ICCJ. Decizia nr. 1323/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1323/2015
Dosar nr. 66584/3/2011*
Şedinţa publică din 19 mai 2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 14 octombrie 2011 sub nr. 66584/3/2011, reclamanta SC V.C. SRL a chemat în judecată pârâţii SC A.N. SRL, O.S.I.M. şi SC M.C. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea mărcii „S." înregistrată la O.S.I.M. din 10 decembrie 2008 pentru clasa 29 de produse conform clasificării Nisa - „seminţe prăjite, seminţe preparate pentru consum uman" şi dobândită de pârâta SC A.N. SRL prin cesiune de la pârâta SC M.C. SRL; obligarea O.S.I.M. la radierea mărcii „S." şi a cesiunii din Registrul Mărcilor; interzicerea pârâtei cesionare să utilizeze marca „S." pentru clasa de produse nr. 29; obligarea pârâtei cesionare ca, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, să retragă de pe piaţă toate produsele reprezentate de aceasta marcă sub sancţiunea achitării de daune cominatorii de 500 lei/ zi de întârziere; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată pe care le vor efectua cu acest proces.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) şi c), art. 6 alin. (4) lit. b) şi g), art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 84/1998 şi Regula nr. 32 alin. (5) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998.
Pârâta SC M.C. SRL a formulat întâmpinare, prin care, faţă de conţinutul cererii de chemare în judecată şi de probatoriul administrat de către părţile în proces, a adus la cunoştinţa instanţei faptul că nu înţelege să formuleze apărări în contradictoriu cu cele arătate în acţiunea introductivă.
Prin întâmpinarea formulată, parata SC A.N. SRL a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 1010 din 07 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte cererea, s-a dispus anularea înregistrării mărcii S. din 10 decembrie 2008 pentru clasa de produse 29 - seminţe prăjite, seminţe preparate pentru consum uman, pentru înregistrare cu rea-credinţă, s-a respins în rest acţiunea şi s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC A.N. SRL, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei nr. 1010 din data de 07 mai 2013, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi cu privire la petitul de anulare a mărcii.
Intimata-reclamantă SC V.C. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a apelului.
La termenul de judecată din 20 noiembrie 2013, instanţa de apel a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei intimate SC M.C. SRL, constatând că persoana juridică pârâtă a fost radiată din registrul comerţului în temeiul sentinţei civile nr. 2279/2013 a Tribunalului Constanţa.
Prin încheierea de şedinţă din data de 18 iunie 2014, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea formulată de apelanta pârâtă de sesizare a C.J.U.E., pentru motivele acolo consemnate.
Prin Decizia civilă nr. 402/A din data de 21 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul.
În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.
Prima instanţă a stabilit în considerentele hotărârii atacate situaţia de fapt astfel cum a rezultat din probatoriul administrat, cu indicarea mijloacelor de probă avute în vedere, însă faptele a căror existenţă este contestată au fost reluate în motivarea instanţei de apel, în scopul completei analizări a criticilor formulate, ce privesc întocmai aceste fapte.
Se constată astfel că prima instanţă a examinat cerinţele statuate de jurisprudenţa C.J.U.E. pentru existenţa relei-credinţe la înregistrarea mărcii, și anume cunoaşterea existenţei anterioare şi a folosirii semnului înregistrat ca marcă şi intenţia frauduloasă a solicitantului mărcii, lipsa referirii la cea de-a treia coordonată cuprinsă în considerentele hotărârii C.J.U.E. din Cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG împotriva Franz Hauswirth GmbH (gradul de protecţie a semnului utilizat anterior) urmând a fi suplinită prin motivarea instanţei de apel.
Cu privire la cunoaşterea existenţei şi folosirii semnului, apelanta-pârâtă consideră că un asemenea element de fapt nu a fost dovedit, în sensul probării prezenţei produselor purtând marca reclamantei pe piaţa Românească anterior datei de depozit a mărcii naţionale S., verbală, dată de depozit 10 decembrie 2008, pentru clasa 29 - seminţe prăjite, seminţe preparate pentru consum uman).
Curtea de apel a reţinut că intimata-reclamantă este titulara mărcii înregistrate în Bulgaria nr. 47041/S (scris cu caractere chirilice), combinată, cu dată de depozit 18 iulie 2002, pentru clasele de produse şi servicii 29 - semințe, prelucrate pentru consum şi 31 - seminţe, miezuri fructe) (potrivit înscrisurilor aflate la filele 22-25 în dosarul primei instanţe - vol. I).
Nu se impune nicio discuţie privitoare la identitatea de produse pentru care semnele sunt folosite.
Semnul protejat în beneficiul apelantei-pârâte este identic din punct de vedere fonetic cu partea verbală a semnului protejat ca marcă în Bulgaria, de care se prevalează reclamanta, acesta din urmă fiind scris cu litere chirilice.
Deşi apelanta-pârâtă nu a formulat în apel nicio critică referitoare la similaritatea semnelor, a arătat în cadrul unuia dintre argumentele pe care le-a dezvoltat că apreciază drept relevantă împrejurarea că marca reclamantei este scrisă cu litere chirilice, iar marca sa este scrisă cu litere latine.
Curtea de apel a considerat pertinentă afirmaţia pârâtei, însă, observând că cele două semne aflate în conflict au elemente verbale cu pronunţie identică, apreciază că impresia consumatorului este puternic influenţată de această împrejurare, ceea ce duce la o similaritate foarte ridicată a celor două semne şi la apariţia riscului de confuzie.
Este adevărat că o parte mare a publicului ţintă căruia produsele în discuţie i se adresează nu cunoaşte limba bulgară şi nici grafia chirilică, însă, după cum se va arăta în cele ce succed, reclamanta a folosit marca sa înregistrată în Bulgaria pe teritoriul României reproducând alături pe ambalaj atât grafia latină, cât şi grafia chirilică a semnului S., astfel încât nu este dificil pentru consumator a asocia pronunţia cuvântului semnului scris în această modalitate.
Cu privire la folosirea semnului în România, curtea de apel a reţinut că la filele 31 şi următoarele din dosarul tribunalului au fost depuse declaraţii vamale de import (în limba bulgară şi în traducere în limba română) care atestă că reclamanta a exportat din Bulgaria în România seminţe (fără indicarea pe D.V.I. a mărcii pe care o poartă produsele) încă din 25 noiembrie 2004 şi în continuare.
De asemenea, la filele 47 şi următoarele au fost depuse facturi atestând livrarea de seminţe (de asemenea, fără indicarea mărcii produselor) către distribuitori din România, în perioada 2006-2008, dimensiunea acestor operaţiuni comerciale nefiind de neglijat, deoarece facturile au înscrise cantităţi importante de marfă, unele chiar 15.000 kg seminţe.
La fila 46 în dosarul de fond a fost depus un ambalaj pentru seminţe purtând marca înregistrată în Bulgaria a reclamantei, ce cuprinde descrierea produsului atât în limba bulgară, cât şi în limba română, iar cuvântul S. este scris cu litere latine pe mijlocul ambalajului de culoare verde, cu litere de culoare galbenă pe un fond roşu şi având un soare auriu pe fundal, precum şi cu litere chirilice pe partea din ambalaj ce reprezintă dosul pungii cu seminţe (cu aceeaşi reprezentare grafică).
Apelanta-pârâtă a contestat datarea acestui ambalaj, susţinând că a fost creat pro-causa, însă curtea reţine că, în condiţiile în care el poartă menţiunea că este tipărit în anul 2002 şi cât timp marca reclamantei este reprodusă întocmai cum este protejată, se naşte o prezumţie simplă că în acest ambalaj au fost comercializate produsele reclamantei.
În plus, nu există nici un motiv plauzibil a considera că, deşi era titulara mărcii S. pentru seminţe încă din anul 2002 în Bulgaria, intimata-reclamantă nu şi-ar fi folosit marca în tot acest interval de timp (pentru care există dovada că a pus pe piaţa din România cantităţi importante de seminţe pentru consum uman), comercializând produsele sub alte semne.
