ICCJ. Decizia nr. 1279/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1279/2015
Dosar nr. 1778/87/2006*
Şedinţa publică din 14 mai 2015
Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 569/A din 16 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei de calitate procesual pasivă a SC G. SRL.
A admis apelurile formulate de apelanţii reclamanţi N.I. (J.N.), N.B.V., (P.D.V.), P. (C.) A.D. şi P.A.G. precum şi de apelantele - pârâte A.A.A.S. şi SC M.U.G. SRL împotriva sentinţei civile nr. 667 din 04 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia civilă.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins contestaţia formulată în contradictoriu cu SC G. SRL, pentru lipsa calităţii procesual pasive.
A constatat dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent, în forma compensării prin puncte conform Legii nr. 165/2013, pentru imobilul preluat în temeiul Legii nr. 118/1948, situat în municipiul Turnu Măgurele, judeţ Teleorman, compus din suprafaţa de 10.600 mp şi construcţiile individualizate în adresa din 27 octombrie 1947 emisă de „sursa M.” aflate pe acest teren: Moara comercială; Moara ţărănească cu atelierul de fabricat pâine; Magaziile şi silozurile de cereale; Atelierul mecanic şi de tinichigerie; Atelierul de tâmplărie; Atelierul de rifluit tăvălugi de morărit; Uzina electrică.
A respins, în rest, contestaţia.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, relative respingerii excepţiei lipsei de calitate procesual pasivă a A.A.A.S., respectiv cotelor din dreptul de proprietate atribuite moştenitorilor.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat că, în condiţiile în care prin sentinţa apelată s-a reţinut o anumită calitate a reclamanţilor apelanţi, şi nu numai că ea nu a fost contestată prin apelurile formulate de celelalte părţi ce au înţeles să promoveze această cale de atac, dar rejudecarea apelurilor se realizează în baza hotărârii ce a fost pronunţată de instanţa supremă în soluţionarea recursului promovat de reclamanţii apelanţi - care a fost singurul recurs declarat împotriva deciziei ce a fost dată în primul ciclu procesual în apel - în considerarea faptului că nu au fost analizate pe fond criticile conţinute de cele trei apeluri, constatarea privind calitatea de persoane îndreptăţite se impune a fi păstrată ca atare, neexistând fundament al unei verificări legalităţii şi/sau temeiniciei sentinţei apelate sub acest aspect.
În ce priveşte legitimarea procesual pasivă a entităţilor care au fost chemate în judecată prin cererea introductivă, şi respectiv prin cererile formulate de reclamanţi pe parcursul procesului, Curtea a reţinut că pentru stabilirea acestora este util a se observa cadrul procedural în care a fost iniţiat prezentul litigiu.
Sub acest aspect, se constată că litigiul constituie o contestaţie promovată de reclamanţi împotriva deciziei ce a fost emisă de către SC M. SA, acesta din urmă fiind unitatea căreia i-a fost adresată notificarea prin care reclamanţii apelanţi au solicitat măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilele şi instalaţiile care au fost preluate de către stat de la autorii lor M.N. şi S.P.
Prin expertiza efectuată la judecata cauzei în primă instanţă - întocmită de exp. D.D. - a fost identificat terenul care a aparţinut autorilor reclamanţilor apelanţi, şi s-a stabilit că acesta era deţinut la data expertizei de către intimata SC M. SA.
Pe de altă parte, conform certificatului constatator din 24 mai 2007 emis de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Teleorman, SC M. SA a avut calitatea de asociat în cadrul SC M.U.G. SRL - înfiinţată în baza Încheierii nr. 747 din 02 decembrie 2002 a Tribunalului Teleorman -, iar aportul acestui asociat la constituirea capitalului social al societăţii comerciale nou înfiinţate a fost parţial în natură.
