ICCJ. Decizia nr. 1269/2015. Civil

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1269/2015

Dosar nr. 42670/3/2012

Şedinţa publică din 14 mai 2015

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 06 noiembrie 2012 la Tribunalul Bucureşti, reclamanta L.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 1.161.761 lei reprezentând prejudiciul cauzat din diferenţa dintre cotaţia maximă cu care s-ar fi putut vinde pe Bursa de Valori Bucureşti cantitatea de 3.314.583 acţiuni deţinute la F.P. (vândute pe piaţa nereglementată) şi valoarea nominală la care au fost atribuite - 1 leu/acţiune, conform creanţei garantate asupra statului în cuantum de 3.314.583 lei conferită de Titlul de despăgubire nr. 1265 din 28 iunie 2007 - Titlul de Conversie nr. 60 din 17 ianuarie 2008 emise de Guvernul României, prin C.C.S.D.; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 3.314.583 lei, începând cu data de 28 iunie 2008 şi până la momentul plăţii efective a sumei menţionate şi obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executării a hotărârii ce se va da în cauză.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din data de 13 ianuarie 2014, reclamanta şi-a restrâns pretenţiile deduse judecăţii la suma de 497.187 lei arătând că urmare a listării la bursă a SC R. SA şi SC N. SA, cotaţia maximă a acţiunilor F.P. a atins valoare de 0,85 lei/acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 641 din 05 mai 2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea restrânsă formulată de reclamanta L.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a obligat pârâtul la plata sumei de 497.187 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind actualizarea cu indicele de inflaţie şi plata de daune moratorii în cuantum de 200 lei pe zi de întârziere şi a respins ca neîntemeiate excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii şi lipsa calităţii procesuală pasivă, invocate de pârât.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că Guvernul României - C.C.S.D. a emis Decizia nr. 1265/2007 reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 3.814.583 lei care a fost valorificat în favoarea reclamantei prin Titlul de plată nr. 1901 din 05 noiembrie 2008 în cuantum de 500.000 lei şi respectiv Titlul de conversie nr. 60 din 17 ianuarie 2008 prin acordarea unui număr de 3.314.583 de acţiuni la F.P., atribuite la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune.

Tribunalul Bucureşti a reţinut că reclamanta a fost nevoită să înstrăineze prin intermediul pieţei de capital nereglementate cele 3.314.583 de acţiuni ce i-au fost atribuite la F.P. prin emiterea Titlului de conversie nr. 60/2008, acţiunile fiind vândute la o valoare mai mică faţă de valoarea nominală de 1 leu/acţiune.

Instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârât avându-se în vedere dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul 1 din O.G. nr. 81/2007. În cauza de faţă pârâtul Statul Româ, prin M.F.P. a fost chemat în judecată în mod nemijlocit şi în nume propriu, aşa încât nu s-ar putea susţine că ar reveni calitatea procesuală pasivă A.N.R.P. ori C.C.S.D., ca emitente ale deciziei reprezentând titlul de despăgubire convertit în acţiuni la F.P., aceste instituţii, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, având ca atribuţii legale doar efectuarea unor operaţiuni administrative. Cea de a doua excepţie invocată de pârât şi anume de inadmisibilitate a acţiunii s-a apreciat, de asemenea a fi nefondată şi a fost respinsă în raport de prevederile art. 6 din C.E.D.O. care reglementează accesul liber la justiţie al fiecărei persoane într-un stat de drept.

Instanţa a reţinut faptul că, deşi Legea nr. 10/2001 a prevăzut încă de la aplicare faptul că, în măsura în care restituirea în natură a imobilului obiect al notificării nu este posibilă, se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent, cu toate acestea reglementarea cadrului necesar pentru realizarea efectivă a despăgubirii notificatorilor imobilelor imposibil de restituit în natură a fost prevăzută abia prin Legea nr. 247/2005 prin înfiinţarea unor instituţii menite să transpună în practică măsurile reparatorii prin echivalent, una dintre acestea fiind şi F.P..

