ICCJ. Decizia nr. 1319/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1319/2015
Dosar nr. 6896/3/2013
Şedinţa publică din 19 mai 2015
Prin cererea formulată la data de 14 februarie 2013, înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, reclamanţii M.T.R.N., T.D. şi T.A.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, anularea Hotărârii din 2012 de stabilire a despăgubirilor emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 255/2010 din cadrul P.M.B. în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor şi obligarea Municipiului Bucureşti la plata sumei de 405.049 lei reprezentând diferenţe dintre suma stabilită prin hotărâre şi suma ce trebuia efectiv plătită, obligarea Municipiului Bucureşti la plata c/val. lipsei de folosinţă calculată pentru perioada 13 februarie 2010 - 11 februarie 2013 în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii în sumă de 120.000 euro (516.000 lei).
În dovedirea acţiunii au fost anexate înscrisuri.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 91 din 22 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii M.T.R.N., T.D. şi T.A.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata sumei de 227.659,23 euro în echivalent în lei la plata plăţii cu titlu de despăgubiri către reclamanţi, a respins primul capăt de cerere având ca obiect anularea art. 1 din Hotărârea din 2012 a Primăriei Municipiului București ca neîntemeiat şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamanţii M.T.R.N., T.D. şi T.A.M., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
Nu s-au administrat alte probe în apel.
Prin Decizia civilă nr. 454/A din data de 23 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile formulate de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că suma datorată de pârât reclamanţilor este de 9.369,12 euro, în echivalent în lei, curs B.N.R., la data plăţii, reprezentând despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren de 524 mp. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi.
În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.
Apelul formulat de reclamanţi este nefondat, pentru considerentele ce succed.
Prin calea de atac exercitată în cauză apelanţii-reclamanţi înțeleg să critice sentinţa exclusiv pe aspectul stabilirii în cauză a cuantumului despăgubirilor datorate de pârât pentru suprafaţa expropriată, aspect ce a fost dedus judecății în speţă prin primul capăt de cerere al acţiunii de anulare a Hotărârii din 28 septembrie 2012 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 255/2010, iar curtea de apel a constatat că, potrivit art. 22 alin. (1)şi (3) din acest act normativ special, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar acţiunea formulată în conformitate cu aceste prevederi se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, iar criteriul pentru stabilirea despăgubirilor datorate pentru expropriere prevăzut de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la care fac trimitere prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, este cel al preţului cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
Prin urmare, în aplicarea acestui act normativ, pentru faza judiciară, după formularea contestaţiei, legea specială nu mai prevede nicio excepţie în ceea ce priveşte analiza cuantumului despăgubirii, prin raportare la un alt moment decât cel avut în vedere de Legea nr. 33/1994.
Faţă de aceste prevederi legale, curtea de apel a constatat că este vădit nefondată critica apelanților-reclamanți în sensul că prima instanţă ar fi trebuit să aibă în vedere în cadrul controlului judecătoresc al hotărârii contestate diferenţele de valoare din grilele notarilor şi diferenţele de curs valutar prin raportare la grila de evaluare din anul 2012, anul exproprierii, respectiv, la cursul leu/euro aferent datei de 11 septembrie 2012, apreciată de apelanţi, fără nici un suport legal, ca fiind data relevantă pentru stabilirea corectă a cuantumului despăgubirilor.
Curtea de apel a reţinut în acest sens că prevederile Legii nr. 255/2010, reglementând etapele procedurii de expropriere în domeniul său de aplicare, impun, exclusiv în faza administrativă, realizarea evaluării imobilelor expropriate pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, pe fiecare categorie de folosinţă, avându-se în vedere expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, potrivit art. 771 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare (art. 11).
În speţă, la data de 28 februarie 2011, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a adoptat Hotărârea din 2011 pentru aprobarea declanşării procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privata situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publica, artera de circulaţie, între B-dul D.G. şi B-dul C., ocazie cu care a fost aprobata şi lista imobilelor afectate de coridorul de expropriere. în acest condiţii s-a putut proceda la evaluarea acestora în vederea stabilirii despăgubirilor.
