ICCJ. Decizia nr. 1266/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1266/2015
Dosar nr. 2844/1/2014*
Şedinţa publică din 14 mai 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 2844/1/2004, contestatorul E.N. a formulat, în contradictoriu cu intimaţii Primăria comunei Răsmireşti, Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Toporu şi Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Răsmireşti, contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 52/A din 19 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În motivarea contestaţiei se arată în esenţă că:
În mod eronat Curtea de Apel a declinat competenţa de judecare a recursului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; trebuia să judece ea însăşi acest recurs.
Susţine contestatorul că „cele 4 instanţe” au judecat numai forma cererii sale - cerere formulată în Dosarele nr. 2802/122/2012 şi nr. 5727/236/2010 - deşi aveau obligaţia de a soluţiona fondul acesteia, aplicând prevederile Legii nr. 165/2013, acest act normativ constituind ultima lege de reconstituire şi restituire a terenurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist.
Se arată că cele 4 instanţe au fost în eroare făcând referire la Primăria oraşului Bolintin Vale, a unei suprafeţe de 1,2 ha din Titlul de proprietate din 2008, această referire neavând legătură cu plângerea contestatorului, care a solicitat restituirea suprafeţei de 3,75 ha ce au aparţinut tatălui lui, şi erau poziţionate „pe locaţia şi bornele lui Tomuleşti jud. Giurgiu înainte de 1945 şi preluate de statul comunist în perioada 945-1989 şi mutat abuziv pe locaţia lui Răsmireşti jud. Teleorman în anul 1948- 1950”, Primăria Răsmireşti nu avea în gestiune sau competenţă respectivul teren.
Precizează contestatorul că solicită Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanţă superioară, să dispună restituirea suprafeţei de 3,75 ha pe locaţia Tomuleşti, să oblige Primăria Toporu/Tomuleşti să îl pună în posesie cu acte pe acest teren, din rezerva Comisiei locale de fond funciar.
Totodată, a arătat că înţelege să conteste şi termenul de judecată din data de 04 noiembrie 2014, arătând că litigiul durează de 5 ani.
Faţă de argumentele expuse, se solicită în principiu casarea, dizolvarea hotărârilor celor patru instanţe, ca nefondate, netemeinice, nelegale şi eronate, cu trimiterea cauzei la Judecătoria Giurgiu conform Legii nr. 165/2013.
Prin Decizia civilă nr. 3149 din 13 noiembrie 2014 pronunţată de secţia I civilă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că:
Prin sentinţa civilă nr. 3951 din 21 iunie 2011 pronunţată de Judecătoria Giurgiu a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea în revendicarea suprafeţei de 3,75 ha teren intravilan situat lângă Parohia din com. Răsmireşti, jud. Teleorman formulată de reclamantul E.N.
Prin Decizia civilă nr. 718 din 10 octombrie 2012 Tribunalul Giurgiu a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 3951 din 21 iunie 2011 pronunţată de Judecătoria Giurgiu.
Prin Decizia civilă nr. 770 din 21 noiembrie 2013, Tribunalul Giurgiu a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de E.N., în contradictoriu cu intimaţii Primăria com. Răsmireşti, Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Toporu şi Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Răsmireşti împotriva Deciziei nr. 718 din 10 octombrie 2012 a Tribunalului Giurgiu.
Împotriva acestei decizii a declarat apel E.N.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 52/A din 19 februarie 2014 a respins, ca inadmisibil, apelul astfel declarat, reţinând că, fiind irevocabilă, Decizia nr. 770/2013 a Tribunalului Giurgiu nu poate fi supusă nici unei căi de atac.
Această decizie a fost atacată de către reclamant, pe calea contestaţiei în anulare.
Potrivit art. 319 alin. (1) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare aparţine instanţei a cărei hotărâre se atacă, regulă determinată de însăşi natura contestaţiei în anulare, de a constitui o cale extraordinară de retractare, iar nu de reformare.
