ICCJ. Decizia nr. 1268/2015. Civil

Decizii civile ICCJ 2015

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1268/2015

Dosar nr. 9758/117/2012*

Şedinţa publică din 14 mai 2015

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 152 din 07 martie 2013 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 9758/117/2012, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A.J.P.S. Cluj împotriva pârâtului Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. S-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a chematei în garanţie M.F. S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârât împotriva chematei în garanţie M.F., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă. S-a respins cererile de chemare în garanţie formulate de pârât împotriva chemaţilor în garanţie N.L., N.A., N.I., B.H.K., H.B.T., S.M., S.E., H.Ş., O.Ş., M.P., C.G., T.N., M.G., P.G.G., M.P., M.D., C.M., M.I., Z.M.L., G.S., B.N., B.P., R.M.D., M.D., S.Ş., S.M., C.M., S.A., P.F., H.V., P.A., S.C., S.C., O.C., D.I., SC C.E.A.G.C.P.C. SRL. Pârâtul a fost obligat să achite chemaţilor în garanţie cheltuieli de judecată, după cum urmează: suma de 2.000 lei pentru B.N.; suma de 2.480 pentru O.C.; suma de 800 lei pentru M.P.; suma de 300 lei pentru N.I., B.H.K., H.B.T.; suma de 300 lei pentru M.G.; suma de 300 lei pentru S.A., P.F., H.V.; suma de 300 lei pentru P.A.; suma de 300 lei pentru C.M.; suma de 300 lei pentru M.D., C.M., M.I., Z.M.L.; suma de 300 lei pentru P.G.G.

Instanţa de fond a analizat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, în conformitate cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ., reţinând următoarele:

Reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată, invocând un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 29 martie 1991, privind un teren „împrejmuit cu gard de beton şi sârmă ghimpată în locul numit „Branişte” din raza com. Gilău, judeţul Cluj, în aval pe partea dreaptă a râului Someşul Mic, teren care în prezent este o baltă cu apă rezultată din excavaţie, având o suprafaţă de 55.200 mp”.

În acest contract reclamanta are calitatea de cumpărătoare, vânzători fiind 17 persoane fizice, menţionaţi ca fiind proprietari ai parcelelor de teren incluse în perimetrul împrejmuit.

Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, în vigoare la data încheierii actului „terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea suprafeţei, prin acte juridice între vii, încheiate în forma autentică”.

Ţinând cont de cele menţionate, instanţa de fond a considerat că reclamanta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului menţionat, actul din 29 martie 1991 fiind nul absolut ca şi contract de vânzare-cumpărare, pentru lipsa formei autentice. Actul menţionat poate avea valoarea juridică a unui antecontract de vânzare-cumpărare, în baza căruia reclamanta ar putea invoca cel mult un drept de creanţă, în sensul obligării promitenţilor vânzători să încheie contractul de vânzare-cumpărare.

Faptul că reclamanta nu este proprietara terenului în litigiu rezultă şi din hotărârile de expropriere prin care au fost acordate despăgubiri în favoarea chemaţilor în garanţie, în favoarea cărora au fost eliberate titluri de proprietate.

Raportat la cele menţionate mai sus şi ţinând seama de dispoziţiile art. 19 alin. (1)-(3) din Legea nr. 255/2010, instanţa de fond a constatat că reclamanta nu este titulara unui drept real asupra terenului în litigiu, astfel încât nu are calitatea de persoană îndreptăţită să solicite despăgubiri pentru terenul expropriat.

În consecinţă, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. De asemenea, a considerat că este de prisos să mai fie analizate excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, lipsei de interes şi inadmisibilitatea acţiunii.

Având în vedere soluţia pronunţată în privinţa cererii principale, în baza art. 60 şi următoarele C. proc. civ., instanţa de fond a respins şi cererile de chemare în garanţie formulate de pârât.

Referitor la pârâta M.F., la dosar s-a depus certificatul de deces din care rezultă că aceasta a decedat la data de 19 martie 2008.

