CSJ. Decizia nr. 1281/2015. Civil

Decizii civile ICCJ 2015

R O M Â N I A

NALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1281/2015

Dosar nr. 1375/118/2013

Şedinţa publică din 14 mai 2015

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;

Prin acţiunea înregistrată sub nr. 1375/118 din 04 februarie 2013, reclamanţii L.A., L.O., L.V., L.Ş.C., T.A., I.M., F.M., I.A., R.M.A., B.E.L., R.V., F.P.M., S.E., G.T., G.I., P.M., B.D.M., V.D., M.A.V. şi intervenienţii I.R., C.Ş. şi C.I. au solicitat instanţei, ca prin hotărâre judecătorească, să oblige pârâţii Municipiul Constanţa prin primar şi Consiliul Local Constanţa la plata contravalorii terenului în suprafaţă de 802 mp situat în oraşul Constanţa, (care a făcut obiectul contractului de schimb autentificat din 25 septembrie 2001) şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au invocat dispoziţiile art. 480 şi art. 998 C. civ.

Pârâţii Municipiul Constanţa prin primar şi Consiliul Local Constanţa au invocat, prin întâmpinare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive în cauză şi excepţia autorităţii de lucru judecat, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor.

Prin încheierea pronunţată la termenul din 22 aprilie 2013 Tribunalul Constanţa a respins excepţiile invocate prin întâmpinare, iar prin sentinţa civilă nr. 547 din 10 martie 2014 a respins acţiunea, ca nefondată, şi cererea pârâţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 808 din 27 aprilie 2010 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi la data de 20 decembrie 2000 şi a obligat pârâţii Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa, B.G., B. D. şi SC H.S. SRL Constanţa să le lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 802 mp situată în Constanţa, spre mare.

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de pârâţii B. a fost admis prin Decizia civilă nr. 379/C din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, care a respins acţiunea în revendicare opusă acestora prin raportare la contractul de vânzare cumpărare autentificat din 18 decembrie 2001 şi la contractul de schimb autentificat din 25 septembrie 2001 la B.N.P., M.I. cu privire la terenul revendicat, iar soluţia a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 5964 din 04 octombrie 2012 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Analizând actele dosarului, tribunalul a reţinut că prin hotărârea din 04 septembrie 2001 a Consiliului Local Constanţa s-a aprobat schimbul de terenuri între municipiul Constanţa şi numitul B.S.P., iar prin dispoziţia nr. 2208/25 septembrie 2001 emisă de Primarul municipiului Constanţa, numitul Sozanski Andrei a fost împuternicit să semneze actul ce urma să materializeze hotărârea anterior menţionată.

Prin contractul de schimb autentificat din 25 septembrie 2001 la B.N.P., M.I., Primăria municipiului Constanţa a dat terenul în suprafaţă de 838,95 mp situat în Constanţa, către soţii B.S.P. şi B. L. şi a primit de la aceştia din urmă suprafaţa de 3.480 mp teren situat în Constanţa.

Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 18 decembrie 2001 la B.N.P., C.D., B.S.P. şi B. L. au vândut către B. D., căsătorită cu B.G., terenul în suprafaţă de 838,95 mp situat în Constanţa.

S-a constatat că acţiunea în revendicare a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi că, prin urmare, reclamanţii aveau deschisă calea legii speciale, care reglementează atât restituirea bunului în natură, cât şi măsurile reparatorii prin echivalent.

A fost avută în vedere Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit căreia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, şi s-a subliniat că, deşi decizia menţionată se referă la revendicarea unor imobile preluate abuziv, regulă instituită în favoarea legii speciale este aplicabilă şi acţiunilor ce vizează plata contravalorii bunului, din moment ce Legea nr. 10/2001 reglementează şi măsuri reparatorii prin echivalent.

S-a arătat că potrivit Deciziei nr. 33/2008, când restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, nu mai este posibilă pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea de piaţă imobiliară a bunului; că privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie şi că din chiar jurisprudenţa C.E.D.O. reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti. S-a mai reţinut că literatura juridică a admis faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.

Cum reclamanţii nu au recurs la procedura instituită de legea specială, tribunalul a apreciat că acţiunea în despăgubiri dedusă judecăţii în cauză nu este întemeiată.

