ICCJ. Decizia nr. 1246/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1246/2015
Dosar nr. 35479/3/2012
Şedinţa publică din 13 mai 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 35479/3/2012 la data de 07 septembrie 2012, reclamantul W.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin primar general, A.N.R.P., obligarea în solidar a acestora la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii imobilului ce s-a aflat în Bucureşti, sector 5, imobil ce a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român, conform valorii ce va reieşi în urma evaluării acestui bun imobil.
În motivare, reclamantul a arătat că instituţiile pârâte, prin modalitatea în care au înţeles să îndeplinească obligaţiile legale în materia stabilirii şi plăţii despăgubirii aferente imobilului preluat abuziv, i-au creat un prejudiciu cert şi evaluabil, ce trebuie reparat în condiţiile art. 1357 C. civ.
Referitor la fapta ilicită, reclamantul a arătat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă Primăria a avut nevoie de 6 ani pentru finalizarea acestei etape a procesului de despăgubire pentru ca, în anul 2007 să transmită dosarul la verificare către Prefectură şi, apoi, către A.N.R.P.
În cursul anului 2008, în timp ce dosarul era în faza de evaluare, P.M.B., prin Administraţia Fondului Imobiliar, emite către A.N.R.P. o adresă prin care, contrar dispoziţiilor anterioare, adaugă la suprafaţa imobilului revendicat un depozit de medicamente cu o suprafaţă suplimentară de 227,49 m.p.
După 2 ani, Primăria Municipiului Bucureşti recunoaşte că a săvârşit o greşeală şi emite Dispoziţia cu nr. 14083 din 13 iulie 2011, în care renunţa la suprafaţa suplimentară şi la depozitul de medicamente.
În anul 2011 dosarul s-a întors pentru a doua oară la A.N.R.P., care solicită, pentru completarea dosarului, certificatul de moştenitor după F.W., solicitare nelegală, susţine reclamantul, având în vedere că în dosar exista copia Grefei Tribunalului Ilfov, cât şi testamentul cu masa succesorală dezbătută la tribunal.
Deşi A.N.R.P. avea la dosar toate documentele necesare emiterii avizului de legalitate şi, apoi, transmiterii dosarului către un evaluator, a înţeles să solicite documente ce şi-au făcut apariţia în peisajul legislativ românesc un deceniu mai târziu.
În ceea ce priveşte termenele în care A.N.R.P. şi P.M.B. au înţeles să îşi execute obligaţiile legale, reclamantul a arătat că, chiar dacă legile de reparaţie nu prevedeau un termen expres pentru rezolvarea dosarelor, transmiterea lor către evaluare sau pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, trecerea unei perioade de 11 ani de zile fără a finaliza acest dosar, reprezintă un abuz al autorităţii.
Un alt aspect care subliniază reaua-credinţă a P.M.B. şi a A.N.R.P. constă în faptul că, deşi reclamantul a înaintat mai multe petiţii (anexate) la care acestea aveau obligaţia legală să răspundă în termen de 30 de zile, nici măcar o singură petiţie nu a primit vreun răspuns.
Referitor la prejudiciul suferit, reclamantul a arătat că acesta constă tocmai în neefectuarea plăţii despăgubirilor la care avea, încă din 2008, dreptul. Legiuitorul i-a recunoscut un drept, iar reclamantul se află în imposibilitatea de a primi beneficiul pecuniar al acestui drept tocmai din cauza unui cumul de inacţiuni şi acţiuni nelegale ale celor doua pârâte.
Pe lângă prejudiciul ce constă în neplata despăgubirilor la care este îndreptăţit, există şi acel „prejudiciu moral”, ce constă în frustrările acumulate timp de 11 ani în care a trimis petiţii ce nu s-au soldat nici măcar cu un răspuns formal. Sub aspectul prejudiciului creat, reclamantul a solicitat instanţei să constate că acesta este unul cert, neîndoielnic, susceptibil de evaluare şi care nu a fost încă reparat.
Sub aspectul legăturii de cauzalitate, reclamantul a arătat că singurele instituţii implicate în procesul de despăgubire sunt Primăria Municipiului Bucureşti şi A.N.R.P., astfel încât legătura de cauzalitate între faptele (acţiunile şi inacţiunile) ilicite ale celor două instituţii şi prejudiciu este evidentă.