La filele 82 şi următoarele au fost depuse alte ambalaje similare cu cel mai sus descris, ce poartă semnul S. înscris atât cu litere latine, cât şi chirilice, în cadrul elementului figurativ protejat în Bulgaria în beneficiul reclamantei intimate. Nici aceste ambalaje nu poartă o dată a punerii lor în circulaţie, însă cuprind menţiuni privind respectarea standardelor din 2005, astfel încât curtea reţine că este foarte probabil ca ele să fi fost tipărite ulterior anului 2005.
Apelanta-pârâtă a considerat că, de vreme ce ambalajele sunt nefolosite, este foarte probabil ca ele să fi fost tipărite pro-causa. Deşi nu se poate stabili dincolo de orice dubiu care este data tipăririi lor, faptul că sunt nefolosite nu îndreptăţeşte instanţa să considere că ele cuprind menţiuni false, de vreme ce producătorul care livrează produsele către distribuitori gata ambalate este în mod evident şi deţinătorul ambalajelor, putând furniza o mostră nefolosită a acestuia.
O atare împrejurare este susţinută şi de depunerea de către reclamantă a facturilor atestând plata foliei pentru ambalaje, datate lunar în perioadele ianuarie - noiembrie 2007 (filele 122-140) şi ianuarie - decembrie 2008 (filele 199-214).
În concluzie, din depunerea ambalajelor descrise curtea reţine o prezumţie simplă de folosire a semnului protejat S. în România anterior datei de 10 decembrie 2008, pentru produse din clasa 29 - seminţe pentru consum uman.
La filele 140-146, 222, 226-227 în dosarul tribunalului (vol. I) au fost depuse mai multe facturi atestând comercializarea de seminţe S. către diverse persoane juridice române, vânzătorul în aceste facturi fiind SC D.I. SRL (cel care a importat seminţe de la reclamantă, potrivit declaraţiilor vamale de import depuse la filele 83 şi următoarele şi care este menţionat ca importator şi pe ambalajul depus la fila 82), aceste facturi fiind datate 19 martie 2007, 11 iulie 2008 şi respectiv iulie şi august 2008.
La filele 222-225 sunt depuse facturi emise de distribuitorul reclamantei, SC P. SRL, către diverse persoane fizice şi juridice române, de seminţe de floarea soarelui S., în perioada iulie - august 2008.
Factura datată 21 noiembrie 2008 (depusă la filele 194-195) atestă furnizarea de către reclamantă beneficiarului SC N.T. SRL din Bucureşti de seminţe de floarea soarelui S..
De asemenea, facturile depuse la filele 215-219 atestă vânzarea către persoane juridice române de seminţe S. în luna martie 2008, de către E.T.V.S., care cumpărase anterior seminţe S. de la reclamantă (în februarie 2008, potrivit facturilor aflate la filele 196-198.
Coroborând toate aceste dovezi, curtea de apel a reţinut că, în perioada anterioară depozitului mărcii pârâtei apelante, intimata-reclamantă a exportat din Bulgaria pe piaţa din România seminţe purtând marca sa, S., prin intermediul diferiţilor intermediari aceste produse ajungând la consumatori.
Chiar dacă pentru perioada de început a intervalului analizat (2005-2007) facturile şi documentele de transport cu cuprind menţiunea mărcii sub care sunt comercializate produsele, aceste dovezi sunt analizate împreună cu cele care atestă şi aspectul arătat şi având în vedere că reclamanta este titularul mărcii înregistrate în Bulgaria încă din anul 2002, rezultă cu claritate, în opinia curţii, importul în România de seminţe de către intimata-reclamantă sub semnul protejat în Bulgaria, S. cu element figurativ.
De asemenea, curtea de apel a reţinut că aceste acte de comerţ nu au caracter excepţional sau sporadic, ci sunt realizate în mod constant şi pentru cantităţi semnificative de produse.
O atare situaţie de fapt permite instanţei a conchide că la data depozitului pârâta radiată SC M. SRL avea cunoştinţă despre existenţa semnului reclamantei, dar şi al folosirii sale în România pentru clasa de produse 29 - seminţe.
La aprecierea acestui fapt curtea de apel a avut în vedere că, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, în cazul profesioniștilor, cum era pârâta SC M. SRL, aceste aspecte sunt examinate cu mai multă strictețe, cu luarea în considerare și a obiectului de activitate al acesteia, respectiv comercializarea cu amănuntul de produse identice cu pentru care este protejată marca reclamantei.
În aceste coordonate faptice, faţă de prezenţa îndelungată şi consistentă pe piaţa seminţelor din România a reclamantei, curtea de apel a considerat că pârâta SC M. SRL era ţinută a cunoaşte împrejurarea că semnul S. exista pe piaţa seminţelor şi că era folosit de un terţ, reclamanta.
În consecinţă, este nefondată susţinerea apelantei pârâte în sensul că prezumţia de cunoaştere de către profesionişti a denumirilor utilizate pe aceeaşi piaţă nu funcţionează în speţă, deoarece nu ar fi susţinută de situaţia de fapt. Dimpotrivă, prezumţia menţionată de apelantă funcţionează, fiind dedusă din faptul vecin şi conex al existenţei semnului anterior pe piaţă, coroborat cu calitatea solicitantului mărcii şi conduita pe care un profesionist este ţinut a o adopta în relaţiile sale comerciale.
Cu privire la solicitarea apelantei-pârâte de valorificare a răspunsurilor la interogatoriu date de reclamanta-intimată, curtea de apel a reţinut drept lipsit de relevanţă răspunsul în sensul că reclamanta nu deţinea drepturi anterioare pe teritoriul României (acest fapt fiind necontestat, faţă de invocarea mărcii înregistrate în Bulgaria, fără efecte pe teritoriul României).
De asemenea, nici inexistenţa vreunei legături comerciale între reclamantă şi solicitantul mărcii nu este relevantă, de vreme ce situaţia de fapt pe care se grefează cererea reclamantei nu includea şi o astfel de susţinere, iar existenţa unor relaţii comerciale anterioare este numai o ipoteză de înregistrare cu rea-credinţă a unui semn, nu regula.
În privinţa răspunsului la întrebarea 8, ce s-a referit la cunoaşterea de către pârâta SC M. SRL a comercializării de către reclamantă a seminţelor în România, curtea reţine că interogatoriul poate avea ca obiect exclusiv fapte personale ale celui interogat şi pe calea aceasta nu se pot considera probate fapte ce aparţin unor alte persoane, deci reclamanta nu putea recunoaşte un fapt pe care nu ea l-a săvârşit.
A mai criticat apelanta-pârâtă şi depunerea de către intimata-reclamantă a unor declaraţii ce constituie mărturii extrajudiciare ale unor persoane, afirmând că tribunalul şi-a format convingerea pe baza acestora.
Curtea de apel a observat că tribunalul nu şi-a întemeiat hotărârea pe vreuna dintre aceste declaraţii, după cum nici instanţa de apel nu le-a dat vreo valoare probatorie, situaţia de fapt fiind reţinută pe baza altor mijloace de probă, astfel încât şi această critică este nefondată, precum şi cea care se referă la lipsa unor facturi care să susţină declaraţiile persoanelor în discuţie.
În privinţa intenţiei frauduloase, s-a statuat în Hotărârea din Cauza C-529/07, invocată de apelanta-pârâtă, cu privire la intenția de a împiedica un terț să comercializeze un produs, că faptul utilizării de către terţ de multă vreme a unui semn pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu marca solicitată, iar acest semn beneficiază de un anumit nivel de protecție juridică, „este un factor pertinent pentru a aprecia existența relei-credințe a solicitantului”.
Totodată, s-a statuat că „nu este exclus totuși ca în astfel de împrejurări și, în special, atunci când mai mulți producători utilizează pe piață semne identice sau similare pentru produse identice sau similare ce pot conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere, solicitantul să urmărească un obiectiv legitim prin înregistrarea acestui semn.”
