ICCJ. Decizia nr. 1335/2015. Civil

Decizii civile ICCJ 2015


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1335/2015

Dosar nr. 15806/3/2008*

Şedinţa publică din 20 mai 2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1362 din 26 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată şi modificată, formulată de reclamanţii O.C. şi O.S.G., în contradictoriu cu pârâţii primarul general al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti şi Statul Român, prin M.F.P.; a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire pentru imobilul teren şi construcţii situat în Bucureşti, sector 2; a dispus restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 238,85 mp situat în Bucureşti, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C.; a dispus restituirea prin compensare a imobilului teren în suprafaţă de 39,05 mp situat în Bucureşti, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C., iar, în cazul imposibilităţii aducerii la îndeplinire a acestei măsuri, a dispus restituirea prin echivalent a imobilului teren în suprafaţă de 39,05 mp situat în Bucureşti, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C.; a dispus restituirea prin echivalent a imobilului construcţie demolat în suprafaţă de 169 mp, ce a fost amplasat pe imobilul teren în suprafaţă de 238,85 mp situat în Bucureşti, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C.; despăgubirile urmează a fi acordate în condiţiile legii speciale; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii primarul general al Municipiului Bucureşti şi Statul Român, prin M.F.P., ca neîntemeiată; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata sumei de 1.900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, la data de 17 iulie 2001, defuncta I.E. a depus notificarea, prin intermediul executorului judecătoresc S. şi N., în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 3, compus din 287 mp teren şi despăgubiri băneşti pentru imobilul construcţie demolată, notificare înregistrată la 23 martie 2001.

Deşi defuncta I.E. a făcut mai multe demersuri în sensul soluţionării de către pârâtul Municipiul Bucureşti a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, acesta nu a respectat dispoziţiile legii, refuzând să comunice un răspuns.

Având în vedere dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a secţiilor unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, tribunalul a analizat fondul cererii de restituire formulată de defuncta I.E.

Sub acest aspect, tribunalul a apreciat că cererea este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, sector 3, a fost proprietatea defunctului I.A., astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 aprilie 1921 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat. De pe urma defunctului I.A., a rămas unică moştenitoare defuncta I.E., astfel cum rezultă din certificatul de calitate din 29 iunie 2001, eliberat de notar public E.B., iar, de pe urma defunctei I.E., au rămas în calitate de moştenitori reclamanţii O.C. şi O.S.G., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor testamentar din 07 decembrie 2009, eliberat de notar public M.P.A.

Instanţa a mai reţinut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului-Lege nr. 92/1950, poziţia 3432, fiind compus din teren în suprafaţă de 287 mp, din care construcţii în suprafaţă de 171 mp Totodată, prin Decretul nr. 41/1989, în anexa 2, poziţia 51, se prevede că imobilul construcţie, în suprafaţă desfăşurată de 183,97 mp, proprietate de stat la data emiterii decretului, a fost scos din funcţiune în vederea demolării.

Imobilul în litigiu a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C., astfel: terenul - fost loc de casă, în suprafaţă de 277,90 mp, din care trotuarul ocupă o suprafaţă de 39,05 mp, pe teren fiind amplasate construcţii provizorii, în suprafaţă de 45,44 mp, şi platforma betonată folosită ca parcare.

Astfel, instanţa a reţinut că, prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt calificate de lege ca fiind preluate în mod abuziv, ceea ce înseamnă că imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, sector 3, se circumscrie calificării date de lege și face obiectul de reglementare a legii speciale de reparaţie.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali şi testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite. Sub acest aspect, tribunalul a apreciat că reclamanţii au justificat pe deplin calitatea lor de succesori în drepturi de pe urma autorului, defunctul I.A.

