ICCJ. Decizia nr. 1263/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1263/2015
Dosar nr. 28204/3/2010
Şedinţa publică din 14 mai 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial în Dosarul nr. 18546/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, reclamanţii G.B.A., G.B.F., K.R. şi T.H. au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de schimb autentificat din 08 decembrie 2008 de către B.N.P., M.G.O., A.A.J. şi Asociaţii, încheiat cu pârâta SC T.A.B. SA şi obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 9.017 mp situat în Bucureşti, sector 2, teren ce a făcut obiectul contractului de schimb sus-menţionat, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că în cursul procesului înregistrat pe rolul instanţei, la 25 mai 2007, între SC T.A.B. SA şi SC V.I. SRL s-a încheiat contractul de schimb menţionat, terenul ce face obiectul prezentului litigiu ajungând în proprietatea ultimei societăţi.
În aceste condiţii, reclamanţii au susţinut că respectivul contract este încheiat prin fraudă la lege, ceea ce conduce la nulitatea absolută.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 948 şi următoarele C. civ., art. 481 şi următoarele C. civ.
Prin încheierea din şedinţa publică de la 07 iunie 2010, dată de Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 18546/3/2007, s-a respins cererea privind lărgirea cadrului procesual în sensul introduceri în cauză în calitate de pârâtă a SC V.I. SRL şi s-a disjuns cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de schimb autentificat din 08 decembrie 2008 şi obligarea pârâtei SC V.I. SRL să lase imobilul în deplină proprietate reclamanţilor, formându-se Dosarul nr. 28204/3/2010.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 22 noiembrie 2010, reclamanţii au indicat temeiurile de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată.
S-a arătat că, în fapt, terenul în litigiu - în suprafaţă de 8.841,41 mp, real 9.017 mp face parte dintr-o suprafaţă mai mare care a aparţinut S.A.R., „F.S.F." - F.C.C. Terenul respectiv fusese adus ca aport în natură la capital, aşa cum rezultă din actul constitutiv al societăţii, încheiat în anul 1914.
S-a arătat că, în timp, structura acţionariatului s-a schimbat, societatea devenind una de familie.
S.A.R., „F.S.F." a fost naţionalizată la data de 11 iunie 1948, în baza Legii nr. 119, tot patrimoniul ei - inclusiv terenul - trecând în posesia Statului, poziţia 25 din anexa V din Lege.
S-a mai precizat că de la momentul înfiinţării şi până la naţionalizare, societatea s-a mai numit şi S.A.R., de Construcţiuni „F.S.F."
La data naţionalizării, „F.S.F." era o societate de familie, reprezentată de E.K. ca administrator şi F.G. ca director general. Dreptul acestora de reprezentare a fost radiat urmare cererii de modificare din 28 iulie 1948.
După naţionalizare, fabrica şi-a schimbat denumirea, din „F.S.F.” în F.C.C. - cererea de modificare, publicată în M. Of. partea 1/A nr. 252 fin 29 octombrie 1948. Reclamanţii sunt succesorii în drepturi ai persoanei juridice „F.S.F.” - societate de familie, conform structurii acţionariatului de la data naţionalizării.
Drepturile reclamanţilor au fost recunoscute de către Statul român, fiindu-le restituită pe cale administrativă, de către Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 10/2001, partea aflată în posesia acesteia.
Urmare naţionalizării, terenul a intrat în posesia I.M.C.C. Colentina (devenită ulterior I.M.C. 7 Noiembrie), aflată în subordinea Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti.
După 1990, terenul societăţii a fost împărţit mai multor persoane fizice şi juridice, inclusiv prin reconstituiri în baza Legii nr. 18/1991 făcute de către Comisia Locală Dobroieşti, jud. Ilfov, deşi terenul a fost şi este în intravilanul Municipiului Bucureşti.
Terenul în litigiu a fost atribuit pârâtei SC T.A.B. SA, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 14 octombrie 1997, emis de către M.A.A.
Pârâta SC T.A.B. SA a devenit societate cu capital majoritar privat la data de 11 iunie 2007, după introducerea de către reclamanţi a cererii de chemare în judecată, prin preluarea acţiunilor de la A.V.A.S. de către asociatul nou, SC V.F. SA S.R.L.
Cererea de chemare în judecată, introdusă la data de 25 mai 2007 face obiectul Dosarului nr. 18546/3/2007.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 948 pct. 4 şi art. 966 şi următoarele din C. civ., art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1), art. 9, art. 21 şi următoarele, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 481.
Prin întâmpinarea formulată la data de 31 ianuarie 2011, la cererea de chemare în judecată precizată, pârâta SC V.I. SRL a invocat următoarele apărări şi excepţii:
Excepţia tardivităţii modificării capătului doi de cerere din acţiunea formulată de reclamanţi, în condiţiile în care, abia la termenul de judecată din 22 noiembrie 2010, respectiv după prima de zi de înfăţişare, aceştia îşi completează acţiunea, în sensul că solicită revendicarea terenului în suprafaţa de 9.017 mp situat în Bucureşti, sector 2 şi de la SC T.A.B. SA.
Prin precizarea formulată şi depusă la dosar la termenul de judecată din 22 noiembrie 2010, reclamanţii şi-au precizat temeiurile de fapt, însă au modificat şi cadrul procesual pasiv în ceea ce priveşte capătul doi de cerere, formulând acţiunea în revendicare şi faţă de pârâta SC S.T.A.B. SA, deşi iniţial, numai capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de schimb autentificat din 08 decembrie 2008 de B.N.P., M.G.O. urma a se judeca în contradictoriu cu această pârâtă.
În condiţiile legale invocate, completarea acţiunii în ceea ce priveşte capătul doi de cerere din acţiunea reclamanţilor după prima zi de înfăţişare apare ca fiind tardivă, sens în care urmează a fi respinsă în consecinţa de instanţa de judecată.
În ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de schimb s-a susţinut că este vădit nefondată.
Nulitatea absolută invocată de reclamanţi intervine în cazul încheierii actului prin fraudarea legii şi a circuitului civil, prin încălcarea vădită şi intenţionată a unor norme cu caracter imperativ şi care, în mod direct, vătămă ordinea publică. Pe de altă parte, frauda se săvârşeşte de părţi în dauna terţilor, în vederea (cu scopul urmărit al) realizării unui folos injust pentru cei ce fraudează, astfel încât presupune intenţia volitivă vădită de fraudare.
În speţă, reclamanţii nu dovedesc intenţia de fraudă la lege, respectiv reaua-credinţă vădită a pârâtelor.
Coschimbaşa SC V.I. SRL a fost de bună credinţă la data semnării actului, iar tranzacţia încheiată s-a realizat cu titlu oneros.
Conform dispoziţiilor art. 943 C. civ., coroborate cu art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna credinţă se prezumă şi constituie titlu, legiuitorul înţelegând să consolideze titlurile pe care cumpărătorii de bună credinţă şi cu titlu oneros le-au dobândit.
În cauza de faţă, buna credinţă valorează titlu, în condiţiile în care SC S.T.A.B. SA nu a făcut o liberalitate, iar pârâta SC V.I. SA a fost de buna credinţa la încheierea actului.
Dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transmis în condiţii de deplină legalitate, neexistând vreun impediment legal de înstrăinare a acestuia.
La data la care a intervenit contractul de schimb autentificat din 08 decembrie 2008 de către B.N.P., M.G.O., A.A.J. şi Asociaţii pârâta a dobândit în mod legal proprietatea asupra terenului în cauza, în schimbul acestui transfer de proprietate, transmiţând, la rândul său, proprietatea asupra unui alt imobil, în condiţii de deplină legalitate şi cu deplină bună credinţă.
Pârâta SC V.I. SRL nu a avut la niciun moment cunoştinţă de faptul ca asupra terenului primit în proprietate exista un litigiu pe rolul instanţelor de judecată, acest fapt fiind atestat în chiar conţinutul contractului.
Astfel, SC S.T.A.B. SA, prin reprezentant, a asigurat pe coschimbaşa pârâtă SC V.I. SRL ca „nu a mai înstrăinat terenul pe care îl dă în schimb, că acesta nu a fost scos din circuitul civil în baza vreunui act normativ de trecere în proprietate publică, fiind în mod legal şi continuu în proprietatea şi posesia societăţii de la data dobândirii şi până în prezent, nu face obiectul unui litigiu, revendicări sau urmăriri”.
Mai mult decât atât, asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, nu figura în cartea funciară înscrisă vreo interdicţie de vânzare sau alta menţiune cum ar fi existenţa vreunui litigiu, astfel încât - din punct de vedere legal - tranzacţia a fost posibilă, nefraudându-se vreo dispoziţie legală sau măcar morală.
Toate aceste aspecte, dovedesc faptul ca SC V.I. SRL s-a comportat la data semnării contractului ca un coschimbaş diligent, luându-şi toate asigurările pentru perfectarea schimbului, operaţiunea în sine făcându-se în condiţii de deplină legalitate şi bună credinţă, aceasta interesându-se de toate aspectele esenţiale ale tranzacţiei.
Din actele depuse la dosarul notarial de schimb şi din garanţiile date de către vânzătoarea SC S.T.A.B. SA ar fi rezultat pentru orice parte diligentă că operaţiunea juridică se poate perfecta, fiind legală şi morală, astfel încât, în speţa, nu se poate retine de către instanţa de judecată o fraudă la lege, sau o cauza imorală urmărită de către pârâtă la data încheierii actului.
S-a mai arătat că, deşi reclamanta încearcă să acrediteze ideea existenţei unui contract încheiat pro causa, încercând să dovedească o pretinsă conivenţă între pârâta SC S.T.A.B. SA şi SC V.I. SRL, nu face altceva decât să presupună, în lipsa oricăror dovezi, existenta unor relaţii de rudenie sau pretinse asocieri între societăţi.
SC V.I. SRL are ca asociat unic pe dl. N.N., neavând niciun fel de relevanţă juridică faptul că, în trecut, a avut şi un alt asociat, în persoana SC V.F. SA S.R.L., societate juridică fără niciun fel de legătură cu cauza, terţ desăvârşit şi absolut.
Aspectul că SC V.F. SA S.R.L., societate asociată în cadrul SC S.T.A.B. SA are acelaşi sediu social ca şi SC V.I. SRL nu are niciun fel de relevanţă juridică asupra bunei credinţe a părţilor, în condiţiile în care legea permite ca mai multe societăţi să aibă sediul social în acelaşi imobil.