S-a constatat, totodată, că reaua credinţă a pârâţilor nu a fost dovedită şi că la baza înstrăinărilor succesive ale terenului în litigiu a stat hotărârea din 04 septembrie 2001 a Consiliului Local Constanţa, care nu a fost anulată în procedura reglementată de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel că se bucura de prezumţia de legalitate a oricărui act administrativ. Cum şi Curtea de Apel Constanţa în Decizia nr. 379C din 27 septembrie 2011a arătat ca actele juridice subsecvente hotărârii din 04 septembrie 2001 a Consiliului Local Constanţa, respectiv contractul de schimb autentificat din 25 septembrie 2001 la B.N.P., M.I. şi contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 18 decembrie 2001, nu au fost anulate prin hotărâre judecătorească, s-a apreciat că reaua credinţă a pârâţilor nu poate fi reţinută.

Cererea pârâţilor pentru acordarea cheltuielilor de judecată a fost respinsă cu motivarea că nu s-a făcut dovada unor astfel de cheltuieli.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi intervenienţii, care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 64/C din 25 iunie 2014, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii reclamanţi L.A., L.O., L.V., L.Ş.C., T.A., I.M., F.M., I.A., R.M.A., B.E.L., R.V., F.P.M., S.E. şi G.T., G.I., P.M., B.D.M., V.D. şi M.A.V. şi apelanţii intervenienţi C.Ş. şi C.I. împotriva sentinţei civile nr. 547 din 10 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Municipiul Constanţa prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi intimata intervenientă I.R.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Susţinerile apelanţilor referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii de fond, inclusiv la parţiala lor neconcordanţă cu modalitatea de respingere a acţiunii stabilită în dispozitiv, nu justifică sancţiunea reformării sentinţei atacate pentru că soluţia dată apelului nu se pronunţă în funcţie de motivele pe care hotărârea atacată se sprijină, ci după cum acţiunea dedusă judecăţii a fost corect sau greşit soluţionată. Ori, în condiţiile în care hotărârea atacată în cauză a cercetat fondul litigiului şi l-a rezolvat corect, Curtea a constatat că, în baza plenitudinii conferită de caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, are posibilitatea să păstreze hotărârea corectă, cu completarea motivării ei, deşi tribunalul a expus defectuos argumentele pentru care a apreciat că pretenţia de despăgubire invocată de reclamanţi nu poate fi satisfăcută prin angajarea răspunderii civile delictuale a intimaţilor pârâţi.

Examinând, în consecinţă, fondul acţiunii reclamanţilor, Curtea a reţinut că pretenţia de despăgubire formulată în cauză a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi art. 998 C. civ. şi vizează contravaloarea terenului în suprafaţă de 802 mp situat în Constanţa, în referire la care s-a afirmat că a aparţinut în proprietate autorului reclamanţilor şi nu mai poate fi restituit în natură ca urmare a înstrăinării lui nelegale prin contractul de schimb pe care intimaţii pârâţi l-au încheiat la data de 25 septembrie 2001 cu numitul B.S.

Răspunderea civilă delictuală, ca sancţiune de drept civil, se întemeiază pe un raport juridic născut în urma comiterii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, al cărui conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a daunelor pricinuite.

Spre deosebire de acţiunea în revendicare, angajarea răspunderii civile presupune dovedirea celor patru condiţii ce reies din interpretarea art. 998-999 C. civ., respectiv existenţa unui prejudiciu (efectul negativ suferit de o anumită persoană), existenţa unei fapte ilicite (nerespectarea normelor de drept obiectiv ce a condus la atingerea dreptului subiectiv al altei persoane), raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu (fapta trebuie să fi provocat urmarea negativă) şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat dauna (imputabilitatea faptei autorului ei).

Analizând cererea de despăgubiri a reclamanţilor din perspectiva îndeplinirii acestor cerinţe ale legii, în condiţiile în care acţiunea în revendicare a terenului pentru care se pretind despăgubiri a fost în mod irevocabil respinsă ca nefondată, Curtea a constatat că elementele acestei forme de răspundere civilă nu sunt îndeplinite în persoana pârâţilor chemaţi în judecată, în sensul că în sarcina acestora nu se poate reţine săvârşirea unei fapte culpabile ce a avut drept consecinţă imposibilitatea recuperării bunului litigios în natură sau prin echivalent.

Astfel, potrivit actelor dosarului, acţiunea care a format obiectul Dosarului civil nr. 6275/2000 al Tribunalului Constanţa, având ca obiect revendicarea terenului de 1.507,40 mp situat în Municipiul Constanţa, strada Turda, de la nr. 30 spre mare, care includea şi suprafaţa pentru care se solicită în cauză acordarea de despăgubiri, a fost introdusă de reclamanţii apelanţi la data de 20 decembrie 2000.