Tribunalul a constatat că dispoziţiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 au fost modificate prin O.U.G. nr. 81/2007 în vederea accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, însă procedurile necesare pentru derularea de oferte publice de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5% în vederea admiterii la tranzacţionare la Bursa de Valori Bucureşti, a acţiunilor societăţilor ce făceau parte din portofoliul de acţiuni al F.P. nu au fost finalizate în termenul legal.

Tribunalul a considerat că, deşi crearea pe plan legislativ a F.P. s-a realizat încă din luna decembrie 2005, listarea la bursă a acestui fond s-a realizat de la data de 25 ianuarie 2011, fiind astfel evidentă culpa Statului Român pentru nefinalizarea în termenul stabilit de lege a măsurilor necesare pentru ca F.P. să poată fi listat la bursă. Statul Român a stabilit în mod unilateral şi artificial că valoarea de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului F.P. va fi una şi aceeaşi cu valoarea nominală unitară a acţiunilor emitentului F.P..

Tribunalul a reţinut, aşa după cum se arată în raportul de expertiză contabilă depus la dosarul cauzei, în anii 2009 - 2010 Statul Român putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacţionare a acţiunilor fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de 1 leu/acţiune. Răspunzând obiectivelor fixate, expertul desemnat concluzionează în sensul că neiniţierea conform dispoziţiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007 a procedurilor legale necesare pentru iniţierea, derularea şi încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5%, emise de societăţile comerciale prevăzute în anexa ce face parte integrantă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a influenţat negativ preţul de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor.

Tribunalul a constatat că, în cauza de faţă, reclamantul a invocat ca temei de drept răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C. civ. şi respectiv de art. 1357 din Noul C. civ. şi care presupune îndeplinirea unor condiţii şi anume existenţa unei fapte ilicite, săvârşirea acesteia cu vinovăţie, existenţa unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate dintre fapta respectivă şi prejudiciul cauzat. Tribunalul a considerat că sunt îndeplinite aceste elemente, fiind evidentă culpa pârâtului care nu a listat la bursă F.P. în cadrul termenelor imperative stabilite de lege, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul F.P. la care statul este acţionar majoritar, iar ulterior listării datorită culpei pârâtului care a ignorat principiile elementare ale funcţionării pieţei de capital acţiunile s-au tranzacţionat cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominală.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul solicitând schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiate.

Prin Decizia civilă nr. 130/A din 09 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a A.N.A.F. în declararea apelului şi, a admis apelul declarat de apelantul pârât Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 641 din 5 mai 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 42670/3/2012, în contradictoriu cu intimata reclamantă L.M.

A schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată și a menţinut dispoziţiile privind soluţionarea excepţiilor.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Excepţiile invocate de intimată, şi anume, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a A.N.A.F. D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, lipsa calităţii procesuale active a acestei instituţii de a declara apel în cauză şi lipsa calităţii procesuale pasive a A.N.A.F. D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, în sensul participaţiei pasive în acest litigiu, au fost apreciate ca fiind neîntemeiate. Astfel, reclamantul a chemat în judecată Statul român, prin M.F.P., iar acest pârât a participat ca atare la judecata în primă instanţă, astfel încât nu se poate invoca în cauză lipsa calităţii procesuale pasive a A.N.A.F. D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, aceasta neavând calitatea de parte în prezentul proces, neputându-se discuta, în consecinţă, calitatea sa procesuală.

Calea de atac a fost declarată în cauză de Statul român, prin M.F.P., parte chemată în judecată de către reclamant, astfel încât lipsa calităţii procesuale active a A.N.A.F. D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti de a declara apel în cauză nu poate fi reţinută, calea de atac nefiind declarată de această persoană.