Prin Dispoziţia din 11 septembrie 2012 emisa de primarul general al Municipiului Bucureşti s-a dispus exproprierea terenului proprietatea reclamanţilor în suprafaţa de 1.166,87 mp, iar după verificarea dosarului realizată la 26 septembrie 2012 de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, s-a emis hotărârea contestată în speţă, reţinându-se că reclamantele şi-au exprimat expres acordul cu privire la cuantumul despăgubirilor propuse.
Or, în măsură în care, după emiterea hotărârii de stabilirea despăgubirilor, reclamanţii au înţeles să conteste cuantumul despăgubirilor oferite de expropriator, în cadrul respectivei contestaţii nu se poate modifica acest cuantum decât în condiţiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 rap. la art. 26 din Legea nr. 33/1994, mai sus enunţate.
Curtea de apel a reţinut că atât în primă instanţă, cât şi în faza devolutivă a apelului reclamanţii au susţinut anularea hotărârii prin raportare la alte criterii decât cele prevăzute de aceste norme legale, neînţelegând, pe cale de consecinţă, să solicite completarea probatoriului administrat în cauză - instanţa de apel neputându-se pronunţa decât în limita criticilor aduse sentinţei, conform art. 294-295 C. proc. civ.
Apelurile formulate de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, apeluri care vizează despăgubirile acordate reclamanţilor pentru lipsa de folosinţă, au fost apreciate ca fiind fondate şi au fost admise în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.
Curtea de apel a constatat că tribunalul, reţinând că în cauză este dovedită fapta ilicită constând în efectuarea de lucrări pe terenul reclamanţilor la o dată anterioară emiterii hotărârii prin care aceştia au fost expropriaţi, întrucât reclamanţii nu mai aveau uzul şi posibilitatea de a construi sau de a închiria, în anul 2007 şi nu în septembrie 2012 când s-a emis hotărârea de despăgubire a expropriaţilor, nu a arătat însă în considerentele hotărârii apelate care au fost probele administrate de unde ar rezulta fără echivoc că întregul teren a fost ocupat în fapt, împrejurarea fiind relevantă în privinţa întinderii prejudiciului reţinut în primă instanţă.
Or, din notificarea adresată de reclamanţi prin executor judecătoresc la data de 27 februarie 2008 către societatea de construcţii S.C. L.C. S.A. - Portugalia Sucursala Bucureşti (fila 28 dosar fond), precum şi din adresa D.I.C.G. din cadrul Primăriei Municipiului București emisă la 11 iulie 2007 ca răspuns la sesizările făcute de reclamanţi (fila 23 dosar fond) rezultă fără echivoc că societatea menţionată a desfiinţat fără autorizație gardul de beton situat pe limita din spate a proprietății din sectorul 2, București, pe o distanţă de 20 m, ocupând doar o parte din terenul proprietate a reclamanţilor, respectiv, o suprafaţă de 524 mp aflată dincolo de gard.
Fapta de ocupare arătată a avut loc - astfel cum a reţinut şi tribunalul - anterior iniţierii vreunei proceduri de expropriere a imobilului în litigiu şi s-a desfăşurat în cadrul acţiunii de executare a lucrărilor de construire în vederea realizării unei artere rutiere între str. D.G. şi b-dul C. - Pasaj rutier peste căile ferate Bucureşti-Obor în baza autorizaţiei de construire din 01 august 2006.
În aceste condiţii, contrar criticilor aduse de apelanţi, Curtea constată că în mod corect s-a reţinut în sarcina pârâtului existenţa obligaţiei de a dezdăuna pe reclamanţi pentru lipsirea de folosinţă a imobilului ocupat, în temeiul răspunderii civile delictuale (temei pe care reclamanţii şi-au fundamentat acest capăt de cerere şi în limitele căruia instanţa trebuia să se pronunţe, cu respectarea principiului disponibilităţii procesuale).