Ulterior acestui moment, mai exact la 25 septembrie 2001, a fost autentificat la B.N.P., M.I., contractul de schimb încheiat de Primăria municipiului Constanţa cu numiţii B.S. şi B. L., prin care s-a convenit schimbul terenului în suprafaţă de 3.480 mp aflat în proprietatea soţilor B., situat în intravilanul Municipiului Constanţa, cu suprafaţa de 838,8 mp, amplasată tot în intravilanul Municipiului Constanţa, care aparţinea patrimoniului acestui municipiu.

Contractul de schimb s-a încheiat în baza Hotărârii din 04 septembrie 2001 a Consiliului Local Constanţa, prin care au fost însuşite valorile celor două suprafeţe supuse schimbului, astfel cum au fost stabilite prin expertizele efectuate în acest scop, şi s-a aprobat schimbul terenurilor menţionate şi achitarea sultei de 22.520.000 lei, reprezentând diferenţa de valoare dintre acestea, către B.S.P.

Aşa cum s-a reţinut şi în considerentele Deciziei civile nr. 379 din 27 septembrie 2011, prin care Curtea de Apel Constanţa a respins acţiunea în revendicare referitoare la suprafaţa de teren în litigiu, litigiul purtat de reclamanţi cu coschimbaşul Municipiul Constanţa nu era notat în cartea funciară a imobilului la momentul perfectării schimbului, iar contractul de schimb, ca şi hotărârea Consiliului Local Constanţa care l-a precedat, nu au fost contestate de reclamanţi şi nici nu s-a constatat prin hotărâre judecătorească eventuala lor nevalabilitate ca urmare a încălcării unor norme legale.

Se impune a se avea în vedere, totodată, că intenţia de fraudare a drepturilor reclamanţilor şi reţinerea, pe cale de consecinţă, a caracterului ilicit al schimbului de terenuri pe care intimaţii pârâţi l-au perfectat cu soţii B. nu poate fi dedusă din simpla formulare a acţiunii în revendicare pentru că, aşa cum a arătat Curtea de Apel Constanţa în decizia civilă anterior menţionată, nici la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 decembrie 2001, prin care soţii B.S. şi L. au vândut soţilor B.G. şi D. terenul în litigiu, deci ulterior datei la care fusese încheiat contractul de schimb, identificarea loturilor nr. 40, 41 şi 42 din fosta parcelare Ş. nu fusese realizată şi nu se statuase că există identitate între fostele loturi nr. 40 şi 41 proprietatea Ş. şi imobilul (terenul) dobândit de pârâţii B. de la vânzătorii B.

Prin aceeaşi hotărâre judecătorească a fost determinat şi momentul la care s-a realizat identificarea loturilor 40 şi 41 din fosta parcelare Ş. sub aspectul poziţionării lor în cadrul actualului plan cadastral al Municipiului Constanţa, respectiv acela al efectuării expertizei M.E., depusă în dosarul respectiv la data de 2 septembrie 2002, deci ulterior contractului de schimb perfectat de intimaţi cu privire la partea din suprafaţa revendicată, precum şi faptul că prin acţiunea introdusă în decembrie 2000, reclamanţii nu au identificat terenul revendicat, de 1.507,40 mp, decât prin menţiunea că este situat în Constanţa, de la numărul 30 spre mare (nenumerotat în prezent).

Aspectele anterioare, asupra cărora s-a statuat prin hotărârea care a soluţionat irevocabil acţiunea în revendicare, nu au fost contestate de reclamanţi - care au susţinut lipsa de utilitate a eventualei anulări a hotărârii de consiliu local ce a precedat schimbul de terenuri în condiţiile constatării bunei credinţe a terţilor subdobânditori B. - şi demonstrează că în sarcina intimaţilor pârâţi nu se poate reţine săvârşirea faptei imputată în acţiune, respectiv înstrăinarea cu rea credinţă a terenului litigios după introducerea acţiunii prin care li s-a cerut lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie, deoarece identitatea dintre suprafaţa revendicată şi cea oferită coschimbaşului B. nu era stabilită la momentul perfectării contractului de schimb, iar valabilitatea acestui act translativ de proprietate nu a fost contestată de titularii acţiunii şi nici infirmată prin hotărâre judecătorească.