De asemenea, în cauză nu a fost reţinută lipsa calităţii de reprezentant a A.N.A.F. D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, mandatul de reprezentare decurgând din lege, A.N.A.F. D.G.F.P. având ca atribuţie legală reprezentarea intereselor statului în faţa instanţelor de judecată, astfel cum rezultă din art. 7 pct. 33 şi art. 23 din H.G. nr. 520/2013.

Excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii acţiunii invocate ca motive de apel de către apelantul pârât au fost, de asemenea, apreciate a fi neîntemeiate, reclamantul chemând în judecată Statul român, prin M.F.P., considerând că acesta a săvârşit cu vinovăţie, fapta ilicită, în cadrul unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, a cărei formulare nu este interzisă de lege. În acest cadru procesual, astfel cum a fost fixat de reclamant, urmează a se stabili dacă sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii pârâtului chemat în judecată, problemă care ţine de fondul raportului juridic dedus judecăţii.

Prin Decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în conformitate cu principiul potrivit căruia specialul derogă de la general, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că, atunci când sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme în materie s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri şi modalitatea de acordare a acestora, este evident că aplicarea dreptului comun, respectiv a instituţiei răspunderii civile delictuale invocate în speţă, ar echivala cu încălcarea principiului expus mai sus.

O asemenea abordare nu încalcă exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi nu generează neconcordanţe între Convenţie şi dreptul intern, întrucât jurisprudenţa instanţei europene lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. În acest sens, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenţiei.

În această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi, respectiv, Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Potrivit alin. (6) şi (7) al textului de lege invocat, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, decizie pe care, partea nemulţumită de cuantumul despăgubirilor acordate, o poate ataca în contencios administrativ.

Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 , prin care prevederile legislaţiei aplicabile în domeniul restituirii proprietăţilor au fost completate cu dispoziţii care conduc la reguli de procedură clare şi simplificate în ceea ce priveşte procedura administrativă de stabilire şi acordare a acestora, pentru a se evita interpretările divergente ale autorităţilor implicate în procedura de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. În acest sens, prin art. 22 şi următoarele din Legea nr. 165/2013 sunt stabilite regulile de urmat pentru stabilirea şi acordarea măsurilor reparatorii.

Dispoziţiile legale, care stabilesc un mecanism unitar de despăgubire, aplicabil tuturor persoanelor aflate în situaţii similare, nu pot fi eludate, nefiind posibilă înlăturarea de la aplicare a prevederilor legii pentru unele persoane în defavoarea altora, prin stabilirea de instanţă a unor alte despăgubiri în condiţiile în care legea prevede mecanismul de urmat în acest sens.

Astfel, legile menţionate sunt destinate să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie, nefiind permisă eludarea sa în cauzele aflate pe rolul instanţelor. Procedura respectivă are scopul de a asigura, în mod nediscriminatoriu, accesul tuturor persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001, egalitatea de tratament pentru toate persoanele îndreptăţite putând fi asigurată numai cu respectarea procedurii prevăzute de lege.

În acest sens, prin Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii s-a stabilit că exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, dar şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. Instanţele de judecată nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăţi în punerea în executare a hotărârilor prin care Statul prin M.F.P. este debitor, substituindu-se legiuitorului.

În ceea ce priveşte mecanismul de acordare a despăgubirilor, opţiunea de conversie a titlurilor de despăgubire în acţiuni poate conduce atât la obţinerea unui câştig, a unei sume mai mari decât aceea care a stat la baza emiterii acţiunilor, care nu ar fi fost supusă restituirii, cât şi la suportarea unei pierderi iar Statul român nu are atribuţia de a controla cotaţiile la bursă, neputându-se reţine o garanţie din partea statului în obţinerea unei anumite valori.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în jurisprudenţa C.E.D.O. a Drepturilor Omului s-a considerat că acesta instituie o cerinţă pentru modul de protejare şi garantare a drepturilor recunoscute prin Convenţie, în sensul posibilităţii analizei în fond a cererii reclamantului şi oferirea unui remediu adecvat, înţeles ca un "recurs efectiv" în faţa unei autorităţi naţionale (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).