În consecinţă, în baza art. 41 alin. (1) C. proc. civ. instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestei părţi şi a respins cererea de chemare în garanţie, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

În baza art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat să achite chemaţilor în garanţie cheltuieli de judecată, reprezentând onorariile avocaţiale, după cum urmează: suma de 2.000 lei pentru B.N.; suma de 2.480 pentru O.C.; suma de 800 lei pentru M.P.; suma de 300 lei pentru N.I., B.H.K., H.B.T.; suma de 300 lei pentru M.G.; suma de 300 lei pentru S.A., P.F., H.V.; suma de 300 lei pentru P.A.; suma de 300 lei pentru C.M.; suma de 300 lei pentru M.D., C.M., M.I., Z.M.L.; suma de 300 lei pentru P.G.G.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A.J.P.S. Cluj şi pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA

Prin Decizia civilă nr. 71/A/2013 din data de 11 septembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 9758/117/2012 s-au admis apelurile, a fost anulată sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Cluj.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că prin acţiunea introductivă de instanţă înregistrată la data de 19 iulie 2012 la Tribunalul Cluj, reclamanta A.J.P.S. Cluj, l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA Bucureşti, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a deciziilor (hotărârilor) de expropriere şi obligarea pârâtului să emită noi decizii în favoarea reclamantei, pentru terenul în suprafaţă de 55.200 mp situat în locul numit „Branişte”, din localitatea Gilău.

Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în drept pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Hotărârile comisiei de expropriere, atacate de reclamantă, au fost emise în baza Legii nr. 198/2004.

În această situaţie, prima instanţă avea obligaţia să soluţioneze acţiunea reclamantei împotriva pârâtului, în temeiul Legii nr. 198/2004, iar nu a Legii nr. 255/2010, care a intrat în vigoare ulterior emiterii hotărârilor de expropriere.

Conform art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, dovada dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate se face prin orice mijloace de probă admise de lege, inclusiv în zonele în care se aplică Decretul-lege nr. 115/1938, în funcţie de modalitatea de dobândire a drepturilor - convenţională, judiciară, legală, succesorală, înţelegând prin dobândire şi constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul unor legi speciale.

În art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, se prevede că în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubiri pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, în termen de 3 ani de la data afişării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condiţiile art. 7, sub sancţiunea decăderii.

Aşa fiind, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., s-a admis apelul reclamantei, a fost anulată sentinţa tribunalului şi s-a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.

Întrucât modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie este strâns legat de soluţia ce se va da acţiunii principale, care urmează să fie rejudecată de către prima instanţă, ea va rezolva şi problema cheltuielilor de judecată, astfel că s-a admis şi apelul pârâtului.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA a declarat recurs care a fost admis prin Decizia civilă nr. 2.045 din 26 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.

La termenul de judecată din data de 26 iunie 2014, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatei M.P., invocată de recurent.

Examinând cu prioritate această chestiune, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat următoarele:

În primul rând, pârâtul, prin cererea înregistrată la data de 28 noiembrie 2012 (fila 52 vol. II dosar fond), a chemat în garanţie o persoană decedată la 28 octombrie 2011, defuncta R.M.D. fiind citată de instanţele anterioare la domiciliul indicatele pârât prin cererea de chemare în garanţie.

Este de stabilit dacă această chemată în garanţie, decedată înaintea momentului înregistrării cererii de chemare în garanţie, putea fi "parte" în proces în contradictoriu cu care pârâtul urma să-şi constate drepturile.

C. proc. civ. - Cartea II procedura contencioasă - Titlul I - Părţile - art. 41 prevede că „orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată".

Persoanele fizice dobândesc capacitatea de folosinţă în momentul naşterii şi o pierd odată cu moartea (art. 7 Decretul nr. 31/1954). In consecinţă, ca urmare a decesului, chemata în garanţie R.M.D. şi-a pierdut capacitatea de folosinţă, deci nu mai are calitatea de parte în proces.

În al doilea rând, intimata-chemată în garanţie M.P. a decedat la data de 29 august 2013, iar decizia atacată a fost pronunţată de instanţa de apel la data de 11 septembrie 2013.

Or, în cazul în care una dintre părţi era decedată la momentul închiderii dezbaterilor la instanţa de apel, fără să poată fi aplicabile dispoziţiile art. 243 alin. final C. proc. civ., conform cărora, decesul părţii nu împiedică pronunţarea hotărârii, dacă a intervenit ulterior închiderii dezbaterilor în dosarul respectiv, hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa de apel, precum şi toate actele de procedură săvârşite de instanţe ulterior decesului părţii şi în legătură cu aceasta, sunt lovite de nulitate absolută, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Constatând că intimata-chemată în garanţie M.P. era decedată la data pronunţării deciziei atacate (certificatul de deces de la dosar evidenţiind ca dată a decesului 29 august 2013), Înalta Curte a reţinut că excepţia de fond, absolută şi peremptorie a lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a părţii menţionate este întemeiată.