Nefiind îndeplinite condiţiile stabilite de prevederile art. 998 C. civ., răspunderea civilă delictuală a intimaţilor pârâţi nu poate fi antrenată şi, pe cale de consecinţă, aceştia nu pot fi obligaţi la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului ce nu mai poate fi restituit în natură reclamanţilor.

În justificarea acestei concluzii se impune a se sublinia, coroborat argumentelor precedente, şi faptul că în cauză nu se poate susţine că reclamanţii nu au avut şi o altă posibilitate decât aceea de a se adresa instanţei cu acţiunea în revendicare pe care au introdus-o la 20 decembrie 2000. Chiar dacă la acea dată nu se punea problema opţiunii între aplicarea Legii nr. 10/2001, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, reclamanţii au cunoscut că anumite suprafeţe din terenul revendicat nu sunt „libere” şi că, prin urmare, cererea întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. depăşea cadrul clasic al acţiunii în revendicare şi era necesară valorificarea dreptului de proprietate invocat şi în procedura legii speciale.

De altfel, incidenţa la speţă a prevederilor Legii nr. 10/2001 a fost în mod irevocabil reţinută în considerentele Deciziei civile nr. 5964 din 04 octombrie 2012, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut soluţia dată în apel cererii de revendicare a imobilului şi a statuat că reclamanţii nu au o hotărâre judecătorească prin care să li se fi recunoscut calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu şi să se fi dispus restituirea bunului şi că dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sunt incidente în cauză.

Prin urmare, despăgubirea reclamanţilor pentru terenul imposibil de restituit în natură, preluat abuziv de stat în perioada anterioară anului 1990, se putea pretinde şi obţine în cadrul normativ special creat prin Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005, respectiv Legea nr. 165/2013, intrată în vigoare pe parcursul soluţionării litigiului de faţă, pentru că în condiţiile în care revendicarea nu poate fi admisă, iar reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru bunurile preluate abuziv de stat, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă potrivit legilor speciale de reparaţie, această soluţie fiind în concordanţă cu practica Curţii Europene care, în Cauza Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe (nr. 15574/2004 şi nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat că „nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate”.

Dispoziţiile Legii nr. 247/2005, respectiv ale Legii nr. 165/2013, reglementează un sistem unitar de evaluare şi acordare a despăgubirilor băneşti stabilite în procedurile de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat încercând crearea unui cadru unic - legal şi instituţional - în care să se soluţioneze toate situaţiile în care imobilele confiscate de stat nu mai pot fi restituite în natură şi stabilind o procedură administrativă de despăgubire, comună tuturor bunurilor imobile revendicate.

Concluzia care se impune din analiza art. 1 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 este că pentru toate imobilele preluate de statul comunist - terenuri (în intravilan sau extravilan) ori construcţii - indiferent dacă epoca preluării s-a indicat expres (ex.: 6 martie 1945–22 decembrie 1989 în Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000) sau generic („aduse sau preluate de C.A.P.” - Legea nr. 18/1991), fără distincţie dacă s-au confiscat de la persoane fizice (Legea nr. 10/2001) sau juridice, oricare ar fi fost forma de organizare (societate comercială, partid politic, persoană juridică fără scop lucrativ - Legea nr. 10/2001, cult religios sau organizaţii ale comunităţilor naţionale - O.U.G. nr. 94/2000 şi respectiv O.U.G. nr. 83/1999), deci pentru toate imobilele preluate de regimul de dinainte de 22 decembrie 1989 care nu se pot restitui în natură, legea prevede o singură alternativă: despăgubiri în temeiul legii speciale.

Cum însăşi Curtea Europeană a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate, se constată că acordarea despăgubirilor în temeiul acestui act normativ este o măsură corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate ce a aparţinut autorului reclamanţilor, soluţia fiind conformă şi cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat că, în condiţiile de modificare a jurisprudenţei C.E.D.O. în materia respectării dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. - prin Cauza Pilot Atanasiu contra României - „proprietarul care nu deţine un bun actual nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială”.

Pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat că instanţa de fond a dat o dezlegare corectă raportului juridic dedus judecăţii, inclusiv prin recunoaşterea incidenţei la speţă a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii L.A., L.O., L.V., L.Ş.C., T.A., I.M., R.M.A., B.E.L., R.V., F.P.M., S.E., G.T., G.I., P.M., B.D.M., V.D., M.A.V., F.M., I.A. şi intervenienţii C.Ş. şi C.I.

