ICCJ. Decizia nr. 1300/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1300/2015
Dosar nr. 1077/1/2015
Şedinţa publică din 15 mai 2015
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Din raportul de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că suprafaţa solicitată a fi restituită în natură este liberă de construcţii, astfel că nu există impedimente la restituire, restul suprafeţei deţinute de autorii contestatorilor fiind ocupată de două stadioane, terenuri de tenis, parcări, iar cu privire la această din urmă suprafaţă, se impune acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin Decizia civilă nr. 42 din 19 aprilie 2010, Curtea de Apel Bacău a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins contestaţia reclamanţilor.
În esenţă, s-a reţinut că hotărârea primei instanţe este nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a dispoziţiilor pct. 22.1 din H.G nr. 498/2003 şi a pct. 23.1 din H.G nr. 250/2007, şi netemeinică, deoarece s-a întemeiat pe o greşeală gravă de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate în cauză.
Pentru suprafaţa de teren pe care contestatorii pretind că au avut-o în proprietate autorii lor şi care a făcut obiectul notificării la Legea nr. 10/2001, nu există acte doveditoare ale dreptului de proprietate.
Prin Decizia civilă nr. 3678 din 05 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamanţilor şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
În atare situaţie, trebuie să se stabilească dacă există identitate între G.T., cumpărătorul din actul de vânzare-cumpărare transcris din 01 martie 1930 la Tribunalul Judeţean Bacău, şi G.T., autorul reclamanţilor, iar în caz afirmativ să se verifice dacă terenul pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate, reclamanţilor, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin titlul de proprietate din 1 iunie 1994, în suprafaţă de 7 ha şi 9.200 mp este identic cu terenul dobândit de autorul acestora prin contractul de vânzare-cumpărare sus-menţionat, sau cele două suprafeţe sunt distincte, verificare ce urmează a fi făcută doar printr-o expertiza tehnică de specialitate.
Prin Decizia civilă nr. 31 din 27 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că, a respins, ca nefondată, contestaţia reclamanţilor.
La termenul de judecată din 11 septembrie 2013, Curtea, din oficiu, a pus în discuţia părţilor incidenţa în cauza dedusă judecăţii a art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 care prevede că nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 terenurilor al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare.
Cu prioritate, s-a reţinut că există identitate între G.T., cumpărătorul din actul de vânzare-cumpărare transcris din 01 martie 1930 şi G.T., autorul reclamanţilor.
Din probatoriul administrat în cauză, în special înscrisurile noi depuse de pârât în apel (obţinute de la Arhivele Naţionale - filele 150-242 dosar) rezultă că în perioada 1950-1962, care include şi perioada de timp, când s-ar fi produs preluarea abuzivă a terenului, conform susţinerilor reclamanţilor şi declaraţia martorului A.B.C., autorul reclamanţilor a avut în proprietate o suprafaţă maximă totală de 8 ha (fila 242 dosar) şi nu de 15 ha (8ha + 7ha) aşa cum susţin apelanţii-reclamanţii.
Or, prin titlul de proprietate din 01 iunie 1994 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost reconstituit pe numele moştenitorilor lui T.G. dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 7,92 ha teren, reconstituirea făcându-se în întregime pe raza municipiului Oneşti.
Reclamanţii nu au făcut dovada contrarie suprafeţelor maxime menţionate (de 8 ha) în registrul agricol în perioada 1950-1962.
O astfel de dovadă, conform pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 s-ar fi putut face doar cu înscrisuri, nu şi cu martori şi/sau prezumţii.
Curtea a reţinut astfel că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de proprietar a autorului lor asupra terenului de 7 ha solicitat prin notificare la momentul pretinsei preluări abuzive a acestuia de către statul român, nefiind îndeplinită astfel condiţia prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Curtea a constatat totodată că terenul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, deoarece regimul lui juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată cu modificările şi completările ulterioare. Acest fapt rezultă fără echivoc din întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii titlului de proprietate din 01 iunie 1994 pe numele moştenitorilor defunctului T.G.. Astfel, terenul de 7 ha solicitat de reclamanţi prin acţiunea din cauza pendinte a fost cerut şi în temeiul Legii nr. 18/1991 (a se vedea cuprinsul notificării şi fila 55 dosar prima judecată a apelurilor). Identificarea exactă a terenului a fost făcută de reclamanţi prin contestaţia la Legea nr. 18/1991 formulată de aceştia la 27 ianuarie 1992. Contestaţia formulată de reclamanţi la 27 ianuarie 1992 cu privire la suprafaţa de 7 ha a fost respinsă de Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991, prin Hotărârea din 09 aprilie 1992, cu următoarea argumentaţie: ”se respinge contestaţia în ceea ce priveşte suprafaţa de cca 7 ha pe care este construit Spitalul municipal şi complexul sportiv care, aşa cum recunosc şi contestatorii, a fost expropriată şi nu poate face obiectul reconstituirii decât în măsura în care fac dovada că nu întreaga suprafaţă a fost expropriată”.