Art. 13 nu poate reprezenta un temei juridic de sine-stătător al unei acţiuni în pretenţii adresate direct instanţei de judecată şi nici măcar un temei al unui control de convenţionalitate, în ceea ce priveşte eventuala neconformitate a unei norme naţionale cu dispoziţiile Convenţiei. Din perspectiva exigenţelor art. 13, este suficient că reglementarea actuală a legilor speciale de reparaţie a permis reclamantului recunoaşterea unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., iar în ceea ce priveşte valorificarea titlului de despăgubire, nu este posibilă intervenţia instanţei de judecată într-un alt cadru decât cel creat prin legile speciale, respectiv pe calea dreptului comun.

Apelantul a invocat deficienţe ale sistemului reparator instituit prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, sancţionate în mod constant în jurisprudenţa C.E.D.O. a Drepturilor Omului, însă Curtea constată că judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate . Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot Maria Atanasiu, C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne". Cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce Statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie, în acest sens fiind adoptată Legea nr. 165/2013.

Reţinând că motivele de apel sunt întemeiate, relativ la aplicarea greșită a legii de către prima instanță, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel a admis apelul declarat de pârât și a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta L.M., criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică, arătând că, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, hotărârea dată este insuficient motivată şi lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 potrivit cărora creanţele asupra statului sunt garantate, dispoziţii în considerarea cărora apreciază că titlul de despăgubire în cuantum de 3.314.583 lei lei emis de către Guvernul României prin A.N.R.P. în favoarea sa „incorporează drepturile de creanţa ale deţinătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate".

Sunt invocate argumente, în considerarea cărora, recurenta apreciază că instanţa de apel a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, invocat atât în cuprinsul cererii introductive, cât şi în cererea de apel. Precizează că titlul de despăgubire obţinut care are regim de creanţa garantată asupra statului a fost obţinut în baza legislaţiei speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanţă îl constituie dreptul comun în materie, reglementat de C. civ.

Recurenta consideră greşită opinia instanţei de apel potrivit căreia, în speţă, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale raportat la faptul că statul nu a săvârşit nicio faptă ilicită. Susţine atitudinea culpabila a pârâtului care a ignorant factorii de risc şi termenele imperative prevăzute de dispoziţiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin O.U.G. nr. 81/20079 care au condus ca preţul acţiunilor F.P. să fie sub valoarea nominala de 1 leu/acțiune.

Susținând ideea potrivit căreia judecătorul naţional este un prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi are obligaţia de a : "asigură efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenţă faţă de orice altă prevedere contrară în legislația naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor", recurenta invocă faptul că, prin demersul său judiciar a vizat ca legislaţia speciala de reparaţie să fie aplicată pentru a putea să-şi valorifice integral, şi nu parţial, creanţa garantată asupra statului, opinând că, instanţa de apel ar fi trebuit să aplice în speţă cu preeminenţă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., pentru ca astfel privarea abuzivă de proprietate din dreptul său de creanţa garantată, să fie înlăturată.

Se argumentează că solicitarea adresată instanței nu a vizat acordarea de despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii integrale a despăgubirilor acordate prin titlul său de despăgubire primit în baza legilor de restituire. Susţine faptul că nu poate fi acceptat faptul ca aplicarea legilor speciale de reparație, care consacră principiul restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursa F.P. în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul F.P. la care statul este acţionar majoritar, ignorând astfel principiile funcţionării pieţei de capital, ceea ce a condus la obţinerea unor despăgubiri parţiale. Arată că legiuitorul nu a înţeles să renunţe la principiul restituirii integrale prin echivalent şi să plafoneze despăgubirile întrucât procedeul ar fi contrar dispoziţiilor din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, dar şi art. 24 din Legea nr. 165/2013 care nu cuprinde dispoziţii privind plafonarea prin lege a despăgubirilor, ci doar eşalonarea plăţii acestora.