Sub aspectul vinovăţiei, reclamantul a arătat că cele două pârâte nu s-au aflat sub imperiul vreunei forţe externe care să le influenţeze comportamentul, motiv pentru care consideră evidenta vinovăţia acestora.
La termenul de judecată din data de 20 septembrie 2013, tribunalul a luat act de precizarea cadrului procesual, în sensul că reclamantul înţelege să se judece şi cu Municipiul Bucureşti prin primar general.
Pârâta A.N.R.P. a depus precizări, arătând că, în contextul noilor reglementări legale - Legea nr. 165/2013, Dosarul de despăgubire al reclamantului, înregistrat la Secretariatul C.N.C.I. sub nr. 39497/CC, a fost reanalizat din punct de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Cu această ocazie, a precizat pârâta, s-a constat că dosarul aferent Dispoziţiei nr. 14083/2011, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, este incomplet, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, s-a solicitat atât Primăriei Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate învestită cu soluţionarea notificării, cât şi reclamantului, depunerea unor înscrisuri suplimentare necesare soluţionării dosarului, respectiv copii ale actelor de identitate valabile ale persoanelor îndreptăţite; declaraţie autentificată pe proprie răspundere din care să reiasă dacă au fost încasate despăgubiri.
Se învederează faptul că, pentru depunerea înscrisurilor menţionate, potrivit dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 165/2013, se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 90 de zile, termen care poate fi prelungit.
La termenul de judecată din data de 21 martie 2014, tribunalul a respins excepţia necompetenţei şi excepţia prematurităţii invocate de către pârâta A.N.R.P. prin întâmpinare, având în vedere că obiectul cauzei este reprezentat de angajarea răspunderii delictuale a pârâtelor nu de soluţionarea notificării în baza Legii nr. 10/2001 sau de o cerere vizând contenciosul administrativ.
Prin sentinţa nr. 799 din 27 iunie 2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în speţă nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâţilor.
Tribunalul a apreciat că nu se susţine ipoteza de faptă ilicită a pârâţilor avansată de către reclamant, constatând că restituirea dosarului către Primăria Municipiului Bucureşti nu s-a datorat introducerii în plus a unui imobil care nu fusese notificat, ci a unei solicitări din partea A.N.R.P. de clarificare a suprafeţei imobilului pentru care s-a dispus acordarea de despăgubiri prin Dispoziţia iniţială nr. 8773/2007 a Primăriei Municipiului Bucureşti. Tribunalul a mai constatat că modificarea survenită prin Dispoziţia ulterioară, nr. 14083 din 13 iulie 2011, a vizat precizarea suprafeţei construcţiei şi a modalităţii de etajare a acesteia. De asemenea, s-a reţinut că notificatorii şi-au însuşit descrierea imobilului obiect al Dispoziţiei iniţiale nr. 8773/2007, astfel după cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar.
În data de 28 octombrie 2013, dosarul administrativ a fost din nou restituit către Primăria Municipiului Bucureşti în vederea completării acestuia cu anumite declaraţii, care au fost depuse ulterior de către notificatori.
Tribunalul a mai subliniat că memoriile şi sesizările reclamantului la adresa instituţiilor competente în domeniu nu au fost cu privire la suprafaţa excedentară susţinută a fi fost introdusă în mod nelegal în cuprinsul imobilului notificat.
Pe cale de consecinţă, tribunalul a constatat că nu se poate reţine în sarcina pârâţilor săvârşirea unei fapte ilicite.
Asupra prejudiciului pretins a fi suferit de către reclamant, tribunalul a observat că a fost solicitată cu acest titlu valoarea de circulaţie a imobilului ce a format obiectul notificării din 2001. În această privinţă, tribunalul a constatat că prin eventuala acordare către reclamant a întregii valori de piaţă a imobilului astfel cum a fost evaluat prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, s-ar ajunge la eludarea procedurii administrative instituite de Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată prin actuala reglementare, Legea nr. 165/2013, ţinând cont şi de faptul că reclamantul este doar unul dintre persoanele stabilite ca îndreptăţite la măsuri compensatorii prin echivalent asupra imobilului notificat, conform Dispoziţiei nr. 8773/2007 şi nr. 14083/2011.