Faptul că aceeaşi persoană este şi reprezentanta pârâtei SC S.T.A.B. SA şi este şi reprezentanta coschimbaşei SC V.I. SRL în demersurile de obţinere a aprobărilor urbanistice nu are niciun fel de relevanţă juridică, fiind cunoscut că persoanele juridice îşi pot delega acei reprezentanţi convenţionali pe care îi consideră de cuviinţă. Mai mult, în speţă, interesul celor două părţi era convergent, respectiv acela de a obţine aprobări urbanistice, sens în care nu este nimic neobişnuit în a-şi delega un singur reprezentant legal.
Cu privire la declaraţia data de către C.M., pentru coschimbaşa SC T.A.B. SA, la încheierea contractului de schimb cu SC V.I. SRL, nu aduce nici un prejudiciu reclamanţilor din prezenta cauza, valoarea juridica a acesteia putând fi invocata numai de societatea SC V.I. SRL, în cadrul garanţiei de evicţiune, având în vedere dispoziţiile art. 1376 C. civ.
Deşi se afirmă de către reclamanţi existenta unei cauze ilicite, în condiţiile art. 966 C. civ., aceasta nu este circumstanţiată în raport de împrejurările cauzei, făcându-se simple aprecieri generice.
Astfel, contractul de schimb a fost încheiat de către ambele părţi semnatare cu deplină bună credinţă, părţile urmărind chiar scopul prevăzut în contract, acela al schimbului de imobile, operaţiunea juridică în sine nefiind contrară vreunei legi aflate în vigoare la data semnării contractului.
S-a arătat că părţile contractului de schimb au avut în vedere dispoziţiile legale aplicabile în materie la data semnării actului, verificându-se toate condiţiile legale ce urmau a fi întrunite şi niciuna dintre părţile contractului nu au urmărit la data perfectării sale vreun interes contrar legii sau ordinii publice, că nu a fost prejudiciat vreun interes public sau privat, dimpotrivă, acţionând în conformitate cu legislaţia în materie şi respectând toate condiţiile necesare întocmirii acestei operaţiuni, iar la data semnării contractului de schimb nu a existat niciun fel de impediment legal care să se poată opune tranzacţiei încheiate sau care să lipsească actul juridic civil încheiat de cauza sa - ca şi condiţie esenţială a actului juridic.
În ceea ce priveşte capătul doi de cerere din acţiunea reclamanţilor, privitoare la obligarea pârâtei să lase reclamanţilor în deplina proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţa de 9.017 mp situat în Bucureşti, sector 2, s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Astfel, s-a susţinut că în condiţiile art. 3 alin. (1) C. proc. civ., din Legea nr. 10/2001, reclamanţii sunt exceptaţi de la restituirea în natură, în condiţiile Legii nr. 10/2001, sub motivul că autorul acestora nu ar fi deţinut întregul pachet de acţiuni care a format capitalul social al S.C. F.S.F.
Terenul şi construcţia situate în str. L.S.F. au aparţinut societăţii anonime „F.S.F., F.C.C.”, iar nu autorului reclamanţilor.
De asemenea, terenul revendicat a fost adus ca aport în natură la capitalul social al societăţii anonime, aşa cum rezultă din Actul Constitutiv al acestei societăţi, încheiat în anul 1914. Astfel, prin aportarea terenului la capitalul societăţii, acesta a fost dobândit în proprietate de către societatea F.S.F.i. Reclamanţii nu au făcut dovada faptului ca sunt succesorii în drepturi ai persoanei juridice F S. şi F., structura acţionariatului cuprinzând şi alte persoane decât autorii reclamanţilor.
Pe lângă autorii reclamanţilor, în cadrul societăţii anonime „F.S.F. - F.C.C.”, mai existau şi alţi acţionari, aşa cum rezultă din Registrul acţionarilor societăţii din data de 30 septembrie 1941. Astfel, după cum chiar reclamanţii recunosc acţionarii A.S. şi V.N. au deţinut 2% din acţiuni, situaţie rezultata de altfel şi din certificatul din 25 noiembrie 1944, depus de reclamanţi în Dosarul nr. 18546/3/2007.
Din chiar susţinerile reclamanţilor, rezultă că restul acţionariatului societăţii anonime „F.S.F.- F.C.C.” s-a compus din rudele cele mai apropiate, societatea devenind una de familie, dar înregistrând însă şi alte persoane ca şi acţionari.
Astfel, în condiţiile în care, în cadrul societăţii „F.S.F. - F.C.C." au mai existat şi alţi acţionari decât autorul reclamanţilor de astăzi şi cum nu s-a făcut dovada că reclamanţii ar fi moştenitorii legali ai acestor persoane, în condiţiile art. 3 alin. (1) C. proc. civ., din Legea nr. 10/2001 modificată, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la restituirea imobilului în natură.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii capătului doi din acţiunea introductiva de instanţa, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, s-a susţinut că instanţa de judecată urmează să constate ca reclamanţii nu au formulat notificarea prevăzută de legea specială pentru terenul care face obiectul revendicării din această cauză.
Pe de altă parte, din Notificarea din 17 august 2001, formulată şi depusă conform dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, rezultă că reclamanţii s-au adresat Primăriei Municipiului Bucureşti cu solicitarea de restituire în natură a „imobilelor (ateliere şi mijloace fixe) fostei societăţi anonime de construcţii cu sediul social în str. L.S., actualmente str. G., precum şi a întregii suprafeţe de teren de 60 ha, proprietatea societăţii”.
Astfel, cum acţiunea în restituire îndreptată împotriva pârâtei vizează terenul situat în sector 2, nu există identitate de obiect între suprafaţa revendicată şi suprafaţa pentru care s-a formulat notificarea.
În lipsa procedurii administrative obligatorii prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, acţiunea de faţă apare ca inadmisibilă.
Pe fondul acţiunii, a solicitat respingerea acesteia ca fiind nefondată.
S-a arătat că atât pârâta, cât şi autoarea sa, SC S.T.A.B. SA au fost de bună credinţă, stăpânind bunul revendicat ca un bun proprietar şi comportându-se ca atare.
SC S.T.A.B. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului revendicat în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi a Hotărârii nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat. Astfel, a fost eliberat societăţii Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, pentru suprafaţa de 8.841,41 mp
În condiţiile legii, titlul de proprietate fiind emis de către M.A.A. este un act cu caracter administrativ, perfect valabil.
În speţă, titlul de proprietate asupra terenului, pentru suprafaţa de 8.841,41 mp este un titlu perfect valabil, care îşi produce depline efecte juridice. În aceste condiţii, restituirea în natură nu mai este posibilă, suprafaţa solicitată aflându-se în proprietatea pârâtei pe baza unui titlu valabil.
Conform celor reţinute în încheierea de la 11 octombrie 2010 (fila 42), au fost respinse excepţiile lipsei calităţii de reprezentant a avocatului reclamanţilor şi excepţia netimbrării cererii, invocate de pârâta SC V.I. SRL.
S-au încuviinţat probele cu înscrisuri şi interogatoriu pentru toate părţile, la data de 28 martie 2011 pârâtele înţelegând să renunţe la proba cu interogatoriul reclamanţilor. Răspunsurile pârâtelor la interogatoriul propus de reclamanţi au fost depuse la dosar (filele 166-171).
Prin sentinţa civilă nr. 1311 din 5 iulie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile invocate de pârâte, ca neîntemeiate, a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de schimb autentificat din 08 decembrie 2008 de B.N.P., „A.A.J.” şi a obligat pârâtele să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştita posesie imobilul-teren de 9.017 mp situat în Bucureşti, sectorul 2.
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 10 martie 1912 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, numitul I.C.D. a cumpărat suprafaţa de 20 ha teren identificat pe baza planului întocmit la acea dată, parte integrantă din contract, în scopul înfiinţării unei fabrici de cărămidă.
La data de 09 iunie 1914, suprafaţa de 20 ha teren situat în vatra Mânăstirii Plumbuita, lângă satul Colentina, pe care se afla construită fabrica de cărămidă, este adusă ca aport la constituirea capitalului social al societăţii denumită „S.A.R.C., fost F.S.F.”, astfel cum rezultă din actul constitutiv al acesteia. Ca atare, terenul în cauză a devenit proprietatea societăţii nou înfiinţate, intrând în patrimoniul acesteia.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, în baza căreia a fost naţionalizată Î.F.S.F.S.A.R., cu întregul său patrimoniu.
Structura acţionariatului societăţii la nivelul anului 1944 rezultă din certificatul aflat la fila 57 dosar, reclamanţii dovedind pe de-o parte că toţi acţionarii societăţii naţionalizate sunt membrii ai aceleiaşi familii în accepţiunea art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi, pe de altă parte, că au calitatea de moştenitori legali ai respectivilor acţionari.
Astfel, S.F., decedat la 08 octombrie 1946, a fost căsătorit cu S. (născută S.) H.E., decedată, fiind moştenit, conform certificatului de moştenitor din 08 februarie 2007 de nepoatele de fiu predecedat E.S., K.E.H.H. şi G.A.
S.E., decedat, este fiul lui S.F., fiind căsătorit cu S.B. şi având două fiice, K.E.H.H. şi G.A., astfel cum atestă certificatul de calitate de moştenitor din 22 noiembrie 2000 (fila 45).
S.H. (E.), decedată la 12 mai 1953 a fost soţia lui S.F., fiind moştenită de cele două strănepoate de soră predecedată, R.S. (prima soţie a lui S.F. care, ulterior decesului acesteia, s-a recăsătorit cu sora primei soţii). K.E.H.H. şi G.A. sunt fiicele lui S.E. (E.), acesta fiind copilul din prima căsătorie a lui S.F. cu R., sora celei de-a doua soţii, H.E., moştenită aşa cum s-a arătat de cele două strănepoate, fiicele copilului sorei sale.
S.B., născută H., decedată, a fost soţia lui S.E., fiind moştenită de cele două fiice ale lor, K.E.H.H. şi G.A., astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moştenitor din 2000 (fila 45).
K.L. (născută S.) care apare de asemenea în structura acţionariatului, este una şi aceeaşi persoană cu E.K., conform declaraţiei de notorietate, a decedat, fiind nepoata lui S.F., de pe urma fiului predecedat L.S.K.L. a fost moştenită de fiul său, P.D.K., conform certificatului de moştenitor eliberat de Tribunalul Frankfurt am Main secţia moşteniri, apostilat.
G.T., una şi aceeaşi persoană cu G.J.D.H., nascută S., divorţată G., conform declaraţiei de notorietate, a decedat la 14 noiembrie 1992, aceasta fiind fiica lui S.L. (fiul lui S.F.), aşadar nepoata de fiu predecedat a lui S.F. şi soră cu K.L. G.J.D.H. a fost moştenită de copiii săi, M.L.D., născut G. şi V.D.G.