Faţă de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., generat de existenţa unei nulităţi necondiţionate de vreo vătămare, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a admis recursul declarat în cauză, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, pentru a aprecia în ce măsură se impune introducerea în cauză a moştenitorilor persoanei decedate, M.P., precum şi pentru a cenzura legalitatea hotărârii atacate în raport de decesul celeilalte părţi, R.M.D.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj sub nr. 9758/117/2012* la data de 24 septembrie 2014.

Prin Decizia civilă nr. 169/A din 04 februarie 2015, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis în parte apelurile declarate de reclamanta A.J.P.S. Cluj şi, respectiv, de pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, împotriva sentinţei civile nr. 152 din 07 martie 2013 a Tribunalului Cluj, a fost anulată sentinţa şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiaşi instanţe, Tribunalul Cluj, reţinând în motivarea acestei soluţii următoarele considerente:

Intimata-chemată în garanţie M.P. a decedat la data de 29 august 2013, iar succesorul defunctei este numitul M.D.S. care a făcut o cerere de introducere în cauză, calitate dovedită prin actele de stare civilă aflate la filele 283-287 din dosarul Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Intimata-chemată în garanţie R.M.D. a decedat la data de 28 octombrie 2011, anterior momentului înregistrării cererii de chemare în garanţie, astfel încât nu putea fi "parte" în proces în contradictoriu cu care pârâtul urma să-şi constate drepturile.

Art. 41 C. proc. civ. prevede că „orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată".

Prin înscrisul înregistrat la data de 29 decembrie 2014, S.P.C.L.E.P. Aiud a comunicat instanţei că moştenitorii defunctei R.M.D. sunt R.C., în calitate de soţ, decedat ulterior la data de 27 ianuarie 2012, P.R.L. şi R.R.C., anexând acestui înscris şi extrasele din registrul de deces pentru uzul oficial, aceştia fiind introduşi de pârât în proces (filele 136-139).

Curtea a constatat că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 iulie 2012 la Tribunalul Cluj, reclamanta A.J.P.S. Cluj în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA a solicitat instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a deciziilor (hotărârilor) de expropriere în ceea ce priveşte persoanele îndreptăţite la plata despăgubirii, precum şi obligarea pârâtului să emită o nouă decizie de expropriere în favoarea reclamantei, pentru imobilul teren expropriat în suprafaţă de 55.200 mp, situat în locul numit „Branişte”, din localitatea Gilău.

Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în drept pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, art. 21-27, art. 33 din Legea nr. 33/1994.

Toate hotărârile comisiei de expropriere, atacate de reclamantă, au fost emise în baza Legii nr. 198/2004.

Această interpretare este conformă principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, iar nu şi situaţiilor anterioare. Cu alte cuvinte legea nouă reglementează numai situaţiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situaţiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei, regula fiind exprimată prin adagiul tempus regit actum.

Prin urmare, validitatea hotărârilor de expropriere se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare în momentul emiterii hotărârilor de expropriere, respectiv Legea nr. 198/2004, iar ca o consecinţă, şi nulitatea actului juridic este supusă aceleiaşi legi, indiferent dacă legea nouă introduce sau suprimă o cauză de nulitate, fiind fără relevanţă faptul că norma juridică din Legea nr. 198/2004 are un conţinut identic sau parţial identic cu norma juridică din Legea nr. 255/2010.

Susţinerile intimaţilor-chemaţi în garanţie privitoare la faptul că reclamanta nu a formulat un motiv de apel în acest sens şi cele referitoare la faptul că pentru petitul subsidiar este aplicabilă Legea nr. 255/2010 nu au fost reţinute de Curte deoarece reclamanta a criticat sentinţa primei instanţe arătând în mod expres că tribunalul a dat sentinţa criticată cu interpretarea eronată a dispoziţiilor legale, iar petitul subsidiar al cererii de chemare în judecată urmează a fi soluţionat tot prin aplicarea legii în vigoare la momentul emiterii hotărârilor de expropriere depinzând de soluţia dată petitului principal.

Conform art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, dovada dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate se face prin orice mijloace de probă admise de lege, inclusiv în zonele în care se aplică Decretul-Lege nr. 115/1938, în funcţie de modalitatea de dobândire a drepturilor - convenţională, judiciară, legală, succesorală, înţelegând prin dobândire şi constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul unor legi speciale.