S-a apreciat că partea are toate garanţiile respectării dreptului său de proprietate, precum şi a dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005 Titlul VII în vederea stabilirii exacte a cuantumului despăgubirilor, existând posibilitatea contestării acestora în faţa Tribunalului Bucureşti. Totodată, urmează ca prin procedura instituită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 să se procedeze la o astfel de stabilire în concret a valorii măsurilor ce vor fi acordate în echivalent. Pe de altă parte, consideră instanţa de apel, s-ar ajunge indirect şi la eludarea normelor de competenţă materială a instanţelor de judecată, având în vedere art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 deschide calea unei acţiuni în instanţă - „deciziile adoptate de către C.C.S.D. pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată” în contradictoriu cu statul, iar potrivit art. 20, competenţa aparţine, secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel în raza teritorială căreia domiciliază reclamantul.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul W.R., arătând că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu există fapta ilicită a pârâţilor.
S-a arătat că P.M.B. a produs fapta ilicită neclarificând problema spaţiului excedentar. Cu privire la culpa A.N.R.P., reclamantul a arătat că aceasta s-a produs odată cu respingerea dosarului, greşit motivat de faptul că trebuia depus certificatul de moştenitor al autorului iniţial W.F.
O altă critică adusă hotărârii instanţei de fond este că aceasta a apreciat în mod greşit că dosarul de despăgubiri era incomplet întrucât lipseau anumite documente pe care A.N.R.P. le-a solicitat, deşi suplimentarea de înscrisuri nu era necesară cât timp era în vigoare Legea nr. 247/2005.
Critică şi aprecierea instanţei referitoare la respectarea garanţiilor privind dreptul de proprietate al reclamantului şi la un proces echitabil.
Prin Decizia nr. 58/A din 10 februarie 2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentinţa atacată, a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata sumei de 500 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a formulat notificare în temeiul dispoziţiilor legii speciale solicitând retrocedarea în natură a imobilului în litigiu. Notificarea a fost soluţionată prin Dispoziţia din 2007, în sensul respingerii cererii de restituire în natură şi propunerii acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 247/2005, acesta fiind actul normativ în vigoare la momentul respectiv. Măsurile reparatorii vizau imobilul situat în sector 5, București, format din teren în suprafaţă de 357,72 mp şi construcţie demolată cu regim de înălţime S+P+2E+Pod, fără a se indica suprafaţa acesteia.
Dispoziţia, împreună cu întreaga documentaţie, fost înaintată Instituţiei prefectului, care, emiţând avizul de legalitate, a dispus prin adresa din data de 11 martie 2008 transmiterea dosarului administrativ însoţit de dispoziţia unităţii deţinătoare şi referatul conţinând avizul de legalitate către Secretariatul C.C.S.D. Apreciind dosarul incomplet, A.N.R.P., Secretariatul C.C.S.D. a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti, Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi SC C. SA, prin intermediul a două adrese purtând aceeaşi dată, 21 noiembrie 2008, completarea materialului probator cu înscrisuri din care să rezulte descrierea imobilului, istoric de arteră, rol poştal şi istoric de rol fiscal. În cuprinsul adresei destinate unităţii deţinătoare, se precizează că se solicită clarificarea situaţiei juridice a proprietăţii imobiliare, respectiv a preluării de către stat, având în vedere că potrivit relaţiilor furnizate de SC C. SA imobilul a trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950, de la T.L., ulterior fiind demolat în temeiul Decretului nr. 152/1980 şi figurând în evidenţe cu suprafaţa construită totală desfăşurată de 642,99 mp, iar din relaţiile furnizate D.E.I.C. din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti reiese că imobilul în litigiu figurează în anexa decretului nr. 134/1949, cu menţiunea naţionalizării Depozitului de medicamente cu denumirea de M., fiind demolat în temeiul Decretului nr. 152/1980 şi figurând cu o suprafaţă de desfăşurată de 870,48 mp.
Verificând comparativ relaţiile furnizate de cele două entităţi, instanţa de apel a constatat existenţa inadvertenţei în ceea ce priveşte modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea statului, precum şi cu privire la suprafaţa construcţiei ce formează obiectul notificării. Din această perspectivă, instanţa de apel a apreciat justificată nelămurirea C.C.S.D., cu atât mai mult cu cât, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII în forma în vigoare la data emiterii celor două adrese, aceasta verifică situaţia juridică şi faptică a imobilului, precum şi legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, prealabil evaluării acestuia. Instanţa de apel a apreciat că aspectele pentru care s-au cerut clarificări ţin de corecta stabilire a situaţiei juridice şi faptice a imobilului notificat şi denotă rigurozitate în examinarea materialului probator al dosarului administrativ, astfel că nu se poate reţine o atitudine culpabilă a A.N.R.P. sub acest aspect.