Astfel, ocuparea terenului şi începerea lucrărilor de construcţie în lipsa declanşării procedurii de expropriere constituie o încălcare evidentă a dreptului de proprietate care se manifestă prin împiedicarea reclamanţilor de a exercita prerogativele acestui drept, generând o situaţie prejudiciabilă imputabilă pârâtului în calitate de autoritate abilitată în procedura exproprierii, care însă nu s-a preocupat de clarificarea situaţiei juridice în temeiul legii de expropriere, iar, ulterior ocupării în fapt, de deţinător fără drept al imobilului, până la momentul transferului legal al dreptului de proprietate.
Deşi edificarea de către reclamanţi a unei construcţii pe terenul afectat era incertă, cum susţine apelantul-pârât, împrejurare atestată şi prin menţiunile certificatului de urbanism din care reiese că nicio construcţie nu va fi autorizată până la definitivarea statutului juridic al terenului afectat, întrucât se va construi lucrarea de interes public ce a determinat ulterior exproprierea, aflată în execuţie, curtea de apel a apreciat că există un prejudiciu real produs proprietarilor prin lipsirea acestora de folosinţă începând cu momentul ocupării parţiale a terenului, pentru considerentele deja arătate.
De altfel, prin raportul de expertiză întocmit în fond de expertul T.Z. s-a stabilit că suma totală de 227.659,23 euro reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 12.886 mp în perioada 13 februarie 2010-11 septembrie 2012, respectiv, pentru suprafaţa de 11.719 mp în perioada 12 septembrie 2012-12 februarie 2013 (fila 86 dosar fond), nerezultând din concluziile expertului şi din comparabilele folosite că edificarea unei construcţii pe teren ar fi fost un factor determinant în evaluarea lipsei de folosinţă acuzate de reclamanţi în speţă.
Pe de altă parte, în raport şi de momentul evaluării imobilului de către expropriator în vederea stabilirii despăgubirilor acordate prin hotărârea contestată, curtea de apel a constatat că nu se poate reţine în cauză că reclamanţii ar beneficia de o dublă dezdăunare, astfel cum afirmă apelanţii, despăgubirile care s-au oferit neluând în calcul ocuparea, fără drept, anterioară restrângerii şi, respectiv, pierderii dreptului de proprietate în cadrul procedurii exproprierii realizată în condiţiile respectării Legii nr. 255/2010.
Chiar dacă recurentul-pârât nu a contestat raportul de expertiză, neformulând obiecţiuni faţă de concluziile expertului tehnic desemnat de prima instanţă, iar în faza procesuală a apelului niciuna dintre părţi nu a solicita o altă probă de specialitate având ca obiectiv stabilirea întinderii despăgubirilor pentru lipsirea de folosinţă a imobilului, curtea de apel nu a putut omite că, faţă de celelalte probe aflate deja la dosarul cauzei, concluziile expertului de la fond pot fi avute în considerare doar în privinţa stabilirii contravalorii de folosinţă ca şi valoare unitară (lunară, pe mp), iar nu în ceea ce priveşte valoarea totală la care expertul a ajuns, întrucât aceasta din urmă nu corespunde datelor din dosar în legătură cu suprafaţa recunoscută şi de reclamanţi ca fiind ocupată în fapt, de 524 mp.
Curtea de apel, raportându-se ca atare la valorile găsite de acest expert şi procedând la un nou calcul al despăgubirii numai pentru o suprafaţă de teren de 524 mp, a constatat că suma datorată de pârât reclamanţilor este de 9.369,12 euro (în echivalent în lei, curs B.N.R., la data plăţii).
Faţă de această nouă valoare a despăgubirii determinată în apel, curtea de apel a reţinut că se răspunde indirect şi criticii aduse de Ministerul Public legată de ignorarea de către tribunal a cererii de reducere a cuantumului despăgubirilor solicitate în cauză, depusă la data de 15 ianuarie 2014, prin care reclamanţii au solicitat numai 170.744,42 euro, iar nu 227.659,23 euro, cum se stabilise de către expert - titularii creanţei în despăgubire neputând fii (aşa cum s-a reţinut şi la fond, în raport de cererile deduse judecăţii şi probele administrate) decât reclamanţii, identificaţi prin hotărârea contestată ca proprietari expropriaţi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.T.R.N., T.D., T.A.M. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general.