K.E., cunoscut ca şi K.K.E., conform declaraţiei de notorietate, decedat la 11 decembrie 1986, a fost ginerele lui S.E., fiind căsătorit cu fiica acestuia, E.K. (K.E.H.H.). Acesta a fost moştenit de soţia sa, K.E.H.H., şi de cei doi fii, R. (R.) E.K. şi H.T., născută K., potrivit certificatului de moştenitor depus la fila 69 dosar. Cei doi au calitatea de reclamanţi în dosarul de faţă.
G.F., una şi aceeaşi persoană cu F.A.G. a decedat, potrivit certificatului de moştenire colectiv fila 67, fiind moştenit de F.B.G. şi A.G.B., ambii având calitatea de reclamanţi în prezenta cauză. F.A.G. a fost ginerele lui E.S., fiind căsătorit cu fiica acestuia, A.G., născută S., A.G. a decedat la 03 noiembrie 1988, fiind moştenită de soţul său, F.A.G., şi cei doi copii, reclamanţii din cauză, anterior menţionaţi (certificat colectiv de moştenire eliberat de Tribunalul de primă instanţă din Munchen - fila 70).
H.R., cunoscut şi ca H.R.E.A. a decedat, moştenitoare fiind fiica acestuia, H.H.M., conform certificatului de calitate de moştenitor din 1966 - fila 66. Acesta a fost fratele B.S., născută H., soţia lui E.S.
N.V. şi S.A., ginerele respectiv fiul lui A.S. (fratele H.S., născut S.), deşi apar în structura acţionariatului la nivelul anului 1944, nu mai figurează ca acţionari la data naţionalizării societăţii, conform listei acţionarilor din 14 mai 1948 - fila 63, în privinţa lui Seewaldt Alexadru reţinându-se că acesta a decedat la 25 mai 1924, deci cu mult înaintea naţionalizării.
Potrivit listei acţionarilor prezenţi la adunarea generală din mai 1948, acţiunile deţinute de F.S., decedat la 08 octombrie 1946 şi E.S., decedat, anterior actului naţionalizării, au fost distribuite între rudele acestora: H.S. (soţia lui F.S.), B.S. (soţia lui E.S.), G.G. (nepoata lui F.S.), K.E. (nepoata lui F.S.), K.E. şi G.A. (fiicele lui E.S.), G.F. şi E.K. (ginerii lui E.S.).
Autorii reclamanţilor, acţionarii societăţii al cărei patrimoniu a fost naţionalizat, au fost membrii aceleiaşi familii, prin noţiunea de familie, în sensul art. 18 lit. a) din lege, înţelegându-se acea entitate compusă din rudele în linie directă fără limită în grad şi rudele colaterale până la gradul al patrulea inclusiv, la care se adaugă soţul sau soţia.
Faţă de considerentele expuse, tribunalul a constatat că este neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, aceştia fiind persoane îndreptăţite la restituirea în natură a terenului, conform art. 3 C. proc. civ., coroborat cu art. 4 alin. (2) şi 18 lit. a) - interpretat per a contrario. Astfel, sunt îndreptăţite, în înţelesul legii, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, respectiv moştenitorii legali ai acestora; măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent dacă persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii.
Aşa cum s-a arătat reclamanţii sunt descendenţii familiei S. ai cărei membri erau acţionarii societăţii de la care imobilul a fost preluat în baza Legii nr. 119/1948. Terenul revendicat urmează astfel regimul juridic al Legii nr. 10/2001, fiind preluat în mod abuziv, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Lege.
Tribunalul a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi, totodată, să beneficieze de restituirea în natură a terenului revendicat, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 18 lit. a) sus citate, cât şi din interpretarea prevederilor art. 21, având în vedere că la data intrării în vigoare a legii terenul revendicat se afla în patrimoniul unei societăţi comerciale la care statul era acţionar majoritar. Împrejurarea că ulterior societatea pârâtă SC T.A.B. SA a fost integral privatizată, statul cedându-şi cota majoritară la data de 07 iunie 2007 nu constituie un impediment la restituirea în natură, art. 21 alin. (1) făcând în mod expres referire ca moment de referinţă la data intrării în vigoare a legii.
E xcepţia inadmisibilităţii a fost respinsă cu motivarea că reclamanţii au deschisă calea acţiunii în justiţie în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra terenului ce a fost abuziv preluat de către stat, evidenţiat în patrimoniul SC T.A. SA Berceni.
Astfel, s-a constatat că reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 3499/2001 la Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând restituirea a 20 ha teren (astfel cum a fost restrânsă) - fila 73 dosar, precum şi a imobilelor (ateliere şi mijloace fixe) ale fostei societăţi. Notificarea a făcut obiectul Dosarului nr. 14790/2001.
Conform adresei Primăriei Munucipiului București din 12 decembrie 2007 în baza expertizei topografice extrajudiciare întocmite de exp. T.C., a fost identificat terenul ce face obiectul notificării din 2001. Terenul ce face obiectul prezentului litigiu a fost identificat ca suprapunându-se cu „parcela M.”, fiind vorba de o suprafaţă de teren ce a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea numitului M.M.
S-a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 410 din 05 aprilie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă prin respingerea apelului şi irevocabilă prin perimarea recursului, s-a dispus anularea titlului de proprietate din 1995 eliberat de Comisia Municipiului Bucureşti şi S.A.I. pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 pe numele lui M.M. şi s-a constatat nulitatea absolută a actelor de înstrăinare subsecvente. S-a mai reţinut că în respectivul litigiu pârâta S.T.A.B. a avut calitatea de intervenientă, în considerentele hotărârii reţinându-se că „se explică emiterea certificatului din 1997 prin care M.A.A a atestat dreptul de proprietate al intervenientei asupra terenului în litigiu, situat în, sector 2. Este evident că acest teren se află la dispoziţia M.A.A. şi nu în patrimoniul C.A.P. Dobroeşti.”
Întrucât procedura administrativă nu a fost finalizată cu privire la această suprafaţă de teren, la data de 25 mai 2007, reclamanţii au formulat în instanţă o acţiune având ca obiect restituirea imobilului, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi cu S.T.A. Berceni, acţiune ce a făcut obiectul Dosarului nr. 18546/3/2007, din care s-a disjuns prezenta cerere întrucât pe parcursul soluţionării respectivei cauze s-a constatat că între pârâtele din prezentul litigiu a intervenit contractul de schimb autentificat din 08 decembrie 2008 prin care terenul revendicat a fost transmis pârâtei SC V.I. SRL.
Ca atare, excepţia inadmisibilităţii prezentei cereri este vădit nefondată, atât din perspectiva demersurilor efectuate de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001, câtă vreme nu s-a soluţionat notificarea, reclamanţii având posibilitatea de a solicita instanţei să stabilească dacă sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, aşa cum reţine de altfel şi instanţa supremă în Decizia nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii, cât şi din perspectiva identităţii existente între terenul revendicat şi acela ce a făcut obiectul contractului de schimb a cărui anulare se cere.
Astfel, coroborând cele constatate în sentinţa civilă nr. 410 din 05 aprilie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a anulat titlul de proprietate eliberat numitului M.M., cu expertiza extrajudiciară efectuată în dosarul administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001, precum şi cu concluziile expertizei administrate în Dosarul nr. 18546./3/2007 având ca obiect acţiunea în revendicare, Tribunalul a reţinut că terenul revendicat de reclamanţi este unul şi acelaşi cu cel ce a făcut obiectul titlului de proprietate anulat - „parcela M.”, trecut în patrimoniul SC T.A.B. SA, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 14 octombrie 1997 fiind chiar cel transmis în proprietatea pârâtei SC V.I. SRL prin contractul de schimb autentificat din n08 decembrie 2008. Expertiza efectuată de exp. B.E. stabileşte că terenul astfel identificat, situat la adresa I.G., face parte din fostul teren ce a aparţinut S.A.S.F., din măsurători rezultând o suprafaţă de 9.102 mp.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că acţiunea este întemeiată.
Astfel, constatând conform celor expuse că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, pârâtei S.T.A. Berceni îi revenea obligaţia, în conformitate cu art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să dispună restituirea în natură a terenului revendicat. În loc să procedeze în consecinţă, pârâta a înstrăinat terenul, încheind cu pârâta SC V.I. SRL contractul de schimb autentificat din 08 decembrie 2008.
Acest contract este lovit de nulitate absolută, în primul rând ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 - sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.
S-a constatat că respectivul contract a fost încheiat înainte de soluţionarea procedurii administrative declanşate prin notificarea formulată de reclamanţi şi în timp ce pe rolul instanţei se afla Dosarul nr. 18546/3/2007 având ca obiect revendicarea respectivului teren de la unitatea deţinătoare.
Pe de altă parte, s-a apreciat că respectivul contract de schimb are o cauză ilicită fiind în mod vădit încheiat cu scopul fraudării intereselor reclamanţilor, niciuna dintre părţile contractante neputând invoca buna credinţă.
Astfel, s-a reţinut că pârâta S.T.A. Berceni a cunoscut că imobilul dat la schimb face obiectul revendicării, fiind parte în dosarul ce a avut acest obiect, după cum şi SC V.I. SRL a cunoscut sau cu minime diligenţe ar fi putut să cunoască acest lucru. Contractul a fost încheiat de conivenţă între părţi, acest aspect rezultând din legăturile comerciale strânse existente între cele două societăţi comerciale. SC V.F. SA este acţionarul majoritar al S.T.A.B., SC V.I. SRL este asociatul cu cea mai mare cotă de participare la SC V.F. SA, iar numita C.M. are deopotrivă calitatea de asociat şi administrator al SC V.F. SA. La încheierea contractului de schimb, S.T.A. Berceni a fost reprezentată de numita C.M., fiind aşadar puţin probabil ca societatea coschimbaşă, SC V.I. SRL, prin reprezentantul său, să nu fi cunoscut că imobilul primit la schimb face obiectul unui litigiu vizând cererea de restituire formulată de moştenitorii foştilor proprietari în temeiul Legii nr. 10/2001.
Ca atare, s-a reţinut că, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ce sancţionează cu nulitatea absolută necondiţionată orice act de înstrăinare a imobilelor notificate potrivit legii, cât şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor dreptului comun, art. 948 pct. 4 şi 968 C. civ., fiind încheiat pentru o cauză ilicită, contractul de schimb autentificat sub nr. 2848/08 decembrie 2008 este lovit de nulitate.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâtele SC V.I. SRL şi S.C. SC T.A.B. SA, solicitând desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în vederea soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâte, sau, în situaţia în care instanţa de apel va considera această excepţie ca fiind o excepţie de fond, admiterea acesteia şi, în consecinţă, respingerea acţiunii ca fiind prescrisă, în condiţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În subsidiar, pe fondul cauzei, au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.
