ICCJ. Decizia nr. 1282/2015. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1282/2015
Dosar nr. 3552/3/2008*
Şedinţa publică din 14 mai 2015
Deliberând asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 28 ianuarie 2008, reclamanta SC F.C.I. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:
- obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cuvenite în urma exproprierii dispuse de pârâtă, în suma de 540.000 euro (450 euro/mp x 1.200 mp), în echivalent lei cursul de schimb stabilit de B.N.R. în data plăţii,
- obligarea pârâtei la plata sumei de 22.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plăţii reprezentând contravaloarea: gard delimitare proprietate, poartă de acces, cabina de control, bariera acces, zona verde, staţie de reducere presiune gaze, fosa septica 3 bucăţi, reţea de canalizare, reţea electrică medie tensiune, paviment exterior, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că este proprietara a două terenuri, unul în suprafaţă de 7.000 mp situat în com. Tunari, , jud. Ilfov şi altul în suprafaţă de 7.548 mp situat în com. Tunari, tarla 40, parcela 148, lotul 14.11, jud. Ilfov. Pe aceste terenuri, reclamanta a efectuat o serie de investiţi, precum construirea poartă acces, cabină control, barieră acces, zonă verde (gazon + arbuşti ornamentali), staţie reducere presiune gaze, fosă septica 3 buc, reţea canalizare 120 ml, reţea electrică medie tensiune, paviment exterior.
Ulterior, a primit de la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 46 din 30 octombrie 2007 şi procesul-verbal din 30 octombrie 2007, prin care i s-a adus la cunoştinţă faptul că va fi expropriată pentru suprafaţa de 527 mp, urmând a primi despăgubiri în suma de 140 euro/mp, în sumă totală de 73.780 euro.
Reclamanta a contestat cuantumul despăgubirilor şi a arătat că, în realitate, se expropriază o suprafaţa de teren de aproximativ 1.000 mp, 1.200 mp, şi nu doar 527 mp, aşa cum se arată în hotărârea emisă.
Reclamanta a mai arătat faptul că este înregistrată în rolul agricol cu terenuri în suprafaţa de 7.000 mp şi de 7.458 mp. Pârâta nu a avut în vedere faptul că terenul reclamantei se învecinează cu şoseaua de centura şi a dispus exproprierea doar pentru suprafaţa de teren măsurata de la gard, fără a avea în vedere si suprafaţa de teren care aparţine reclamantei de la şoseaua de centura pana la gardul edificat de aceasta, chestiuni ce rezultă din actele de proprietate.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, reclamanta a arătat faptul că trebuie sa primească valoarea reala aferentă suprafeţei corect expropriată, şi care nu a fost stabilita corect de către Comisie, dar în acelaşi timp trebuie sa primească valoarea reală a imobilului, iar suma de 140euro/mp nu corespunde valorii reale a terenului din aceea zona.
Mai mult decât atât, acelaşi art. 26 din Legea nr. 33/1994 stabileşte faptul ca despăgubirea se mai compune şi din prejudiciul cauzat proprietarului. Or, prin măsura exproprierii, reclamanta a arătat că este grav prejudiciată, tară să se stabilească contravaloarea despăgubirilor pentru construcţiile şi investiţiile pe care le-a efectuat pe terenul în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 272 din 16 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta SC F.C.I. SRL, s-a modificat în parte Hotărârea din 30 octombrie 2007, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Judeţul Ilfov - Consiliul Local Tunari, în sensul că a fost stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 123.562 euro (în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii/consemnării) pentru terenul expropriat în suprafaţă de 882,59 mp situat în com. Tunari, judeţ Ilfov, şi la suma de 48.285 lei prejudiciu pentru gard viu, zonă verde şi pavaj; s-au respins, în rest, pretenţiile reclamantei, ca neîntemeiate şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.589,60 lei cheltuieli de judecată.
Prin încheierea de la data de 01 aprilie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a dispus îndreptarea erorii materiale a dispozitivului sentinţei civile nr. 272 din 16 februarie 2011 în sensul că s-a trecut suma de 68.285 lei despăgubiri pentru gard viu, pavaj şi zonă verde în loc de suma de 48.285 lei.