Sub aspectul modalităţii concrete de restituire, tribunalul a reţinut, din concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, că suprafaţa de teren liberă este de 238,85 mp, în vreme ce suprafaţa de 39,05 mp este ocupată de trotuar. Prin urmare, tribunalul a dispus restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 238,85 mp, situat în Bucureşti, sector 2, reţinând că, pe teren, nu sunt amplasate conducte de gaze, apa sau canalizare sau alte lucrări edilitare ori servituţi legale de natură a împiedica restituirea imobilului în natură. Privitor la adresa din 13 septembrie 2010, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, potrivit căreia terenul în litigiu este afectat de construcţii provizorii tip garaj şi posibil reţele subterane de utilităţi, tribunalul a reţinut că, în cauză, nu au fost administrate dovezi pertinente şi concludente în sensul existenţei unor astfel de reţele subterane, motiv pentru care va înlătura această alegaţie, în lipsa altor probe cu care să se coroboreze. Privitor la construcţiile tip garaj amplasate pe teren, tribunalul a constatat că acestea au caracter provizoriu, fiind, astfel, uşoare şi uşor demontabile, neîmpiedicând restituirea imobilului în natură.

Tribunalul a constatat că, privitor la suprafaţa de 39,05 mp, urmează a se dispune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 instituie regula acordării de măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri sau servicii şi, numai în ipoteza în care acest lucru nu este posibil, se vor acorda despăgubiri.

Astfel, în cauză, tribunalul a apreciat că se poate stabili, în sarcina pârâtului, obligaţia alternativă referitoare la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în sensul de a stabili două prestaţii, iar executarea de către debitorul obligaţiei a uneia dintre ele va fi de natură să conducă la stingerea obligaţiei.

Aşadar, faţă de regula instituită de dispoziţiile legale anterior menţionate şi având în vedere principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, tribunalul a dispus restituirea prin compensare a imobilului teren în suprafaţă de 39,05 mp, situat în Bucureşti, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C., iar, în cazul imposibilităţii aducerii la îndeplinire a acestei măsuri, a dispus restituirea prin echivalent a imobilului teren în suprafaţă de 39,05 mp, situat în Bucureşti, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C.

În privinţa imobilului construcţie, faţă de dispoziţiile legale evocate şi probele administrate la dosar, tribunalul a dispus restituirea prin echivalent a imobilului construcţie demolat, în suprafaţă de 169 mp, ce a fost amplasat pe imobilul teren în suprafaţă de 238,85 mp situat în Bucureşti, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică efectuat de expert P.C.C.

Totodată, în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, instanţa a constatat că despăgubirile urmează a fi acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În privinţa cererii formulate în contradictoriu cu pârâţii primarul general al Municipiului Bucureşti, şi Statul Român, prin M.F.P., tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cei doi pârâţi nu exercită niciun fel de atribuţii în procedura administrativă de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În plus, tribunalul a reţinut că menţinerea în cauză a celor doi pârâţi, doar pentru asigurarea opozabilităţii hotărârii, nu ar putea fi reţinută, întrucât legitimarea procesuală pasivă este condiţionată de justificarea unei obligaţii corelative dreptului alegat de reclamanţi în raportul juridic dedus judecăţii. Şi, cum în sarcina celor doi pârâţi nu se poate reţine vreo astfel de obligaţie, tribunalul a apreciat cererea formulată în contradictoriu cu aceştia ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtul.

Reclamanţii au arătat că hotărârea este nelegală, întrucât:

- Încalcă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, atunci când lasă la aprecierea intimaţilor măsura reparatorie aplicabilă doar procedurii administrative.

Obligaţia alternativă instituită de instanţa de fond există doar pentru procedura administrativă şi doar în ipoteza în care ar fi fost învestită cu o acţiune în obligaţie de a face.

Noţiunea de imposibilitate poate fi invocată oricând de intimaţi, care se pot sustrage de la acordarea unui alt imobil în compensare, situaţie în care hotărârea judecătorească este lipsită de efectele legale pe care trebuie să le producă.

- Hotărârea nesocoteşte art. 6 din Legea nr. 10/2001 şi, fără existenţa unui argument legal care să justifice un tratament juridic diferenţiat între teren şi clădire, determină corect restituirea prin compensare pentru teren şi, în mod nelegal, restituirea prin despăgubiri, acordate în condiţiile legii speciale, pentru clădirea demolată.

