea lămuriri suplimentare.
Deşi reclamanta a invocat la data judecării apelului nedepunerea întâmpinării atât la fond cât şi în apel, lipsa unei cereri de probatorii, instanţa de apel trebuia să rejudece apelul ţinând cont de aceste împrejurări.
Recurenta-reclamantă arată că hotărârea dată în rejudecarea apelului nu este motivată corespunzător. În cauză nu s-a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor.
Încălcând dispoziţiile procedurale ale judecăţii apelului şi decizia de casare a instanţei supreme, instanţa de apel reţine, fără a fi investită cu o asemenea cerere, că valoarea apartamentului s-a stabilit numai pe bază de oferte, fără a se indica şi actele de comparaţie pe care această expertiză s-a bazat, reţinând că nici răspunsul la obiecţiunile reclamantei nu s-a făcut corespunzător, respectiv, nu s-a realizat modalitatea de stabilire a valorii apartamentului şi aplicarea de majorări. În acest mod instanţa de apel a nesocotit concluziile raportului de expertiză tehnică de evaluare deşi atât în cuprinsul acestuia cât şi în răspunsul la obiecţiunile formulate de reclamantă, expertul a argumentat ştiinţific valoarea de piaţă stabilită la 313.000 euro, expunând raţiunile unui preţ în cadrul unei pieţe imobiliare în care tranzacţiile nu mai erau în anul 2011 când s-a întocmit expertiza, în număr atât de mare, din cauza crizei economice.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
În esenţă, critica recurentei vizează nerespectarea de către instanţa de trimitere a limitelor în care instanţa de control judiciar a dispus casarea şi rejudecarea cauzei.
În acest sens se reproşează instanţei de rejudecare faptul că a reluat analiza unor împrejurări intrate în puterea lucrului judecat, nu a motivat corespunzător soluţia şi a nesocotit, în condiţiile în care pârâţii nu s-au apărat în condiţii procedurale şi nu au combătut probatoriul administrat, concluziile raportului de expertiză care a stabilit preţul de piaţă al imobilului.
Criticile recurentei sunt fondate.
Astfel, prin Decizia nr. 2662 din 9 octombrie 2014 Înalta Curte a reţinut, într-un mod neechivoc şi cu valoare obligatorie, că a intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai poate face obiect de analiză în cauză, nefiind recurată, constatarea instanţei de apel privind lipsa de relevanţă a relei credinţe a cumpărătorului în condiţiile în care nu a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru acelaşi argument, al inexistenţei unei acţiuni în constatarea nulităţii, în care să fi fost reţinut, nu a fost analizat nici aspectul referitor la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către autorul reclamantei, instanţa de recurs constatând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora reclamanta este îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilului în litigiu, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, obligaţie ce revine, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pârâtului Statul Român prin M.F.P.
Prin aceeaşi hotărâre, Înalta Curte a constatat că decizia pronunţată nu cuprinde argumentele de fapt şi de drept în baza cărora instanţa de apel a stabilit că preţul de piaţă al imobilului în litigiu este de 313.000 euro, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului şi a apreciat că nu poate cerceta aspectul referitor la valoarea reţinută în raportul de expertiză înainte de clarificarea situaţiei de fapt dedusă judecăţii şi motivarea corespunzătoare a soluţiei.
În al doilea ciclu procesual, instanţa de apel nu a ţinut cont de aceste îndrumări.
Înalta Curte reţine că rejudecarea impune instanţei de trimitere obligaţia de se conforma sensului şi limitelor deciziei de casare, pentru rest cauza intrând sub puterea de lucru judecat.
Prin urmare a constata, în rejudecarea apelului, reaua credinţă a chiriaşului cumpărător, cu efect asupra dispoziţiilor legale aplicabile (se susţine că astfel s-ar aplica art. 50 alin. (2) şi nu art. 501 din Legea nr. 10/2001), reprezintă o depăşire a limitelor casării, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, aceste aspecte au fost dezlegate deja prin decizia de casare şi se impun, cu autoritate de lucru judecat, instanţei de apel la momentul rejudecării.
Astfel fiind, instanţa de rejudecare nu mai putea, decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. care conferă obligativitate dezlegărilor date de instanţa de recurs, să reţină, ca principal argument în respingerea căii de atac, lipsa de temei legal a acţiunii.
Faţă de această soluţie, nu a mai prezentat relevanţă pentru instanţa de apel analiza aspectelor referitoare la modalitatea de efectuare a expertizei şi stabilire, cu respectarea criteriilor legale, a preţului de piaţă, instanţa rezumându-se a constata că nu rezultă cum s-a ajuns la stabilirea acelei valori, fără a proceda în continuare la clarificarea acestei situaţii.
Potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Prin urmare, stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, dreptul instanţei de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză. Această operaţiune se realizează prin redarea considerentelor de fapt şi de drept care justifică alegerea unei anume soluţii, respectiv în speţă, în ceea ce priveşte stabilirea preţului de piaţă al imobilului.
Cum instanţa de apel a statuat asupra aspectelor intrate în puterea lucrului judecat, şi nu cu privire la întinderea obligaţiei de plată stabilită în sarcina pârâţilor, astfel cum a dispus instanţa de casare, a rămas nelămurită situaţia de fapt pentru care s-a dispus cercetarea pe fond.
În prezenta cale de atac, Înalta Curte nu se poate substitui instanţei de fond în vederea lămuririi situaţiei de fapt şi stabilirii unui preţ de piaţă, astfel cum solicită recurenta, în conformitate cu raportul de expertiză efectuat în cauză şi nici nu poate exercita, în aceste condiţii, un control de legalitate cu privire la eventuale încălcări ale legii din acest punct de vedere.
Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte va admite recursul, va casa în baza art. 312 alin. (1) şi (5) C. proc. civ. decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel, care urmează a se pronunţa, exclusiv în limitele prevăzute de decizia de casare anterioară, cu privire la întinderea obligaţiei de plată, având în vedere în soluţionarea acestui aspect şi celelalte critici referitoare la conduita procesuală a pârâţilor, respectarea principiilor ce guvernează procesul civil, dispoziţiile de ordine publică ale legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta C.M.A. împotriva Deciziei nr. 52/A din 9 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1227/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1246/2015. Civil → |
|---|