Împotriva sentinţei a declarat apel Statul Român prin CN A.D.N.R. SA şi a criticat hotărârea primei instanţe, arătând că instanţa a încălcat prevederile imperative ale art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, prin preluarea în totalitate a concluziilor raportului de expertiza topografică efectuat cu încălcarea legii şi a stabilit despăgubiri într-un cuantum ce excede valorii reale a terenului.
Prin Decizia civilă nr. 399/A din 14 noiembrie 2012, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul la plata unei despăgubiri în sumă de 40.913 lei prejudiciu pe gard viu, zonă verde şi pavaj, fiind păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Prin Decizia nr. 32/A din 6 februarie 2013 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de îndreptare a erorilor materiale şi înlăturare a dispoziţiilor potrivnice stracurate în Decizia nr. 399A/2012 pronunţată de aceeaşi instanţă, formulată de reclamantă.
Reclamanta SC F.C.I. SRL a declarat recurs împotriva ambelor decizii, iar pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA a declarat recurs doar împotriva Deciziei nr. 399/A din 14 noiembrie 2012.
Prin Decizia civilă nr. 4936 din 31 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I-a civilă, s-au admis recursurile declarate de reclamanta SC F.C.I. SRL împotriva Deciziei nr. 399/A din 14 noiembrie 2012 şi împotriva Deciziei nr. 32/A din 6 februarie 2013 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi de pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA împotriva Deciziei nr. 399/A din 14 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi în consecinţă au fost casate deciziile menţionate şi a fost trimisă cauza pentru rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
În motivare, instanţa de recurs a reţinut că pronunţarea unei soluţii întemeiată numai pe un calcul ipotetic făcut de către experţi atrage nelegalitatea deciziei, motiv pentru care criticile formulate de către pârât au întrunit cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a arătat că reclamanta trebuia să facă dovada că la data exproprierii terenul era amenajat cu pavaje şi spaţii verzi, aşa cum a pretins prin cererea de chemare în judecată. La dosarul cauzei au fost depuse, pentru a se face aceste dovezi, facturi fiscale din perioada 1999-2000 şi un contract de prestări servicii din 13 martie 2000, având ca obiect plantarea unor arbori şi arbuşti şi pentru gazonare, iar experţii desemnaţi au făcut un calcul teoretic, neexistând dovada suprafeţei totală de gazon care a făcut obiectul contractului şi a numărului total de arbuşti.
S-a reţinut şi că reclamanta nu a probat cu înscrisurile menţionate faptul că la momentul exproprierii deţinea toate amenajările pentru care a solicitat despăgubiri.
De asemenea, s-a reţinut că este întemeiată şi critica legată de motivarea defectuoasă a deciziei, asupra problemei întinderii terenului expropriat, fiind că o suprafaţă de 882,59 mp nu are cum să fie identică cu una de 891 mp. In egală măsură, instanţa de recurs a reţinut întemeiate şi criticile formulate de către reclamantă, în ceea ce priveşte neacordarea sumelor ce constituie contravaloarea pavajului, astfel cum au fost stabilite prin raportul de expertiză depus la 15 martie 2012, acest aspect nefiind contestat prin obiecţiunile făcute ulterior.
Pe de altă parte, de vreme ce prin Decizia nr. 399/A din 14 noiembrie 2012 instanţa de apel a stabilit că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri şi pentru pavaj, neacordarea sumei ce fusese stabilită drept contravaloarea pavajului constituie o eroare de calcul, astfel încât erau îndeplinite cerinţele art. 281 C. proc. civ. pentru îndreptarea hotărârii.
Ca atare, instanţa de recurs a trimis cauza, spre rejudecare, în vederea administrării de dovezi din care să rezulte întinderea suprafeţei de teren expropriată, precum şi faptul că reclamanta deţinea la data exproprierii toate amenajările pentru care a pretins despăgubiri.