Art. 6 din Legea nr. 10/2001 determină că noţiunea de imobil, la care face referire art. 26, este conferită întotdeauna terenului, cu sau fără construcţii, caz în care construcţiile devin accesorii ale terenului.

Astfel fiind, pe lângă această inechitate în aprecierea măsurii reparatorii, instanţa de fond face o greşită aplicare a legii atunci când nu dispune restituirea prin compensare şi pentru clădirea demolată.

- Hotărârea este nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi nepronunţarea pe cererea de acordare de despăgubiri băneşti pentru partea de imobil care nu mai poate fi restituit în natură, decise cu încălcarea dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţia României, raportate la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea pilot din 8 iunie 2010, pronunţată de C.E.D.O. şi Decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru toate aceste motive, reclamanții au solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul restituirii prin compensare, pentru partea de imobil care nu mai poate fi restituită în natură, sau acordarea de despăgubiri băneşti la valoarea din expertize, în cazul imposibilităţii acordării unui alt imobil prin compensare.

Municipiul Bucureşti, prin primarul general, nu a motivat apelul exercitat.

Prin Decizia civilă nr. 403/A din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de apelanţii reclamanţi O.C., O.S.G. şi de către apelantul pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că, pentru terenul în suprafaţă de 39,05 mp, a acordat reclamanţilor măsuri reparatorii în echivalent, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că, d in raportul de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că numai o parte din teren poate fi restituit în natură, restul fiind ocupat de utilităţi publice.

Pentru diferenţa de teren de 39,05 mp, ocupat de trotuar şi care nu a putut fi restituit în natură, instanţa de fond a stabilit o măsură alternativă, şi anume acordarea unui teren în compensare sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fără însă a identifica terenul ce urma a fi astfel acordat.

Or, instanţa învestită cu soluţionarea pe fond a cauzei este obligată să administreze probele necesare şi să aleagă una dintre măsurile reparatorii prevăzute de lege, fiind nelegal să-i acorde intimatului posibilitatea de a alege după bunul său plac una sau alta dintre măsuri.

Având în vedere că, la fila 28 dosar fond, se află o notă din care rezultă că, în prezent, primăria nu dispune de bunuri sau servicii, precum şi faptul că suprafaţa de teren ce ar fi trebuit acordată în compensare, de numai 39,05 mp este foarte mică, acest teren neputând fi practic utilizat, Curtea a constatat întemeiate ambele apeluri cu privire la acest capăt de cerere.

Pentru aceleaşi considerente, critica apelantului reclamant privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în teren, şi pentru construcţie a fost apreciată ca neîntemeiată.

Curtea a apreciat ca fiind nefondată şi critica referitoare la nepronunţarea asupra cererii de obligare a entităţii deţinătoare la plata sumei stabilită prin raportul de expertiză, faţă de dispoziţiile imperative ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, potrivit art. 16, entitatea deţinătoare are doar obligaţia de a înainta propunerea motivată de acordare a despăgubirilor Secretariatului C.C.S.D., care, la rândul lui, urmează procedura stabilită în acelaşi articol în vederea emiterii titlurilor de despăgubire.

Din economia ambelor legi de reparaţie, nu rezultă obligaţia entităţii deţinătoare sau a Statului Român, prin M.F.P., de a achita sumele stabilite ca reprezentând contravaloarea bunului preluat abuziv, despăgubirea urmând a fi achitată în condiţiile procedurii stabilite prin Legea nr. 247/2005.

În cauza pilot Atanasiu, invocată de reclamanţi drept temei al admiterii pretenţiilor lor, în forma solicitată, a fost instituită în sarcina Statului Român o obligaţie de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.

Stabilirea obligaţiei statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, nu echivalează, aşa cum se susţine, cu obligaţia de restituire în natură a bunului, de acordare a unui teren prin compensare ori de obligare directă la plata unor sume de bani, ci echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin Decizia civilă nr. 3497 din 18 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) şi art. 296 teza a II-a C. proc. civ., în sensul că recurenţilor li s-ar fi creat o situaţie mai grea în propriul apel, nu sunt întemeiate.