Având în vedere că tribunalul a soluţionat acţiunea reclamantei prin aplicarea Legii nr. 255/2010 care nu era în vigoare la momentul emiterii hotărârilor de expropriere, Curtea în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă la către acelaşi tribunal, pentru a fi judecată în temeiul Legii nr. 198/2004 coroborat cu Legea nr. 33/1994.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, care a invocat pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), formulând următoarele critici:

Curtea de Apel Cluj a pronunţat hotărârea cu aplicarea şi interpretarea greşită a următoarelor dispoziţii legale: art. 297 alin. (1) C. proc. civ.; art. 19 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local; art. 5 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, modificată şi completată; art. 9 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local - forma iniţială, precum şi forma modificată şi completată prin art. 1 pct. 12 din Legea nr. 184/2008; art. 129 C. proc. civ.

1. Art. 297 alin. (1) C. proc. civ. reglementează cazurile în care instanţa de control judiciar, în urma admiterii cererii de apel, poate dispune anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Cazurile amintite la paragraful anterior sunt limitate la două teze, respectiv atunci când se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi atunci când judecata s-a jacul în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

Niciunul din cazurile prezentate anterior nu este incident în prezenta cauză. Astfel, pe de o parte reclamanta nu a clamat prin apelul formulat faptul că nu ar fi fost legal citată la fondul cauzei, iar instanţa de control judiciar nu şi-a întemeiat soluţia pronunţată pe această teză a art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

În acelaşi timp, nici prima teză cuprinsă în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi reţinută ca motiv al soluţiei Curţii de Apel Cluj. Instanţa de apel nu a înţeles să admită apelul reclamantei, ca motiv al greşitei soluţionări a cauzei în baza excepţiei lipsei calităţii procesuale active a părţii reclamante.

Instanţa de apel nu a reţinut în considerentele hotărârii recurate faptul că în mod eronat prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A.J.P.S. Cluj. În schimb, instanţa de control judiciar a apreciat că instanţa de fond ar fi soluţionat cererea de chemare în judecată în baza unui alt temei de drept decât cel indicat de reclamantă în acţiunea introductive (Legea nr. 255/2010, în loc de Legea nr. 198/2004).

Aşa fiind, instanţa de apel nu avea la îndemână soluţia anulării hotărârii de la fond si trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Cluj.

2. Art. 19 din Legea nr. 255/2010 reglementează cazurile în care expropriatorul poate efectua plata despăgubirilor stabilite pentru imobilele expropriate, precum şi formalităţile care trebuie îndeplinite de persoanele expropriate.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect incidenţa acestui text de lege (art. 19 alin. (1)-(3)), iar instanţa de apel a reţinut în mod greşit şi nelegal că "legea nouă reglementează numai situaţiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situaţiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei, regula fiind exprimată prin adagiul tempus regit actum" (fila 13, parag. 1 din decizia recurată)

Instanţa de fond era obligată să se raporteze la dispoziţiile Legii nr. 255/2010, fiindcă numai în baza acestui act normativ s-ar fi putut emite eventual o nouă decizie de expropriere cu privire la terenul în litigiu, întrucât la momentul înregistrării acţiunii, Legea nr. 198/2004 nu mai era în vigoare.

Or, instanţa de apel a trecut foarte uşor peste acest aspect important al speţei, opinând: "faptul că reclamanta nu a formulat un motiv de apel în acest sens şi cele referitoare la faptul că pentru petitul subsidiar este aplicabilă Legea nr. 255/2010 nu pot fi reţinute de Curte" (fila 13, parag. 2 din Decizia civilă nr. 169/A/2015).

"Petitul subsidiar" la care face referire instanţa de apel reprezintă în fapt capătul principal al acţiunii introductive de instanţă, reclamanta urmărind ca finalitate a litigiului emiterea unei decizii de expropriere pe numele său şi obţinerea despăgubirilor aferente terenului în litigiu.

3. Instanţa de apel a anulat sentinţa civilă nr. 152/2013 şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, motivat strict de împrejurarea potrivit căreia deşi reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 198/2004. prima instanţă a soluţionat cauza ţinând cont de prevederile Legii nr. 255/2010.

Motivarea soluţiei pronunţate se rezumă, în esenţă, la o singură frază: „.prima instanţă avea obligaţia să soluţioneze acţiunea reclamantei împotriva pârâtului, în temeiul Legii nr. 198/2004, iar nu a Legii nr. 255/2010, care a intrat în vigoare, ulterior emiterii hotărârilor de expropriere." (fila 12, paragraful 21 din decizia recurată).