1. Prioritar, apelantele au susţinut că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra a două din excepţiile tardivităţii şi prescripţiei, neluând în seamă aceste apărări şi neoferind nici o soluţie juridică asupra acestor chestiuni. În condiţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de fond a nesocotit dreptul la apărare al apelantelor, argumentele şi susţinerile acestora nefiind luate în seamă, ca şi când nu ar fi existat.
Ambele excepţii au fost susţinute şi în concluziile orale formulate în faţa instanţei de judecată cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei şi în concluziile scrise formulate şi depuse la dosar pentru pronunţarea amânată din data de 27 iunie 2011.
Menţionarea în dispozitivul sentinţei apelate „respinge excepţiile” ca enunţ generic, fără ca în considerentele hotărârii să se regăsească şi motivarea specifică fiecărei excepţii în parte echivalează cu o nepronunţare, ca urmare a omisiunii judecăţii pe excepţiile invocate.
Pe fondul cauzei, apelanţii au susţinut că instanţa de fond, în mod eronat, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimaţilor reclamanţi la restituirea în natură a imobilului revendicat, excepţie ce a fost invocată de apelantele pârâte, pe cale de întâmpinare, în condiţiile art. 3 alin. (1) pct. b din Legea nr. 10/2001, modificată, făcând astfel o greşită aplicare a legii.
2. Instanţa de fond în mod greşit a apreciat că autorii intimaţilor reclamanţi, acţionari ai societăţii al cărei patrimoniu a fost naţionalizat, au fost membrii aceleiaşi familii, aplicându-se în mod greşit dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. b şi art. 18 din Legea nr. 10/2001. Astfel, faţă de temeiul de drept mai sus invocat, intimaţii reclamanţi sunt în realitate exceptaţi de la restituirea în natură, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În condiţiile în care, în cadrul societăţii „F.S.F. - F.C.C.” au mai existat şi alţi acţionari decât autorii intimaţilor reclamanţi, aceştia nu sunt îndreptăţiţi la restituirea imobilului în natură.
Instanţa de fond a omis să analizeze calitatea de acţionar a persoanelor străine de „familie”, în sensul art. 18 din Lege.
Relativ la persoana acţionarilor N.V. şi S.A., instanţa de fond a reţinut doar că acesta din urmă ar fi decedat în anul 1924, iar că N.V. nu ar mai figura ca acţionar al societăţii la data naţionalizării. Aceste simple reţineri nu pot conduce la concluzia neechivocă că acţiunile deţinute de aceştia au trecut automat în portofoliul acţionarilor membri ai familiei S.
În mod eronat, instanţa a apreciat că N.V. nu mai face parte din acţionariatul societăţii la data naţionalizării. Pentru a reţine acest fapt, instanţa de fond a avut în vedere pretinse "liste" cuprinzând acţionarii societăţii din 1948, fără să ţină seama că, în realitate, aceste liste vizau numai acţionarii prezenţi la A.G.O. din 14 mai 1948 a societăţii S.F. S.A.R., aşa cum rezultă, de altfel, din simpla lecturare a înscrisului (aflat la fila 43 dosar fond şi citat de instanţă).
Apelantele au susţinut că este în afara oricărui dubiu că, la nivelul anului 1948, mai existau şi alţi acţionari care nu au fost prezenţi în cadrul A.G.A., pe care instanţa de judecată a fondului nu i-a avut în vedere.
3. În mod greşit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii capătului doi din acţiunea introductivă de instanţă, raportat la art. 22 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care intimaţii reclamanţi nu au formulat notificarea prevăzută de legea specială pentru terenul care face obiectul revendicării din această cauză.
Şi cu privire la acest aspect, instanţa de fond se află într-o gravă eroare, apelantele - pârâte necriticând „finalizarea procedurii administrative în temeiul Legii nr. 10/2001”, ci însăşi existenţa acestei proceduri pentru obiectul determinat - teren de 9.017 mp.
Or, în cauză nu s-a pus problema inadmisibilităţii dreptului reclamanţilor intimaţi de a se adresa instanţei de judecată ci a dovedirii îndeplinirii procedurii administrative.
Astfel, cum acţiunea în restituire îndreptata împotriva pârâtelor vizează terenul situat în sector 2, rezultă că nu există identitate de obiect între suprafaţa revendicată şi suprafaţa pentru care s-a formulat notificarea.
În lipsa procedurii administrative obligatorii prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, acţiunea intimaţilor apare ca fiind vădit inadmisibilă.
Din această perspectivă, motivarea instanţei de fond, în raport de Decizia 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii este neavenită şi fără legătură cu cauza, respectiv cu criticile formulate de apelante.
În ceea ce priveşte însă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de lipsa procedurii prealabile cu privire la terenul revendicat de intimaţi, apelantele au susţinut că instanţa de fond nu a dat nicio dezlegare juridică, soluţia apărând ca vădit nemotivată.
4. Un alt motiv de apel a vizat faptul că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că terenul revendicat de intimaţii-reclamanţi este unul şi acelaşi cu terenul aflat în patrimoniul apelantei SC S.T.A.B. SA.
Astfel, există vădite neconcordanţe, de care instanţa de fond nu a ţinut seama, în ceea ce priveşte suprafaţa revendicată, adresa imobilului revendicat şi amplasamentul imobilului revendicat.
Astfel, pe de o parte, prin acţiunea în revendicare, intimaţii - reclamanţi au solicitat restituirea unui teren în suprafaţă de 9.017 mp, terenul fiind situat în Bucureşti, sector 2. Aşa cum rezultă din titlul de proprietate al autoarei pârâtelor, aceasta a dobândit prin contractul de schimb o suprafaţă de numai 8.841,41 mp
Este vizibil faptul că între suprafaţa revendicată de intimaţi şi suprafaţa de teren deţinută de pârâte există diferenţe notabile, în tot cursul procesului neputându-se face o identificare exactă a terenului revendicat. De altfel, apelantele nu pot fi obligate la restituirea unei suprafeţe de teren mai mare decât cea pe care o deţin, în temeiul titlului de proprietate.
Referitor la adresa la care este situat imobilul, s-a arătat că notificarea a fost formulată pentru un imobil situat la nr. 9 pe str. G., iar acţiunea în revendicare formulată vizează un imobil de la nr. 7A.
În mod greşit, instanţa de fond a înţeles să omologheze un raport de expertiză efectuat într-o altă cauză, drept probă pe care să îşi susţină argumentele de admitere a acţiunii formulate de reclamanţi.
Prin raportul de expertiză topo nu s-a dat un răspuns clar şi indubitabil obiectivelor stabilite, astfel încât acţiunea în revendicare nu ar fi putut fi admisă în mod corect şi legal. Cu toate acestea, instanţa de fond a motivat soluţia vădit nefondată pe concluziile expertizei efectuate de expertul Balint Emeric, într-un alt dosar (este vorba de Dosarul nr. 18546/3/2007), deşi aceasta cuprinde o serie de erori grave şi imperfecţiuni juridice.
Instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt total nedovedită prin probele administrate în această cauză. Întreaga argumentaţie a instanţei de fond este bazată pe probele administrate în alte dosare. Dacă instanţa ar fi apreciat că între cele două cauze există legături indisolubile, ar fi trebuit să conexeze aceste cauze, pentru ca probele administrate să fie utile ambelor pricini. Contrar însă, instanţa de fond a dispus respingerea cererii de conexare.
În mod vădit eronat, expertiza a concluzionat că intimaţii - reclamanţi sunt moştenitorii lui I.C.D., acest fapt dovedind o dată în plus eroarea gravă în care s-a aflat expertul.
5. Un alt motiv de apel invocat de apelanta SC S. SA vizează greşita aplicare a legii la situaţia dedusă judecăţii în ceea ce priveşte anularea contractului de schimb încheiat între apelantele din prezenta cauză, extinzând în mod artificial sfera de cuprindere a acestui articol şi la speţa de faţă.
Astfel, făcând trimitere la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a susţinut că ambele apelante au fost de bună credinţă la data încheierii actului de schimb.
Din această perspectivă, s-a susţinut că nici dispoziţiile art. 948 pct. 4 C. civ. şi nici art. 968 C. civ. nu îşi găsesc aplicarea în cauză, instanţa de fond făcând o greşită aplicare a legii, apreciind în mod greşit buna credinţă a contractantelor.
S-a susţinut că instanţa de fond a reţinut intenţia de fraudă la lege a apelantelor, în lipsa oricăror probe în acest sens, probe care să răstoarne în mod vădit şi indubitabil prezumţia de bună credinţă existentă în favoarea lor.
Coschimbaşa SC V.I. SRL a fost de bună credinţă la data semnării actului, iar tranzacţia încheiată s-a realizat cu titlu oneros, aspect ce se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transmis în condiţii de deplină legalitate, SC V.I. SRL nu a avut cunoştinţă de faptul că asupra terenului primit în proprietate există un litigiu pe rolul instanţelor de judecată, acest fapt fiind atestat în chiar conţinutul contractului. S-a arătat că reţinerea instanţei, în sensul că, prin minime diligenţe, ar fi putut afla de existenţa dosarului, este nejustificată, câtă vreme în chiar cuprinsul contractului există o declaraţie dată de proprie răspundere a SC S. SA, din care rezultă cu certitudine inexistenţa vreunui litigiu pe rolul instanţelor de judecată.
Asupra mobilului situat în Bucureşti, sector 2, nu figura în cartea funciară înscrisă vreo interdicţie de vânzare sau măcar vreo altă menţiune cum ar fi existenţa vreunui litigiu.
La data încheierii contractului de schimb, în 2008, exista deja obligativitatea notării în cartea funciară, din oficiu, prin grija instanţelor de judecată, a litigiilor privitoare la revendicarea proprietăţii imobiliare, astfel încât, apelanta SC V.I. SRL a avut certitudinea că, în lipsa notării oricărui litigiu în cartea funciară a imobilului, acestea nu există.
Pe de alta parte, intimaţii - reclamanţi înşişi ar fi putut să fie diligenţi şi să noteze propriul litigiu în cartea funciară, însă nu au făcut acest fapt, aşteptând însă ca SC V.I. SRL să ştie de acest litigiu.
Instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că extrasul de C.F. din 04 decembrie 2008 prezentat la data încheierii contractului pentru imobil era neafectat de sarcini.