Întrucât răspunsul unităţii deţinătoare nu a fost complet, Primăria Municipiului Bucureşti comunicând la data de 08 ianuarie 2009 doar fişa tehnică a imobilului, A.N.R.P. a dispus la data de 16 aprilie 2009 restituirea întregului dosar administrativ către Primăria Municipiului Bucureşti. Din conţinutul adresei de înaintare a dosarului, rezultă că se face referire la o serie de adrese, ce materializează demersurile făcute de reclamanţi pentru complinirea lipsurilor identificate de A.N.R.P., deficienţe care au fost doar parţial acoperite, prin depunerea unor noi dovezi privind situaţia juridică şi structura imobilului.
La data de 13 iulie 2011 Primăria Municipiului Bucureşti a emis o nouă dispoziţie, prin care rectificat dispoziţia anterior emisă, în sensul că s-a menţinut modalitatea de reparaţie, specificându-se suprafaţa construcţiei demolate ca fiind 642,99 mp. Dosarul administrativ a urmat acelaşi parcurs, fiind din nou trimis A.N.R.P. care, la data de 16 octombrie 2013, solicită completarea acestuia cu copii ale actelor de identitate valabile ale persoanelor îndreptăţite precum şi cu declaraţiile autentificate ale acestora legat de neîncasarea vreunei despăgubiri potrivit Acordurilor Internaţionale încheiate de România pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie. Toate aceste declaraţii, împreună cu copii ale actelor de identitate ale reclamanţilor au fost depuse, aşa cum reiese din lucrările dosarului administrativ ataşat în dosarul de fond al primei instanţe.
În ceea ce priveşte necesitatea depunerii certificatului de moştenitor al autorului iniţial, decedat în anul 1943, instanţa de apel a apreciat că susţinerile reclamantului sunt neîntemeiate, fiind posibilă obţinerea unei dovezi a calităţii de moştenitor şi în conformitate cu legislaţia anterioară Decretului nr. 40/1953. În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 478/1938, precum şi dispoziţiile art. 620-642 din vechiul C. proc. civ. Pe de altă parte s-a considerat că această solicitare se înscrie în acelaşi spirit de rigoare şi acurateţe în ceea ce priveşte constituirea materialului probator, relevant pentru stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale.
Examinând acest parcurs al dosarului, instanţa de apel a constatat că nu se poate reţine o culpă a A.N.R.P., în condiţiile în care aceasta a observat anumite lipsuri sau inadvertenţe între actele dosarului administrativ şi a solicitat completarea respectiv clarificarea acestora. Faptul că obţinerea acestor răspunsuri a necesitat timp şi a provocat anumite întârzieri, în condiţiile în care rezolvarea corectă a chestiunilor de fapt şi de drept puse în discuţie implica şi concursul altor entităţi, în special al unităţii deţinătoare, nu este de natură să confere caracter ilicit acţiunilor pârâtei şi nici să contureze o atitudine culpabilă a acesteia.
În ceea ce priveşte cealaltă pârâtă, instanţa de apel a apreciat că modalitatea în care a instrumentat dosarul precum şi perioada de timp necesară în acest scop denotă o atitudine culpabilă, pornind de la faptul că prima dispoziţie de soluţionare a notificării a fost emisă în anul 2007, adică după 6 ani şi continuând cu faptul că această primă dispoziţie nu menţionează suprafaţa construcţiei demolate a imobilului pentru care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, element necesar pentru evaluarea acestor măsuri. În egală măsură, pârâta nu a dat curs solicitării pârâtei A.N.R.P. de a completa materialul probator pentru a elucida modul în care imobilul a trecut în patrimoniu statului.
De la momentul restituirii integrale a dosarului de către A.N.R.P. (aprilie 2009) şi până la emiterea celei de-a doua dispoziţii la data de 13 iulie 2011 au trecut mai mult de 2 ani, interval de timp care nu a primit nicio justificare pertinentă, sub aspectul necesităţii sau utilităţii sale în soluţionarea notificării. În lumina aspectelor deja învederate, instanţa de apel a apreciat că aceste întârzieri depăşesc limitele termenului rezonabil şi sunt de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a entităţii culpabile.