În ce priveşte SC M. SA, această societate şi-a încetat existenţa pe parcursul procesului. Astfel cum reiese din adresa emisă de O.N.R.C., societatea a fost radiată la data de 07 ianuarie 2009, ca urmare a închiderii procedurii falimentului.
Anterior încetării existenţei sale în modalitatea sus-arătată, SC M. SRL a încheiat cu SC M.U.G. SRL Protocolul nr. 191 din 24 ianuarie 2003 (pag. 45-48 dosar rejudecare) prin care prima a predat celei din urmă bunurile aduse ca aport în natură la capitalul social al SC M.U.G. SRL, printre aceste bunuri regăsindu-se şi terenurile şi construcţiile care formează obiectul litigiului, situate în or. Turnu Măgurele, jud. Teleorman.
Având în vedere actele analizate, Curtea constată că imobilul în litigiu a ieşit din proprietatea entităţii notificate - SC M. SRL - înainte de data la care această societate a emis decizia contestată în speţă, dar ulterior datei la care i-a fost comunicată notificarea prin care reclamanţii apelanţi au solicitat restituirea în natură a acestuia.
Ulterior emiterii deciziei contestate, şi-a încetat existenţa entitatea emitentă a acestui act de dispoziţie, ea fiind radiată ca urmare a finalizării procedurii falimentului.
Potrivit art. 33 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 - în vigoare la data la care a intervenit radierea menţionată - „persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor”, iar potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului „înregistrările în registrul comerţului se fac pe baza unei încheieri a judecătorului delegat sau, după caz, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în afară de cazurile în care legea prevede altfel.”
Conform art. 3 pct. 23 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei „prin procedura falimentului se înţelege procedura de insolvenţă concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat”, iar prin art. 131-135 din acelaşi act normativ este stabilit faptul că actul care marchează închiderea procedurii falimentului îl constituie în toate cazurile o sentinţă a judecătorului sindic, care se notifică oficiului registrului comerţului pentru efectuarea menţiunii corespunzătoare.
Din economia normelor juridice enunţate, reiese că, odată cu pronunţarea hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii falimentului şi notificării acesteia către oficiul registrului comerţului, se procedează la radierea societăţii comerciale ce a parcurs o astfel de procedură, încetând astfel să mai fie îndeplinită condiţia impusă de art. 33 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, şi anume aceea ca persoana juridică să fie înregistrată spre a avea drepturi şi obligaţii.
Ca atare, consecinţa este aceea a încetării capacităţii sale de a avea drepturi şi obligaţii, deci chiar a existenţei sale ca subiect de drept.
Ţinând seama, pe de o parte, de împrejurarea încetării existenţei SC M. SA - în condiţiile prevederilor legale menţionate anterior - ca efect al închiderii procedurii falimentului pe care a parcurs-o, şi, pe de altă parte, de faptul că statul, reprezentat de apelanta pârâtă A.A.A.S. deţinea o cotă de participaţie de 70% la capitalul social al acestei societăţi, se impune a se analiza pretenţia reclamanţilor de acordare a măsurilor reparatorii în contradictoriu cu acest reprezentant al statului. Aceasta nu numai pentru că obligaţia de reparaţie a fost asumată, prin art. 21 din Legea nr. 10/2001, de către stat, pe seama bunurilor pe care acesta le deţine, dar şi pentru că dreptul corelativ al reclamanţilor, de obţinere a acestor despăgubiri în baza notificării pe care au trimis-o entităţii ce avea în anul 2001 calitatea de unitate deţinătoare nu poate fi prejudiciat de modificările care s-au produs în ce priveşte funcţionarea şi existenţa acestei societăţi la care statul avea o participaţie semnificativă.
Astfel, este justă apărarea susţinută prin apelul formulat de apelanta pârâtă A.A.A.S. în sensul că, raportat la data formulării notificării şi a emiterii Deciziei contestate, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 21 şi 29 din Legea nr. 10/2001 spre a fi antrenată răspunderea sa de a soluţiona favorabil notificarea pe care reclamanţii apelanţi au adresat-o SC M. SRL în sensul restituirii în natură a bunurilor.