Or, pe lângă faptul că niciuna dintre părţi nu a criticat invocarea de către prima instanţă a art. 19 alin. (1)-(3) din Legea nr. 255/2010 (ignorându-se astfel regula tantum devolutum quantum apellatum), oricum dispoziţiile art. 5 alin. (1)-(3) din Legea nr. 198/2004, care potrivit instanţei de apel ar fi trebuit aplicate la fond, sunt identice dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 255/2010.

Analizând sumar şi superficial hotărârea pronunţată de Tribunalul Cluj, instanţa de apel a verificat numai actul normativ în materia exproprierii aplicabil cauzei, fără a sesiza faptul că norma din actul considerat aplicabil este identică normei aplicate de către instanţa de fond.

Verificarea de legalitate ar fi trebuit să vizeze în ce măsură norma invocată de instanţa de fond a fost corect aplicată, în litera şi spiritul ei, iar nu dacă este sau nu cuprinsă în actul normativ, pe care şi-a întemeiat reclamanta cererea de chemare în judecată.

Pe de altă parte, aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 în locul dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 nu ar fi determinat pronunţarea altei soluţii cu privire la cererea de chemare în judecată, iar rejudecarea cauzei ar urma să se realizeze practic în temeiul aceleiaşi norme legale (dar care este însă cuprinsă într-un alt act normativ decât cel invocat de instanţa de fond).

În ipoteza în care instanţa de apel ar fi analizat în mod corect apelul formulat de către reclamanta A.J.P.S. Cluj, ar fi constatat faptul că, în mod temeinic si legal, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a acesteia.

Potrivit prevederilor identice cuprinse la art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 şi la art. 19 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, persoana care formulează cerere pentru plata despăgubirilor trebuie să facă "dovada dreptului de proprietate .şi a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate . în funcţie de modalitate de dobândire a drepturilor". Aşadar, persoana care pretinde despăgubiri trebuie să fi dobândit un drept real şi să probeze această împrejurare. în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte calitatea reclamantei de proprietară a terenului in suprafaţă de 55.200 mp pretins afectat de măsura exproprierii, reclamanta nu prezintă dovada dreptului de proprietate; contractul sub semnătură privată încheiat în anul 1991 de către reclamantă nu reprezintă un act translativ de proprietate şi prin urmare nu poate justifica prin sine însuşi demersul judiciar iniţiat de către reclamantă; reclamanta nu a devenit prin semnarea contractului proprietara terenului.

Or, pentru a putea produce efecte juridice, contractul de înstrăinare trebuie să îmbrace forma autentică. În acest sens, în mod corect, instanţa de fond a invocat prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, în vigoare la data încheierii actului sub semnătură privată, potrivit cărora „terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea suprafeţei, prin acte juridice între vii, încheiate in formă autentică."

Întrucât în speţă nu a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, nu a operat nici transferul dreptului de proprietate către reclamantă. În aceste condiţii, întrucât suprafeţele expropriate nu se mai găsesc în patrimoniul vânzătoarei, chiar dacă au achitat preţul integral, reclamanta (promitentă-cumpărătoare) poate solicita numai daune-interese.

4. Art. 9 din Legea nr. 198/2004 reglementează termenul şi ipotezele în care persoana expropriată se poate adresa instanţei de judecată, solicitând majorarea despăgubirii.

Fără a analiza dacă sunt sau nu aplicabile în cauză prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanţa de apel a trimis cauza spre rejudecare, în temeiul respectivei norme, numai pentru că reclamanta a invocat-o şi a manifestat convingerea că este îndreptăţită la despăgubire.

Or, atât timp cât în prezenta cauză reclamanta nu a dovedit vreun drept la despăgubire şi nici nu a solicitat majorarea sumelor acordate de expropriator, nu se impune aplicarea respectivei dispoziţii, care presupune exclusiv verificarea cuantumului despăgubirilor.

Pentru a dovedi că este îndreptăţită la despăgubiri, reclamanta ar trebui să probeze, în condiţiile legii civile, că deţine un drept de proprietate sau un drept real asupra terenurilor expropriate, convingerea reclamantei că este persoana ce ar fi trebuit să încaseze despăgubirile nefiind aptă să o scutească de sarcina probei.