În ceea ce priveşte condiţiile acestei răspunderii, instanţa de apel a reţinut că în privinţa Primăriei Municipiului Bucureşti sunt îndeplinite, având în vedere că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constă în soluţionarea cu întârziere (în ambele perioade de timp cât dosarul administrativ s-a aflat în lucru la unitatea deţinătoare) şi cu deficienţe a notificării (emiterea primei dispoziţii de propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent fără indicarea suprafeţei construcţiei), prin aceasta înţelegând şi lipsa de promptitudine şi exactitate în răspunsul oferit A.N.R.P. legat de completarea materialului probator şi clarificarea chestiunii relative la modul de preluare a imobilului de către stat, care a determinat prelungirea semnificativă a duratei de procedurii de reparaţie. Prejudiciul are natură morală şi constă, aşa cum arată reclamantul în cererea de chemare în judecată, în starea de tensiune şi suferinţa psihică cauzate de frustrarea acumulată pe toată perioada celor 11 ani cât a durat până când dosarul a ajuns în faţa autorităţii competente să stabilească măsurile reparatorii prin echivalent recunoscute reclamantului prin dispoziţia primăriei.
Dată fiind natura morală a acestui prejudiciu, nu există criterii certe, obiective şi concrete de cuantificare, astfel că pentru evaluarea justă a acestor daune s-a apreciat necesar ca organul judiciar să valorifice întreg materialul probator administrat în dosar, pentru identificarea acelor împrejurări, elemente, fapte, conjuncturi relevante apte să conducă la o justă apreciere a daunelor morale. S-a considerat astfel că durata nejustificat de lungă a procedurii şi traiectoria sinuoasă a acesteia a cauzat reclamantului un sentiment de frustrare şi neputinţă ceea ce constituie o suferinţă psihică susceptibilă a fi reparată prin acordarea unei compensaţii materiale.
Sub aspectul cuantificării efective a daunelor morale, instanţa de apel a reţinut că, dat fiind natura prejudiciului moral nepatrimonial şi faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, evaluarea daunelor include în mod inerent o doză de aproximare şi se realizează prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie, pe cât posibil, o compensaţie echitabilă pentru consecinţele prejudiciabile suferite, cu condiţia de a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă daune morale, dar care nu trebuie să fie nici derizorie, scopul urmărit fiind acordarea unei satisfacţii de ordin moral susceptibilă a înlocui valoarea de care a fost privat.
Valorificând coroborat toate aceste criterii şi elemente, instanţa de apel a apreciat că suma de 500 lei constituie o satisfacţie suficientă, rezonabilă şi echitabilă.
S-a apreciat că acordarea cu titlu de daune a contravalorii de piaţă a imobilului nu este posibilă deoarece, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, s-ar ajunge la o eludare a dispoziţiilor legii speciale, care reglementează modalitatea de reparare a preluărilor imobiliare abuzive, în prezent fiind aplicabilă Legea nr. 165/2013, care prevede, în art. 21 alin. (6) că evaluarea imobilului se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii de către Secretariatul Comisiei Naţionale şi se exprimă în puncte, valoarea unui punct fiind de un leu. Faptul că Legea nr. 247/2005 prevedea o altă manieră de evaluare a proprietăţilor imobiliare, nerestituibile în natură, în sensul că evaluarea se făcea la valoarea reală de circulaţie, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, neputându-se valida raţionamentul reclamantului potrivit căruia măsurile reparatorii ar trebuie stabilite conform legislaţiei în vigoare la nivelul anului 2008, când, potrivit opiniei sale, dosarul administrativ era complet şi trebuia demarată etapa procedurală a evaluării imobilului. Măsurile reparatorii se stabilesc potrivit legii în vigoare la momentul la care dosarul ajunge în această etapă, legiuitorul neprevăzând nicio derogare de la această regulă, astfel că s-a considerat că nu se poate da curs solicitării reclamantului de a i se plăti cu titlu de daune valoarea de piaţă a imobilului, în considerarea faptului că, în absenţa întârzierilor din procedura Legii nr. 10/2001, stabilirea măsurilor reparatorii s-ar fi realizat sub imperiul unei alte legi.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. reclamantul W.R., formulând următoarele critici:
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul imobilului în litigiu conform valorii ce ar fi reieşit în urma evaluării acestuia, limitându-se ca, în penultima pagină a deciziei recurate, să motiveze succint faptul că nu se poate analiza acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului deoarece s-ar eluda dispoziţiile legii speciale-Legea nr. 165/2013.