Cu toate acestea, Curtea a constatat că, în situaţia particulară reţinută în cauză, s-a produs o extensie a raportului juridic obligaţional generat de primirea notificării de către SC M. SA, extensie grefată pe transformările care s-au produs relativ la existenţa acestei societăţi comerciale în cadrul căreia apelanta A.A.A.S. deţinea acţiuni în calitate de reprezentant al acţionarului majoritar (statul), persoana juridică fiind radiată după declanşarea procedurii care fundamentează dreptul reclamanţilor de a primi reparaţiile prevăzute de legea specială.
Având în vedere aceste considerente, urmează a se constata caracterul nefondat al excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a acestei apelante pârâte.
În ce priveşte legitimarea procesual pasivă a intimatei pârâte SC G. SRL, Curtea a constatat că, potrivit probatoriului administrat în cauză, această societate are numai calitatea de detentor precar al unor părţi din imobilul aflat în litigiu, având beneficiul folosinţei acestor părţi de imobil în baza unor contracte de închiriere, şi respectiv de comodat încheiate cu SC M.U.G. SRL (care a devenit proprietară a întregului imobil în litigiu, ca efect al aducerii lui ca aport la capitalul social de către SC M. SRL).
Prin contractul de Închiriere nr. 650 din 01 octombrie 2003, SC M.U.G. SRL a închiriat intimatei SC G. SRL, pentru o perioadă de 25 de ani, o suprafaţă de 1.200 mp în vederea amenajării de birouri, din imobilul situat în Turnu Măgurele.
Conform contractului de comodat din 09 martie 2006, SC M.U.G. SRL a transmis către intimata SC G. SRL, pe durată nedeterminată, dreptul de folosinţă asupra unui corp de clădire pentru desfăşurarea activităţii de producţie.
Statutul juridic de detentor precar nu este de natură a conferi drepturi sau obligaţii legate de acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, raportul juridic de locaţiune existent între această intimată şi proprietarul actual al imobilului neavând aptitudinea de a fi opus în vreo modalitate (prevăzută de legea specială) dreptului reclamat de persoanele care pretind măsuri reparatorii de la unitatea deţinătoare.
Faţă de aceste considerente, Curtea a constatat că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC G. SRL.
În ce o priveşte pe apelanta pârâtă SC M.U.G. SRL, Curtea a constatat că această societate a avut încă de la constituire statutul juridic de persoană juridică de drept privat, ai cărei acţionari au fost exclusiv persoane juridice de drept privat, şi ulterior şi persoane fizice.
Potrivit art. 26, raportat la 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, obligaţia de a acorda sau propune măsuri reparatorii revine exclusiv unităţilor ce au statut de „regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public”.
Pe de altă parte, art. 21.1 lit. e) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prevede că „societăţile comerciale privatizate integral sau cele constituite din iniţiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înfiinţarea lor, nu sunt entităţi învestite cu soluţionarea notificărilor”.
Având în vedere statutul juridic menţionat al apelantei pârâte SC M.U.G. SRL, Curtea a constatat că acesta este unul care o exclude, potrivit reglementărilor normative enunţate, din sfera unităţilor deţinătoare cărora le revine obligaţia de a acorda sau de a propune acordarea de măsuri reparatorii în baza unor notificări ce ar fi formulate de persoane care se pretind îndreptăţite la astfel de reparaţii pentru imobile aflate în patrimoniul lor social.
Pe cale de consecinţă, reţinând că această din urmă pârâtă apelantă nu face parte din categoria persoanelor juridice cărora le revin obligaţiile stabilite de Legea nr. 10/2001 în legătură cu pretenţiile de acordare a reparaţiilor formulate de persoanele îndreptăţite conform acestui act normativ special, pretenţiile formulate de reclamanţii apelanţi împotriva ei, în sensul de a le restitui în natură imobilul - format din teren în suprafaţă de 10.600 mp şi construcţii - ce a fost preluat de la autorii lor M.N. şi S.P., apar ca fiind lipsite de temei.