Recurenţii-reclamanţii M.T.R.N., T.D., T.A.M. au solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a hotărârii apelate şi pe fond admiterea capătului 2 din cererea de chemare în judecata, astfel cum a fost formulată, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
In mod eronat a reținut instanţa de apel faptul că suprafaţa ocupată de intimatul pârât a fost de doar 524 mp. Încă din anul 2007 au sesizat pârâtul Municipiul Bucureşti cu privire la executarea unor lucrări de desfiinţare a gardului ce împrejmuia proprietatea noastră. După desfiinţarea gardului de beton, în anul 2008, societatea de construcţii a intrat pe întreg terenul proprietatea lor, creând pe acesta un adevărat şantier, depozitând utilajele şi materiale de construcţii şi începând efectiv lucrările de construire a arterei rutiere. Începerea lucrărilor de construire pe terenul proprietatea lor este atestată la nivelul anului 2008 şi de Certificatul de urbanism din 26 martie 2008, în care se menţionează faptul că terenul era afectat de construcţia pasajului suprateran peste calea ferată, „în curs de execuţie". Este evident faptul că nu a fost vorba doar de ocuparea unei suprafeţe de 524 mp, având în vedere că numai construcţiile edificate pe terenul proprietatea lor s-au întins pe o suprafaţă de 1.166,87 mp, suprafaţă ce a şi fost ulterior expropriată.
Recurenții reclamanți au arătat în continuare că instanţa de apel nu face nicio referire cu privire la încălcarea dreptului lor de proprietate rezultată din restricţia cuprinsă în certificatul de urbanism ce ne-a fost eliberat în anul 2008 în care se prevede în mod expres faptul că „nici o construcţie nu va fi autorizată până la definitivarea statului juridic al terenului afectat de construcţia pasajului suprateran peste calea ferată, în curs de execuţie, aflat în prelungirea Str. D.G." Această interdicţie, impusă prin certificatul de urbanism, constând în imposibilitatea lor de a putea construi pe teren, a reprezentat o atingere directă şi nemijlocită adusă dreptului nostru de proprietate.
Deşi, instanţa de judecată constată faptul că edificarea unei construcţii era incertă (interdicţia era una absoluta şi nicidecum una incerta), faţă de menţiunile atestate prin certificatul de urbanism, aceasta nu reţine, în sarcina intimatului pârât, o încălcare a dreptului de proprietate.
Ca drept real principal, dreptul de proprietate privată, indiferent de modul de dobândire, se manifestă prin posibilitatea exercitării de către titularul sau a trei atribute: folosinţa, culegerea fructelor şi dispoziţia materială şi juridică. Fiecare titular al dreptului de proprietate privată asupra unui imobil este îndreptăţit să îşi exercite atributele în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Exercitarea acestor atribute implică, de exemplu, posibilitatea efectuării unor construcţii, dar şi pe aceea de a extinde sau repara sau modifica proprietatea deţinută. Atributul folosinţei le-a fost încălcat prin faptul că, în calitate de proprietari, nu au fost lăsați să utilizeze imobilul conform intereselor proprii.
In acest mod, orice utilizare a terenului a devenit imposibilă, iar o eventuală demarare a unor construcţii, fără actele administrative prevăzute de lege, ar fi fost calificată ca infracţiune (art. 24 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţie).