I. O primă critică de recurs vizează faptul că, deşi instanţa de apel a fost învestită cu 8 motive de apel concrete, nu le-a analizat în totalitate.

Astfel, cu privire la primele două motive de apel, se acceptă că au fost tratate global în decizia atacată, instanţa considerând, corect, că „deşi tribunalul a expus defectuos argumentele pentru care a apreciat că pretenţia de despăgubire invocată de reclamanţi nu poate fi satisfăcută prin angajarea răspunderii civile delictuale a intimaţilor pârâţi”, are posibilitatea „completării motivării sentinţei”.

De asemenea, motivele 3, 4 şi 5 de apel au fost analizate global, (soluţia dată în apel urmând a face obiectul altor motive de recurs, dezvoltate în continuare).

Se susţine, însă, că nu au fost analizate de către instanţă criticile privind argumentaţia instanţei de fond ce a vizat neanularea H.C.L. din 04 septembrie 2001, sens în care se arată că decizia atacată se referă, nu la criticile privind această hotărâre de consiliu local (ce efect ar fi produs aceasta), ci la „valabilitatea acestui act translativ de proprietate” - care nu a fost contestat de titularii acţiunii şi nici infirmat prin hotărâre judecătorească.

Se arată, de asemenea, că s-a invocat „încălcarea principiului echităţii si egalităţii”, (motivul 7 de apel), care nu a fost analizat. Nu se poate interpreta că s-ar fi răspuns la acest de motiv de apel, pentru că, de fapt, instanţa de apel a ajuns tot la soluţia inadmisibilităţii unei astfel de acţiuni, reţinând: „prin urmare, despăgubirea reclamanţilor pentru terenul imposibil de restituit . se putea pretinde şi obţine în cadrul normativ special creat prin Legea nr. 10/2001.”

Nu a fost analizat nici motivul 8 de apel, care, în esenţă, trebuia să răspundă la următoarea problemă: dacă nu s-a făcut notificare în baza Legii nr. 10/2001, revendicantul bunului înstrăinat în timpul procesului de revendicare poate sau nu mai poate primi contravaloarea bunului.

II. Motivarea hotărârii instanţei de apel este contradictorie (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), sens în care se susţin următoarele:

a) La pct. 7 din decizia Curţii de apel se arată că: „analizând cererea de despăgubiri a reclamanţilor, Curtea constată că elementele acestei forme de răspundere civilă nu sunt îndeplinite în persoana pârâţilor chemaţi în judecată .”

O primă concluzie, din această formulare, este aceea că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă în cauză, (pentru că răspunderea pentru despăgubiri nu o au aceşti pârâţi, coroborând şi cu motivarea de la pct. 8), în sensul că despăgubirile nu s-ar putea acorda decât conform legii speciale (deci, de la Statul Român).

b) Plecând de la acelaşi pasaj de la pct. 7, conform căruia instanţa de apel intră în analiza de fond a condiţiilor răspunderii civile delictuale, motivarea Curţii de apel de la pct. 8 este total contradictorie, contrară acestei analize, deoarece se pretinde că „era necesară valorificarea dreptului de proprietate şi în procedura legii speciale”. „Prin urmare, despăgubirea reclamanţilor . se putea pretinde şi obţine în cadrul normativ special creat prin Legea nr. 10/2001.”

III. Se invocă, la pct-le expuse în continuare, motivul de recurs bazat pe „încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, motiv de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care se susţine greşita aplicare a instituţiei „acţiunii în revendicare” şi a efectelor acesteia; confuzia între acţiunea în revendicare şi Legea nr. 10/2001; analiza elementelor răspunderii civile delictuale; motivarea Deciziei nr. 64/C din 25 iunie 2014 a Curţii de Apel Constanţa prin invocarea considerentelor Deciziei civile nr. 379/C din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa; incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 asupra prezentei cauze; încălcarea principiului echităţii şi egalităţii; încălcarea art. 66, alin. (1) din Constituţia României.

Sintetizând toate criticile şi argumentele aduse în susţinerea acestui motiv de recurs, se reţin următoarele:

Teoria în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare este veche, nu a apărut odată cu Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată.

Greşit, Curtea de Apel nu a observat problema dedusă judecăţii, lăsând să se înţeleagă că, „acţiunea în revendicare este o noţiune complet diferită de răspunderea civilă delictuală”. Or, interdependenţa dintre cele două noţiuni este esenţială.