Raportat la aceste considerente teoretice, curtea de apel a reţinut că în speţă s-a dovedit şi incidenţa celei de-a doua condiţii, elementul subiectiv al relei-credinţe, luând în considerare în special gradul de protecţie de care se bucură semnul folosit de reclamantă.
Astfel, în contextul prezenţei îndelungate (începută în anul 2004, intensificată în anii 2007-2008) şi importante (din punct de vedere cantitativ) în România a produselor comercializate de reclamantă sub marca înregistrată în Bulgaria S. şi având în vedere caracterul puternic distinctiv al semnului, curtea a apreciat că înregistrarea acestuia de către pârâta radiată SC M. SRL denotă intenţia frauduloasă despre care se face vorbire în jurisprudenţă, în sensul solicitării protecţiei pentru a profita de cunoaşterea dobândită pe piaţă de cel care a utilizat semnul anterior.
Fără a lua în considerare în contextul probatoriu declaraţiile autentificate notarial ale persoanelor cu care reclamanta a colaborat pe teritoriul României (a căror depunere la dosar s-a făcut, într-adevăr, cu eludarea regulilor probaţiunii, inclusiv a principiului nemijlocirii), curtea reţine drept relevant procesul-verbal de constatare emis la data de 19 septembrie 2011 de notarul public I.K. din Bulgaria (filele 347-348 dosar fond vol. II).
În acest proces verbal notarul a atestat că i-a fost prezentat plicul cu seminţe a cărui fotografie este ataşată documentului, arătând că acesta era intact şi că fotografiile corespund produsului ce i-a fost prezentat.
În fotografii este reprezentat un plic de seminţe care poartă aceleaşi caracteristici cu ambalajele folosite de reclamanta-intimată (inclusiv inscripţia cu două tipuri de caractere a elementului verbal S., dar şi reproducerea elementului figurativ din marca reclamantei), cu deosebirea că se menţionează că producătorul seminţelor este pârâta solicitantă SC M.P. SRL.
Apelanta a contestat veridicitatea acestui mijloc de probă, arătând că produsul nu prezintă caracteristicile unui produs vechi de 4 ani şi că nu putea fi păstrat timp de 4 ani, însă vechimea produsului nu era de 4 ani, deoarece constatarea s-a produs la data de 19 septembrie 2011, iar produsul avea dată de expirare 31 decembrie 2009, deci produsul era expirat de mai puţin de doi ani, nefiind imposibil ca acesta să se afle în depozitele unor comercianţi ori să fi fost păstrat de reprezentantul reclamantei.
A fost contestată şi originea produsului, nefiind dovedit că a fost achiziţionat din magazin, însă curtea reţine că este relevant că acesta a fost prezentat notarului public instrumentator, care a constatat că menţiunile inscripţionate pe ambalaj sunt identice cu fotografia depusă alăturat documentului.
Cu privire la datarea produsului ce făcut obiectul constatării notarului, curtea reţine că data de expirare inscripţionată pe ambalaj era 31 decembrie 2009, deci acesta data din cuprinsul anului 2009 (cu supoziţia rezonabilă că seminţele de floarea soarelui au o dată de valabilitate de numai câteva luni, fiind un produs perisabil).
Or, din acest punct de vedere, documentul este apt a dovedi că pârâta SC M. SRL a folosit semnul S. în anul 2009 (ulterior înregistrării mărcii sale) în modalitatea reprodusă pe acel ambalaj, adică folosind şi elementul figurativ protejat în beneficiul reclamantei (pentru care pârâta nu justifica protecţie).
O asemenea împrejurare vine să susţină afirmaţia reclamantei în sensul că pârâta SC M. SRL a înregistrat marca cu scopul de a profita de cunoaşterea semnului utilizat de un alt comerciant pe aceeaşi piaţă, de vreme ce drepturile pârâtei SC M. SRL nu se întindeau şi asupra elementului figurativ, ci exclusiv asupra elementului verbal S., iar reproducerea părţii figurative este fidelă, până la cel mai mic detaliu.
În privinţa celorlalte înscrisuri depuse la filele 301-317 din dosar (vol. II), a căror veridicitate a fost, de asemenea, contestată, curtea reţine că acestea reprezintă copii ale unor ambalaje (similare celui prezentat notarului la 19 septembrie 2011), cu diferenţa că produsele ambalate aveau dată de expirare decembrie 2007 şi decembrie 2008 şi că ele nu cuprind reproducerea cu litere chirilice a cuvântului S.
Se reţine în acest context că, pe de-o parte apelanta susţine că cesionarul său a folosit semnul S. pentru seminţe anterior înregistrării sale, iar pe de altă parte contestă că ambalajele ce poartă inscripţia că producător este SC M. SRL ar proveni de la aceasta.
Curtea de apel a considerat că este inutil a stabili veridicitatea acestor înscrisuri, cât timp situaţia de fapt dedusă judecăţii rezultă cu prisosinţă din celelalte probe administrate în cauză.
Chiar şi în lipsa înscrisului eliberat de notarul public din Bulgaria, curtea de apel a considerat că intenţia frauduloasă rezulta chiar din alegerea semnului identic cu elementul verbal deja protejat în Bulgaria, S., în condiţiile în care acest cuvânt nu este descriptiv pentru produsul seminţe, fiind puţin probabil ca o asemenea alegere să fie una întâmplătoare.
În consecinţa tuturor acestor argumente, curtea de apel a constatat că în mod corect a reţinut prima instanţă incidenţa prevederilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Prin ultima critică, structurată pe două argumente, apelanta-pârâtă a susţinut că este un subdobânditor de bună-credinţă al drepturilor asupra mărcii, astfel că soluţia dată de instanţă acţiunii în anulare nu trebuie să aducă atingere dreptului pe care l-a dobândit în mod legal şi în acelaşi timp că, dreptul asupra mărcii fiind un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, soluţia de anulare a mărcii este nelegală deoarece astfel este lipsită de bun, iar ingerinţa în dreptul său de proprietate nu este justificată şi nu poate fi înlăturată în altă modalitate, prin acordarea unei compensări.
Ambele argumente au fost apreciate ca nefondate.
Astfel, se impune în primul rând sublinierea împrejurării că, în lipsa unei căi de atac declarate de reclamantă, soluţia instanţei de a respinge capetele de cerere având ca obiect interzicerea pârâtei cesionare utilizarea mărcii S. pentru clasa de produse 29 şi respectiv obligarea acesteia de a retrage de pe piaţă toate produsele ce poartă această marcă, a intrat în puterea lucrului judecat, instanţa de apel nefiind învestită cu verificarea legalităţii acestei măsuri.
Prima instanţă şi-a însuşit argumentele pârâtei cesionare şi, constatând că dobândirea drepturilor asupra mărcii a cărei anulare se cere de către aceasta din urmă s-a realizat cu bună-credinţă, precum şi că această pârâta poate invoca existenţa unui „bun” în sensul arătat, se impune respingerea ultimelor două capete de cerere.
Cu toate acestea, această împrejurare nu atrage o altă concluzie cu privire la critica mai sus expusă, deoarece nulitatea înregistrării este determinată exclusiv de atitudinea subiectivă a solicitantului mărcii la data depozitului, împrejurări ulterioare (cum este buna-credinţă a subdobânditorului) nefiind apte a produce efecte cu privire la valabilitatea înregistrării.
Mai mult, această bună-credinţă nu este nici de natură a valida o înregistrare lovită de nulitate, iar admiterea cererii de anulare produce efecte retroactive, în sensul de a se considera că înregistrarea nu a existat.
În acest context, fără a nega că un drept asupra mărcii înregistrate poate constitui un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, curtea de apel a considerat că o asemenea constatare nu este de natură a influenţa soluţia dată cererii în anulare.
Existenţa unui drept de natură patrimonială în patrimoniul unui subiect de drept poate fi opusă celorlalte subiecte de drept numai dacă dreptul a luat naştere cu respectarea legii, iar valabilitatea unui act ulterior de transmisiune a acestui drept (cesiunea către apelanta-pârâtă) nu poate duce la înlăturarea cauzelor de ineficacitate constatate de instanţă.