Dreptul de a solicita despăgubiri pentru lipsa de folosinţă îşi găseşte corespondent atât în normele legale interne evocate, dar şi în dispoziţiile convenţionale, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Norma evocată presupune ca o ingerinţă a autorităţii publice în exerciţiul dreptului la respectarea bunurilor să fie legală şi nu se acceptă autorizarea privării de proprietate sau reglementarea folosinţei bunurilor decât în „condiţiile prevăzute de lege". In acelaşi timp, principiul legalităţii implică existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile şi previzibile, Curtea statuând constant, în jurisprudența sa, ca: „necesitatea de a se analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea loc decât dacă se dovedeşte că ingerinţa litigioasa a respectat principiul legalităţii şi nu era arbitrara" (Latridis contra Greciei).
Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin primarul general a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosinţa a terenului în suprafaţa de 524mp
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Obligarea Municipiului Bucureşti la acordarea despăgubirilor este lipsită de temei legal, hotărârea fiind dată în acest sens cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Instanţa de apel, în mod greşit şi fără temei legal a dispus obligarea Municipiului Bucureşti la plata sumei de 9.369,12 euro reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren de 524 mp.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut în motivare faptul că nu se poate ignora existenţa unui prejudiciu real produs proprietarilor prin lipsirea acestora de folosinţă începând cu momentul ocupării parţiale a terenului.
Pronunţarea acestei soluţii are ca temei de drept răspunderea civilă delictuală, iar în acest sens, se impune precizarea că pentru a se putea stabili dacă se justifică solicitarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă trebuie să se arate în faţa instanţei dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile cu privire la existenţa unei fapte ilicite a Municipiului Bucureşti, - prejudiciu, raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţie.
Or, în cauza, Municipiul Bucureşti nu a săvârşit nicio faptă ilicită, imobilul fiind expropriat pentru o cauză de utilitate publică iar acţiunea societăţii de construcţii L.C. de dărâmare a gardului de beton aflat pe terenul reclamanţilor şi ocuparea suprafeţei de 524 mp. nu poate fi imputată Municipiului Bucureşti prin primar general.
Astfel, în cursul anului 2007 a fost sesizată Primăria Municipiului Bucureşti - D.I.C.G. - S.U.R.S. cu privire la desfiinţarea, fără autorizaţie, a gardului de beton, pe o lungime de aproximativ 20 m, situat pe limita din spate a proprietăţii acestora din Bucureşti, sector 2, precum şi cu privire la ocuparea terenului de către societatea de construcţii, S.C. L.C. S.A. - Portugalia - Sucursala Bucureşti. Municipiul Bucureşti a răspuns prin Adresa din 11 iulie 2007, menţionând faptul că lucrările efectuate de societatea de construcţii sunt executate în vederea realizării unei artere rutiere între Str. D.G. şi B-dul C. - Pasaj rutier peste căile ferate Bucureşti-Obor, în baza Autorizaţiei de construire. Totodată, s-a comunicat faptul ca, în ceea ce priveşte lucrările de desfiinţare a gardului de beton ce împrejmuia proprietatea lor, acestea au fost executate fără autorizaţie de desfiinţare, precizând ca a fost sancționată societatea de construcţii cu amendă în cuantum de 3.000 lei.
Prin autorizaţia de construire din 01 august 2006, emisă de Municipiul Bucureşti, s-a menţionat clar faptul că „începerea lucrărilor de investiţii se va face în conformitate cu Anexa 1 cap. C din Legea nr. 50/1991, numai după obţinerea autorizaţiei de construire a organizării execuţiei lucrărilor (P.O.E.) şi va include Avizul Brigăzii Politiei Rutiere". La acea data nu a fost emis acest act şi nici nu a fost dat un ordin de execuţie a lucrărilor de către Municipiul Bucureşti către executantul lucrărilor (SC L.C. SA). Aşadar SC L.C. SA, nu putea demara nicio lucrare de execuţie până nu exista „ordinul de începere al lucrărilor" din partea Achizitorului (M.B.) conform art. 14 alin (14)1 din Contractul de execuţie lucrări din 24 iulie 2006. (fdele 88-91 din dosarul de fond). Aşadar, niciun moment Municipiul Bucureşti nu a emis un ordin de execuţie a lucrărilor, şi nici nu a procedat la predarea primirea acelui teren către SC L.C. SA.
Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce privește recursul declarat de către reclamanți, aceștia au criticat hotărârea sub două aspecte, pe de o parte, că s-a reținut ocuparea doar a unei suprafețe de 524 mp, în funcție de care au fost calculate despăgubirile pentru lipsa de folosință, în loc de 1.166,87 mp, și, pe de altă parte, că, în mod greșit, nu li s-au acordat despăgubiri pentru că nu au mai putut efectua construcții pe teren ca urmare a restricției de construire cuprinsă în certificatul de urbanism eliberat în anul 2008.
Ca temei de drept recurenții reclamanți au invocat prevederile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ.
Referitor la primul aspect, Înalta Curte a reținut că, în principiu, nu au fost formulate motive de nelegalitate, recurenții reclamanți criticând, în realitate, modul de interpretare a probelor de către instanța de apel, când a reținut că suprafața ocupată a fost de 524 mp, iar nu de 1.166,87 mp, cât susțineau aceștia, fapt ce ține de temeinicia hotărârii, iar nu de nelegalitatea acesteia.
Nici înscrisurile depuse în recurs nu sunt de natură a sprijini apărarea reclamanților. Astfel, din notificarea din mai 2008 coroborată cu dispoziția din 2006 reiese că la acea dată se pretindea că SC L.E.C. SA Portugalia a ocupat suprafața de 524 mp din terenul reclamanților, suprafață de teren pe care primăria refuzase să o restituie în temeiul Legii nr. 10/2001 și care a fost obținută ulterior pe cale judecătorească.
Instanța de apel a motivat prin raportare la probele administrate în cauză de ce a ajuns la concluzia că suprafața ocupată în fapt a fost de 524 mp, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ pentru a se modifica hotărârea recurată.
Argumentele redate în cadrul acestui motiv de recurs nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., temei de drept, invocat, de asemenea, la începutul recursului formulat, fără a se face distincție în funcție de motivele de fapt menționate concret.
În ceea ce privește al doilea motiv de recurs prin care se susține că în mod greșit nu li s-au acordat despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru întreg terenul, fără a se ține seama de faptul că nu au mai putut efectua construcții pe acest teren ca urmare a restricției de construire cuprinsă în certificatul de urbanism eliberat în anul 2008, Înalta Curte a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel și-a motivat decizia luată, răspunzând în mod succint și la acest argument, prin reținerea faptului că prejudiciul era incert.
Motivarea instanței de apel urmează a fi completată de către instanța de recurs în cadrul analizei acestor argumente prin raportare la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin acțiune recurenții reclamanți au susținut că li s-a produs un prejudiciu constând în lipsa de folosință a întregului teren din strada F., în suprafață de 12.457,41 mp ca urmare a emiterii certificatului de urbanism din 26 martie 2008, în care se preciza că, având în vedere că terenul va fi afectat de construcția pasajului suprateran peste calea ferată, nicio construcție nu va fi autorizată până la definitivarea statutului juridic al terenului afectat.
Din certificatul de urbanism menționat anterior reiese că imobilul este compus din teren în suprafață de 12.457,41 mp și construcțiile C2-C4 și C6-C9 cu destinație industrială.
În recurs, în cadrul acestui motiv, recurenții nu s-au raportat la o anumită suprafață de teren, așa cum au făcut-o în cadrul primului motiv de recurs, unde și-au exprimat nemulțumirea pentru neacordarea despăgubirilor aferente lipsei de folosință a întregii suprafețe de teren expropriate ulterior, de 1.166,87 mp, astfel că urmează a se presupune că au avut în vedere întreaga suprafață de teren menționată în acțiune.
Prin raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe de fond contravaloarea lipsei de folosință pentru întregul teren a fost calculată în funcție de chiria pe metru pătrat pe care o puteau obține lunar, ceea ce corespunde atributelor usus și fructus ale dreptului de proprietate. Astfel, pentru această parte de teren prejudiciul rezultat din încălcarea acestor atribute a fost acoperit, neputându-se, în mod obiectiv, pretinde că ar exista un prejudiciu suplimentar prin încălcarea atributului usus datorat imposibilității de a construi.