În rejudecare, prin Decizia nr. 69/A din 10 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, împotriva sentinţei civile nr. 272/16 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă. A fost schimbată, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că urmare a admiterii în parte a cererii reclamantei, a fost modificată în parte Hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 30 octombrie 2007 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004, în sensul că au fost stabilite despăgubiri cuvenite reclamantei şi suma de 57.666,76 lei, reprezentând valoarea pavajului, gazonului şi arbuştilor ornamentali. A fost păstrată hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 30 octombrie 2007 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 sub aspectul valorii despăgubirii pentru terenul expropriat în suprafaţă de 527 mp şi au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În motivare, ca o chestiune preliminară, instanţa de apel a constatat că, prin Decizia civilă nr. 4936 din 31 octombrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat cu putere de lucru judecat împrejurarea că valoarea despăgubirii este de 140 euro/mp (ca efect al nedeclarării apelului de către reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de către Tribunalul Bucureşti şi ca efect al declarării recursului, pe acest aspect), precum şi faptul că intimata-reclamantă are dreptul la contravaloarea pavajelor, arbuştilor şi gazonului, dacă dovedeşte existenţa acestora.
În al doilea rând, instanţa de control judiciar, a stabilit obligaţia instanţei sesizate cu rejudecarea apelului să determine întinderea suprafeţei expropriate.
Instanţa de apel a constatat că, deşi a intervenit o succesiune în timp a actelor normative cu privire la expropriere, totuşi procedura de contestare a cuantumului despăgubirilor stabilite de către expropriator este aceeaşi, atât cea menţionată anterior în Legea nr. 198/2004, cât şi cea adoptată ulterior prin actul normativ, respectiv Legea nr. 255/2010.
Cu privire la prima îndrumare a instanţei de control judiciar referitoare la întinderea suprafeţei de teren expropriate, instanţa de rejudecare a reţinut că reclamanta figurează ca titulara dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 14.548 mp
La momentul întocmirii documentaţiei cadastrale, s-a constatat că suprafaţa din măsurători era de 13.621 mp, deci cu 927 mp mai puţin decât în acte, ca urmare a fost intabulată suprafaţa de 13.621 mp.
Ulterior, din suprafaţa de teren redusă de 13.621 mp a fost expropriată suprafaţa de teren de 527 mp.
Instanţa de apel a învederat că terenul expropriat are suprafaţa de 527 mp, şi nu de 890 mp, aşa cum a pretins reclamanta, la stabilirea întinderii suprafeţei de teren expropriată curtea de apel a avut în vedere concluziile celor două rapoarte de expertiză topografice administrate în rejudecarea apelului, precum şi întreaga documentaţie care a stat la baza exproprierii, întocmită de către expropriator, constatând că s-a făcut dovada exproprierii numai a suprafeţei de 527 mp, aşa cum s-a menţionat în hotărârea de stabilire a despăgubirilor.
Curtea de apel a arătat că pentru ceea ce nu a fost expropriat în temeiul Legii nr. 198/1994, nu pot fi acordate despăgubiri în prezentul demers judiciar, ci în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, în cazul în care se dovedeşte exproprierea în fapt a altei suprafeţe de teren, decât cea care a făcut obiectul Legii nr. 198/1994.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei că dovada dreptului de proprietate se poate realiza prin orice mijloc de probă, curtea a învederat că, în raport de prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 198/1994, dovada dreptului de proprietate se poate realiza prin orice mijloc de probă, respectiv acte translative de proprietate, nu adeverinţe sau procese-verbale.
În ceea ce priveşte cea de-a doua îndrumare referitoare la administrarea probatoriilor privind dovada arbuştilor, gazonului şi a pavimentului, instanţa de rejudecare a administrat proba testimonială, din care a rezultat că, la data exproprierii, pe terenul afectat, existau arbuşti, gazon şi paviment.
În ceea ce priveşte valoarea îmbunătăţirilor existente pe terenul expropriat, instanţa de apel a reţinut că valoarea despăgubirilor este în sumă de 57.666,76 lei. Această sumă a fost alcătuiră din valoarea pavimentului (stabilită prin raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe la suma de 50.880 lei), din valoarea gazonului (stabilită prin raportul de expertiză efectuat în calea de atac a apelului la valoarea de 4.121,76 lei, reprezentând 527 mp ,12 lei/mp, plus T.V.A.) şi din valoarea arbuştilor (stabilită prin raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe la suma de 2.665 lei).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC I.R. SRL şi pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA.
Reclamanta SC I.R. SRL a criticat decizia curţii de apel pentru că a fost dată cu încălcarea art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 şi a art. 7 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 53/2011.