Schimbarea formei de reparaţie în echivalent, din cea a compensării, pentru imobilul în suprafaţă de 39 mp, dispusă ca opţiune, alternativ, cu despăgubirile acordate în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către prima instanţă, exclusiv în cea a despăgubirilor, s-a realizat în cadrul apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

Nu se poate, astfel, considera că apelanţilor reclamanţi li s-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac, atât timp cât nu în calea declarată de aceste părţi s-a schimbat sentinţa, ci în cea declarată de partea adversă.

Pentru aceleaşi argumente, nu se poate reţine nici nerespectarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) din acelaşi cod, care vizează verificarea situaţiei de fapt şi a aplicării legii, de către prima instanţă, în limitele de învestire fixate prin cererea de apel, Curtea respectând aceste limite, raportat la art. 292 alin. (2) C. proc. civ. şi la înscrisul depus în dosarul de fond, menţionat mai sus.

Cât priveşte motivele de apel formulate de reclamanţi, în legătură cu nepronunţarea instanţei de fond asupra dreptului lor la acordarea despăgubirilor băneşti, pentru imobilele imposibil de restituit în natură, Curtea a avut în vedere şi acest motiv, analizând în ce măsură subzistă un asemenea drept în favoarea reclamanţilor, faţă de procedura specială reglementată de Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, nu se poate constata o neanalizare a acestui motiv de apel, în condiţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., chiar dacă instanţa de apel nu a arătat în mod expres în ce măsură prima instanţă a verificat sau nu cererea reclamanţilor cu privire la despăgubirile băneşti, ci a examinat direct pretenţiile reclamanţilor sub acest aspect.

Nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cu privire la prevalenţa compensării, ca formă de reparaţie în echivalent, în raport de cea a despăgubirilor, deoarece nu un asemenea argument a fost avut în vedere de instanţa respectivă la înlăturarea compensării. Soluţia pronunţată de instanța de apel a fost determinată de faptul că unitatea deţinătoare nu dispunea de bunuri care să poată fi oferite în compensare, potrivit înscrisului de la fila 28 dosar fond, iar suprafaţa de teren, de 39 mp, pentru care se punea problema compensării, este foarte mică.

Aprecierea instanţei referitoare la imposibilitatea reclamanţilor de a alege dintre cele două forme de măsuri reparatorii prin echivalent viza nu faptul că măsura compensării nu ar fi prioritară faţă de despăgubirile acordate în condiţiile legii speciale, ci că forma de reparaţie concretă trebuie stabilită prin hotărârea judecătorească, iar nu lăsată la latitudinea persoanei îndreptăţite.

În ceea ce priveşte lipsa de rol activ al instanţei de apel în determinarea posibilităţii acordării de teren în compensare, la momentul pronunţării sentinţei, ca, de altfel, şi în faza apelului, criticile recurenţilor sunt parţial corecte.

Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul trebuie să stăruie în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

De asemenea, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele.

În speţă, Curtea s-a rezumat să ţină seama de înscrisul depus de pârât, în sensul că nu dispune de bunuri sau servicii ce să poată fi acordate în compensare, fără să le pună în vedere apelanţilor reclamanţi să indice astfel de bunuri, deşi, raportat la motivele de apel formulate de aceste părţi, era fără dubiu că optează pentru măsura compensării, nu numai pentru terenul de 39 mp, ci și pentru celelalte bunuri imposibil de restituit în natură şi pentru care tribunalul a stabilit reparaţia sub forma despăgubirilor acordate în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Şi în prezentul dosar, cu ocazia cuvântului pe fond, apărătorul recurenţilor a menţionat că este în măsură să indice bunuri din patrimoniul unităţii deţinătoare, care să poată forma obiect al compensării.