Nerecunoaşterea posibilităţii promovării acţiunii de drept comun pentru acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea în echivalent a unui imobil preluat abuziv de stat şi care nu poate fi restituit în natură potrivit legilor reparatorii relevă încălcarea art. 6 parag. 1 C.E.D.O., câtă vreme există controlul judecătoresc asupra măsurilor dispuse în cadrul procedurilor administrative.
Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție nu exclude posibilitatea recurgerii la acţiunea în despăgubiri, cu condiţia să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altei persoane ori securităţii raporturilor juridice.
Recurentul susţine că este titularul dreptului de proprietate având un bun actual în legătură cu care există speranţa legitimă că va primi despăgubiri de la Statul român.
În cauză nu s-a stabilit corect cadrul normativ în care trebuie dezlegate pretenţiile recurentului-reclamant, cauza fiind soluţionată prin interpretarea şi aplicarea greşită a normei speciale.
Aşa cum statuează şi Decizia nr. 33/2008, chiar dacă recurentul-reclamant nu a obţinut satisfacerea tuturor pretenţiilor în procedura legii speciale, acesta are deschisă calea dreptului comun deoarece beneficiază de un drept actual de proprietate recunoscut prin dispoziţii ale autorităţilor administrative, fără a mai fi necesar ca acest drept să fie supus validării în procedura legii speciale.
Instanţa de apel a ignorat faptul că Legea nr. 10/2001 reglementează perioada situată între data preluării abuzive şi data constatării dreptului la despăgubiri, perioada scursă de la momentul când s-a acordat dreptul la despăgubiri şi data când reclamantul a acţionat în judecată pârâţii când nu mai este vorba de un drept real, ci de un drept de creanţă, care constituie un bun şi reprezintă un drept de proprietate în lumina art. 1 parag. 1 teza I din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană.
Parcurgând procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, reclamantul a obţinut dispoziţie de restituire prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate şi de a beneficia de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti pentru bunul revendicat.
Despăgubirile băneşti ce au fost acordate reclamantului în procedura Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005 reprezintă modalitatea în care statul a înţeles să repare prejudiciul prin transformarea dreptului de proprietate într-un drept de creanţă iar instanţele trebuiau să soluţioneze cererea prin raportare la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, Decizia nr. 33/2008, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de art. 20 alin. (1) din Constituţia României, acordând prioritate de aplicare normelor europene.
Critică soluţia instanţei de apel sub aspectul considerării ca inadmisibil pentru rezolvarea judecătorească a capătului de cerere privind despăgubirile pentru imobilul în litigiu recurentul fiind privat de a accede la o acţiune în justiţie pentru aducerea valorii bunului proprietatea sa în patrimoniu, caz în care este încălcat art. 6 din Convenţie Europeana şi art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O.
Susţine recurentul că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, întrucât suma de 500 lei nu este de natură a produce acestuia satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat.
Instanţa de apel reţine culpa pârâtului Municipiului Bucureşti în instrumentarea dosarului de restituire, însă reparaţia acordată nu satisface nici abuzurile la care au fost supuşi autorii reclamantului prin măsurile impuse de dictatura comunistă şi nici abuzurile la care a fost supus reclamantul de organele administrative competente în soluţionarea cererii de restituire şi nu corespunde unei juste şi integrale despăgubiri.
Intimata A.N.R.P. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Deşi recurentul a invocat, la încadrarea în drept a recursului, dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu a dezvoltat, în scris în memoriul de recurs, critici de natură a face posibilă analiza acestui motiv de recurs.
Norma de drept menţionată vizează situaţia în care, deşi rezultă fără dubiu natura juridică a actului dedus judecăţii, instanţa de apel reţine un cu totul alt act juridic schimbând astfel natura juridică a celui dedus judecăţii.