Printr-o altă critică, se apreciază greşită opinia instanţei de apel potrivit căreia tegiversarea listării fondului la bursă ce a condus ca acţiunile F.P. să fie listate la o valoare nominala inferioară celei preconizate de 1 leu/acțiune nu ar fi imputabile Statului roman, întrucât nu putea anticipa evoluţia valorii acţiunilor la bursă. Susţine faptul că fluctuaţiile pieţei bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate şi că statul a cunoscut ori putea cunoaşte aceasta împrejurare, însă a stabilit, în mod unilateral, că valoarea de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului F.P. să fie una şi aceeași cu valoarea nominala unitara a respectivelor acţiuni. S-a arătat că de la momentul listării F.P. la bursă şi până în prezent, cotația maximă atinsă de aceste acţiuni a fost de doar 0,75 lei/acțiune, fiind inferioară celor din titlul de despăgubire. Considera că Statul român, s-a aflat într-o vădită culpă, întrucât a tergiversat listarea fondului la bursă timp de 5 ani de zile şi a stabilit în mod unilateral şi eminamente artificial cum că valoarea de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului F.P. va fi una şi aceeași cu valoarea nominală unitară a acţiunilor emitentului.

Apreciază că, în raport de demersul judiciar promovat, decizia în interesul Legii nr. 27/2011 nu este aplicabilă speţei întrucât se refera la situaţia cererilor în justiţie întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ori la situaţia în care se încercă eludarea aplicabilităţii Legilor speciale de reparaţie nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, considerând, totodată, că instanţa de apel a făcut referire greșită la cauza Atanasiu vs. România în raport de data emiterii titlului său de despăgubire nr. 1265 din 28 iunie 2007, moment la care hotărârea C.E.D.O. nu era pronunțată.

Arată că prin cererea adresată instanței a urmărit să-şi valorifice integral creanţa garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanţei, apreciind că debitorul obligaţiei garantate nu poate pretinde inexistenta prejudiciului motivat de fluctuația pieţei în domeniu şi caracterul speculativ al acesteia din urmă sub motivaţia că piața aferenta bunului respectiv este oscilantă. Nu înțelege să critice ori să combată legislaţia specială de reparaţie şi nici nu solicită să se realizeze de către instanță o cenzură a acesteia, ci doar critică doar modul defectuos în care legislația specială a fost pusă în aplicare de către pârât, atât temporal cât şi funcţional, motiv pentru care a fost silită să-și înstrăineze acţiunile pe piaţa gri, sens în care face trimitere la jurisprudența C.E.D.O.

Invocă nelegalitatea deciziei atacate și din perspectiva faptului că instanţa de apel s-a limitat în soluţionarea cauzei doar la anumite constatări, încălcând dispozițiile art. 425 din Noul C. proc. civ. care consacră imperativ obligaţia instanţelor de judecată de a motiva hotărârea și de a răspunde tuturor argumentelor părților, prin referiri la împrejurările de fapt şi de drept invocate, la probatoriile ori rapoartele de expertiză extrajudiciare pe care părțile și-au fundamentat concluziile. Apreciază că hotărârea recurată nu este motivată în sensul de a reflecta preocuparea reală a instanţei de apel de a înfăptui o analiză în concret a actelor şi lucrărilor dosarului, procedeu contrar art. 6 din Convenția europeană.

Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului, ca nefondat şi totodată menţinerea hotărârii instanţei de fond, ca temeinică şi legală, făcând trimitere la normele de drept substanţial C. civ. din 1864, cât şi la Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prin raportare la Legea nr. 71/2011, dar și la dispozițiile din Noul C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Intimatul pârât, deşi legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate alte probe noi, în sensul dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constat că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru următoarele considerentele:

Examinând criticile subsumate motivului de nelegalitate, care vizează aplicarea și interpretarea greșită a legii, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că acestea nu sunt fondate.