Chiar dacă ar fi aplicabile în cauză prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, prezenta acţiune a fost promovată cu încălcarea termenului de 3 ani prevăzut de lege, sub sancţiunea decăderii, aspect pe care instanţa de apel l-a ignorat, deşi trebuia să analizeze şi în ce măsură dispoziţia invocată de reclamantă are aplicabilitate în cauză.

Astfel, instanţa de apel a citat dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, în forma modificată şi completată prin Legea nr. 184/2008.

Or, întrucât forma avută în vedere de către instanţa de apel a intrat în vigoare la dala de 03 noiembrie 2008, aceasta se aplică exclusiv imobilelor expropriate ulterior respectivei date.

Dintre cele 28 de imobile ce fac obiectul prezentei cauze, în temeiul H.G. nr. 1334/2008, ulterior datei de 03 noiembrie 2008, au fost expropriate numai două imobile, respectiv imobilele identificate cu numerele cadastrale.

Pentru toate celelalte imobile este aplicabilă forma nemodificată a art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Acţiunea introductivă, având ca temei art. 9 din Legea nr. 198/2004 a fost formulată la data de 21 mai 2012. cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut imperativ de către legiuitor.

5. Art. 129 C. proc. civ. reglementează câteva dintre ipotezele rolului activ al judecătorului în procesul civil. în condiţiile în care rolul activ al instanţei este o garanţie a exercitării drepturilor părţilor, rezultă implicit faptul că neîndeplinirea acestuia este sancţionată cu desfiinţarea hotărârii pentru nelegalîtate.

În cazul dedus judecăţii, încălcarea rolului activ constă în faptul că hotărârea se întemeiază pe o gravă greşeală de fapt şi de drept, decurgând dintr-o apreciere eronată a legii şi a probelor administrate, raportat la natura juridică a exproprierii.

Instanţa de apel a anulat sentinţa civilă nr. 152 din 07 martie 2013 a Tribunalului Cluj şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, deşi în raport de incidenţa în cauză a dispoziţiilor dreptului comun (art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991) şi a dispoziţiilor în materia exproprierii (art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, art. 19 alin. (3) din Legea nr. 255/2010), instanţa de fond a soluţionat cererea de chemare în judecată, în mod corect, în temeiul excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

Dispoziţiile pe care ar trebui să le aplice instanţa de fond, în rejudecare, sunt identice dispoziţiilor deja aplicate (dispoziţiile art. 5 alin. (1)-(3) din Legea nr. 198/2004, care potrivit instanţei de apel ar fi trebuit aplicate la fond, sunt identice dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 255/2010). Cu alte cuvinte, se solicită rejudecarea în temeiul aceleiaşi norme.

Faţă de identitatea de conţinut a normei cuprinse în cele două acte normative, în rejudecare nu poate fi pronunţată o altă soluţie cu privire la calitatea procesuală a reclamantei, instanţa de fond fiind ţinută doar să indice, în considerente, Legea nr. 198/2004 în loc de Legea nr. 255/2010.

Reclamanta nu justifică legitimare procesuală activă nici în raport de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004; acestea nereglementând posibilitatea oricărei persoane de a solicita despăgubiri fără să probeze vreun drept în acest sens; pe de altă parte, reclamanta nici nu a negat dreptul de proprietate al persoanelor care au încasat deja despăgubiri.

Împrejurarea potrivit căreia reclamanta „se consideră îndreptăţită la despăgubiri" nu o scuteşte să probeze în ce măsură este titulara dreptului din raportul juridic dedus judecăţii.

Pe de altă parte, demersul reclamantei nu vizează cuantumul despăgubirilor, iar potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004 acţiunea poate fi formulată strict cu privire la despăgubire, iar nu cu privire la persoanele menţionate în hotărârea de stabilire a despăgubirilor.

Or, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze toate aceste aspecte, în temeiul caracterului devolutiv al căii de atac a apelului.

Prin urmare, soluţia de anulare a sentinţei civile nr. 152/2013 este netemeinică şi nelegală, în condiţiile în care argumentele instanţei de apel nu sunt de natură să dovedească faptul că prima instanţă, în mod greşit, ar fi soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.

În ce priveşte cheltuielile de judecată, reclamanta este partea care poartă culpa pentru promovarea prezentei cauze, deci partea care trebuie să suporte cheltuielile de judecată.