În plus, puterea de lucru judecat a sentinţei cu privire la cele două capete de cerere respinse (care au în mod vădit caracter accesoriu, de vreme ce solicitarea de interzicere a folosirii semnului era subsecventă anulării înregistrării acestuia) nu poate determina soluţia asupra capătului de cerere principal, ci dimpotrivă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.N. SRL.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
A. Au fost încălcate principiile "tantum devolutum quantum apellatum" şi "non reformatio în pejus", motiv de casare prevăzut la art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., pentru încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) şi art. 296 teza a II-a din C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, fiind sesizată exclusiv cu apelul său, a pronunţat o hotărâre care i-a înrăutățit situaţia. Astfel, în considerentele hotărârii, curtea de apel a reținut că prima instanţă a respins numai capetele de cerere privind interzicerea utilizării mărcii "S." şi obligarea de a retrage de pe piaţă toate produsele ce poartă aceasta marca. De fapt, Tribunalul Bucureşti a respins inclusiv cererea de radiere a mărcii şi a cesiunii mărcii.
De asemenea, Tribunalul Bucureşti a statuat că recurenta pârâtă este proprietara mărcii S. şi că acest drept este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Cu alte cuvinte, nu pot fi privaţi de acest drept. Niciuna din părți nu a atacat sentinţa sub acest aspect, deci statuarea primei instanţe este irevocabilă pentru părţile procesului.
Fără o justificare legală, curtea de apel a cenzurat acest drept, înlăturând în totalitate motivarea primei instanţe, cea favorabilă lor şi pe care nu au criticat-o.
Astfel, pe lângă încălcarea principiului non reformatio în pejus, a fost încălcat principiul tantum devolutum quantum apellatum.
Curtea de apel a fost sesizată prin apel cu solicitarea de a schimba, în parte, sentinţa tribunalului în sensul respingerii şi a capătului de cerere privind anularea mărcii. Astfel, instanţa de reformare trebuia să analizeze hotărârea numai sub acest aspect, limitele devoluțiunii fiind stabilite de recurentă. Nici prin considerente instanţa de apel nu își poate depăși limitele cu care a fost investită. În limitele devoluțiunii, curtea de apel trebuia doar să constate că respingerea celorlalte capete de cerere (radierea mărcii, interzicerea folosirii, retragerea din piaţa) a intrat în puterea lucrului judecat.
Recurentul a mai arătat că instanța de apel nu a cercetat fondul, deoarece din considerentele deciziei rezultă că instanţa de apel nu a observat faptul că prima instanţa a respins inclusiv cererea de radiere a mărcii din Registrul mărcilor. Consideră că dacă ar fi observat acest aspect nu ar mai fi reținut că nu se poate ajunge la "înlăturarea cauzelor de ineficacitate constatate de instanţa", ci ar fi recunoscut că, în condiţiile date, are un drept care nu poate fi radiat din registrul mărcilor.
Necercetarea fondului raportului juridic dedus judecaţii - necesitatea administrării unor probe noi.
Atât în faţă tribunalului, cât şi în faţă curţii de apel, a contestat veridicitatea înscrisurilor depuse de reclamanţi în susţinerea cererii lor şi a cerut instanţei de apel să le considere întocmite pro causa. Aceasta era sancţiunea pe care trebuia să o aplice curtea de apel. În schimb, nu numai că nu le-a înlăturat, dar le-a şi reţinut ca probe relevante şi apoi, pentru a întări această soluţie, a statuat că nici nu era utilă analiza veridicităţii lor.
Din contră, analiza veridicităţii lor se impunea. Prin înscrisurile pe care le-a depus în recurs dorește sa prezinte un experiment care va conduce la concluzia necesitaţii administrării unor noi probe pentru expertizarea tehnica a pungii de seminţe ce a făcut obiectul procesului - verbal de constatare.
Astfel, dorește să arate instanţei de recurs că se poate depune cu uşurinţă la dosarul cauzei un proces-verbal precum cel depus de reclamantă care poate să constate orice, pentru a dovedi posibilitatea reclamantei de a falsifica acele probe.
In considerarea principiului predictibilității actului de justiţie, soluţia previzibilă şi legală pentru recurentă, având în vedere solicitarea sa de înlăturare a acestor probe, era ca acestea să fie înlăturate sau să fie supuse unei analize procedurale care sa le ateste sau nu veridicitatea.
În calitate de a doua instanţă de fond, curtea de apel avea obligaţia să stabilească în mod complet situaţia de fapt şi să cerceteze aspectele ridicate de recurentă- avea obligaţia să se asigure ca nu planează nicio suspiciune asupra probelor pe care le-a apreciat ca relevante.
Faţă de soluţia instanţei de apel şi faţă de conturarea întregii motivări în jurul acestei probe, se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei curţii de apel având în vedere necesitatea administrării de noi dovezi inadmisibile în recurs: analiza veridicităţii probelor respective prin administrarea unei expertize tehnice de specialitate a produsului "punga de seminţe" despre care s-a susţinut ca a provenit de la SC M. SRL, cea care a înregistrat marca "S." în România.
C.Nemotivarea hotărârii și motivarea contradictorie.
Instanța de apel nu a motivat aspecte esențiale pentru speţa de faţă - art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.
Una dintre condiţiile legale cerute admiterii acţiunii în anulare pentru rea - credinţă este aceea a existenţei unui drept al reclamantului asupra semnului care face obiectul mărcii pentru care se cere anularea. În cazul de față, reclamanta invocă o marcă naţională înregistrată într-o altă ţară decât România (teritoriul relevant în speţă), într-un alt alfabet şi cu protecţie limitata teritorial la acea tara.
Analizând semnul respectiv - aşa cum a fost înregistrat şi aşa cum apare în evidenţa Oficiului de Mărci din Bulgaria se remarcă un aspect important de legalitate relativ la protecţia mărcii anterioare: aceasta este protejată în forma în care a fost înregistrată. Marca sa "S." - marcă verbală, nu are nicio legătură cu semnul bulgar.
Ca atare, nu se poate spune, cel puţin la prima vedere, că "S." marca din România a fost înregistrată urmare a cunoaşterii de către SC M. SRL a existenţei semnul bulgar, aşa cum a fost înregistrat. Trebuie verificată întinderea protecţiei - mai ales când marca este înregistrată în alt alfabet, fără a se înregistra şi transliterarea.
Din acest motiv, când se analizează dacă există elementul obiectiv, trebuie să se stabilească foarte clar că "S." din România a fost înregistrată după ce SC M. SRL a cunoscut existenţa semnului bulgar. Nu se poate trage această concluzie în mod direct, aşa cum a hotărât curtea de apel, fără a se prezenta motivele pentru care s-a ajuns la această concluzie (mai ales ca probele depuse de reclamanta au fost contestate).
În hotărârea atacată nu a găsit motivele care au condus instanţa de apel la concluzia că semnul bulgar este acelaşi cu marca verbala "S." Soluţia apare ca nemotivată din acest punct de vedere, iar consecinţa este necercetarea fondului.
Această concluzie este întărită şi de faptul că instanţa de apel a înțeles să motiveze o mare parte din hotărâre corespunzător unei altfel de acţiuni - acţiunea în contrafacere. Această motivare nu este potrivită nu numai din pricina faptul că nu acesta era obiectul cauzei (sau cel puţin nu acesta era obiectul apelului), dar şi din pricina faptului că nu poate exista contrafacere atunci când "contravenientul" deţine şi foloseşte o marca înregistrată.
Cunoaşterea faptului relevant fiind de esenţa admiterii acţiunii în anulare, nu se poate trece peste obligaţia de a motiva, mai întâi, care este faptul relevant si, mai apoi, ca acest fapt relevant a fost cunoscut.