Cu titlu preliminar, se observă că recurenta a înţeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1864, cât şi prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că „(1) Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.” Aşadar, unei situaţii litigioase i se aplică dispoziţiile legii în vigoare la momentul naşterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp. Totodată, în ceea ce priveşte determinarea legii de procedură aplicabilă, trebuie subliniat faptul că prin dispoziţiile art. 24 și 25 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 legiuitorul a stipulat că "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare" şi, respectiv, că "procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi", dispoziţiile art. 24 fiind reiterate prin cele înscrise în art. 3 din Legea nr. 76/2012, context în care litigiul va fi supus normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civil, recurenta reclamantă L.M. a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate, apreciind greşită opinia instanţei potrivit căreia, în speţă, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale a Statului român.

Critica este neîntemeiată întrucât, instanţa de apel în mod judicios a constatat neîndeplinirea condiţiilor generale prevăzute de lege în materia răspunderii civile delictuale, şi anume, existenţa prejudiciul şi fapta ilicită ce ar fi determinat paguba pretinsă.

În speţă, reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată antrenarea răspunderii civile delictuale a statului pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a F.P., solicitând despăgubiri de la Statul român întrucât la data tranzacționării acțiunilor lor la bursă, acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru imobilul naționalizat.

Din situația de fapt reținută de instanța de fond rezultă că, reclamanta s-a aflat în posesia titlul de despăgubire din 28 iunie 2007 emis de C.C.S.D. şi titlul de conversie din 17 ianuarie 2008 emis de A.N.R.P. şi a titlului de plată din 05 noiembrie 2008 emis de A.N.R.P. În justificarea acţiunii sale, reclamanta L.M. a susținut că statul a încălcat mai multe obligații în cazul convertirii acțiunilor la valoarea nominală a titlului de despăgubire (1 leu pe acțiune), respectiv: principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la bursă a F.P.; aplicarea defectuoasă a legislației în materie care ar fi dus la scăderea valorii acțiunilor la F.P.

În ceea ce privește încălcarea principiului restituirii integrale recurenta a invocat greșita aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la stingerea creanțelor prin raportate la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora „(…) persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare", susținând și aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 3 lit. a) şi art. 4 lit. a) şi b) din Titlului VII din Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul de despăgubire „.incorporează drepturile de creanţa ale deţinătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate".

Se observă că toate dispozițiile legale invocate privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru imobilul preluat abuziv care coincide cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul care a fost proprietatea autorilor recurentei a fost evaluat prin titlul de despăgubire din 28 iunie 2007 al C.C.S.D. Reclamanta nu a contestat în cadrul prezentului litigiu după cum a şi precizat - procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce faţă de dispoziţiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestaţiei la instanţa de contencios administrativ), ci a reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care a condus la diminuarea patrimoniului său întrucât măsurile acordate nu au fost efective, ci parţiale.

Într-adevăr, potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înţelesul acestui titlu, ”titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele şi pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de F.P. şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege.”

Însă, raportat la pretențiile reclamantei L.M. nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentului nu privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă.

În acest context al analizei, dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurentă trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ.

Astfel, recurenta - reclamantă, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele instituite de legea specială. În concret, aceasta nu a indicat nicio dispoziţie legală care ar fi instituit obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acţiunile F.P. să aibă valoarea de 1 leu.

În condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 18¹ alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlurilor de despăgubire conferite reclamanţilor: „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de F.P.”, Înalta Curte apreciază că recurenta avea în mod obiectiv posibilitatea de a-şi valorifica titlul ulterior listării la bursă a acţiunilor F.P..

Reclamanta şi-a valorificat, prin intermediul pieţei de capital nereglementate cele 3.314.583 de acţiuni dobândite în temeiul titlului de conversie nr. 60/2008 emis de A.N.R.P., fiind esenţial a fi avut în vedere că valoarea unor astfel de titluri, de natura acţiunilor deţinute de reclamantă, variază continuu, atât în sensul diminuării, cât şi al creşterii, dată fiind natura speculativă a pieţei (bursei de valori) pe care acestea se tranzacţionează. Cum însă valoarea acțiunilor la F.P. este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamantei - recurente care, devenind acționară, suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața bursieră. Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului Statul român, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie.