Recurentul nu a indicat care este actul, în sensul de negotium iuris, a cărui natură juridică a fost greşit interpretată şi în ce constă această interpretare, pentru ca instanţa să poată efectua controlul de legalitate în considerarea cazului prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ..
A precizat recurentul, în dezbaterile din faţa instanţei, că încadrabilă în acest motiv de recurs ar fi critica potrivit căreia instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţia emisă, aceasta nevizând un drept real ci un drept de creanţă.
Astfel, din economia motivării, se deduce că, odată ce s-a constatat dreptul la despăgubiri, dreptul real de proprietate asupra imobilului s-a transformat într-un drept de creanţă, ce a ieşit din domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 iar despăgubirile trebuie acordate prin raportare la art. 1 parag. nr. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Pe lângă faptul că acest motiv nu este indicat sau dezvoltat ca atare în scris, nici nu poate fi analizat prin prisma pct. 8 din art. 304 C. proc. civ., în condiţiile în care dreptul recunoscut prin procedura specială de reparaţie, la care recurentul face referire, are ca izvor o normă legală şi nu un act juridic al cărui efect să fi fost greşit interpretat.
Pe de altă parte, dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, de care s-a prevalat reclamantul în faţa autorităţilor administrative, reprezintă o noţiune distinctă de cea a formei de despăgubire recunoscută de lege (în natură sau echivalent), ambele aspecte fiind străine de obiectul prezentei cauze, reprezentat de dreptul la repararea unui prejudiciu cauzat de o faptă ilicită, toate ţinând de interpretarea unei dispoziţii legale şi nu a unui act juridic.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul afirmă, referitor la despăgubirile materiale echivalente cu valoarea de circulaţie a imobilului, că instanţa de apel s-a limitat a aprecia că prin aplicarea dreptului comun s-ar eluda dispoziţiile legilor speciale, respingând practic, ca inadmisibilă cererea, fără a intra în cercetarea fondului. În acest sens susţine că sunt încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţie şi interpretarea dată prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Mai arată că dreptul său la despăgubiri ce a rezultat din transformarea dreptului de proprietate existent în patrimoniul său într-un drept de creanţă, a fost recunoscut prin dispoziţii ale autorităţilor administrative şi nu mai trebuie validat în procedura legii speciale.
Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt nefondate, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut corect că prejudiciul material izvorât dintr-o faptă ilicită şi pretins a fi contravaloarea imobilului nu poate fi acoperit printr-o acţiune directă împotriva entităţii cu atribuţii în soluţionarea notificării, având în vedere că despăgubirea fostului proprietar cu valoarea de circulaţie a imobilului se face pe calea unei proceduri speciale de reparaţie.
Faţă de temeiul juridic al cererii deduse judecăţii (art. 998-999 C. civ.) şi fapta ilicită asupra căruia poartă pretenţiile formulate - soluţionarea cu întârziere a unei notificări, se constată că ceea ce solicită reclamantul nu reprezintă practic un prejudiciu rezultat din fapta culpabilă a autorităţii învestite cu soluţionarea notificării ci chiar obiectul notificării, respectiv contravaloarea imobilului pentru care s-a formulat cererea de restituire.
Or cele două tipuri de despăgubiri nu se confundă şi a acorda o valoare de înlocuire a imobilului preluat abuziv de stat în mecanismul răspunderii civile delictuale presupune a eluda procedura specială de reparaţie în cadrul căreia se află în curs de soluţionare notificarea.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
Astfel de acţiuni în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care s-au prevăzut măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi ale art. 13 din această convenţie, sunt, potrivit interpretării date prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi, inadmisibile.
Nu se poate aprecia că în acest mod reclamantului i-au fost încălcate garanţiile acordate de art. 6 din Convenţie întrucât procedura specială reglementează dreptul de acces la instanţa de contencios după epuizarea fazei administrative.
Va fi înlăturată susţinerea recurentului reclamant potrivit căreia are deschisă acţiunea în despăgubiri pe calea dreptului comun în conformitate cu interpretarea dată prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, în condiţiile în care această decizie vizează exclusiv regimul juridic al acţiunii în revendicare şi nu posibilitatea persoanelor îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială, cum ar fi promovarea unei acţiuni personale de tipul celei în răspundere civilă delictuală. Această decizie în interesul legii nu poate fi invocată în interpretarea altui raport juridic, cum este cel dedus prezentei judecăţi.