Aceasta deoarece, art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 prevede că dovada dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor exproprietate se face prin orice mijloace de probă admise de lege. Instanţa de apel a încălcat acest text de lege, pentru că a avut în vedere la stabilirea întinderii suprafeţei de teren expropriate exclusiv documentaţia cadastrală, din care ar fi rezultat că s-a expropriat o suprafaţă de 890 mp, şi nu doar 527 mp, cum greşit s-a reţinut în decizia recurată.
Reclamanta a făcut dovada, cu actele de proprietate depuse la dosar, respectiv contractele de vânzare-cumpărare, că a dobândit suprafaţa de 14.548 mp, care coincide, de altfel, cu suprafaţa intabulată în cartea funciară.
Pentru această situaţie particulară a reclamantei, sunt incidente prevederile H.G. nr. 53/2011, care prevede la art. 7 alin. (1) şi (2) modalitatea în care expropriatorul întocmeşte documentaţiile cadastrale, pe baza planurilor parcelare, pe care instanţa de apel le-a ignorat.
Mai mult, în considerentele hotărârii recurate instanţa de apel s-a referit la raportul de expertiză întocmit în cauză, care însă nu a răspuns obiectivului stabilit, referitor la identificarea şi stabilirea suprafeţei expropriate, avându-se în vedere titlurile de proprietate ale reclamantei.
Instanţa de apel ar fi putut determina cine este proprietatul fâşiei de teren ce fusese afectată în mod real de expropriere.
Prin a doua critică, reclamanta a susţinut şi că hotărârea recurată a fost dată cu nerespectarea art. 315 C. proc. civ. şi a art. 296 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, deşi prin decizia de casare s-a statuat că sunt întemeiate criticile reclamantei cu privire la neacordarea sumelor ce constituie contravaloarea pavajului, astfel cum s-au stabilit prin raportul de expertiză din 15 martie 2012, instanţa de apel a avut în vedere un alt raport de expertiză, întocmit în primă instanţă. Procedând astfel, curtea de apel nu aţinut cont de indicaţiile de casare, decizia în cauză soluţionând favorabil recursurile reclamantei. In plus, instanţa de apel a invocat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, dar nu a ţinut cont de soluţia dată prin Decizia civilă nr. 4936 din 31 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I-a civilă, prin care au fost admise recursurile declarate de reclamată şi pârât.
Pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA a criticat decizia curţii de apel, pentru greşita aplicare a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, a susţinut că deşi instanţa de apel a obligat pârâtul la plata unor daune, reclamanta nu a probat întinderea acestora, respectiv nu a dovedit numărul de arbuşti ornamentali aflaţi pe suprafaţa expropriată, suprafaţa gazonului şi suprafaţa pavelelor. Instanţa de apel a reţinut o ipoteză neverosimilă, respectiv că pe suprafaţa de teren expropriat de 527 mp, s-ar fi aflat, concomitent, atât 527 mp de gazon, cât şi 527 mp pavele.
Examinând decizia recurată în raport cu criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, „Dovada dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate se face prin orice mijloace de probă admise de lege, inclusiv în zonele în care se aplică Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor referitoare la cărţile funciare, cu modificările ulterioare, în funcţie de modalitatea de dobândire a drepturilor - convenţională, judiciară, legală, succesorală, înţelegând prin dobândire şi constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul unor legi speciale."
Reclamanta invocă încălcarea acestui text de lege, în sensul că instanţa de apel ar fi avut în vedere, la stabilirea întinderii suprafeţei de teren expropriate, exclusiv documentaţia cadastrală, fără a ţine cont de contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar.
Din analiza deciziei recurate, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, care este contestaţie a deciziei de expropriere, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, în rejudecare, avea obligaţia de a verifica suprafaţa de teren expropriată din proprietatea reclamantei, şi nu dreptul de proprietate al acesteia asupra întregului teren.
Din expunerea criticii din recurs, Înalta Curte constată că reclamanta invocă o greşită interpretare a probatorului administrat în cauză, din care s-a reţinut, eronat, suprafaţa de 527 mp expropriaţi.
În realitate, instanţa de trimitere a făcut aplicarea corectă a art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, de vreme ce nu a respins administrarea vreunui mijloc de probă invocând inadmisibilitatea acestuia.