În ceea ce priveşte solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru tegiversarea listării la bursă a acţiunilor F.P., Înalta Curte reţine că, deşi real ceea ce susţine recurenta (respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acţiuni), trebuie însă observat că statul prin procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu şi-a asumat obligaţia de a face listarea într-un termen determinat şi nici nu a garantat că acţiunile se vor tranzacţiona la valoarea de 1 leu/acţiune, ci măsurile reparatorii care au urmat procedurii instituită prin același act normativ și în baza căreia reclamanta a intrat în posesia titlului de despăgubire. De aceea, n u se poate concluziona că principiului reparaţiei integrale reclamă, cum eronat susţine recurenta, “o echivalenţă valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul şi ceea ce i se oferă”.

Deşi nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii. În acest context instanța de apel a evocat hotărârea instanței europene pronunțată în cauza Atanasiu contra României, subliniind astfel în marja de apreciere lăsată statelor de a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale. Or, în această materie Statul român a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Astfel, s-a prevăzut prin art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a prevăzut ca, stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D. După cum s-a arătat, recurenta - reclamantă nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condiţiile sus-menţionate, astfel încât în prezentul demers judiciar aceasta nu poate critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acţiuni, o acţiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 leu, iar procedura de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Referitor la trimiterea recurentei la jurisprudența C.E.D.O. (hotărâri din perioada 2006-2009) în care se reține că F.P. nu ar fi funcțional într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații, este de reținut că sancţionarea nefuncţionării F.P. a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilităţii de tranzacţionare a acţiunilor. Curtea nu a impus însă plata de către stat a acţiunilor la valoarea nominală de 1 leu, ci posibilitatea efectivă de tranzacţionare a acţiunilor.

Cu referire la dispoziţiile din Legea nr. 24/2000 care vizează normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurentă în susţinerea principiului restituirii integrale prin echivalent şi a neplafonării despăgubirilor, instanţa reţine că sunt nerelevante, întrucât acestea norme generale vizează calitatea actelor normative, iar în privinţa susținerilor referitoare la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 se constată că acestea nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile. Trimiterea la dispozițiile Legii nr. 165/2013 s-a realizat de către instanța de apel tocmai pentru a sublinia preocuparea statului român de a perfecționa legislația în materia restituirii proprietăților și de a realiza un cadru legislativ eficient pentru realizarea mecanismului de restituire ce i-a fost impus prin hotărârea pilot pronunțată de Curtea europeană în cauza Maria Atanasiu.

Nefondate sunt și motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 1 leu pe acțiune, prin raportare (astfel cum se argumentează în acțiunea inițială) la situația persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acţiunilor F.P.

Examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii între diversele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reţine că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii similare, întrucât verificarea unei atare situaţii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situaţiilor similare şi a încălcării principiului egalităţii în faţa legii.

Recurenta - reclamantă a susţinut că înseşi dispoziţiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu a avut un drept de opţiune cu privire la momentul efectuării conversiei. Susţinerea nu este fondată având în vedere că în forma existentă la data obţinerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menţiona în mod expres întreaga procedură de valorificare a acţiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă.

Prin instituirea dispoziţiei conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de F.P., s-a dat posibilitate posesorilor unor atare titluri, între care se regăsește şi recurenta, să opteze pentru conversie, ulterior listării acţiunilor la bursă. Astfel, în baza propriei opțiuni asupra momentului conversiei i s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiții existența vreunei discriminări.

Referitor la susținerea recurentei potrivit căreia discriminarea ar avea drept cauză împrejurarea că nu a obţinut plata integrală a creanţei garantate asupra statului, Înalta Curte reţine că aceasta în calitate de deţinătoare a acţiunilor, a decis momentul vânzării acțiunilor, astfel încât din perspectiva verificării legalităţii deciziei atacate cu recurs, nu prezintă relevanţă juridică circumstanţele personale invocate de recurentă, care a determinat-o să înstrăineze acţiunile conferite, anterior listării la bursă a acestora.