S-a spus nejustificat de către instanţă că "este puţin probabil ca înregistrarea semnului "S." să fie întâmplătoare”, dar nu se arată de ce se trage concluzia că din cauza acestei probabilităţi scăzute pe care o invoca instanţa de apel marca "S." corespunde fără niciun dubiu semnului bulgar. O explicaţie plauzibilă în favoarea paratei SC M. SRL în legătura cu înregistrarea mărcii "S.", care este şi cea evidentă, este aceea ca "S." vine de la "floarea - soarelui" (seminţe de floarea soarelui")/franţuzescul "S.L" (soare). Semnul este într-o oarecare măsură descriptiv, contrar celor spuse de curtea de apel.
Pentru a se ajunge la soluţia pronunţată de ambele instanţe de fond ar fi trebuit să se constate în primul rând faptul relevant (că marca este înregistrată şi că s-ar translitera în caractere latine "S.") şi să motiveze de ce a ajuns la această concluzie, iar apoi să constate cunoaşterea faptului relevant de către parata SC M. SRL şi sa motiveze de ce a ajuns la aceasta constatare.
Recurentul a arătat în continuare că motivului prevăzut la art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. i se circumscrie şi motivarea contradictorie următoare: ".curtea reţine drept relevant procesul-verbal de constatare emis la data de 19 septembrie 2011 de notarul public I.K. din Bulgaria (filele 347-348 dosar fond vol. II"; "Curtea consideră că este inutil a stabili veridicitatea acestor înscrisuri, cât timp situaţia de fapt dedusă judecăţii rezultă cu prisosinţa din celelalte probe".
Astfel, pe de o parte, curtea şi-a format convingerea pe baza acestor "dovezi" pe care le-a contestat, iar pe de altă parte, pentru Înalta Curte, instanţa de reformare, motivarea este contradictorie şi nu se poate verifica din această pricină care a fost opinia exactă a curţii de apel. Astfel, instanţa de control judiciar este împiedicată să-şi exercite competența. In plus, dacă situaţia de fapt rezultă cu prisosinţa din "celelalte probe", nu trebuia să lase impresia ca totuşi a fost convinsă să ajungă la soluţia dată în baza acelui proces - verbal.
D. Necercetarea fondului - respingerea cererii de sesizare a C.J.U.E.
Punând în discuţie această chestiune prejudicială a propus curţii de apel o serie de întrebări referitoare la aspecte considerate relevante pentru apelul său. Această relevanţă a întrebărilor ridicate reiese din faptul că în apel a cerut ca buna sa credinţă la dobândirea mărcii şi recunoaşterea irevocabilă a deţinerii unui "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei europene a drepturilor omului sa fie avute în vedere la soluţionarea apelului.
In opinia sa, chestiunea prejudicială era strâns legată de motivele de apel şi trebuia să i se dea efect pentru a nu se genera această aparenţă a prefigurării soluţiei asupra apelului. Neefectuând trimiterea preliminară, aşa cum s-a dovedit prin hotărârea pronunţată asupra fondului, nu a cercetat sub niciun aspect fondul raportului juridic dintre reclamantă şi recurentă. Cercetarea se impunea din următoarele motive: ar fi relevat o situaţie aparte - solicitantul nu mai există, cesionarul a cumpărat marca şi s-a constatat judiciar că este de bună credinţă; pentru că tot judiciar şi irevocabil s-a statuat că cesionarul deţine un bun protejat de dreptul convenţional, trebuia să se analizeze în ce formă schimbă această împrejurare raportul juridic dintre reclamantă şi recurentă, cesionar de bună credinţă chemat în judecata; s-ar fi relevat că cererii de anulare a mărcii i se opune protecţia convenţională a dreptului său.
Aceste aspecte nu pot fi stabilite în faţă Înaltei Curţi, ci trebuie deduse instanţei de apel şi lămurite de aceasta, instanţa fiind sesizată cu cererea de trimitere preliminară. Se impune, în concluzie, pentru a nu se încălca principiul dublului grad de jurisdicţie, casarea deciziei şi trimiterea cauzei curţii de apel în scopul efectuării trimiterii preliminare de către curtea de apel şi raportării răspunsurilor C.J.U.E. la situaţia de fapt pe care trebuie sa o stabilească în mod complet tot aceasta instanţa, având în vedere ca împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite şi că Înalta Curte nu poate hotarî asupra fondului în aceste condiţii, aşa cum reiese din art. 314 din C. proc. civ.
E.Instanţa de apel si-a arogat rolul de instanţa de recurs.
Inclusiv pentru aspectele relevate mai sus, instanţa de apel nu a exercitat rolul de instanţa de fond ce era obligată să stabilească faptele pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză. În faţa instanţei de apel a încercat sa obţină o hotărâre temeinică, legală şi justă, solicitând acesteia să lămurească în întregime situaţia de fapt si, atingând acest final, să aplice legea fără a ne fi încălcat dreptul la marcă recunoscut pe cale judiciară.
A început prin a argumenta că probele existente la dosar nu fac dovada întrunirii condiţiilor legale pentru admiterea cererii de înregistrare a mărcii pentru rea - credinţă (atât în privinţa laturii obiective, cât şi în privinţa laturii subiective). A fost nevoită să procedeze în acest fel pentru că SC M. SRL - prima pârâtă a fost mai întâi în insolvenţă (fără drept de administrare) şi mai apoi a fost radiată.
A dovedit, iar instanţa de apel nu a luat în seamă, faptul că SC P. SRL, distribuitorul SC V. SRL a fost mai întâi distribuitorul SC M. SRL A fost contestat și modul în care a înțeles să probeze reclamanta acţiunea. Reclamanta a eludat regulile de administrare a probelor şi a format pe această cale numai impresia unei acţiuni dovedite. S-a confirmat că a fost suficientă această atitudine abuzivă a reclamantei pentru ca instanţa de apel să nu analizeze nicio apărare a sa cu privire la situaţia de fapt.
Instanța de apel s-a limitat greşit la a înlătura apărările asupra aspectelor de legalitate ridicate de recurentă, fără a reaprecia probele aşa cum a cerut, şi fără a avea în vedere situaţia de fapt arătată. Dacă mai înainte a depăşit limitele devoluțiunii, de data aceasta a eliminat efectul devolutiv al apelului - apreciază că a fost încălcat art. 295 alin. (1) din C. proc. civ - fapt ce atrage motivul de casare prevăzut la art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.
F.Nu sunt întrunite condiţiile legale pentru admiterea cererii de anulare a mărcii
Existenţa relei-credințe, condiţie legală pentru anularea unei mărci înregistrate, este subordonată unor condiţii cumulative legale ce reies din jurisprudența Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, dar şi a C.J.U.E., relativ la interpretarea dispoziţiilor legale în materie: cunoaşterea "faptului relevant" (adică a existenței şi folosirii unei mărci anterioare) - elementul obiectiv; intenţia frauduloasă - elementul subiectiv.
Niciuna dintre aceste condiţii nu se substituie celeilalte, iar dacă s-a apreciat că există elementul obiectiv, instanţa de judecată trebuie să analizeze cu aceeaşi rigoare şi existenţa elementului subiectiv (dacă s-a constatat ca exista elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezumă).
Acestea rezultă din răspunsul la întrebările preliminare adresate Curţii de Justiţie a U.E. în cauza C - 529/2007 (Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Franz Hauswirth GmbH) prin care instanţa unională a trasat condiţiile cumulative pentru aprecierea existentei relei - credinţe, condiţii ce vor fi avute în vedere alături de factorii pertinenţi specifici spetei: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează cel puţin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere; intenţia solicitantului de a-l împiedica pe acest terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare; nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicita.
Asupra acestor aspecte de legalitate, instanţe de apel a ales să se pronunţe invocând prezumţii simple. În cazul său, faţă de contestarea de către aceasta a întregului probatoriu al reclamantei, probatoriu care a dus în opinia curţii de apel la incidenţa prezumţiilor, acestea nu erau suficiente pentru a se aprecia că s-a ajuns prin ele la stabilirea adevărului. În plus, îndeplinirea oricăreia dintre condiţiile pentru anularea mărcii nu poate duce la prezumţia că şi cealaltă condiţie este îndeplinită. Prezumţia, aşadar, ca modalitate de stabilire a cadrului factual, este de evitat în aceste cazuri.