Or, în cauza de faţă, nu s-a făcut dovada faptului că suprafaţa de 7 ha ar fi fost preluată de stat de la autorul reclamanţilor prin expropriere (nici în drept şi nici în fapt).
Un alt argument care pledează pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, terenului de 7 ha solicitat de reclamanţii, este şi faptul că terenul de 1,68 ha situat în intravilan din titlul de propietate din 1994 este amplasat în interiorul perimetrului terenului de 7 ha, astfel cum a fost identificat de expertul S.F. pe baza menţiunilor făcute de reclamanţi pe o copie a planului cadastral din 1960.
S-a apreciat totodată că nu se poate dispune înaintarea notificării la Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, întrucât, în cazul reclamanţilor, procedura prevăzută de această lege a fost epuizată definitiv în anul 1994, odată cu eliberarea titlului de proprietate din 01 iunie 1994 a cărui legalitate sau temeinicie nu a fost contestată niciodată de către aceştia.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs la data de 27 ianuarie 2014, reclamanţii B.E., P.V., J.I. şi V.N.I.
Recursul a fost respins prin Decizia civilă nr. 1970 din 19 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Nu a fost primită nici o critică de nelegalitate, întrucât art. 99 alin. (6) din Hotărârea din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prevede în mod expres următoarele: cauzele trimise spre rejudecare după desfiinţare/casare revin la completul iniţial învestit.
În egală măsură, nu a fost primită nici critica referitoare la faptul că instanţa de apel nu ar fi respectat indicaţiilor şi reţinerilor instanţei de trimitere, obligatorii pentru instanţa de trimitere, pentru următoarele considerente:
Decizia de casare s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., conform cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Instanţa de apel, respectând întru totul decizia de casare, în urma administrării şi aprecierii probatoriului - în special, înscrisurile noi depuse de pârât în apel (obţinute de la Arhivele Naţionale - filele 150-242 dosar) - a stabilit că, în perioada 1950-1962, care include şi perioada de timp când s-ar fi produs preluarea abuzivă a terenului, conform susţinerilor reclamanţilor şi declaraţia martorului A.B.C., autorul reclamanţilor a avut în proprietate o suprafaţă maximă totală de 8 ha şi nu de 15 ha (8ha + 7ha), aşa cum susţin reclamanţii.
S-a constatat totodată că prin titlul de proprietate din 01 iunie 1994 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost reconstituit pe numele moştenitorilor lui T.G. dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 7,92 ha teren, reconstituirea făcându-se în întregime pe raza municipiului Oneşti.
S-a stabilit totodată că reclamanţii nu au făcut dovada contrarie suprafeţelor maxime menţionate (de 8 ha) în registrul agricol în perioada 1950-1962. O astfel de dovadă, conform pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 s-ar fi putut face doar cu înscrisuri, nu şi cu martori şi/sau prezumţii.
Sub acest aspect, în mod corect instanţa fondului s-a raportat la prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, în raport de care a apreciat că dreptul de proprietate se dovedeşte cu înscrisuri, sintagma acte doveditoare făcând trimitere la orice înscris constatator al uni act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.
Instanţa de apel nu a nesocotit hotărârea instanţei supreme atunci când a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de proprietar a autorului lor asupra terenului de 7 ha solicitat prin notificare şi prin acţiune la momentul pretinsei preluări abuzive a acestuia de către statul român, nefiind îndeplinită astfel condiţia prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa supremă a statuat în sensul dispoziţiilor legale sus-menţionate că actul de vânzare-cumpărare transcris din 01 martie 1930 la Tribunalul Judeţean Bacău poate face dovada dreptului de proprietate, dar pentru a avea consecinţe asupra situaţiei patrimoniale a reclamanţilor, trebuiau clarificate o serie de alte aspecte de fapt, strict precizate, în principal pentru a nu se ajunge la o dublă reconstituire.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a reţinut că terenul solicitat de reclamanţi în cauza de faţă nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, ci a Legii nr. 18/1991.