Nu va fi primită nici susţinerea recurentei referitoare la reţinerea greşită a incidenţei deciziei în interesul Legii nr. 27/2011. Problema de drept ce se ridică în speţă, respectiv cea a analizării posibilităţii de a solicita despăgubiri băneşti în justiţie în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranşată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul Legii nr. 27/20011, decizie care, sub aspect intertemporal, îşi găseşte incidenţă în procesul în curs de desfăşurare, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ. Referitor la problema de drept analizată, instanţa supremă a statuat că “acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului roman, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.”

În speţă, nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii speciale, reclamanta a beneficiat de legile speciale de reparație și a urmat calea reglementată de Legea nr. 247/2005, atribuirea acţiunilor fiind realizată în condiţiile acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor. Or, câtă vreme a fost adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Raționamentul expus în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul comun, este aplicabil dat fiind similitudinea problemei de drept în discuție.

Reclamanta a invocat printr-un alt motiv de recurs dispoziţiile înscrise în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care se referă la ipoteza în care „ hotărîrea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Dezvoltarea şi argumentarea juridică a acestui motiv de recurs se axează, în esenţă, pe împrejurarea că motivarea instanţei de apel, care a fundamentat soluţia de admitere a apelului, nu face referire la acele împrejurări de fapt şi de drept invocate în acțiune ori la rapoartele de expertiză extrajudiciare evocate în cauză, încălcând exigenţele motivării din perspectiva normelor înscrise în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere, în exercitarea controlului judiciar, că instanţa de apel conform art. 295 C. proc. civ. a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Într-adevăr, obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit în considerentele hotărârii date motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în soluţia pronunţată, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor apare ca esenţială din perspectiva dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constituind un procedeu apt să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile din litigiu de temeinicia şi legalitatea unei decizii, în sfârşit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc. Or, în cauză, Înalta Curte observă că instanţa de apel a examinat criticile formulate de pârâtă, apărările şi susţinerile părţilor în litigiu și a expus pe larg argumentele care au justificat soluţia privind respingerea acţiunii în pretenţii formulată de reclamanta L.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul roman, prin M.F.P. Aşa fiind, se constată că decizia atacată cu recurs este temeinic motivată, cuprinde motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel la adoptarea soluţiei, iar verificarea temeiniciei şi legalităţii soluţiei primei instanţe, prin prisma criticilor formulate de apelanta - pârâtă s-a făcut cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind evidentă justeţea soluţiei adoptate, prin motivele arătate. În același timp, este util a sublinia că decizia supusă controlului judiciar respectă exigenţele art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană atât timp cât, astfel cum s-a reţinut mai sus, instanţa de apel a realizat un examen propriu al criticilor invocate prin cererea de apel, dar și a apărărilor formulate în cauză, analizând în mod real elementele esenţiale care i-au fost supuse verificării, modalitate în care se poate aprecia asupra respectării garanţiiilor conferite de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii. Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Cum acest motiv de modificare se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material, Înalta Curte constată că reclamanta nu a dezvoltat critici care să permită încadrarea acestora în motivul de nelegalitate evocat, textul fiind invocat doar formal în cererea de recurs, fără posibilitate de analiză, astfel încât controlul judiciar a fost realizat doar din perspectiva cazurilor deja analizate.

În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta L.M. împotriva Deciziei nr. 130/A din 09 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta L.M. împotriva Deciziei nr. 130/A din 09 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1267/2015. Civil. Expropriere. Pretenţii....		ICCJ. Decizia nr. 1275/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 1261/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 1262/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 1265/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 1267/2015. Civil. Expropriere. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1275/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 1276/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 1277/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 1278/2015. Civil