În speţă, contestatorul a supus acestei căi de atac extraordinare o hotărâre pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, astfel încât, conform textului legal anterior citat, instanţa competentă a soluţiona cererea este instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se solicită, şi anume Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru aceste considerente, constatând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 319 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare formulate de E.N. în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Urmare declinării astfel dispuse, cauza a fost înregistrată la data de 09 decembrie 2014, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Prin Decizia nr. 56/A din 10 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare.
În motivarea soluţiei sale, instanţa a reţinut următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, care poate fi exercitată numai în condiţiile expres stabilite prin dispoziţiile art. 317-318 C. proc. civ., respectiv: când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă; când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale; când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Contestatorul nu a invocat temeiul de drept pe care a înţeles să îşi fundamenteze criticile prin prisma cărora a înţeles să susţină contestaţia în anulare îndreptată împotriva menţionatei decizii.
Din perspectiva primului motiv de contestaţie, reglementat de art. 317 C. proc. civ., respectiv cel referitor la neîndeplinirea în mod legal a procedurii de citare, Curtea a constatat că nu se regăseşte vreo critică formulată în aceste coordonate, astfel că nu există temei spre a se analiza calea de atac în raport de acest motiv ce permite exercitarea contestaţiei în anulare.
Relativ la competenţa instanţei ce a pronunţat decizia contestată, Curtea a constatat că recurentul reproşează instanţei a cărei hotărâre o contestă faptul că ar fi pronunţat o soluţie (greşită) de declinare a competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Verificând decizia contestată, Curtea a constatat că prin aceasta a fost respins, ca inadmisibil, apelul formulat (de contestatorul din prezenta cauză) împotriva Deciziei civile nr. 770/2013 a Tribunalului Giurgiu.
Prin hotărârea astfel adoptată, a fost soluţionat apelul pe care contestatorul apelant îl exercitase împotriva Deciziei nr. 770/2013 ce a fost pronunţată de Tribunalul Giurgiu în soluţionarea unei contestaţii în anulare formulate referitor la o hotărâre pe care această din urmă instanţă o pronunţase ca instanţă de recurs.
Ca atare, este vădit nefondată susţinerea contestatorului în sensul că prin decizia atacată s-ar fi realizat o apreciere greşită a Curţii de apel Bucureşti relativ la necompetenţa sa de a judeca apelul cu care fusese investită şi că o consecinţă a acestei aprecieri ar fi fost pronunţarea unei soluţii de declinare a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Din perspectiva cazurilor/motivelor care permit exercitarea contestaţiei în anulare potrivit art. 318 din C. proc. civ., Curtea a reţinut că acestea au ca premisă situaţia în care hotărârea astfel atacată este una pronunţată de o instanţă de recurs.
Or, astfel cum s-a reţinut în precedent, hotărârea contestată în speţă este una pronunţată în soluţionarea unei cereri de apel, astfel că în mod evident menţionata condiţie premisă nu este îndeplinită.
Pe de altă parte, motivele de contestaţie reglementate de această din urmă normă au în vedere situaţia în hotărârea care se atacă este rezultatul unei greşeli materiale şi/sau aceea în care instanţa a omis să se pronunţe asupra unui motiv de recurs.
Conţinutul sintagmei de greşeală materială a fost constant determinat de doctrină şi jurisprudenţă ca fiind circumscris erorilor formale, procedurale pe care instanţa le-ar face în judecata recursului (cum sunt: respingerea recursului ca tardiv formulat, anularea recursului ca netimbrat), şi nu unor greşeli care privesc judecata aspectelor substanţiale, care ţin de fondul pricinii.
În speţă, reclamantul reproşează unui număr de patru instanţe greşeala constând în nerespectarea obligaţiei de a aplica prevederile Legii nr. 165/2013 în evaluarea temeiniciei pretenţiilor pe care le-a formulat referitor la reconstituirea/restituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren situate în com. Răsmireşti, jud. Teleorman, pretins preluată în mod abuziv de la tatăl său în timpul regimului comunist.