Pentru a se verifica acest aspect de către instanţa de apel, raportat şi la poziţia reclamanţilor, care au optat pentru măsura compensării, Înalta Curte a admis prezentul recurs şi a dispus casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Referitor la posibilitatea acordării despăgubirilor băneşti, capăt de cerere formulat în subsidiar, de către reclamanţi, ca alternativă la măsura compensării, Curtea de Apel a considerat în mod corect că pretenţiile părţilor menţionate în acest sens sunt neîntemeiate.

Au susţinut recurenţii neconcordanţa între dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, respectiv, art. 6 din Convenţie; ca atare, neasigurarea unei reparaţii efective şi echitabile a prejudiciului produs, prin stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru obţinerea cărora trebuie urmată o altă procedură, în cadrul căreia F.P., menit să asigure valorificarea drepturilor reclamanţilor, nu funcţionează în realitate.

Pe de o parte, susţinerile recurenţilor nu pot fi analizate în contradictoriu cu unitatea deţinătoare a imobilului preluat şi imposibil de restituit în natură.

Aceasta deoarece, de implementarea corectă, coerentă şi eficientă a unui act normativ, care să asigure finalitatea dispoziţiilor pe care le cuprinde în materie de reparaţie acordată pentru foştii proprietari, deposedaţi abuziv de bunurile lor, în perioada regimului comunist, nu poate răspunde decât Statul, prin organul său reprezentativ competent, şi anume M.F.P., iar nu deţinătorul actual al bunului.

De asemenea, procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 pentru obţinerea despăgubirilor se încadrează în limitele marjei de apreciere a statului privind condiţiile de restituire a imobilelor preluate abuziv, iar, potrivit jurisprudenţei recente a C.E.D.O. (hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu ş.a. din 12 octombrie 2010), deşi se recunoaşte, în esenţă, faptul că F.P. nu funcţionează în condiţii corespunzătoare, se acordă Statului Român un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii (12 ianuarie 2011) pentru a eficientiza mecanismele de garantare a protecţiei efective a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional, conform principiilor consacrate de Convenţie. Or, termenul respectiv nu a expirat la data pronunţării prezentei hotărâri.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia pronunţată în interesul Legii nr. 27/2011, obligatorie potrivit art. 3307 alin. (4)C. proc. civ., a stabilit că „Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile”.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D., care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ, doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.

Cu privire la acest aspect, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).

Din această perspectivă, Curtea de Apel a reţinut în mod corect că reclamanţii nu au calea acţiunii în despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură.

Imposibilitatea obţinerii despăgubirilor pretinse de reclamanţi prin intermediul mijlocului procedural pentru care aceştia au optat în subsidiar nu înseamnă nici încălcarea dreptului de acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci este rezultatul respectării altor principii şi dispoziţii legale, agreate inclusiv de Convenţie şi examinate în precedent.

De asemenea, nu se poate reţine încălcarea accesului la justiţie, atât timp cât, în cazul urmării procedurii Legii nr. 247/2005 pentru obţinerea despăgubirilor, reclamanţii au la îndemână procedura contenciosului administrativ pentru a remedia, pe cale judiciară, eventualele disfuncţionalităţi ale instituţiilor implicate în rezolvarea demersului lor.

În ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor băneşti în temeiul art. 33 din Legea nr. 10/2001 şi art. 998-999 C. civ., raportat la faptul că unitatea deţinătoare nu a respectat termenul de 60 de zile de a răspunde la notificare, ceea ce a creat reclamanţilor un prejudiciu, acestea reprezintă un nou temei juridic al acţiunii, fundamentat pe o altă motivare în fapt a cauzei despăgubirilor faţă de cele invocate în cererea de chemare în judecată (filele 97-99 dosar fond) şi, ca atare, nu poate fi examinat direct în recurs.

Susţinerile referitoare la dreptul reclamanţilor la despăgubiri băneşti pentru imobilele cu destinaţia de locuinţă imposibil de restituit în natură, sub imperiul Legii nr. 10/2001, în forma iniţială (art. 24 alin. (2) şi art. 36), nu pot fi primite, deoarece, în prezent, această formă de reparaţie nu mai este prevăzută de lege, art. 24 alin. (2) fiind abrogat prin art. 1 pct. 57 din Legea nr. 247/2005.