Instanţa de apel nu a folosit argumente contradictorii atunci când a apreciat asupra probatoriului administrat în cauză, inclusiv a susţinerilor reclamanţilor pe parcursul întregului proces complex de reconstituire, doar a utilizat argumente complementare inerente clarificării situaţiei juridice a imobilului în litigiu, pentru susţinerea aceleaşi concluzii, redată în paragraful anterior.
Instanţa de apel a apreciat corect şi asupra faptului că nu poate dispune înaintarea notificării la Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, întrucât, în cazul reclamanţilor, procedura prevăzută de această lege a fost epuizată definitiv în anul 1994, odată cu eliberarea titlului de proprietate din 01 iunie 1994, a cărui legalitate sau temeinicie nu a fost contestată niciodată de către aceştia.
Împotriva Deciziei civile nr. 1970 din 19 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3291/110/ 2007*, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au formulat contestaţie în anulare contestatorii B.E., P.V., J.I. şi V.N.I. care au susţinut următoarele motive:
Se consideră că dezlegarea pricinii în recurs este rezultatul unor evidente greşeli materiale, care au împiedicat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o soluţie rezonabilă şi juridică.
Oricât de restrictivă este noţiunea de greşeală materială pe care tot instanţele au definit-o, nu se poate refuza analiza deoarece greşeala evidentă este matematică.
Instanţa de recurs stabileşte că suprafaţa maximă totală pe care au avut-o autorii a fost de 8 ha şi nu de 15 ha (8 ha +7 ha) şi că a fost emis titlul de proprietate pentru suprafaţa de 7.92 ha teren, deci a fost rezolvată problema reconstituirii dreptului de proprietate în mod integral, în baza Legii nr. 18/1991.
Instanţa de recurs abandonează calculul matematic făcut şi se lansează în a aprecia ca terenul de 7 ha solicitat nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991.
Se mai precizează că acea adresă, din data de 10 septembrie 2007 confirmă că terenul de 7 ha a intrat în proprietatea statului în mod abuziv şi că terenul nu este individualizat prin număr de parcelă pe plan cadastral, deoarece a fost naţionalizat, şi tot în planul cadastral, sunt relevate parcelele în partea de sud care au făcut obiectul unui decret de expropriere. Această adresă a Primăriei rezolvă atât problema identificării terenului, cât şi a suprafeţei preluate de stat.
S-a stabilit fără putere de tăgadă că terenurile reconstituite la Legea nr. 18/1991 au cu totul o altă provenienţă şi nu fac parte din terenul de 7 ha, cumpărat de autorul, iar în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 39 din Legea nr 18/1991.
Se precizează că şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are tot o astfel de părere greşită, având în vedere că sunt ignorate dispoziţiile din legislaţia privind restituirea proprietăţilor şi care au permis foştilor proprietari să ceară reconstituirea dreptului de proprietate în mai multe etape, iar cererile de restituire nu au fost blocate la o anumită dată, ci ele s-au considerat depuse în termen.
Problema legii aplicabile este o falsă problemă, este un cumul de erori evidente care au pornit de la Curtea de Apel Bacău, care a schimbat în tot sentinţa Tribunalului Bacău, respingând contestaţia fără să existe o argumentare legală, apoi Înalta Curte de Casație și Justiție rămâne într-o confuzie nepermisă, eliminând şansele de a beneficia de o judecată decentă şi corectă, argumentele acestei instanţe fiind îndepărtate de adevăr.
Contestatorii învederează că este evidentă eroarea în care s-a aflat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când a concluzionat în mod greşit că autorii T.G. şi S. nu au avut mai mult de 8 ha, ignorând actele de vânzare-cumpărare sau donaţie şi totodată este eronată şi concluzia la care a ajuns în sensul că în condiţiile în care s-ar reţine că, drepturile de proprietate ar fi de 13,24 ha, nu au nicio şansă să le recupereze, deoarece suprafaţa de teren trebuia solicitata în condiţiile reglementate de dispoziţiile Legii nr. 18/1991 şi nu de dispoziţiile Legii nr. 10/ 2001.