Art. 480 C. civ. reglementează dreptul de proprietate, drept fundamental ce trebuie respectat, în funcţie de situaţia concretă, fie bunul în materialitatea lui este redobândit de titularul său, fie contravaloarea acelui bun, contravaloare care asigură garantarea şi respectul proprietăţii.

Acest mecanism funcţionează în teoria clasică a revendicării. Nu Legea nr. 10/2001 a „inovat” în materie şi a creat această soluţie (obţinerea contravalorii bunului revendicat), ci Legea nr. 10/2001 este o aplicare a principiilor de drept comun care guvernau acţiunea în revendicare.

Prin urmare, atât în revendicarea clasică, cât şi în legea specială, mecanismul esenţial este acelaşi:

- bunul se lasă în deplină proprietate şi posesie/se restituie în natură reclamantului;

- dacă bunul nu ajunge în materialitatea lui la solicitant, atunci acesta este în drept să primească contravaloarea bunului (despăgubiri).

Nu există nici o interdicţie legală ca cea de-a doua finalitate să se realizeze doar în procedura legii speciale şi nu ca efect al acţiunii în revendicare introdusă anterior Legii nr. 10/2001.

Decizia Curţii de Apel Constanţa ignoră problema de principiu, fără a se putea înţelege exact dacă acest mecanism al apărării dreptului de proprietate, prin acţiunea în revendicare ce comportă soluţii concrete, diferite, (bunul sau contravaloarea bunului) este sau nu premisa teoretică de la care se pleacă.

În consecinţă, analiza acţiunii şi a apelului, (pe fond), viza tocmai rezolvarea acestei probleme: dreptul de proprietate, apărat prin acţiunea în revendicare, are sau nu ca finalitate obţinerea contravalorii bunului, (dacă acesta, din varii motive, nu poate fi lăsat în deplină proprietate şi posesie efectivă revendicantului).

Decizia Curţii de Apel Constanţa susţine că „despăgubirea reclamanţilor pentru terenul imposibil de restituit în natură, se putea obţine în cadrul normativ special creat prin Legea nr. 10/2001”, ceea ce încalcă teoria dreptului de proprietate, a acţiunii în revendicare, (expusă la motivul III) şi denotă confuzia între revendicarea clasică şi legea specială, ajungând practic la respingerea acţiunii ca inadmisibilă, chiar dacă deosebirile dintre cele două instituţii sunt uşor de depistat.

Datorită confuziei dintre efectele acţiunii în revendicare şi ale Legii nr. 10/2001 s-a ajuns şi la analiza eronată a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Plecând de la esenţa dreptului de proprietate şi obligativitatea garanţiilor de apărare a acestuia, demonstrând în precedent posibilitatea de transformare a bunului revendicat în contravaloarea bunului (atunci când nu poate fi predat sau restituit), fundamentul acestei „dezdăunări” este clasica instituţie a răspunderii civile delictuale, şi atunci trebuie urmărite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Deoarece imposibilitatea de redobândire a terenului nu s-a datorat exproprierii imobilului, autor (Statul Roman), ci înstrăinării bunului în timpul procesului de revendicare după apariţia Legii nr. 10/2001 de către municipiul Constanţa şi Consiliul Local, instanţa trebuia să analizeze faptele delictuale ale acestuia.

Se critică, în continuare motivarea instanţelor, referitoare la faptul că efectul unei acţiuni în revendicare clasice (contravaloarea bunului) nu ar mai funcţiona, (ceea ce, în plan juridic, înseamnă „inadmisibilitate”), deoarece era necesară valorificarea dreptului de proprietate invocat şi în procedura legii speciale, ceea ce încalcă dispoziţiile art. 45 şi 46 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanţii în acţiuni în revendicare existente la data apariţiei legii speciale nu erau condiţionaţi de formularea unei notificări, sau de opţiunea între a rămâne doar cu acţiunea în revendicare (pierzând legea specială), sau a renunţa la dreptul comun, utilizând doar legea specială.

Dacă motivarea instanţei de apel ar fi legală, („deci pentru toate imobilele preluate de regimul de dinainte de 22 decembrie 1989 care nu se pot restitui în natură, legea prevede o singură alternativă: despăgubiri în temeiul legii speciale”), atunci acest raţionament încalcă chiar Legea nr. 10/2001.