Pe de altă parte, instanţa de apel a nesocotit cu evidenţă şi dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ea fiind ţinută să se pronunţe în limitele cu care a fost investită prin memoriile de apel.

Or, niciuna dintre apelante nu a solicitat anularea hotărârii primei instanţe si trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Cluj, motivat de faptul că instanţa de fond ar fi motivat greşit în drept soluţia sa.

Prin urmare, instanţa de apel a nesocotit voinţa părţilor şi limitele cu care aceasta fusese investită prin memoriile de apel, pronunţând astfel o hotărâre nelegală cu încălcarea a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată, Curtea de Apel Cluj a admis apelurile formulate de reclamantă şi de pârât, a schimbat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Cluj, cu motivarea că prima instanţă avea obligaţia să soluţioneze acţiunea în temeiul Legii nr. 198/2004, în vigoare la data exproprierii, iar nu a Legii nr. 255/2010, care a intrat în vigoare ulterior emiterii hotărârilor de expropriere.

Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 27 al Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, „În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel."

Textul de lege menţionat prevede expres si limitativ două situaţii în care instanţa de apel poate desfiinţa hotărârea primei instanţe, cu trimitere spre rejudecare, respectiv dacă părţile nu au fost legal citate sau dacă judecata procesului s-a făcut fără cercetarea fondului, însă numai o singură dată şi numai dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

În cauză, instanţa de apel, admiţând apelurile, a dispus anularea sentinţei tribunalului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, fără a intra în cercetarea pe fond a motivelor de apel deşi, în speţă, nu erau îndeplinite cerinţele art. 297 alin. (1) C. proc. civ., iar în primul ciclu procesual se dispusese aceeaşi soluţie de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Aşadar, în cauza de faţă nu sunt aplicabile prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu se regăseşte niciuna din cele două situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care instanţa de apel putea să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe, ca urmare a desfiinţării hotărârii atacate.

Procedând astfel, curtea de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, în soluţionarea cauzei făcând o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., fapt ce a împiedicat cercetarea criticilor aduse prin motivele de apel şi a determinat neexaminarea fondului căii de atac de apelului.

Motivul pentru care instanţa de apel a dispus casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare constă în aceea că, în mod greşit a fost soluţionată acţiunea de către prima instanţă, prin aplicarea Legii nr. 255/2010, întrucât la data exproprierii era în vigoare Legea nr. 198/2004, acesta fiind actul normativ în raport de care tribunalul trebuia să soluţioneze acţiunea.

Este adevărat că la data emiterii hotărârilor de expropriere era în vigoare Legea nr. 198/2004, act normativ în raport de care s-a desfăşurat procedura administrativă şi emiterea hotărârilor de expropriere, numai că acest act normativ a fost abrogat la data de 23 decembrie 2010, când a fost adoptată Legea nr. 255/2010, astfel că la data formulării acţiunii - 19 iulie 2012, acesta era actul normativ în vigoare.

Conform principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, acţiunea de faţă, introdusă ulterior adoptării Legii nr. 255/2010, nu poate fi soluţionată decât în raport de aceasta.

Faţă de motivele de apel invocate prin cererile de apel, Curtea trebuia să se pronunţe conform art. 296 C. proc. civ., păstrând sau schimbând în tot sau în parte hotărârea atacată, în raport de actul normativ ce considera că este aplicabil în speţă, iar în măsura în care aprecia că probele nu sunt suficiente sau că este aplicabil un alt act normativ, putea pune în discuţia părţilor necesitatea suplimentării probatoriilor, cu aplicarea art. 295 C. proc. civ., având totodată posibilitatea de a lămuri orice alte aspecte ce ţineau de fondul procesului, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

Curtea de apel avea obligaţia legală de a verifica „în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă” şi totodată, facultatea de a „încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi”, potrivit dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ.

Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale menţionate, precum şi principiul rolului activ în soluţionarea cauzei, ignorând caracterul devolutiv al acestei căi de atac.

În raport de aceste considerente, se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la aceeaşi curte de apel, pentru ca aceasta să se pronunţe cu privire la fondul apelurilor cu care a fost învestită.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate în recurs, care vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării, pentru soluţionarea unitară a cauzei, instanţa, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 314 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor, la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta CN A.D.R. SA, pentru Statul Român împotriva Deciziei nr. 169/A din 04 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceiaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1266/2015. Civil. Revendicare imobiliară....		CSJ. Decizia nr. 1281/2015. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 1268/2015. Civil

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1268/2015. Civil