Neacordându-le dreptul legitim la proprietate pentru cele 7 ha, cumpărate în anul 1930 şi luate abuziv de autorităţile comuniste ale statului român, nici la Legea nr. 18/1991, dar nici la Legea nr. 10/2001 prin interpretări şi aprecieri eronate ale instanţelor de judecată, s-au încălcat în mod clar exigenţele art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Deşi intimatul primarul municipiului Oneşti a solicitat respingerea contestaţiei ca inadmisibilă, deoarece greşelile invocate nu sunt greşeli materiale, instanţa va analiza pe fond contestaţia formulată pentru a se putea verifica circumscrierea criticilor formulate în acele „greşeli materiale” care ar putea conduce la aplicarea dispoziţiilor art. 318 teza I C. proc. civ. invocate de contestator.
Pe fondul contestaţiei în anulare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale esenţiale, determinante pentru soluţia pronunţată.
Textul de lege vizează greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. În această categorie intră greşeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei.
Din conţinutul deciziei contestate nu rezultă existenţa unor greşeli materiale care să ducă la anularea acesteia.
Susţinerile contestatorilor B.E., P.V., J.I. şi V.N.I. vizează aspecte legate de pretinsa confuzie instanţei de recurs ce ar rezulta din contradicţiile din cuprinsul hotărârii, în condiţiile în care instanţa a stabilit că autorul contestatorilor a avut în proprietate 8 ha, şi nu 15 ha, ignorarea de către instanţa de recurs a adresei Primăriei ce ar fi putut rezolva problema în litigiu; judecarea de către acelaşi judecător a cauzei pentru a doua oară.
Aceste susţineri nu pot fi încadrate în noţiunea de „greşeli materiale” ce ar fi putut atrage incidenţa art. 318 teza I C. proc. civ., ele constituie apărări şi aspecte ce vizează fondul cauzei ce nu pot fi analizate pe calea contestaţiei în anulare, ci ar fi putut face obiect al criticilor în contextul în care legea ar mai fi permis formulării unor căi de atac de reformare.
De altfel, chiar contestatorii au precizat că trebuie să se antameze fondul pentru a se putea dispune remedierea unor greşeli, în opinia lor, matematice şi de încadrare a terenului, referindu-se şi la „greşeli materiale” ale instanţei de apel ce ar fi fost însuşite şi de instanţa de recurs prin motivarea deciziei.
Aceste critici privesc exclusiv fondul cauzei în legătură cu aprecierea unor probe administrate şi cu soluţia pronunţată pe fond, critici ce nu pot fi primite, întrucât contestaţia în anulare nu implică reexaminarea sau reaprecierea fondului,fiind o cale de atac extraordinară de retractare.
Pe de altă parte, calea procedurală a contestaţiei în anulare este limitată doar la cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unor greşeli materiale ce poate viza doar hotărârea instanţei de recurs, nu şi a instanţei de apel, chiar dacă acele greşeli ale instanţei de apel au fost însuşite de instanţa de recurs prin motivare.
Nici criticile privind incidenţa prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 care reglementează procedura înaintării notificării la comisiile de aplicare a legilor fondului funciar nu se circumscriu noţiunii de „greşeală materială” a instanţei de recurs.
Ele vizează aspecte de nelegalitate, de aplicare sau interpretare eronată a dispoziţiilor legale incidente ce nu pot constitui decât obiect al unor căi de atac ordinare exercitate în condiţiile şi în termenele impuse de lege.
Faţă de aspectele invocate, instanţa apreciază că nu au fost sesizate greşeli materiale cu caracter procedural, pentru care să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor, învederându-se în fapt pe de o parte, interpretarea eronată a unor dispoziţii legale, iar pe de altă parte, stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor sau a interpretării faptelor, fapt ce echivalează cu o eventuală greşeală de judecată.
Pentru aceste considerente, nefiind îndeplinite condiţiile aduse de art. 318 C. proc. civ., se va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.E., P.V., J.I. şi V.N.I. împotriva Deciziei nr. 1970 din 19 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.E., P.V., J.I. şi V.N.I. împotriva Deciziei nr. 1970 din 19 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1298/2015. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1318/2015. Civil → |
|---|