Reclamantul se prevalează şi de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, plecând de la premiza că este titularul unui drept de creanţă recunoscut de autoritatea administrativă, ce nu mai trebuie validat şi pe care este împiedicat să îl exercite prin întârzierea nejustificată a emiterii deciziei.
Raţionamentul este eronat în condiţiile în care, în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001, de Legea nr. 247/2005 şi ulterior de Legea nr. 165/2013.
Prin hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a statuat că transformarea în valoare patrimonială ce se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie a „interesului patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În consecinţă, este necesar ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate ca reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
În aceste circumstanţe, obligarea Statului român la despăgubiri materiale, motivat de faptul că reclamantul beneficiază de garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, nu poate fi primită, din moment ce, la data sesizării instanţei, reclamantul nu avea un bun şi nici o creanţă suficient consolidată, de natură a-l face să se prevaleze de o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, deoarece decizia prin care i s-a stabilit de către entitatea cu atribuţii în soluţionarea notificării un drept de creanţă este încă în procedura de verificare administrativă, ce se urmează a se finaliza prin emiterea deciziei de către autoritatea competentă în condiţiile Legii nr. 165/2013.
Se constată că reclamantul nu a promovat o acţiune în revendicare în care să se prevaleze de titlul autorului său, împrejurare în care, odată dovedită preferabilitatea titlului exhibat, s-ar fi prezumat că a păstrat calitatea de proprietar neîntrerupt. În acest caz, invocând garanţia art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ar fi putut pretinde existenţa unui prejudiciu, constând în imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate.
Dimpotrivă, optând pentru despăgubiri în procedura specială de reparaţie, va dobândi un drept de creanţă la data emiterii deciziei de stabilire a despăgubirilor. Nu se poate aprecia că, anterior, a deţinut un drept de proprietate ce i s-a transformat în drept de creanţă, întrucât legislaţia specială de reparaţii nu recunoaşte un drept preexistent ci constituie unul nou, raportat la momentul emiterii deciziei administrative care acordă măsurile reparatorii.
În consecinţă, până la emiterea unei decizii definitive în procedura administrativă pentru imobilul preluat în perioada de referinţă, nu se poate vorbi de un prejudiciu material echivalent cu valoarea bunului de care a fost lipsit, nefiind certă intrarea bunului sau a contravalorii acestuia în patrimoniul său. Numai după epuizarea acestei proceduri, reclamantul va beneficia de un drept patrimonial propriu.
Prin urmare recurentul reclamant nu se poate prevala de existenţa unui drept a cărui imposibilitate de exercitare i-a creat un prejudiciu patrimonial susceptibil a fi acoperit prin acordarea valorii de circulaţie a imobilului, astfel că în mod corect au fost înlăturate aserţiunile recurentului referitoare la existenţa prejudiciului material şi modalitatea de cuantificare a acestuia.
În al doilea rând recurentul critică cuantumul daunelor morale acordate.
Cu privire la acest aspect, se reţine că stabilirea situaţiei de fapt este în căderea instanţelor fondului, cele în faţa cărora se administrează probatoriul, în timp ce instanţa de recurs exercită doar un control de legalitate, respectiv de corectă aplicare a legii asupra situaţiei de fapt determinate de instanţele de fond.
Criticând faptul că instanţa de apel ar fi făcut o greşită apreciere a situaţiei generatoare de prejudiciu, cu consecinţa stabilirii unei despăgubiri morale la o valoare mult inferioară celei reale, recurentul supune judecăţii în recurs critici care tind să demonstreze netemeinicia hotărârii.
Or recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă în care controlul judiciar se exercită exclusiv asupra aspectelor de nelegalitate ale deciziei atacate şi nu cu privire la cele ce decurg din aprecierea situaţiei de fapt prin prisma probatoriului administrat.
Prin urmare, în recurs nu poate fi reevaluat probatoriul în vederea unei redimensionări a prejudiciului moral ce a fost apreciat de instanţa de apel, prin raportare la situaţia de fapt reţinută, ca fiind rezonabil şi echitabil faţă de gravitatea faptei ilicite şi gradul de culpă a autorului.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul W.R. împotriva Deciziei nr. 58/A din 10 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1241/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1263/2015. Civil → |
|---|