S-a criticat faptul că instanţa de judecată nu a ţinut seama de aceste acte, nepronunţându-se motivat în acest sens.
S-a mai susţinut că, deşi se reţine de către instanţa de fond existenţa unei cauze ilicite, în condiţiile art. 966 C. Civ., aceasta nu a fost circumstanţiată în raport de împrejurările cauzei, în hotărâre, făcându-se simple aprecieri generice, nemotivate în fapt şi în drept.
În calea de atac a apelului, Curtea a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu acte şi a respins solicitarea apelantei de efectuare a unei expertize evaluatorii ca nefiind utilă cauzei.
Prin Decizia civilă nr. 178/A din 19 aprilie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâtele SC V.I. SRL şi SC S.T.A. Berceni împotriva sentinţei civile nr. 1311 din 5 iulie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ce priveşte susţinerea apelantelor în sensul că instanţa de fond a omis a se pronunţa asupra excepţiilor tardivităţii şi prescripţiei dreptului la acţiune, excepţii cu privire la care apelantele au arătat că au fost susţinute şi în concluziile orale formulate în faţa instanţei de judecată cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei şi în concluziile scrise.
Curtea a constatat că prin încheierea de şedinţă din 07 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 18546/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa de fond a disjuns cererea completatoare privind constatarea nulităţii absolute a contractului de schimb autentificat din 08 decembrie 2008 şi obligarea pârâtei SC V.I. SRL să lase imobilul în deplină proprietate reclamanţilor, stabilindu-se prim termen pentru soluţionarea cererii disjunse, în dosarul nou format, la data de 24 iunie 2010.
Numai că, potrivit cererii completatoare care a stat la baza încheierii de disjungere, depusă încă în Dosarul nr. 18546/3/2007, aflată la fila 5 în dosarul de fond nou format, reclamanţii au solicitat chemarea în judecată a SC V.I. SRL pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de schimb la care s-a făcut referire mai sus, încheiat cu pârâta SC S.T.A.B. SA, precum şi obligarea şi a acestei pârâte să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 9.017 mp situat în Bucureşti, sector 2, teren ce a format obiectul contractului de schimb. Or, conjuncţia şi din această cerere nu poate fi interpretată decât în sensul că reclamanţii au înţeles să solicite obligarea împreună a celor două societăţi comerciale, respectiv SC T.A.B. SA şi SC V.I. SRL.
Mai mult, la primul termen de judecată - 24 iunie 2010 - acordat în dosarul nou format ca urmare a disjungerii, instanţa de fond a amânat cauza pentru lipsă de apărare, cerere formulată de către pârâta SC V.I. SRL.
În şedinţa publică de la cel de-al treilea termen - 11 octombrie 2011 - instanţa a amânat cauza pentru a da posibilitate reclamanţilor să depună precizare la cererea de chemare în judecată, sub aspectul elementelor de fraudă la lege.
La data de 22 noiembrie 2010, următorul termen de judecată, reclamanţii au depus la dosar cererea precizatoare (din conţinutul acesteia rezultând fără dubiu obiectul cererii de chemare în judecată), temeiul de drept al cererii, precum şi pârâţii cu care înţeleg să se judece şi pentru ce anume, cererea cuprinzând în detaliu elementele de fraudă la lege.
Or, până la acest moment, cauza nu s-a aflat la prima zi de înfăţişare, astfel cum este definită de 134 C. proc. civ., în care părţile legal citate, pot pune concluzii, moment după care nu se mai pot face modificări ale acţiunii decât cu acceptul părţii adverse.
Prin urmare, faţă de aceste considerente, Curtea a apreciat ca nefondată critica referitoare la tardivitatea modificării capătului doi de cerere de către reclamanţi sub aspectul revendicării şi de la SC S.T.A.B. SA a terenului în suprafaţă de 9.017 mp situat în Bucureşti, sector 2.
În mod greşit au susţinut apelantele că asupra acestei excepţii instanţa de fond nu s-a pronunţat, atâta vreme cât aceasta este reţinută în considerentele hotărârii atacate, în dispozitivul acesteia prima instanţă dispunând respingerea excepţiilor invocate, ceea ce conduce implicit la concluzia că s-a pronunţat şi asupra acesteia. Mai mult, în considerentele hotărârii, cât şi în dispozitiv instanţa de fond a dispus obligarea celor două pârâte la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului în litigiu, ceea ce nu poate decât echivala cu luarea în considerare a acestei cereri a reclamanţilor sub aspectul persoanelor chemate în judecată prin cel de-al doilea capăt de cerere.
În ce priveşte critica referitoare la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune fundamentată pe dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reţinut că această excepţie a fost invocată doar prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 24 iunie 2011, ulterior datei la care instanţa a constatat cauza în stare de judecată, a declarat închise dezbaterile şi a acordat cuvântul părţilor asupra excepţiilor şi fondului cauzei deduse judecăţii, situaţie care s-a produs la data de 20 iunie 2011. Ca urmare, în mod corect instanţa de fond nu a făcut nici o referire expresă la această excepţie, o situaţie contrară ar fi însemnat încălcarea dreptului reclamanţilor la apărare, precum şi a principiului contradictorialităţii.
Într-adevăr, pârâtele au solicitat cu ocazia cuvântului pe fond în faţa primei instanţe admiterea excepţiilor invocate, fără a detalia asupra acestora, de unde rezultă că pârâtele au solicitat admiterea excepţiilor care au şi fost formulate de către acestea până la această dată, şi cu privire la care reclamanţii au avut posibilitatea de a pune concluzii, în virtutea respectării dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii.
În ce priveşte invocarea, în calea de atac a apelului, a acestei excepţii a prescripţiei dreptului la acţiune, Curtea a constatat următoarele:
Într-adevăr, potrivit art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001: „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării”, iar potrivit alineatului (5) al aceluiaşi articol.: „Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, termenul de un an fiind prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001.
Aşa fiind, termenul prevăzut la alin. (5) al art. 45 din lege este un termen special de prescripţie care înlătură dreptul subiectiv la acţiune pentru anularea sau constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare după data de 14 august 2003.
Or, această situaţie nu poate viza decât contractele de vânzare cumpărare care au fost deja perfectate până la momentul intervenţiei legislative în sensul arătat mai sus, fiind nefiresc ca legiuitorul să se refere la situaţii juridice, respectiv contracte de vânzare cumpărare încheiate ulterior datei de 14 august 2003.
Aşa fiind, contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicită, fiind încheiat în anul 2008, nu intră sub incidenţa acestei norme juridice, fiind încheiat după 5 ani de la data expirării termenului în care ar fi putut fi exercitat dreptul la acţiune în baza temeiului juridic sus-invocat.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor la restituirea în natură a imobilului revendicat, excepţie invocată din perspectiva art. 3 alin. (1) pct. b din Legea nr. 10/2001 cu referire la art. 18 lit. a) din acelaşi act normativ.
Astfel, Curtea a reţinut că, subsumat acestei critici, în motivarea în fapt a acesteia, apelantele au arătat că nu au a susţine nicio critică în ceea ce priveşte apartenenţa la familia S. a numiţilor: S.F., S.E., S.H., S.B., K.L., G.T., K.E., G.F., H.R., apelantele nefăcând nici o susţinere contrară pe acest aspect.
Nemulţumirea apelantelor decurge din reţinerea instanţei de fond în sensul că acţiunile deţinute de către acţionarii N.V. şi S.A. au trecut în portofoliul acţionarilor membri ai familiei S.
Trimiterile apelantelor la certificatul eliberat de O.R.C. la data de 25 noiembrie 1944, nu pot confirma faptul că la nivelul acestui an mai făceau parte în calitate de acţionari ai societăţii anonime de contrucţii fost F.S.F. şi numiţii N.V. şi S.A., având în vedere că prin acest certificat se adevereşte faptul că „în registrul de firmă al acestui Oficiu, la folio, se găseşte înmatriculată firma S.A.R.C. fost F.S.F.”
Prin urmare, chiar dacă acest certificat adevereşte faptul că acţionari ai acestei societăţi sunt şi N.V. şi S.A., nu trebuie pierdut din vedere faptul că acest certificat a transmis date valabile pentru anul 1932 şi nicidecum la data naţionalizării acestei firme, care s-a produs în anul 1948, aşa cum impune art. 18 din Legea nr. 10/2001, în interpretarea per a contrario: „Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în următoarele cazuri: a) persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii”.
Necontestându-se statuarea instanţei de fond sub aspectul rudeniei şi afinităţii celor doi acţionari cu ceilalţi titulari ai acţiunilor fostei societăţi şi nefăcându-se nici dovada transmiterii acestor acţiuni către terţi, principiul din legea română fiind acela ca la moştenire să fie chemate rudele, Curtea va înlătura critica vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Curtea a respins ca nefondată susţinerea referitoare la excepţia inadmisibilităţii capătului doi din acţiunea introductivă de instanţă motivată de către apelante pe faptul că reclamanţii nu au formulat notificarea prevăzută de legea specială pentru terenul care face obiectul revendicării din prezenta cauză, respectiv critica referitoare la existenţa procedurii administrative în ceea ce priveşte obiectul acesteia, terenul în suprafaţă de 9.017 mp, în sensul că nu ar exista identitate între suprafaţa revendicată şi suprafaţa pentru care s-a formulat notificarea. Curtea nu a validat susţinerea apelantelor în sensul că instanţa de fond nu şi-a motivat soluţia dată asupra acestei excepţii prin raportare la motivele care susţin această excepţie.
Astfel, potrivit considerentelor instanţei de fond, aceasta a apreciat că excepţia inadmisibilităţii prezentei cereri este vădit nefondată, atât din perspectiva demersurilor efectuate de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001, câtă vreme nu s-a soluţionat notificarea, reclamanţii având posibilitatea de a solicita instanţei să stabilească dacă sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, aşa cum reţine de altfel şi instanţa supremă în Decizia nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii, cât şi din perspectiva identităţii existente între terenul revendicat şi acela ce a făcut obiectul contractului de schimb a cărui anulare se cere.
S-a reţinut că reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 3499/2001 la Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând restituirea întregii suprafeţe de teren de 20 ha (astfel cum a fost restrânsă), proprietatea societăţii, precum şi a imobilelor (ateliere şi mijloace fixe) fostei societăţi anonime de construcţii.
Totodată, s-a reţinut că, potrivit adresei din 12 decembrie 2007 în baza expertizei topografice extrajudiciare întocmite de exp. T.C., a fost identificat terenul ce face obiectul notificării nr. 3499/2001. Terenul ce face obiectul prezentului litigiu a fost identificat ca suprapunându-se cu „parcela M.”, fiind vorba de o suprafaţă de teren ce a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea numitului M.M..