De aici se desprinde concluzia că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru admiterea acţiunii în anulare.
Cunoaşterea faptului relevant a fost reţinută de instanţa de apel exclusiv în considerarea unor prezumţii: cantitatea presupus a fi vândută de reclamantă duce la prezumţia ca pârâta M. ştia despre existenţa dreptului anterior; facturile depuse, deşi nu fac dovada comercializării seminţelor "S." de către V. anterior înregistrării mărcii, se prezuma totuşi contrariul; etc.
Aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material (Legea nr. 84/1998) prin raportare la prezumţii simple duce la necesitatea casării în cazul de faţă pentru că situaţia de fapt nu a fost deplin stabilită, legalitatea hotărârii depinde de acest lucru, iar Înalta Curte nu poate stabili ea situaţia de fapt.
Această soluție se impune mai ales că acele prezumţii sunt demontate de constatări precum următoarele: cantităţile presupus a fi comercializate de pârâte sunt neînsemnate raportat la piaţa seminţelor din perioada respectivă, chiar şi în comparaţie cu un comerciant din România. Pentru a arata că acele facturi depuse de societatea bulgară, dacă sunt adevărate, se referă la vânzarea unor cantităţi nesemnificative prin raportare la piața seminţelor de floarea - soarelui, prezintă studiul de piața întocmit în 2009 de către o societate de profil, A.C.N.R., din care rezultă că pentru perioada decembrie 2008 - septembrie 2009, cantităţile existente pe piața respectivă au fost de 6.800 tone. In Registrul mărcilor din Bulgaria nu apare transliterarea semnului bulgar - semnul astfel cum a fost înregistrat.
Acest fapt sprijină argumentul că nu s-a făcut dovada că semnul în caractere chirilice al reclamantei - intimate s-ar translitera în "S." şi că pârâta M. ar fi ştiut acest lucru. In realitate, convingerea instanţei s-a conturat în baza unor probe contestate şi de la aceste probe contestate s-au tras concluziile greşite intitulate "prezumţii".
G.Prin decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei.
Soluţia curţii de apel nu trebuia să se oprească la a analiza dispoziţiile Legii nr. 84/1998. Legea internă este Legea nr. 84/1998, iar reglementarea de drept internaţional care i se opune şi care are prioritate este Convenţia europeana a drepturilor omului - Art. 1 din Protocolul nr. 1. Legea internă nu este mai favorabilă, deci se aplică prioritar legea internaţionala. Are un "bun" protejat de Convenţie, dobândit cu bună-credință. Din acest motiv, aplicarea dispoziţiilor legislaţiei interne privind anularea mărcii pentru înregistrarea cu rea-credință nu îi poate fi opusă cât timp aplicarea lor nu se poate face fără lezarea dreptului său. În caz contrar, se constată ingerinţa Statului şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Acesta este cazul hotărârii instanţei de apel.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Este nefondat motivul de recurs prin care se susține încălcarea principiilor "tantum devolutum quantum apellatum" şi "non reformatio în pejus".
Recurentul pârât și-a întemeiat acest motiv de recurs pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte îl va analiza din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că încălcarea art. 295 alin. (1) şi art. 296 teza a II-a din C. proc. civ. nu se încadrează în norma prevăzută la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Recurentul pârât susține, în esență, că instanța de apel ar fi încălcat aceste principii prin cele reținute în considerentele deciziei, iar nu prin soluția care se regăsește în dispozitiv.
Trecând peste faptul că principiile protejate prin prevederile art. 295 alin. (1) şi art. 296 teza a II-a din C. proc. civ. vizează soluția din dispozitivul hotărârii, nu se poate reține faptul că instanța de apel ar fi contrazis aceste principii nici prin considerentele sale.
În primul rând, contrar a ceea ce susține recurentul, prima instanță nu a respins cererea de radiere a mărcii.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat anularea mărcii „S." înregistrată la O.S.I.M., din 10 decembrie 2008 pentru clasa 29 de produse conform clasificării Nisa - „seminţe prăjite, seminţe preparate pentru consum uman" şi dobândită de pârâta SC A.N. SRL prin cesiune de la pârâta SC M.C. SRL; obligarea O.S.I.M. la radierea mărcii „S." şi a cesiunii din Registrul Mărcilor; interzicerea pârâtei cesionare să utilizeze marca „S." pentru clasa de produse nr. 29; obligarea pârâtei cesionare ca, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, să retragă de pe piaţă toate produsele reprezentate de aceasta marcă sub sancţiunea achitării de daune cominatorii de 500 lei/ zi de întârziere; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1010 din 07 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea, s-a dispus anularea înregistrării mărcii S. Din 10 decembrie 2008 pentru clasa de produse 29 - seminţe prăjite, seminţe preparate pentru consum uman, pentru înregistrare cu rea-credinţă, s-a respins în rest acţiunea şi s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinței s-au reținut motive privitoare la temeinicia cererii de anulare a înregistrării mărcii și privitoare la netemeinicia cererilor de radiere a înregistrării cesiunii din Registrul mărcilor şi de interzicere a pârâtei SC A.N. SRL de a mai comercializa produse purtând marca contestată.
Din interpretarea coroborată a dispozitivului și a considerentelor sentinței reiese că prima instanță nu a analizat capătul de cerere privind radierea înregistrării mărcii, iar reclamantul, singurul interesat să atace hotărârea sub acest aspect, nu a declarat apel.
Referitor la cererea de radiere a cesiunii mărcii, faptul că instanța de apel nu a reținut că prima instanță de fond ar fi considerat-o neîntemeiată nu duce la concluzia încălcării principiilor "tantum devolutum quantum apellatum" şi "non reformatio în pejus".
Instanța de apel a reținut în considerentele sale ceea ce a considerat relevant pentru motivarea soluției la care a ajuns, hotărârea primei instanțe rezultând din dispozitivul și considerentele sentinței.
De asemenea, instanța de apel nu a contrazis cele reținute de către prima instanță de fond când a considerat neîntemeiate capetele de cerere referitoare la radierea înregistrării cesiunii din Registrul mărcilor şi interzicerea pârâtei SC A.N. SRL de a mai comercializa produse purtând marca contestată, bazându-se pe faptul că prin probele administrate reclamanta nu a făcut dovada relei-credinţe a pârâtei SC A.N. SRL, care s-a prevalat în cauză de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a drepturilor omului.
Dimpotrivă, instanța de apel s-a raportat la cele reținute de prima instanță de fond, menționate anterior, dar a considerat că aceste fapte, ulterioare înregistrării mărcii în cauză (cum este buna-credinţă a subdobânditorului), nu au relevanță cu privire la analiza motivelor de nulitate a înregistrării mărcii, unde trebuie verificată atitudinea subiectivă a solicitantului mărcii la data depozitului.
Este nefondat al doilea motiv de recurs prin care se susține că instanța de apel nu ar fi cercetat fondul raportului juridic dedus judecății prin aceea că nu ar fi cercetat veridicitatea înscrisurilor depuse de către reclamanți în dovedirea cererii lor.
Reclamantul nu a încadrat acest motiv de recurs în nici un caz prevăzut la art. 304 C. proc. civ. Instanța de recurs apreciază că acest motiv de recurs nu îndeplinește criteriile art. 304 partea introductivă C. proc. civ., nefiind susținute motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, legate de modul cum instanța de apel a înțeles să aprecieze și să interpreteze probele administrate în cauză.
Simplul fapt că recurentul ar considera necesară administrarea unor probe noi care nu pot fi administrate în recurs potrivit art. 305 C. proc. civ. nu este suficient pentru a atrage casarea hotărârii, trebuind invocate în prealabil motive de nelegalitate care să se încadreze în prevederile art. 304 C. proc. civ. și care să fie găsite fondate.
Or, recurentul pârât nu a solicitat în apel administrarea unor probe suplimentare, eventual expertiză, pentru a demonstra lipsa veridicității probelor administrate de către reclamant.