În cadrul rejudecării, instanţa de apel va verifica în ce măsură există bunuri care să poată fi oferite în compensare pentru imobilele în litigiu şi va avea în vedere această formă de reparaţie, dacă este posibilă, şi pentru construcţiile demolate, care au aparţinut autorilor reclamanţilor. Aceasta deoarece art. 10 alin. (1) cu referire la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, prevede în mod expres, ca formă de reparaţie în echivalent, acordarea de bunuri sau servicii în compensare şi pentru construcţiile demolate.

Cauza s-a reânregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 25 octombrie 2012.

Prin Decizia civilă nr. 164/A din 16 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva sentinţei civile nr. 1362 din 26 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi O.C., O.S.G., împotriva sentinţei civile nr. 1362 din 26 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi primarul general al Municipiului Bucureşti şi Statul Român, prin M.F.P.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a dispus restituirea prin compensare a imobilelor: teren în suprafaţă de 39,05 mp, situat în Bucureşti, sector 2 şi a construcţiei demolate, în suprafaţă de 169 mp, cu imobilul - teren în suprafaţă de 408,78 mp, situat în Bucureşti, sector 6, astfel cum este acesta individualizat prin raportul de expertiză întocmit de expert P.C.C., varianta II şi schiţa anexă la acest raport (fila 190 dosar apel).

A atribuit în proprietate apelanţilor, în urma compensării, imobilul - teren în suprafaţă de 408,78 mp, situat în Bucureşti, astfel cum este el individualizat prin raportul de expertiză de mai sus.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

A obligat pârâtul apelant Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată faţă de apelanţi.

Asupra apelului declarat de reclamanți, Curtea a expus următoarele considerente:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat Decizia civilă nr. 403/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a trimis cauza spre rejudecare pentru deplina determinare a situaţiei de fapt, respectiv administrarea de probe din care să rezulte dacă reclamanţilor li se poate atribui în compensare un alt imobil pentru terenul de 39 mp, nerestituit în natură, şi pentru construcţia demolată.

Toate celelalte probleme de drept ale cauzei au fost dezlegate irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 3497/2012, nemaiputând fi analizate de prezenta instanţă, în rejudecarea apelului.

La termenul din data de 12 februarie 2013, apelanţii reclamanţi, prin apărător, au indicat imobilul care le poate fi acordat în compensare, respectiv imobilul situat în sector 6, Bucureşti. La acelaşi termen de judecată, instanţa a dispus verificarea situaţiei juridice a imobilului indicat, prin emiterea unor adrese în acest sens către Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti şi către D.G.I.T.L. sector 6 Bucureşti.

Instanţa de apel a administrat şi proba cu expertiză construcţii, care a stabilit valoarea terenului de 39,02 mp din București şi a construcţiei demolate (117.216 euro) şi a concluzionat că, pentru acest imobil, pârâtul poate acorda în compensare teren în București, în două variante, prezentate în raportul de expertiză.

Din întregul material probator, Curtea a constatat că, pentru terenul de 39,02 mp şi construcţia demolată, în suprafaţă de 169 mp (pentru care apelanţii reclamanţi sunt îndreptăţiţi să primească măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001), apelanţii reclamanţi pot primi în compensare terenul în suprafaţă de 408,78 mp din București, individualizat de expert P.C.C., în varianta a II-a a raportului de expertiză, conform schiţei ataşate acestei expertize.

Pentru a stabili astfel, instanţa a avut în vedere dispoziţiile imperative ale art. 315 C. proc. civ., conformându-se deciziei de casare, precum şi dispoziţiilor Legii nr. 368/2013, lege care, modificând Legea nr. 165/2013, a dispus reintroducerea măsurii compensatorii ca o măsură reparatorie a Legii nr. 10/2001.