Dreptul de proprietate este garantat. Una din garanţiile cele mai ferme este pentru proprietar aceea de a-şi putea apăra acest drept în justiţie. Ori, din moment ce instanţa pretinde că nu se poate obţine contravaloarea bunului în acţiunea în revendicare, trimiţând la o altă procedură (Legea nr. 10/2001), înseamnă că revendicantul pierde dreptul său de proprietate (contravaloarea, pentru că imobilul nu poate fi redobândit în materialitatea sa).

Conform art. 46 din Legea nr. 10/2001, pentru persoanele care aveau o acţiune în revendicare introdusă deja în instanţă, aveau opţiunea de a formula şi notificare în baza legii speciale. Recurgerea la legea specială era o opţiune şi nu o obligaţie.

Dacă revendicantul nu doreşte să facă şi notificare în baza Legii nr. 10/2001, în concepţia instanţelor de fond, nu ar mai putea primi contravaloarea bunului, ci doar despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, dar pe care nu le poate primi, pentru că nu a făcut notificare.

Se solicită, în consecinţă, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului şi obligării pârâţilor la contravaloarea bunului, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, expus la pct. 1 din cerere, acela că, „deşi instanţa de apel a fost învestită cu 8 motive de apel concrete, aceasta nu le-a analizat în totalitate”, Înalta Curte, structurând argumentele aduse în susţinerea acestuia, apreciază că nu se poate reţine „lipsa motivării hotărârii” atacate, căci în acest caz de nelegalitate se încadrează o asemenea critică, reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece în considerentele hotărârii recurate se regăsesc motivele şi argumentele pe care se sprijină soluţia dată.

Fără a reforma hotărârea primei instanţe, instanţa de apel a adoptat şi motive din sentinţa tribunalului, dar şi-a bazat soluţia şi pe considerente proprii, astfel încât nu se poate reţine lipsa considerentelor de fapt şi de drept care au dus la soluţia pronunţată. Numai în lipsa oricăror considerente, nu se poate şti dacă soluţia dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului, de natură a atrage casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Or, în speţă, instanţa de apel a verificat în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, pronunţându-se pe fondul cauzei.

Faptul că instanţa de apel nu a răspuns criticilor privind „argumentaţia instanţei de fond ce a vizat neanularea H.C.L. din 04 septembrie 2001” sau „încălcarea principiului echităţii şi egalităţii”, astfel cum susţin recurenţii, în sensul dorit de aceştia, ci potrivit propriilor raţionamente şi argumentaţii, nu înseamnă că nu a analizat aceste motive, aşa cum în mod eronat se susţine, şi nu justifică admiterea acestei căi de atac, recursul vizând dispozitivul hotărârii atacate, care cuprinde soluţia corectă dată litigiului pendinte.

Prin urmare, nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.proc.civ, care consacră nemotivarea hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte constată că la pct. II al cererii de recurs se invocă „motivarea contradictorie a hotărârii”, cu referire la considerentele hotărârii, care este o ipoteză a aceluiaşi motiv de nelegalitate -nemotivarea hotărârii, deoarece se aseamănă în totul cu o nemotivare, cazul când considerentele unei decizii se contrazic între ele, astfel încât nici unul dintre acestea nu poate fi socotit că formează fundamentul judecăţii.

Hotărârea ar putea fi modificată, pentru acest motiv, dacă există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Or, însăşi susţinerile recurenţilor nu relevă contrarietate între considerentele deciziei Curţii de Apel, care să ducă la nemotivare în sensul arătat.

Astfel, în ceea ce priveşte susţinerea că, formularea expusă la pct. 7 din considerente relevă că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă în cauză, Înalta Curte constată că această chestiune de drept a intrat în puterea lucrului judecat, urmare respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor prin încheierea tribunalului din 22 aprilie 2013, încheiere care nu a fost atacată cu apel, şi asupra căreia, prin urmare, Curtea de apel nu s-a pronunţat, astfel încât nu mai poate fi reiterată sub această formă direct în recurs.

În ceea ce priveşte susţinerea că motivarea Curţii de apel de la pct. 8 este total contradictorie, contrară analizei făcute, deoarece se pretinde că „era necesară valorificarea dreptului de proprietate şi în procedura legii speciale”. „Prin urmare, despăgubirea reclamanţilor se putea pretinde şi obţine în cadrul normativ special creat prin Legea nr. 10/2001,” Înalta Curte constată că nu se încadrează în noţiunea de motivare contradictorie ca ipoteză a nemotivării hotărârii, nemotivarea echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, ceea ce nu este cazul în speţă. În consecinţă, motivul invocat, întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat.