Argumentul reclamanţilor în sensul că ar fi lovit de sancţiunea nulităţii actul juridic prin care entitatea notificată (SC M. SA) a adus aport în natură respectivul imobil la constituirea SC M.U.G. SRL, nu poate fi privit ca fondat în condiţiile în care nu a existat, în anul 2002, vreo interdicţie legală de a efectua o astfel de operaţiune juridică.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, reglementările din cuprinsul Legii nr. 10/2001 au fost completate cu dispoziţia înscrisă - la acea dată - în art. 20 alin. (4)1 în sensul că „sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”
În lumina principiului general de drept tempus regit actum, dar şi a celui privind neretroactivitatea legii civile noi, actul juridic prin care SC M. SA a decis în anul 2002 să transfere bunul în litigiu (pentru care reclamanţii deja formulaseră notificare în temeiul Legii nr. 10/2001) către SC M.U.G. SRL, cu titlu de aport în natură la constituirea acestei din urmă societăţi, reglementarea menţionată nu poate avea vreun efect, astfel că ea nu poate fundamenta o constatare în sensul susţinut de apelanţii reclamanţi, respectiv în sensul nulităţii lui.
În contextul factual stabilit conform considerentelor expuse în precedent, dreptul reclamanţilor apelanţi de a primi măsurile reparatorii la care au vocaţie concretă conform prevederilor Legii nr. 10/2001 are ca şi corelativ obligaţia A.A.A.S. de a emite un act de dispoziţie prin care să propună acordarea, în favoarea reclamanţilor, de măsuri reparatorii pentru imobilul ce a fost preluat de la autorii lor, respectiv pentru terenul în suprafaţă de 10.600 mp şi pentru construcţiile descrise în adresa emisă la data de 27 octombrie 1947 de Sursa M., către autorul M.N.: moara comercială, moara ţărănească cu atelierul de fabricat pâine, magaziile şi silozurile de cereale, atelierul mecanic şi de tinichigerie, atelierul de tâmplărie, atelierul de riefluit tăvălugi de morărit, uzina electrică.
Având în vedere situaţia astfel reţinută, precum şi dispoziţiile legale menţionate, Curtea constată că, în privinţa măsurilor reparatorii pe care reclamanţii apelanţi sunt îndreptăţiţi să le primească, devin incidente prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - conform cărora „în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III.”
Relativ la incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, Curtea a avut în vedere prevederile art. 4 din acest act normativ, potrivit cărora „dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul C.E.D.O. suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Cum prezentul litigiu este grefat pe o cerere/notificare prin care reclamanţii au solicitat acordarea măsurilor reparatorii reglementate prin Legea nr. 10/2001, pentru un imobil preluat abuziv în perioada de referinţă a acestui din urmă act normativ, iar această cerere nu era definitiv soluţionată la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, această lege devine aplicabilă în ce priveşte forma măsurilor reparatorii prin echivalent ce pot fi acordate reclamanţilor, şi procedura de urmat pentru obţinerea lor în mod efectiv.
În ce priveşte solicitarea reclamanţilor apelanţi, de a le fi acordate reparaţii pentru instalaţiile care s-au aflat în imobilul preluat de la cei doi autori menţionaţi anterior, Curtea a constatat că nu a fost administrată vreo probă care să ateste existenţa respectivelor instalaţii la data intrării în vigoare a legii ce reglementează dreptul la reparaţii.
O atare dovadă era imperios a fi făcută, în condiţiile în care art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabileşte că „măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse”.