Cum contestaţia în anulare pendinte a fost exercitată numai împotriva Deciziei civile nr. 52/A/2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, o analiză relativă la soluţiile pronunţate de alte instanţe decât cea care a pronunţat această decizie excede limitelor analizei prezentei căi de atac, astfel că ea nu poate fi realizată în acest cadru procesual.
Atâta vreme cât prin decizia contestată s-a reţinut un fine de neprimire a căii de atac a apelului - inadmisibilitatea -, instanţa ce a pronunţat-o nu avea obligaţia de a analiza fondul pretenţiilor ce erau susţinute prin motivele de apel formulate în acest context, pentru că o atare analiză ar fi avut drept consecinţă o judecată în afara cadrului procedural legal, şi înfrângerea principiului legalităţii căilor de atac.
În aceste condiţii, este de domeniul evidenţei că nu poate fi reţinută o eroare materială a instanţei de apel sau o omisiune a acesteia de a analiza un motiv de recurs, de natură a satisface cerinţele art. 318 C. proc. civ.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către contestator, care a susţinut următoarele:
Curtea de apel a nesocotit dispoziţiile art. 320 C. proc. civ. potrivit cărora, hotărârea dată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată.
Recurentul susţine că instanţele care au soluţionat fondul litigiului nu au avut în vedere suferinţa bunicilor săi care au luptat pe front.
Mai susţine recurentul că instanţa nu a cercetat fondul hotărârii pronunţată de Judecătoria Giurgiu în Dosar nr. 5727/236/2010, precum şi a Deciziilor nr. 718/2012 şi nr. 770/2013 pronunţate de Tribunalul Giurgiu.
Înalta Curte, la termenul din 14 mai 2015, a invocat excepţia nulităţii recursului, pe care o va analiza cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. şi pe care o va admite, pentru considerentele care succed:
Potrivit art. 3021 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.
În cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, recurentul îşi exprimă nemulţumirea în legătură cu împrejurarea că instanţa care a pronunţat hotărârea recurată nu s-a pronunţat cu privire la soluţiile date în ce priveşte fondul litigiului, respectiv că nu a cercetat fondul hotărârilor pronunţate de Judecătoria Giurgiu şi de Tribunalul Giurgiu.
Relativ la acest aspect, curtea de apel a reţinut că, deşi contestatorul reproşează unui număr de patru instanţe greşeala constând în nerespectarea obligaţiei de a aplica prevederile Legii nr. 165/2013 în evaluarea temeiniciei pretenţiilor pe care le-a formulat referitor la reconstituirea/restituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren situate în com. Răsmireşti, jud. Teleorman, pretins preluată în mod abuziv de la tatăl său în timpul regimului comunist, contestaţia în anulare a fost exercitată numai împotriva Deciziei civile nr. 52/A/2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, astfel că o analiză relativă la soluţiile pronunţate de alte instanţe decât cea care a pronunţat această decizie excede limitelor analizei contestaţiei în anulare şi nu poate fi realizată în acest cadru procesual.
Contrar susţinerilor recurentului, se constată că instanţa a analizat susţinerile formulate în cadrul contestaţiei în anulare, iar recurentul nu a formulat nicio critică cu privire la acest argument reţinut în motivarea deciziei pronunţate, iar reiterarea aceloraşi susţineri pe calea recursului nu se constituie în critici care să aibă legătură cu decizia recurată, pentru a putea fi astfel încadrate în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Nu are legătură cu decizia contestată nici susţinerea recurentului în sensul că instanţa nu ar fi respectat dispoziţiile art. 320 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea dată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată, întrucât curtea de apel a soluţionat contestaţia în anulare, iar recursul exercitat împotriva acestei hotărâri se soluţionează de prezenta instanţă, tocmai în considerarea acestor dispoziţii legale.
Aşa fiind, cum aspectele invocate de recurent nu se grefează pe conţinutul deciziei atacate şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută într-o asemenea situaţie de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului, admiţând excepţia cu acest obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de contestatorul împotriva Deciziei nr. 56/A din 10 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1263/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1268/2015. Civil → |
|---|