În analiza motivului de recurs bazat pe „încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, expus la pct. III din cererea de recurs, Înalta Curte constată că în susţinerea acestuia, recurenţii în cauză au invocat o serie de argumente ce se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia şi tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea în motivul de critică reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De menţionat este că, pe calea recursului nu se judecă din nou fondul procesului, ci se judecă hotărârea, rolul instanţei superioare de control judiciar constând în a verifica dacă faptelor declarate de ea constante, judecătorii ordinari au făcut o aplicare exactă a legii.

Se reaminteşte faptul că, în speţă, este dedusă judecăţii pretenţia de despăgubire formulată de reclamanţi şi întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi art. 998 C. civ., care vizează contravaloarea terenului în suprafaţă de 802 mp situat în mun. Constanţa, str. Turda, preluat abuziv de stat în perioada anterioară anului 1990, cu privire la care s-a afirmat că a aparţinut în proprietate autorului reclamanţilor şi care nu mai poate fi restituit în natură ca urmare a înstrăinării lui de către pârâţi în timpul procesului de revendicare pornit la data de 20 decembrie 2000.

Prin Decizia civilă nr. 379/C din 27 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5964 din 04 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a respins ca nefondată acţiunea în revendicare referitoare la suprafaţa de teren în litigiu.

Referitor la pretenţia de despăgubire pentru acelaşi imobil - teren, ce face obiectul litigiului pendinte pornit la data de 04 februarie 2013, s-a statuat în mod corect că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzută de art. 998 C. civ., ca sancţiune de drept civil, care se întemeiază pe un raport juridic născut în urma comiterii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, al cărui conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a daunelor pricinuite.

Instanţa de apel a făcut o analiză completă şi complexă a condiţiilor răspunderii civile delictuale şi a concluzionat, în mod corect, că nu poate fi antrenată în lipsa întrunirii cumulative a acestora, iar, pe cale de consecinţă, intimaţii pârâţi nu pot fi obligaţi la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului ce nu mai poate fi restituit în natură recurenţilor reclamanţi.

În condiţiile în care , în cadrul procesului de revendicare s-a statuat că reclamanţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei imobilului în litigiu, neavând un „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, era necesară recurgerea la procedura legii speciale edictate în materie pentru valorificarea dreptului la despăgubiri pretins.

De altfel, Curtea de apel a reţinut, în acord cu considerentele Deciziei nr. 5964 din 04 octombrie 2012, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut soluţia dată în apel cererii de revendicare a imobilului, că recurenţii reclamanţi au cunoscut faptul că anumite suprafeţe din terenul revendicat nu sunt „libere” şi că, prin urmare, cererea privind restiuirea în natură a imobilului pe calea acţiunii în revendicare putea să nu aibă finalitatea urmărită, fiind necesară valorificarea dreptului de proprietate invocat şi în procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Recurenţii reclamanţi ar fi avut dreptul la despăgubiri pe calea dreptului comun, în temeiul art. 480, 481 C. civ., numai dacă nu ar fi avut la îndemână calea legii speciale, mai sus-menţionată, care se aplică cu prioritate litigiului în curs, potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.

În condiţiile în care nu au urmat această cale şi nici nu au o hotărâre anterioară de confirmare a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios în patrimoniul autorilor lor, recurenţii reclamanţi nu au dreptul nici la această formă de revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Această concluzie face inutilă evaluarea celorlalte argumente şi critici aduse în susţinerea acestui motiv de recurs, care vizează considerente teoretice privind instituţia acţiunii în revendicare şi ţin de modul de apreciere a raportului dintre norma specială şi dreptul comun.

Având în vedere considerentele expuse în precedent şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi şi de intervenienţi în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii L.A., L.O., L.V., L.Ş.C., T.A., I.M., R.M.A., B.E.L., R.V., , S.E., G.T., G.I., P.M., B.D.M., V.D., M.A.V., F.M., I.A. şi de intervenienţii C.Ş. şi C.I. împotriva Deciziei civile nr. 64/C din 25 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1268/2015. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1282/2015. Civil. Expropriere. Recurs →

CSJ. Decizia nr. 1281/2015. Civil

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre CSJ. Decizia nr. 1281/2015. Civil