Este nefondat motivul de recurs prin care se susține nemotivarea și motivarea contradictorie a hotărârii, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În cadrul acestui motiv de recurs s-a criticat modul în care au fost reținute, înlăturate sau neanalizate anumite aspecte legate de îndeplinirea condițiilor pentru a se ajunge la concluzia înregistrării mărcii cu rea credință, motivare în fapt care nu poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
După cum se poate observa, decizia atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de apel arătând care sunt condițiile care trebuie verificate pentru a se ajunge la concluzia înregistrării mărcii cu rea credință, conform art. 47 lit. c) din Legea nr. 84/1998 și a jurisprudenței C.J.C.E./C.J.U.E., și de ce sunt îndeplinite aceste condiții în cauză, prin raportare la motivele de apel formulate și la situația de fapt reținută pe baza interpretării probelor administrate.
Recurentul pârât afirmă că instanța de apel ar fi motivat hotărârea corespunzător unei acțiuni în contrafacere, iar nu a unei acțiuni în anulare pentru rea-credință, dar nu a arătat concret care condiție reținută a fi îndeplinită pentru acțiunea în anulare ar ține doar de specificul unei acțiuni în contrafacere.
Art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 nu impune condiția existenței unei mărci anterioare înregistrată în România pentru a se reține înregistrarea unei mărci ulterioare cu rea credință, astfel că este nerelevant din această perspectivă faptul că marca opuse de către reclamantă a fost înregistrată în Bulgaria.
Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a motivat de ce a considerat că este îndeplinită condiția existenței similarității între semne care poate genera confuzie, și anume, a reținut faptul că din punct de vedere auditiv mărcile sunt identice și sunt înregistrate pentru produse din aceeași clasă. Pe de altă parte, a mai reținut că produsele reclamantei purtând această marcă și transliterarea ei în română au fost comercializate în România înainte ca SC M.C. SRL să înregistreze marca a cărei anulare se cere în cauză. La aceste concluzii a ajuns interpretând probele administrate în cauză.
De asemenea, instanța de apel a motivat de ce a ajuns la concluzia cunoașterii utilizării semnului similar până la confuzie și a intenției frauduloase, prin raportare la probele administrate în cauză.
Referitor la susținerea recurentului că motivarea instanței de apel ar fi contradictorie, întrucât ar fi reținut pe de o parte ”drept relevant procesul-verbal de constatare emis la data de 19 septembrie 2011 de notarul public I.K. din Bulgaria (filele 347-348 dosar fond vol. II), iar pe de altă parte ”că este inutil a stabili veridicitatea acestor înscrisuri, cât timp situaţia de fapt dedusă judecăţii rezultă cu prisosinţa din celelalte probe", Înalta Curte constată că este nefondată.
La o lecturare cu atenție a considerentele instanței de apel se poate observa că a doua afirmație, privind inutilitatea stabilirii veridicității anumitor înscrisuri, privea înscrisurile de la filele 301-317 din dosar (vol. II), despre care instanța de apel a reținut că au fost de asemenea contestate.
În legătură cu procesul-verbal de constatare emis la data de 19 septembrie 2011 de notarul public I.K. din Bulgaria, valoarea probatorie a acestuia a fost analizată de către instanța de apel anterior înscrisurilor de la filele 301-317.
Este nefondat și motivul de recurs prin care se critică respingerea cererii de sesizare a C.J.U.E., care ar fi avut ca efect necercetarea fondului cauzei.
Recurentul pârât nu a invocat în susținerea acestui motiv de recurs niciunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., făcând trimitere în finalul acestui motiv la prevederile art. 314 C. proc. civ. și susținând că împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite, astfel că Înalta Curte nu ar putea hotărî asupra fondului.
Între recurentul pârât, cesionar al mărcii a cărui anulare se cere în cauză, și reclamant nu există un raport juridic obligațional, sub aspectul analizării capătului de cerere privind anularea înregistrării mărcii S., depusă spre înregistrare de către SC M.P. SRL. Astfel, este nefondată susținerea că, în mod nelegal, instanța de apel nu ar fi analizat raportul juridic obligațional dintre recurentul pârât și reclamant.
Simplul fapt că instanța de apel a considerat că întrebarea preliminară nu are legătură cu problema de drept ce trebuia dezlegată în cauză nu este de natură să ducă la concluzia nelegalității respingerii cererii de a se adresa o întrebare preliminară C.J.U.E. De altfel, în interpretarea art. 267 T.F.U.E. instanța națională este suverană în a aprecia că o decizie a Curţii de Justiţie a U.E. îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre cu privire la actele vizate de acel articol.
Pentru a verifica aplicarea art. 314 C. proc. civ., care ar atrage casarea hotărârii, trebuie invocate în prealabil motive de nelegalitate care să se încadreze în prevederile art. 304 C. proc. civ. și care să fie găsite fondate.
Este nefondat motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel nu ar fi acționat ca o instanță de fond care ar fi trebuit să lămurească situația de fapt, ci ca o instanță de recurs, motiv întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 raportat la art. 281 C. proc. civ.
În cadrul acestui motiv de recurs se susține neluarea în considerare a unor apărări și probe administrate.
Înalta Curte a constatat că acest motiv așa cum a fost formulat nu se încadrează în prevederile art. 304 partea introductivă C. proc. civ., neinvocându-se motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, referitor la modul cum instanța de apel a interpretat probele administrate în cauză, prin raportare la apărările părților.
Nu se poate susține că instanța de apel nu a devoluat fondul cauzei atâta timp cât a răspuns motivelor de apel cu referire la probele administrate în cauză care au fost interpretate coroborat, ținând cont și de condițiile care trebuiau îndeplinite pentru a se reține aplicarea art. 47 lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Este nefondat motivul de recurs prin care se susține neîntrunirea condițiilor legale pentru admiterea cererii de anulare a mărcii, motiv ce va fi analizat din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
În cadrul acestui motiv de recurs recurentul a arătat care sunt condițiile care ar trebui îndeplinite pentru a se ajunge la concluzia înregistrării unei mărci cu rea credință, dar nu a menționat clar, prin raportare la situația concretă din speță și considerentele instanței de apel, care sunt criticile formulate.
Dată fiind această modalitate de redactare a acestui motiv de recurs, Înalta Curte va încerca să extragă posibilele critici la adresa deciziei atacate, care s-ar putea încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurentul a susținut că niciuna dintre condiţiile pentru anularea unei mărci pentru înregistrarea cu rea credință, așa cum se desprind din jurisprudența C.J.C.E./C.J.U.E., ”nu se substituie celeilalte, iar dacă s-a apreciat că există elementul obiectiv, instanţa de judecată trebuie să analizeze cu aceeaşi rigoare şi existenţa elementului subiectiv (dacă s-a constatat ca există elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezuma)”.
Din această frază se înțelege că recurentul ar fi nemulțumit de faptul că instanța de apel nu ar fi analizat existenţa elementului subiectiv (intenția frauduloasă), ci că l-ar fi dedus (prezumat) din cunoașterea existenței și folosirii unei mărci anterioare.
Din considerentele instanței de apel rezultă că aceasta a analizat separat existența intenției frauduloase, în sensul solicitării protecției pentru a profita de cunoașterea dobândită pe piața din România a mărcii anterioare înregistrată în Bulgaria. Pentru aceasta a avut în vedere mai multe aspecte: gradul de protecție, gradul de distinctivitate al mărcii anterioare, modul cum a înțeles titularul mărcii ulterioare să folosească marca prin aplicarea pe un ambalaj cu un grad de similaritate ridicat cu marca combinată înregistrată în Bulgaria, gradul de probabilitatea a alegerii semnului identic auditiv pentru aceeași clasă de produse.
Recurenta pârâtă contestă veridicitatea procesului verbal de constatare emis la data de 19 septembrie 2011 de către notarul public I.K. prin care se face dovada modului cum a înțeles pârâta SC M.P. SRL să folosească marca S., înregistrată în România, prin plasarea sa pe un ambalaj având un grad de similaritate ridicat cu cel folosit de către reclamantă pentru vânzarea în România a produselor sale, sub marca anterioară înregistrată în Bulgaria.