Curtea a omologat varianta a II-a din raportul de expertiză, având în vedere faptul că această variantă a fost solicitată de apelanţii reclamanţi, iar apelantul pârât Municipiul Bucureşti nu s-a opus, susţinând în cuvântul pe fondul apelului că, în subsidiar, este de acord cu omologarea oricăreia dintre cele două variante indicate de expert, întrucât acestea au valori şi suprafeţe sensibil egale.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Curtea a constatat că acesta nu a fost motivat şi că se impune respingerea lui, întrucât, făcând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., Curtea nu a găsit, faţă de cele invocate la prima instanţă, motive de nelegalitate a sentinţei apelate, care să profite pârâtului.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei pronunţate, în sensul respingerii apelului reclamanţilor, ca nefondat şi menţinerii soluţiei instanţei de fond, ca temeinică şi legală.

În dezvoltarea recursului întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât a susținut că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Astfel, în rejudecare, instanţa de apel a dispus verificarea situaţiei juridice a imobilului solicitat a fi atribuit în compensare, prin emiterea unor adrese către Direcţia Patrimoniu din cadrul instituţiei pârâte şi către D.G.I.T.L. sector 1, Bucureşti, în cauză, administrându-se şi o probă cu expertiză construcţii, din întregul material probator, Curtea constatând că, pentru terenul în suprafaţa de 39,02 mp şi construcţia demolată, în suprafaţă de 169 mp, aceştia pot primi în compensare terenul în suprafaţă de 408,78 mp din Bucureşti, individualizat de expert P.C.C., în varianta a II-a a raportului de expertiză, conform schiţei ataşate acestei expertize.

Singura motivare a instanţei de apel, în ceea ce priveşte soluţia atribuirii în compensare a imobilului teren în suprafaţă de 408,78 mp, situat în Bucureşti, sector 6, a fost aceea că a avut în vedere dispoziţiile imperative ale art. 315 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile Legii nr. 368/2013, lege care, modificând Legea nr. 165/2013, a dispus reintroducerea măsurii compensatorii, ca o măsură reparatorie a Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă admite că sunt aplicabile dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesitaţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, recurentul consideră că soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât această instanță nu a motivat în nici un fel de ce imobilul situat în Bucureşti, sector 6 (terenul în suprafaţa de 408,78 mp) reprezintă un bun imobil care poate fi atribuit în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Astfel, deși Legea nr. 368/2013 a reintrodus măsura compensării cu bunuri imobile pentru imobilele preluate abuziv de către stat, imposibil de restituit în natură, aceasta nu înseamnă că orice bun imobil identificat de către părți reprezintă un bun care poate face obiectul unei atribuiri în compensare, potrivit dispoziţiilor legale menţionate.

Soluţia instanţei de apel este nelegală, în condiţiile în care realizează o aplicare greşita a dispoziţiilor Legii nr. 368/2013, fără a arăta motivele pentru care imobilul în discuţie reprezintă efectiv un bun imobil care trebuie sa fie atribuit în compensare, legiuitorul indicând aceasta posibilitate alternativă, fără a stabili însă nişte criterii precise, punctuale.

În opinia recurentului, bunul identificat de către apelanţii reclamanţi nu reprezintă un bun imobil aflat în patrimoniul Municipiului Bucureşti, care să poată fi obiectul unei atribuiri în compensare, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, fiind un bun afectat unei destinaţii precise, respectiv constituind obiectul unor contracte de închiriere aflate în derulare.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, se impune constatarea că, deși recurentul invocă, în susținerea cererii de recurs, pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., planul în care critică hotărârea instanței de apel este cel al nemotivării acestei hotărâri, critică ce s-ar subsuma pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.

Din această perspectivă, instanța de recurs apreciază că motivarea hotărârii instanței de apel, ca o garanție a procesului echitabil, întrunește cerințele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât conține, într-o manieră coerentă și substanțială, argumentele faptice și legale care determină deznodământul judiciar în cauza dedusă judecății.

În plus, particularitatea acestei cauze rezidă în faptul că, în rejudecare după casare, instanța de apel a concretizat pe deplin regula enunțată prin dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care impune obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate și necesitatea administrări unor probe, principiu consacrat avându-și legitimarea în însăși rațiunea controlului judiciar.