S-a constatat, totodată, de către prima instanţă, că prin sentinţa civilă nr. 410 din 05 aprilie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă prin respingerea apelului şi irevocabilă prin perimarea recursului, s-a dispus anularea titlului de proprietate din 1995 eliberat de Comisia Municipiului Bucureşti şi S.A.I. pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 pe numele lui M.M. şi s-a constatat nulitatea absolută a actelor de înstrăinare subsecvente. S-a mai reţinut că în respectivul litigiu pârâta S.T.A.B. a avut calitatea de intervenientă, în considerentele hotărârii reţinându-se că „se explică emiterea certificatului din 1997 prin care M.A.A a atestat dreptul de proprietate al intervenientei asupra terenului în litigiu, situat în sector 2. Este evident că acest teren se află la dispoziţia M.A.A. şi nu în patrimoniul C.A.P. Dobroeşti.”
Referitor la această susţinere de nemotivare a acestei excepţii a inadmisibilităţii de pe tărâmul obiectului notificării, Curtea a reţinut că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.
În aplicarea dispoziţiile art. 261 pct. 5, C. proc. civ., există o jurisprudenţă constantă a C.E.D.O. în cauzele pronunţate împotriva României, respectiv cauzele Albina şi Virgil Ionescu, în care Curtea a statuat faptul că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor şi, întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Curtea a înlăturat susţinerea apelantelor în sensul că nu există identitate de obiect între terenul revendicat şi terenul pentru care s-a formulat notificarea atâta vreme cât în notificare reclamanţii au precizat că solicită restituirea terenului proprietatea societăţii anonime de construcţii cu fostul sediu social în str. L.S., actualmente str. G., respectiv că este vorba despre societatea anonimă S.F., naţionalizată în anul 1948, iar prin adeverinţa emisă de Primăria oraşului Colentina (fila 56 fond) se adevereşte că: „terenul din Colentina, împreună cu clădirile aflate pe el şi care sunt afectate unei fabrici de cărămidă sunt proprietatea societății anonime române F.S.F., cu sediul în acest oraş la adresa de mai sus”. Prin urmare, elementul cheie care stă la baza identităţii terenului notificat şi revendicat stă precizarea reclamanţilor în sensul că este vorba de terenul ce a aparţinut societăţii anonime F.S.F., identificarea în spaţiu fiind realizată potrivit considerentelor instanţei de fond. De asemenea, nici câtimea diferită a celor două suprafeţe: revendicată - 9.017 mp - mai mică decât cea la care s-a făcut trimitere în notificare - 20 ha teren - nu poate constitui un suport valid în admiterea acestei excepţii, suprafaţa mai mică revendicată fiind justificată în accepţiunea reclamanţilor de gradul de ocupare de către societatea care stăpâneşte în prezent această suprafaţă, cei 9.017 mp regăsindu-se în accepţiunea reclamanţilor în cele 20 ha pentru care au formulat notificare.
Mai mult, suprafaţa revendicată este şi cea cu privire la care s-a solicitat judecarea în fond a notificării.
Curtea a înlăturat susţinerea apelantelor în sensul că au fost obligate să restituie o suprafaţă de teren mai mare decât cea dobândită prin contractul de schimb, atâta vreme cât suprafaţa de teren ce a făcut obiectul contractului de schimb, potrivit menţiunilor cuprinse în acest contract rezultată din măsurătorile cadastrale este de 9.017 mp, această suprafaţă corespunzând ca întindere cu cea revendicată de reclamanţi.
Într-adevăr, instanţa de fond a apreciat asupra identităţii imobilului revendicat cu cel ce face obiectul notificării prin raportare la expertize efectuate în altă cauză. Or, instanţa nu poate face abstracţie de faptul că una dintre aceste expertize a fost efectuată într-un dosar din care prezenta cerere s-a disjuns, părţile având posibilitatea de a-şi formula apărări asupra acestui aspect, nefiind economic nici ca timp şi nici din punct de vedere patrimonial efectuarea unei alte expertize având acelaşi obiect, proba fiind utilă ambelor pricini în care se dispută pretenţii deduse din succesiunea evenimentelor. Totodată, cealaltă expertiză la care instanţa de fond a făcut trimitere a fost pronunţată într-o cauză în care apelanta SC T.A.B. SA a fost parte, constatările sentinţei la care a făcut trimitere prima instanţă opunându-se acesteia cu putere de lucru judecat.
Curtea a avut în vedere şi faptul că la termenul din data de 31 ianuarie 2011, când instanţa de fond a pus în discuţia părţilor probele de care înţeleg să se folosească în susţinere şi respectiv în apărare, pârâtele nu numai că nu au solicitat o asemenea probă, dar s-au opus la efectuarea unei noi expertize topometrice în prezenta cauză având ca obiective cele stabilite în dosarul din care această cerere s-a disjuns, ceea ce poate echivala cu o recunoaştere a pretenţiilor reclamanţilor cu privire la identitatea terenului.
Mai mult, pentru dovedirea acestui motiv de apel prin care se critică identitatea imobilului revendicat cu cel ce face obiect al notificării, apelantele nu au solicitat în apel nici o probă care să aibă un asemenea obiectiv, ci doar o expertiză tehnică evaluatoare având ca obiectiv evaluarea părţii din capitalul social al SC S.T.B. Sa, deţinută de A.V.A.S. în calitate de acţionar minoritar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi la data privatizării.
Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că în mod corect instanţa de fond a constatat că acest contract de schimb este lovit de nulitate absolută, dat fiind incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care dispun în sensul că „Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi”.
Faţă de data încheierii contractului a cărui anulare se cere, având în vedere şi faptul că procedura administrativă declanşată prin notificarea formulată de reclamanţi nu a fost epuizată nici până la această dată, şi în timp ce pe rolul instanţei se afla Dosarul nr. 18546./3/2007 având ca obiect restituirea respectivului teren de la unitatea deţinătoare, ca urmare a soluţionării pe fond a notificării, Curtea constată că ne aflăm în ipoteza articolului sus-citat, sancţiunea fiind aceea a nulităţii absolute a actului de schimb (şi care presupune o dublă vânzare) perfectat în aceste condiţii, fără a fi incidente dispoziţiile legale referitoare la buna credinţă a părţilor contractante.
Mai mult, Curtea a reţinut că acest text de lege - art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, are în vedere toate situaţiile în care se poate regăsi societatea deţinătoare, indiferent de aportul statului la capitalul său social, câtă vreme textul nu distinge.
Dar, chiar şi în condiţiile art. 948 pct. 4 C. civ., un alt temei de drept invocat de reclamanţi, Curtea constată că în mod corect instanţa de fond a constatat nulitatea absolută a contractului de schimb, părţile acţionând în fraudarea intereselor reclamanţilor.
Astfel, Curtea a constatat corecte consideraţiile instanţei de fond în sensul că pârâta S.T.A. Berceni a cunoscut că imobilul dat la schimb face obiectul revendicării, fiind parte în dosarul ce a avut acest obiect, după cum şi SC V.I. SRL a cunoscut sau cu minime diligenţe ar fi putut să cunoască acest lucru.
Contractul a fost încheiat de conivenţă între părţi, acest aspect rezultând din relaţiile de comerţ existente între cele două societăţi comerciale, dovadă actele depuse la dosar de la O.R.C.: pârâta SC S.T.A.B. SA are ca acţionar majoritar SC V.F. SA SRL, SC V.I. SRL este asociatul cu cea mai mare cotă de participare la SC V.F. SA, iar numita C.M. are deopotrivă calitatea de asociat şi administrator al SC V.F. SA şi pârâta S.T.A. Berceni.
La încheierea contractului de schimb, potrivit menţiunilor înscrise în acesta, S.T.A. Berceni a fost reprezentată de numita C.M., ceea ce instituie prezumţia că societatea coschimbaşă, SC V.I. SRL, prin reprezentantul său, a cunoscut că imobilul primit la schimb face obiectul unui litigiu vizând cererea de restituire formulată de moştenitorii foştilor proprietari în temeiul Legii nr. 10/2001.
Faţă de aceste reţineri, rămân fără relevanţă susţinerile apelantelor referitoare la faptul că în cauză este vorba de un contract cu titlu oneros, respectiv cele referitoare la conţinutul cărţii funciare relativ la acest imobil, în sensul că la data încheierii contractului nu erau înscrise sarcini relativ la acest imobil.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au formulat recurs pârâtele SC V.I. SRL şi S.C. SC T.A.B. SA invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, cât şi a excepţiei tardivităţii, iar instanţa de apel a dat o dezlegare directă în apel, invocând propriile argumente.
Rezolvarea pentru prima dată în apel a excepţiilor invocate contravine dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nesocotindu-se dreptul la apărare.
Argumentele oferite direct, de către instanţa de apel asupra excepţiilor invocate sunt nefondate, instanţa făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 132 şi 134 C. proc. civ., la speţa de fapt dedusă judecăţii.
Recurentele - pârâte au mai arătat că instanţa a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, restrângând în mod nejustificat şi fără un temei legal sfera de aplicare a acestui text de lege.
Termenul prevăzut la art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este un termen de prescripţie care înlătură dreptul subiectiv la acţiune pentru anularea sau constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare efectuate după data stipulată legal.
Şi în ceea ce priveşte rezolvarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei la restituirea în natură a imobilului revendicat, în condiţiile art. 3 alin. (1) pct. b din Legea nr. 10/2001, recurentele au susţinut că instanţa de apel fără niciun argument a constatat că acţiunile SC F.S.F. SA au aparţinut membrilor aceloraşi familii.
În esenţă, excepţia viza faptul că intimaţii - reclamanţi nu au făcut dovada că s-ar încadra în categoria persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii, în contextul în care autorul acestora nu a deţinut întregul pachet de acţiuni care a format capitalul social al SC F.S.F. SA.
În lipsa oricărui temei legal şi fără a indica un raţionament clar şi juridic, instanţa de apel a presupus că acţiunile SC F.S.F. SA au aparţinut în cele din urmă membrilor aceleiaşi familii, sens în care a încadrat reclamanţii în ipoteza vizată de art. 3 alin. (1) pct. b din Legea nr. 10/2001.
Recurentele - pârâte au mai arătat cu privire la acest raţionament că instanţa de judecată a interpretat greşit dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în raport de care, în sensul legii, prin noţiunea de „familie” se înţelege acea entitate compusă din rudele în linie directă fără limită în grad colateral, până la gradul al patrulea inclusiv, la care se adaugă soţul şi soţia.