Sub acest aspect sunt relevante şi prevederile art. 6.2 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, potrivit cărora, „norma prevăzută la alin. (2) al art. 6 din Lege vizează acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse. Consecinţele acestei norme sunt următoarele:
a) se referă la acele bunuri care se aflau în imobilul preluat, indiferent de destinaţia acestuia; odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că instalaţiile şi utilajele au aparţinut aceluiaşi proprietar;
b) pentru aceste bunuri se pot acorda nu numai măsurile reparatorii (aşa cum sunt definite potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) din Lege), ci şi măsura restituirii în natură;
c) bunurile respective trebuie să fie cele preluate odată cu imobilul şi să existe fizic (aceasta fiind semnificaţia sintagmei „în afară de cazul în care au fost înlocuite . sau distruse”) sau să nu fi fost casate;
d) incidenţa beneficiului legii se apreciază în funcţie de data naşterii dreptului la măsuri reparatorii, respectiv data intrării în vigoare a legii (deci este necesar ca bunul respectiv să existe fizic în patrimoniul unităţii deţinătoare la data intrării în vigoare a legii şi totodată este necesar ca acesta să nu fi fost casat la aceeaşi dată, respectiv să nu existe un proces-verbal de constatare a casării încheiat până la data de 14 februarie 2001)”.
Curtea notează că a fost administrată în cauză proba cu expertiza în specialitatea utilaje industriale, expertul desemnat - R.D. - constând că utilajele şi instalaţiile care se regăsesc în cadrul imobilului în litigiu au fost puse în funcţiune ulterior datei la care a operat naţionalizarea acestui imobil, respectiv în anul 1970, fiind achiziţionate în anul 1968.
Situaţia astfel constatată de expert reliefează faptul că vechile instalaţii şi utilaje (preluate odată cu naţionalizarea imobilului) au fost înlocuite cu cele care au fost identificate cu prilejul efectuării expertizei.
Legea nr. 10/2001, ca lege specială care reglementează regimul juridic al unor imobile care au fost preluate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se referă - astfel cum rezultă din însăşi titulatura ei - la măsuri reparatorii pentru bunuri imobile, legiuitorul definind în cuprinsul art. 6 alin. (1) această categorie în sensul în care „prin imobile, în sensul prezentei legi, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii”.
În alin. (2) al art. 6, legiuitorul extins domeniul de aplicare a actului normativ şi în privinţa unor categorii de bunuri mobile, circumstanţiind însă această categorie astfel: „măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse”.
Din acest mod de reglementare reiese fără echivoc voinţa legiuitorului de a conferi persoanelor îndreptăţite vocaţia la măsuri reparatorii pentru astfel de utilaje şi instalaţii numai în situaţia în care ele încă existau la data intrării în vigoare a legii speciale.
Or, în condiţiile în care reclamanţii apelanţi nu au produs dovezi care să releve existenţa, la data intrării în vigoare a legii, a bunurilor mobile (instalaţiile şi utilajele) ce au fost preluate de la autorii lor odată cu imobilul pentru care s-a constatat că au dreptul la măsuri reparatorii, nu există temei legal spre a fi extinsă sfera de aplicare a prevederilor legale de excepţie menţionate spre a se constata că aceştia ar fi îndreptăţiţi la măsuri reparatorii şi pentru aceste bunuri.
Faţă de aceste din urmă considerente, Curtea constată că în mod corect a fost respinsă, prin sentinţa apelată, contestaţia promovată de reclamanţi relativ la dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii pentru instalaţiile şi utilajele aferente celor două mori preluate de către stat, prin naţionalizare, de la autorii lor.