În acest sens, instanța de control judiciar, în primul ciclu procesual, a accentuat asupra vocației reclamanților la atribuirea unui teren în compensare, pentru imobilul imposibil de restituit în natură, întrucât această măsură reparatorie nu poate fi lăsată exclusiv la latitudinea unității deținătoare, ci trebuie supusă cenzurii unui tribunal, în sensul art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care să întrunească garanțiile de independență și imparțialitate impuse de aceste dispoziții convenționale.

În acest context procesual, instanța de trimitere, conformându-se dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a procedat la administrarea probelor necesare stabilirii situației juridice a imobilului ce urma a fi acordat în compensare, în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare, concluzionând, pe baza acestor probe, că măsura reparatorie a compensării, reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001 și reluată în Legea nr. 368/2013, poate fi dispusă.

Criticând această soluție, recurentul nu indică în mod expres care sunt dispozițiile legale încălcate de către instanța de apel în dispunerea acestei măsuri, mărginindu-se să invoce faptul că bunul identificat de către reclamanţi nu reprezintă un bun imobil aflat în patrimoniul Municipiului Bucureşti, care să poată fi obiectul unei atribuiri în compensare, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, fiind un bun afectat unei destinaţii precise, întrucât constituie obiectul unor contracte de închiriere aflate în derulare.

Cum procesul civil este guvernat de principiul disponibilității și se aplică regula conform căreia onus probandi incumbit actori, era cel puțin rezonabil ca, în recurs, recurentul pârât să facă dovada celor alegate, dovadă care însă nu a fost realizată, în pofida termenelor acordate în acest sens.

Mai mult, instanța de recurs, în considerarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care reglementează principiul rolului activ al judecătorului, a dispus, ex officio, efectuarea mai multor adrese către diverse departamente din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru a lămuri pe deplin situația juridică actuală și regimul juridic al imobilului atribuit în compensare intimaților reclamanți.

Concluzionând, din probele administrate în fața instanței de apel, dar și în recurs, sub aspectul situației juridice a imobilului atribuit în compensare reclamanților, situat în București, sector 6, se poate reține că acesta este în domeniul privat al Municipiului Bucureşti, nu este afectat de utilități publice, de amenajare publică sau de detalii de sistematizare, iar contractul de închiriere din 28 iunie 2002, încheiat cu R.A.S.U. București, aflată în lichidare, a fost încheiat pe o durată de 5 ani, nefăcându-se proba prelungirii acestuia, în condițiile art. 3 din contract (prelungirea contractului de închiriere se face prin notificare scrisă, cu 30 zile înainte de expirarea perioadei de închiriere, cu acordul scris al ambelor părți). Mai mult, în conținutul contractului de închiriere, se prevede că acesta devine caduc și nul de drept în ipoteza schimbării regimului juridic al imobilului, respectiv a schimbării proprietarului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.

În acest context, trebuie menționat și faptul că imobilul din București, cu o suprafață de 2,6116 ha, a făcut obiectul inventarierii și se află înscris la poziția nr. 38, Anexa 6, iar, din această suprafață, prin dispoziția primarului general al municipiului București din 5 martie 2014, „s-a reconstituit dreptul de proprietate, prin compensare, pentru un teren în suprafață de 4.268 mp”, în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, în favoarea unei persoane fizice îndreptățite la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, aflate într-o situație similară cu cea a reclamanților din prezenta cauză.

Relativ la modalitatea de despăgubire, se reține că, analizând cele două variante propuse de expertul în specialitatea topografie numit în cauză, instanța de apel a optat pentru varianta a II-a, luând în considerare atât suprafața și valoarea fostului imobil teren aparținând reclamanților, cât și valoarea construcțiilor demolate, această variantă fiind agreată de pârât, astfel încât s-a respectat, în cauză, și principiul proporționalității impus de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva Deciziei nr. 164/A din 16 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva Deciziei nr. 164/A din 16 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 mai 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1323/2015. Civil  ICCJ. Decizia nr. 1336/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1335/2015. Civil