În acest context, recurentele au susţinut că numiţii N.V. şi S.A. nu au o relaţie de rudenie cu familia S. atât de apropiată încât să se încadreze în ipoteza prevăzută de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Că cele susţinute rezultă şi din cuprinsul certificatului elaborat de O.R.C. la data de 25 noiembrie 1944, în raport de care printre acţionarii societăţii se numărau inclusiv N.V. şi S.A.
În examinarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimaţilor - reclamanţi, instanţa de apel nu a ţinut seama şi nu a luat în considerare faptul că în cadrul societăţii existau şi acţionarii străini de familie, fapt certificat de listele de acţionari din anul 1948 şi de actele emise cu prilejul adunării generale din 14 mai 1948.
Au mai susţinut recurentele - pârâte că în mod greşit instanţa de apel a respins şi excepţia inadmisibilităţii capătului doi de cerere din acţiunea introductivă de instanţă, raportat la dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, în sensul în care reclamanţii nu au formulat notificarea prevăzută de legea specială pentru terenul care face obiectul revendicării din această cauză.
Recurentele - pârât au mai criticat hotărârea instanţei de apel şi pentru faptul că a invalidat susţinerea acestora referitoare la lipsa de identitate între terenul revendicat şi terenul pentru care s-a formulat notificarea şi pentru că nu a răspuns criticilor aduse raportului de expertiză omologat în cauză.
S-a mai susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii la situaţia dedusă judecăţii şi în ceea ce priveşte anularea contractului de schimb încheiat între părţi sub nr. 2848/2008, aplicând greşit dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În raport cu cele expuse, recurentele - pârâte au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului cu consecinţa schimbării sentinţei civile nr. 1311 din 5 octombrie 2011 a Tribunalului Bucureşti şi respingerea acţiunii civile formulate de reclamanţii - intimaţi.
Intimaţii - reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, arătând, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel a răspuns criticilor formulate.
Cu ocazia dezbaterilor orale, intimaţii - reclamanţi au invocat şi nulitatea recursurilor, întrucât criticile formulate nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., ci doar motive de netemeinicie.
Sub acest aspect, se constată că recurentele - pârâte au indicat şi dezvoltat cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., conform dispoziţiilor art. 3011 alin. (1) lit. c), din acelaşi Cod, iar criticile formulate fac posibilă încadrarea lor în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât excepţia nulităţii recursurilor urmează a fi respinsă.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată recursurile întemeiate, pentru următoarele considerente:
Criticile formulate de recurentele pârâte potrivit cărora prima instanţă a omis să se pronunţe asupra excepţiilor prescripţiei dreptului la acţiune şi a tardivităţii modificării capătului doi din acţiune, iar instanţa de apel a dat o dezlegare directă acestor excepţii, invocând propriile argumente, cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 şi art. 134 C. pr., civilă, ceea ce contravine art. 6 din C.E.D.O., nesocotindu-se astfel dreptul la apărare al pârâtelor, se constată că sunt nefondate.
Astfel, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei primei instanţe, pârâtele, prin întâmpinare, au invocat excepţia tardivităţii modificării capătului doi din cerere, prin care s-a solicitat revendicarea terenului în litigiu şi de la pârâta SC S.T.A.B. SA, excepţie asupra căreia prima instanţă s-a pronunţat implicit în sensul respingerii acesteia, faţă de faptul că aceasta a soluţionat pe fond capătul doi din cererea de chemare în judecată - în revendicare - în contradictoriu şi cu pârâta SC S.T.A.B. SA.
De altfel, în dispozitivul sentinţei primei instanţe, s-a dispus respingerea excepţiilor invocate, ceea ce conduce la concluzia că instanţa s-a pronunţat şi asupra acestei excepţii, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, fundamentată pe dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se constată că a fost invocată de pârâte doar prin concluziile scrise, după închiderea dezbaterilor în primă instanţă, situaţie în care corect a apreciat instanţa de apel că prima instanţă, cu respectarea principiului contradictorialităţii, nu a făcut nici o referire expresă la această excepţie.
Prin criticile formulate în recurs, se contată că recurentele-pârâte nu au criticat soluţia dată de instanţa de apel acestor excepţii, ci doar faptul că acestea greşit nu ar fi fost analizate şi de către prima instanţă.
În concluzie, se constată că aceste critici sunt neîntemeiate, deoarece soluţionarea acţiunii de chemare în judecată, pe cele două capete de cerere, pe fond de către prima instanţă se constituie într-o rezolvare implicită a excepţiei tardivităţii modificării capătului doi de cerere invocată de pârâte în faţa acesteia, pe de o parte, iar pe de altă parte, din considerentele mai sus expuse rezultă că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor a fost invocată de către pârâte direct în apel.
În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate a deciziei recurate, ca fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., formulate de recurentele-pârâte, nu vor fi analizate de instanţă câtă vreme, în acest sens, pârâtele s-au limitat doar la a arăta că „instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 132 și art. 134 C. proc. civ., la speța dedusă judecății”, fără să dezvolte, în concret, critici prin care să se arate în ce constă nelegalitatea deciziei recurate în raport de aceste dispoziții legale.
Critica potrivit căreia instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, restrângând, în mod nejustificat și fără temei legal, sfera de aplicare a acestui text de lege, este, de asemenea, nefondată câtă vreme actul juridic a cărui nulitate absolută s-a invocat a fost încheiat în anul 2008, iar termenul special de prescripție a dreptului la acțiune pentru invocarea nulității absolute a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, 14 februarie 2001, și, așa cum a fost prorogat ulterior, s-a împlinit la 14 august 2002.
În această situație, se constată că legal a reținut instanța de apel că actul de schimb a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată de către reclamanți, fiind încheiat în anul 2008, nu intră sub incidența acestor dispoziții legale.
În ceea ce privește celelalte critici formulate de către pârâte potrivit cărora decizia recurată s-a dat cu încălcarea art. 3 alin. (1) C. proc. civ.) din Legea nr. 10/2001, întrucât instanța de apel, fără nici un argument, a constatat că acțiunile SC F.S.F. SA, au aparținut membrilor aceleiași familii, situație în care greșit a fost rezolvată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților; că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților aceasta nu a ținut seama și nu a luat în considerare faptul că acționarii societății nu erau membrii ai aceleiași familii; că greșit instanța de apel, raportat la art. 22 din Legea nr. 10/2001, a respins excepția inadmisibilității capătului doi de cerere din acțiunea introductivă, întrucât reclamanții nu au formulat notificarea prevăzută de legea specială pentru terenul în litigiu, și că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește anularea contractului de schimb încheiat între pârâte sub nr. 2848/2008, se constată următoarele:
Critica potrivit căreia instanța de apel a soluționat greșit cauza, cu încălcarea art. 3 alin. (1) C. proc. civ.) din Legea nr. 10/2001, cât și a art. 18 lit. a) din același act normativ, întrucât reclamanții nu au calitate procesuală activă în raportul juridic dedus judecății de a solicita restituirea în natură a terenului în litigiu având în vedere că acționarii societății preluate de stat nu au fost membrii aceleiași familii, se constată că este întemeiată, pentru cele ce succed;
Prin cererea precizatoare formulată la data de 22 octombrie 2010, reclamanţii - intimaţi au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de schimb autentificat sub nr. 2848 din 8 decembrie 2008 de către B.N.P., M.G.O., A.A.J. şi Asociaţii, încheiat cu pârâta SC T.A.B. SA şi obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 9.017 mp, situat în Bucureşti, sector 2.
În motivarea cererii, s-a arătat că, în fapt, terenul în litigiu face parte dintr-o suprafaţă mai mare ce a aparţinut S.A.R., F.S.F., F.C.C., şi care a fost adus ca aport în natură la capital, aşa cum rezultă din actul constitutiv al societăţii, încheiat în anul 1914.
S.A.R., „S.F.” a fost naţionalizată la data de 11 iunie 1948, în baza Legii nr. 119, tot patrimoniul ei, inclusiv terenul, trecând în posesia Statului la poziţia 25 din anexa V din Lege.
La data naţionalizării, “F.S.F.” era o societate de familie, reprezentată de E.K., ca administrator, şi F.G., ca director general.
După naţionalizare, fabrica şi-a schimbat denumirea în „F.C.C.”, conform cererii de modificare publicată în M. Of. partea I A nr. 252 din 29 octombrie 1948.
După 1990, terenul în litigiu a fost împărţit mai multor persoane fizice şi juridice, iar pârâtei SC T.A.B. SA i-a fost transmis dreptul de proprietate prin certificatul de atestare din 14 octombrie 1997.
De menţionat că reclamanţii - intimaţii au notificat Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând restituirea a 20 ha teren, precum şi a imobilelor construcţii.
Prim instanţă şi-a fundamentat soluţia de admitere a acţiunii pe considerentul că autorii reclamanţilor, acţionarii societăţii al cărei patrimoniu a fost naţionalizat, au fost membrii aceleiaşi familii.
Prin noţiunea de familie, în sensul art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, înţelegându-se acea entitate compusă din rudele în linie directă, fără limită în grad şi rudele colaterale până la gradul al patrulea inclusiv, la care se adaugă soţul sau soţia.
Că, structura acţionariatului societăţii la nivelul anului 1944 rezultă din certificatul aflat la fila 57 din dosar, reclamanţii dovedind, pe de o parte, că toţi acţionarii societăţii naţionalizate sunt membri ai aceleiaşi familii în accepţiunea art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, şi pe de altă parte, că au calitatea de moştenitori legali ai respectivilor acţionari.
De menţionat că prin acţiunea înregistrată la data de 25 mai 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii au chemat în judecată pe pârâtele SC T.A.B. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâtele la restituirea în natură către reclamante a terenului în suprafaţă de 9.500 mp, situat în Bucureşti, sector 2.
Au mai arătat că pentru o parte din suprafaţa de 20 ha teren, ce se afla în patrimoniul societăţii naţionalizate la 11 iunie 1948 li s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, iar pentru restul terenului au formulat notificarea din 10 august 2001, care nu a fost soluţionată până în prezent.
Că, în cursul procesului înregistrat pe rolul instanţei la 24 mai 2007 între SC T.A.B. SA şi SC V.I. SRL s-a încheiat contractul de schimb menţionat, terenul ce face obiectul prezentului litigiu ajungând în proprietatea ultimei societăţi.
Prin sentinţa civilă nr. 519 din 14 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins acţiunea cu motivarea că reclamanţii nu au dovedit că terenul în suprafaţă de 20 ha a fost constituit ca aport social în societate şi că sunt succesori în drepturi ai persoanei juridice F.S.F. pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Apelul formulat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 836 din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, care a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pe motiv că există contradicţie între dispozitiv şi minută.