În ce priveşte cotele de proprietate ce au fost stabilite de instanţa fondului în favoarea reclamanţilor apelanţi - corespunzător succesiunii fiecăruia dintre aceştia faţă de foştii proprietari ai bunurilor pentru care a fost stabilit dreptul de a primi reparaţii - Curtea a constatat că niciunul dintre apelurile formulate nu conţine vreo critică sub acest aspect.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, iar limitele devoluţiunii sunt imperativ stabilite prin art. 295 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel procedează la verificarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei apelate corespunzător criticilor care sunt formulate prin cererile de apel (formulate în cadrul termenului legal), urmează a se constata că nu există temei spre a se realiza un control judiciar relativ la dispoziţia privind cotele care se cuvin reclamanţilor apelanţi din măsurile reparatorii care vor fi acordate pentru imobilul preluat de la autorii M.N. şi S.P. Ca atare, solicitările formulate - prin memoriul depus la fila 16 din dosarul constituit în rejudecarea apelului - de către apelanţii N.I. şi N.B.V. ulterior datei la care erau îndreptăţiţi să formuleze şi să completeze cererea de apel, în sensul de a se stabili alte cote din dreptul la reparaţii decât cele menţionate în sentinţa apelată nu pot constitui temei al reformării, sub acest aspect, a hotărârii supuse controlului judiciar.
2. Recursul
2.1. Motive
Pârâta A.A.A.S. a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:
Instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală atunci când a respins excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a A.A.A.S., faţă de dispoziţiile art. 21 şi art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Faţă de art. 21 din Legea nr. 10/2001, A.A.A.S. nu poate dispune restituirea în natură a imobilului revendicat. Pe de altă parte, faţă de art. 26 din lege, obligaţia de a face propunerea de acordare a despăgubirilor revine numai SC M. SA.
Printr-un al doilea motiv de recurs s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 deoarece recurenta nu a fost notificată de către intimaţi, iar SC M. SA nu este o societate privatizată integral de către recurentă.
A.A.A.S. nu este unitate deţinătoare a imobilului în litigiu, iar recurenta nu a fost notificată, procedura administrativă fiind parcursă în contradictoriu cu SC M. SA.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Prin decizia recurată s-a constatat dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent, în forma compensării prin puncte conform Legii nr. 165/2013, pentru imobilul preluat în temeiul Legii nr. 118/1948, situat în municipiul Turnu Măgurele, judeţ Teleorman, compus din suprafaţa de 10.600 mp şi construcţiile individualizate în adresa din 27 octombrie 1947 emisă de „sursa M.” aflate pe acest teren: Moara comercială; Moara ţărănească cu atelierul de fabricat pâine; Magaziile şi silozurile de cereale; Atelierul mecanic şi de tinichigerie; Atelierul de tâmplărie; Atelierul de rifluit tăvălugi de morărit; Uzina electrică.
Aşadar, în cauză nu se pune problema restituirii în natură a imobilului în litigiu, astfel încât să fie incidente prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conform cu care, imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Singura obligaţie ce revine A.A.A.S., în respectarea hotărârii recurate, este de a emite o decizie care să conţină propunerea de acordare de măsuri compensatorii, şi pe care să o trimită C.N.C.I.
Faţă de art. 17 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 163/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, C.N.C.I. este cea care validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, respectiv dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor.
Prin urmare, procedând în sensul arătat, recurenta nu este vătămată procesual, din patrimoniul ei neieşind niciun drept.
În acest context particular, Înalta Curte a considerat că soluţia instanţei superioare de fond, vizând legitimarea procesuală a A.A.A.S., este corectă.
Astfel, de vreme ce, la data judecării apelului, personalitatea juridică a unităţii notificate, SC M. SA, încetase urmare a parcurgerii procedurii falimentului, iar statul, reprezentat prin actuala A.A.A.S., deţinea o cotă de 70% din capitalul social al acestei societăţi comerciale, numai în sarcina A.A.A.S. poate fi pusă obligaţia emiterii deciziei menţionate la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 163/2013.
Având în vedere cele mai sus-arătate, Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel a făcut aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legii materiale incidente în cauză, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.A.A.S. împotriva Deciziei civile nr. 569/A din 16 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1278/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1280/2015. Civil → |
|---|