Contraproba pe care trebuia să o facă recurenta pârâtă era de a depune ambalajul pe care pretinde că l-a folosit în fapt SC M.P. SRL pentru a vinde semințe sub marca S., pentru a dovedi că nu s-a încercat a se profita de cunoașterea mărcii anterioare în România, atâta timp cât nu s-a contestat faptul că SC M.P. SRL a folosit această marcă.
Faptul că un ambalaj ar putea fi falsificat nu face dovada faptului că în cauză reclamanta a procedat în acest mod.
Recurenta pârâtă a atașat întâmpinării formulate în fața primei instanțe copia unor ambalaje pretins a fi folosite de către SC M.P. SRL în 2007 și 2008, pe care figurează această societate ca producător, aflate la filele 301, 302 din dosarul tribunalului.
Copia acestor ambalaje, depuse chiar de către recurentă, nu este de natură să sprijine ideea susținută de către recurentă a necunoașterii de către SC M.P. SRL a mărcii anterioare. Pe ambalajul pretins a fi folosit în 2007 este plasat în partea de sus central elementul verbal S. având un soare deasupra, având un grad ridicat de similaritate cu semnul transliterat folosit de către reclamantă în România, iar cel din 2008 prezintă un și mai mare grad de similaritate, regăsindu-se pe acesta și dungile aplicate pe ambalajul folosit de către reclamantă anterior.
Faptul că ar fi fost folosite litere latine și nu chirilice nu reprezintă un element determinant în sensul susținerii necunoașterii folosirii mărcii anterioare, ținând cont că instanța de apel a reținut din probele administrate că reclamanta a plasat pe ambalajele pungilor de semințe vândute în România și marca transliterată cu litere latine.
Mai mult, nu este de neglijat faptul că SC M.P. SRL a arătat în întâmpinare că nu înțelege să facă apărări față de susținerile reclamantei, iar un asociat al acesteia a dat o declarație autentică în sensul că la momentul înregistrării mărcii în România asociații cunoșteau despre existența mărcii reclamantei.
Faptul că transliterarea elementului verbal cu litere chirilice al mărcii înregistrate în Bulgaria este S. nu reprezintă un fapt necunoscut ce ar fi trebuit dovedit în prezenta cauză, nefiind contestat în fazele anterioare de judecată. De altfel, această transliterare apare în actele aflate la dosar, traduse din limba bulgară. Dacă avea dubii, recurentul pârât ar fi putut obține cu ușurință declarația măcar a unui cunoscător al literelor chirilice care să-i confirme sau nu această ipoteză.
Recurenta pârâtă a mai susținut că instanța de apel ar fi reținut greșit că semnul S. nu e descriptiv pentru semințe și că alegerea acestuia de către SC M.P. SRL nu putea fi întâmplătoare. Recurenta pârâtă a susținut că S. este ”într-o oarecare măsură descriptiv”, întrucât a fost înregistrat pentru clasa 29 -semințe preparate pentru consum uman, iar particula S., vine de la S.l, care însemnă soare în limba franceză, astfel că ar fi fost inspirată de semințele de floarea soarelui.
Sunt descriptive semnele care descriu trăsături ale unor produse sau servicii, iar sugestive semnele care sugerează trăsături ale produselor sau serviciilor, fără a descrie în mod direct aceste trăsături.
Sunt sugestive acele mărci care transmit atât sensuri descriptive, cât și sensuri distinctive în legătură cu produsele sau serviciile asupra cărora sunt aplicate. Marca sugestivă poate transmite sensuri descriptive (poate ajunge să le descrie consumatorilor trăsături ale produselor sau serviciilor pentru care au fost înregistrate) prin similaritate fonetică, vizuală sau conceptuală cu elemente exclusiv descriptive. O marcă sugestivă este prin definiție polisemantică.
Cuvântul soare este diferit de cuvântul floarea-soarelui, primul desemnând un corp ceresc central, iar cel de-al doilea o plantă. Chiar folosirea cuvântului în limba franceză pentru o marcă a unui produs alimentar vândut de un comerciant român nu sprijină susținerea faptului că alegerea ar fi fost întâmplătoare. Pe de altă parte, semnul nu a fost înregistrat doar pentru semințe de floarea-soarelui, ci pentru semințe preparate pentru consum uman în general.
Astfel, această marcă este sugestivă, în mod corect reținând instanța de apel că marca S.l pentru produse din clasa 29 nu este descriptivă, caz în care ar fi fost, de altfel, anulabilă pentru acest motiv.
În continuare recurenta pârâtă și-a exprimat nemulțumirea pentru faptul că instanța de apel și-ar fi bazat argumentația pe prezumții simple, considerând că acestea nu erau ”suficiente pentru a se aprecia că s-a ajuns prin ele la stabilirea adevărului” în condițiile în care pârâta a contestat ”întregul probatoriu al reclamantei”.
Așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanța de apel nu a soluționat cauza doar în baza unor prezumții simple, ci a analizat întregul probatoriu, motivând și prin raportare la reținerea sau nu a probelor a căror veridicitate a fost contestată de către recurenta pârâtă, și cu privire la relevanța acestora în cauză.
Astfel cum s-a reținut anterior, instanța de apel a motivat distinct îndeplinirea fiecărei condiții pentru a se ajunge la concluzia înregistrării mărcii cu rea credință, neverificându-se susținerea recurentei în sensul că ar fi prezumat existența unei condiții din îndeplinirea alteia.
Nu pot constitui motive de nelegalitate, potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce privește utilizarea prezumțiilor simple, criticile referitoare la temeinicia raționamentului logico judiciar, prin care se încearcă reinterpretarea probelor administrate în cauză, ci doar cele referitoare la îndeplinirea condițiilor legale pentru utilizarea acestui mijloc de probă.
Recurenta pârâtă a mai susținut că s-ar fi aplicat greşit dispoziţiile de drept material (Legea nr. 84/1998) prin raportare la prezumţii simple, fără a menționa prevederea legală care ar interzice folosirea prezumțiilor simple pentru dovedirea îndeplinirii condițiilor pentru anularea unei mărci înregistrate cu rea-credință.
Este nefondat motivul de recurs prin care se susține încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol al C.E.D.O. prin anularea înregistrării cu rea credință a mărcii în cauză, motiv ce va fi analizat din perspectiva art. 304 pct. 9, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Recurentul-pârât este cesionarul mărcii a cărei înregistrare se cere a fi anulată pentru rea-credință. Acesta invocă drept impediment la anularea înregistrării mărcii faptul că ar fi dobândit marca ulterior înregistrării, cu bună- credință, și că astfel ar avea un bun conform art. 1 din Primul protocol al C.E.D.O., așa cum ar fi reținut prima instanță de fond.
Conform principiilor generale ale efectelor nulității, cazul subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros al unui bun imobil reprezintă o excepție de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, iar nu un motiv de salvare a actului nul. Nu există niciun argument pentru care situația să fie altfel, în sensul că ar fi un motiv de salvare a actului nul, în cazul subdobânditorului unui bun mobil incorporal.
Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că buna-credință a subdobânditorului mărcii nu are relevanță cu privire la determinarea atitudinii subiective a celui care a depus spre înregistrare marca (titularul mărcii), condiție ce trebuie verificată pentru a se aprecia dacă este nulă înregistrarea mărcii pentru efectuarea ei cu rea-credință.
Momentul la care se apreciază reaua credință rezultă și din jurisprudența C.J.U.E., și anume data depunerii cererii de înregistrare, cu câteva excepții, în care nu se încadrează atitudinea subiectivă a subdobânditorului mărcii la data încheierii contractului de cesiune.
Faptul anulării înregistrării unei mărci pentru rea-credință, chiar și în cazul în care a intervenit cesiunea acestei mărci, nu reprezintă o ingerință disproporționată în drepturile cesionarului.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A.N. SRL împotriva Deciziei nr. 402/A din data de 21 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1319/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1335/2015. Civil → |
|---|