Rejudecând cauza, prin sentinţa civilă nr. 1310 din 5 iulie 2011 a Tribunalului Bucureşti, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiate, a fost admisă acţiunea, s-a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului - teren în suprafaţă de 9.102 mp situat în Bucureşti, sector 2, fiind obligată Primăria Municipiului Bucureşti să restituie reclamantelor în natură imobilul - teren.
A reţinut prima instanţă că terenul solicitat prin acţiune se regăseşte în patrimoniul societăţii pârâte şi că acesteia îi revine obligaţia de restituire prevăzută de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât şi din interpretarea dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta SC T.A.B. SA care a susţinut greşita incidenţă a art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât pe lângă autorii reclamantelor în cadrul Societăţii anonime SC S.F. SA, mai existau şi alţi acţionari, persoane fizice străine de familia intimaţilor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 95/A din 6 martie 2014, a admis apelul formulat de pârâtă, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţi.
A înlăturat dispoziţia din sentinţă, de constatare a calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului - teren. Au fost menţinute dispoziţiile privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Recursul formulat de reclamanţi împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respins prin Decizia civilă nr. 2816 din 22 octombrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că prin Decizia civilă nr. 3793 din 28 mai 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe ale cărei statuări şi-a fundamentat soluţia şi instanţa de apel, a fost dezlegat aspectul determinabil în litigiu care a impus rezultatul pozitiv al activităţii lucrului judecat şi care, dată fiind reglementarea sa imperativă, de prezumţie absolută, nesusceptibilă de dovada contrară faţă de părţi, nu poate fi ignorat de către instanţă şi nici de către părţi.
A mai reţinut instanţa supremă că potrivit demersului judiciar finalizat prin decizia menţionată, reclamanţii au pretins, arătând că sunt moştenitori ai foştilor acţionari ai societăţii anonime F.S.F., restituirea unui teren în suprafaţă de 1.285,61 mp, deţinut de SC D.S. SA, parte a suprafeţei de 20 ha, solicitat prin aceeaşi notificare din 10 august 2001.
S-a reţinut, în mod expres, cu ocazia soluţionării dosarului anterior, că problema de fapt aflată în dezbaterea judiciară şi care dă dezlegare litigiului, este în ce măsură reclamanţii se pot prevala pentru a obţine restituirea în natură, de dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Or, sub acest aspect, judecata anterioară a constatat în mod irevocabil că nu sunt întrunite cerinţele legale menţionate în persoana reclamantelor.
În acest context, problema de drept ce trebuie dezlegată este aceea de a şti dacă reclamanţii se încadrează în sfera noţiunii de familie reglementată de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi dacă această problemă a fost soluţionată prin hotărârile judecătoreşti menţionate mai sus intrate în puterea lucrului judecat.
Invocând nesocotirea puterii de lucru judecat, recurentele-pârâte au în vedere Deciziile civile nr. 3793 din 28 februarie 2012 şi, respectiv, nr. 2816 din 22 octombrie 2014, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, respectiv, efectul pozitiv produs de aceste hotărâri prin care s-a statuat că reclamanţii - intimaţi nu se încadrează în dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că cele statuate de o instanţă să nu poată fi contrazise de instanţa ulterioară.
Acest aspect fiind reglementat sub forma prezumţiei de lucru judecat (art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din vechiul C. civ.) rezultă că ceea ce s-a stabilit irevocabil în raporturile juridice dintre părţi corespunde realităţii fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Este ceea ce în mod corect a făcut instanţa de apel prin Decizia civilă nr. 95/A din 6 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti şi instanţa supremă prin Decizia civilă nr. 2816 din 22 octombrie 2014, care au dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat, în sensul nesocotirii dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, stabilite prin Decizia civilă nr. 3793 din 28 februarie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Şi în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat faptul că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, și că repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituie o încălcare a art. 6 din C.E.D.O. (cauza Amurăriţei contra României).
Față de aceste considerente, se constată că criticile formulate de pârâte potrivit cărora reclamanții nu au calitate procesuală activă pentru a solicita restituirea în natură imobilului în litigiu de către pârâte sunt întemeiate, întrucât s-a stabilit irevocabil că reclamanții nu sunt îndrituiți la restituirea în natură a imobilului în litigiu, în condițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, respectiv, că cerințele prevăzute de această dispoziție legală pentru restituirea în natură a terenului în litigiu nu sunt întrunite în persoana reclamanților.
Pe de altă parte, într-o acțiune în revendicare promovată pe dreptul comun, calitatea procesuală activă presupune pe lângă dovada calității de moștenitor legal sau testamentar a reclamantului, și dovada dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului revendicat.
Or, în speță, cu privire la imobilul în litigiu, câtă vreme nu există o decizie administrativă sau judecătorească de restituire în natură a imobilului către reclamanți sau autorul lor, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, rezultă că reclamanții nu dețin un „bun actual” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.
Mai mult, C.E.D.O. a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp prin neexercitare, așa cum este cazul în speță, când reclamanții invocă dreptul autorilor lor asupra imobilului în litigiu preluat abuziv de stat.
În concluzie, rezultă că reclamanții nu se pot prevala de garanții în justiție pentru un drept pe care nu l-au dobândit, deoarece dreptul aflat inițial în patrimoniul autorilor lor și care nu a fost consolidat printr-o hotărâre judecătorească de restituire în natură a imobilului către aceștia sau către reclamanți, nu este garantat de prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., reclamanții neîndeplinind condițiile esențiale pentru a putea redobândi proprietatea imobilului în litigiu trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, existând o diferență evidentă între simpla speranță de restituire, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o speranță legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară. -
Critica potrivit căreia greșit instanța de apel a respins excepția inadmisibilității capătului doi de cerere din acțiunea introductivă, întrucât reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru terenul în litigiu, este nefondată, atâta vreme cât s-a reținut, așa cum au stabilit instanțele de fond și apel cu privire la situația de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., că suprafața revendicată este aceeași cu suprafața cu privire la care reclamanții au solicitat judecata în fond a notificării și că suprafața de teren ce a făcut obiectul contractului de schimb este identică cu terenul revendicat.
Pe de altă parte se constată că reclamanții, invocând greșita respingere a inadmisibilității capătului doi din acțiunea introductivă, tind la a supune controlului judiciar, pe calea recursului, temeinicia deciziei atacate, respectiv, reaprecierea probatoriului administrat în cauză în baza căruia s-a stabilit identitatea terenului revendicat în cauza pendinte cu cel solicitat a fi restituit prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamanți, ceea ce nu poate fi primit față de cerințele art. 304 C. proc. civ., potrivit cărora pe calea recursului se pot formula numai critici de nelegalitate.
Critica formulată de pârâte potrivit căreia instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește anularea contractului de schimb încheiat între pârâte sub nr. 2848/2008, se constată că este nefondată, pentru următoarele considerente;
Așa cum s-a arătat mai sus, fără a mai relua considerentele expuse, se constată că legal a stabilit instanța de apel că actul de schimb încheiat între pârâte nu cade sub incidența acestei dispoziții legale.
Însă, în ceea ce privește cererea formulată de reclamanți privind constatarea nulității absolute a acestui act juridic, se constată că instanța de fond a admis acest capăt de cerere, iar instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, cu motivarea că actul de schimb s-a încheiat între pârâte cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât terenul ce a făcut obiectul acestui contract a făcut și obiectul notificării formulate de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, și că, față de dispozițiile art. 948 pct. 4 C. civ., actul de schimb s-a încheiat în frauda intereselor reclamanților.
În ceea ce privește sancțiunea nulității absolute a unui act juridic, atât în raport de norma specială, cât și de dreptul comun, poate fi invocată de orice persoană care are interes în acest sens.
Or, la data soluționării recursului, se constată că se pronunțaseră hotărâri judecătorești irevocabile prin care se constatase că reclamanților nu le sunt incidente dispozițiile legii speciale, nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a terenului în litigiu, iar în cauza pendinte, pentru considerentele mai sus expuse, s-a constatat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură a terenului în litigiu nici în raport de dispozițiile dreptului comun.
Prin urmare, câtă vreme terenul în litigiu, urmare a constatării nulității absolute a contractului de schimb, ar reveni în patrimoniul pârâtei SC S.T.A.B. SA și față de statuările mai sus expuse potrivit cărora reclamanților nu le sunt incidente dispozițiile legii speciale și nici ale dreptului comun pentru restituirea în natură a terenului în litigiu, teren ce a făcut și obiectul contractului de schimb, se constată că cererea reclamanților pentru constatarea nulității absolute a acestui act juridic este lipsită de interes, excepție ce a fost invocată de recurentele-pârâte cu ocazia dezbaterilor.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursurilor declarate de recurentele-pârâte, va admite recursurile formulate de către recurentele-pârâte SC S.T.A.B. SA şi SC V.I. SRL, va modifica decizia atacată, în sensul că va admite apelurile declarate de pârâtele - recurente, va schimba sentinţa civilă nr. 1311 din 5 iulie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că va respinge acţiunea formulată de reclamanţi și va păstra dispoziţiile sentinţei privind respingerea excepţiilor invocate de pârâte, respectiv, a excepției tardivității modificării capătului doi de cerere față de pârâta SC S.T.A.B. SA, și a inadmisibilității acțiunii.
Ca părţi căzute în pretenţii, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța va obliga pe reclamanţii - intimaţi, în solidar, să plătească recurenţilor - pârâţi suma de 6.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reduse către pârâtele - recurente, constând în onorariu avocat, conform actelor anexate, față de complexitatea cauzei și munca depusă de apărătorul ales.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursurilor declarate de pârâtele SC V.I. SRL şi SC S.T.A.B. SA, invocată de către intimaţii-reclamanţi.
Admite recursurile declarate de pârâtele SC V.I. SRL şi SC S.T.A.B. SA împotriva Deciziei nr. 178/A din 19 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia atacată în sensul că admite apelurile declarate de pârâtele SC V.I. SRL şi SC S.T.A.B. SA împotriva sentinţei civile nr. 1311 din 05 iulie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă sentinţa nr. 1311 din 05 iulie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanţii G.B.A., G.B.F., T.H. şi K.R.E. (K.R.).
Păstrează dispoziţiile sentinţei privind respingerea excepţiilor invocate de pârâte, ca neîntemeiate.
Obligă, în solidar, pe reclamanţii G.B.A., G.B.F., T.H. şi K.R.E. (K.R.) la plata sumei de 6.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către pârâtele SC V.I. SRL şi SC S.T.A.B. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1246/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1266/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