Cum, în raport de art. 304 C. proc. civ., instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată, primul motiv de recurs va fi respins ca nefondat.
Reclamanta mai susţine şi că instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi nu ar fi avut în vedere soluţia pronunţată de instanţa de recurs, pentru că a avut în vedere un raport de expertiză, întocmit în primă instanţă şi a motivat greşit principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.
Această susţinere este nefondată.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 4936 din 31 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, au fost admise recursurile declarate de reclamanta SC F.C.I. SRL împotriva Deciziei nr. 399/A din 14 noiembrie 2012 şi împotriva Deciziei nr. 32/A din 6 februarie 2013 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi de pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA împotriva Deciziei nr. 399/A din 14 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi în consecinţă au fost casate deciziile menţionate şi a fost trimisă cauza pentru rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
În motivare, instanţa de recurs a reţinut că sunt întemeiate şi criticile referitoare la neacordarea sumelor ce constituie contravaloarea pavajului, aşa cum au fost stabilite prin raportul de expertiză depus la data de 15 martie 2012.
Ca urmare, în rejudecare, instanţa de apel a administrat probe şi a reţinut valoarea despăgubirilor la suma de 57.666,76 lei.
Conform art. 269 C. proc. civ. „Instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată".
În speţa de faţă, prin sentinţa civilă nr. 272 din 16 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, aşa cum a fost îndreptată prin încheierea de la data de 01 aprilie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost stabilit prejudiciul pentru gard viu, zonă verde şi pavaj la suma de 68.285 lei, iar împotriva acestei sentinţe a declarat apel doar pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA.
În plus, prin decizia de casare s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că reclamanta are dreptul la contravaloarea pavajelor, arbuştilor şi gazonului, cu condiţia dovedirii acestora.
Ca urmare, în rejudecare, instanţa de apel a administrat proba cu martori, pentru dovedirea existenţei pavajelor, arbuştilor şi gazonului, şi a reţinut valoarea despăgubirilor la suma de 57.666,76 lei, conform rapoartelor de expertiză întocmite.
În dosarul Tribunalului Bucureşti s-a întocmit raport de expertiză care a stabilit valoarea despăgubirilor astfel: paviment 50.880 lei, gazon 14.740 lei şi arbuşti 2.665 lei.
În dosarul curţii de apel, în primul ciclu procesual, s-a întocmit raport de expertiză, care a stabilit valoarea despăgubirilor astfel: paviment 53.612 lei, gazon 7.584 lei şi arbuşti 4.250 lei.
împrejurarea că prin decizia de casare au fost admise atât recursul declarat de reclamantă, cât şi cel declarat de pârâtă nu încalcă dispoziţiile art. 269 C. proc. civ., cum susţine reclamanta. înalta Curte constată că, procedând astfel, instanţa de apel a avut în vedere că sentinţa nr. 272/2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu a fost apelată de reclamantă, precum şi principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, prevăzut de art. 296 C. proc. civ.
Totodată, se constată că instanţa de apel a procedat conform indicaţiilor din hotărârea de casare, în sensul că a administrat probatorii pentru dovedirea existenţei pavajelor, arbuştilor şi gazonului, dat fiind că valoarea acestora fusese stabilită deja, în ciclul procedural anterior, şi neconstatată. În plus, Înalta Curte constată şi că, pe acest aspect, raportul de expertiză a fost legal întocmit, cu respectarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât au fost respectate obiectivele trasate de instanţă, fiind avute în vedere toate înscrisurile (facturile) depuse de reclamantă.
Aşadar, nici critica pârâtului cât priveşte greşita aplicare a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în sensul că reclamanta nu a probat daunele pentru care s-a acordat prejudiciul, respectiv numărul de arbuşti şi suprafaţa de gazon, nu este fondată.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte reţine că, în mod legal, instanţa de apel a făcut aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectând totodată art. 315 C. proc. civ., astfel că, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile formulate vor fi respins, ca nefondate, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC I.R. SRL şi de pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA împotriva Deciziei civile nr. 69/A din 10 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2015.
| ← CSJ. Decizia nr. 1281/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1296/2015. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