Prejudiciul care face obiectul acestui motiv de recurs este dat, conform susținerilor recurenților, de încălcarea atributului usus al dreptului de proprietate. Aceștia susțin că nu au mai putut să construiască pe partea de teren rămasă în posesia lor (conform distincțiilor reținute anterior) din cauza existenței interdicției de construire până la lămurirea situației juridice a terenului, interdicție legală ce rezulta din certificatul de urbanism și care era cauzată de afectarea terenului de construcția pasajului suprateran de cale ferată. Aceștia nu au arătat concret în ce constă prejudiciul material rezultat din eventuala încălcare a atributului usus.
Chiria lunară pe care ar fi putut-o obține pentru folosința terenului, așa cum s-a determinat prin raportul de expertiză, nu poate reprezenta reparația acestui eventual prejudiciu, având în vedere că terenul, cu excepția suprafeței de 524 mp ocupate anterior exproprierii, s-a aflat permanent în posesia reclamanților.
Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare. Prejudiciul eventual este lipsit de certitudine.
Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut incertitudinea existenței în cauză a unui astfel de prejudiciu material, reclamanții nemenționând, și astfel nedovedind, în ce a constat concret acest prejudiciu material, dacă au făcut vreun demers în a începe construcția și astfel au avut anumite pagube, dacă au încercat să vândă terenul și nu au reușit din acest motiv, dacă au contestat certificatul de urbanism, în cazul în care considerau că menționarea acestei interdicții nu este legală sau clarificarea situației juridice a terenului ce urma a fi afectat de expropriere se întindea prea mult în timp, etc.
Pe de altă parte, acțiunea a fost formulată de către reclamanţii M.T.R.N., T.D., T.A.M., iar certificatul de urbanism din 26 martie 2008 a fost emis la cererea lui T.N.S., care nu este parte în cauză, fiind cerut după ce se demaraseră primele etape în executarea lucrărilor de construire ale arterei rutiere în cauză.
Prin precizarea depusă în fața primei instanțe la 15 ianuarie 2014 reclamanții au arătat că sunt titularii doar a 75% din terenul cu privire la care s-au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință.
Ca atare, nu se poate reține nici măcar că reclamanții în cauză ar fi cei care ar fi avut vreo intenție concretă să construiască pe acel teren rămas în posesia lor.
În ceea ce privește susținerea reclamanților că s-ar fi încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. prin neacordarea de despăgubiri pentru interdicția menționată în certificatul de urbanism din 26 martie 2008 în sensul că, având în vedere că terenul va fi afectat de construcția pasajului suprateran peste calea ferată, nicio construcție nu va fi autorizată până la definitivarea statutului juridic al terenului afectat, nelegalitatea acestei interdicții putea fi invocată prin formularea unei contestații în contencios administrativ împotriva certificatului de urbanism, unde se putea verifica și proporționalitatea dintre ingerință și scopul de interes public urmărit. Or, recurenții reclamanți nu au susținut că ar fi urmat vreo astfel de procedură prevăzută de lege.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7,9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, în esență, prin acesta se susține că nu poate fi reţinută în sarcina municipiului Bucureşti achitarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţa a terenului în suprafaţa de 524 mp întrucât, pe de o parte, fapta nu ar fi ilicită, imobilul fiind expropriat pentru cauză de utilitate publică, iar, pe de altă parte, ocuparea suprafeței de teren de 524 mp nu poate fi imputată municipiului Bucureşti, ci societății L.C.
Nu este fondată susținerea că fapta constând în ocuparea terenului în suprafaţa de 524 mp ar fi licită. Despăgubiri pentru lipsa de folosinţa a terenului au fost acordate pentru ocuparea terenului până la producerea transferului dreptului de proprietate ca urmare a exproprierii. Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel existența faptei ilicite constând în efectuarea de lucrări pe această suprafață de teren anterior emiterii hotărârii de despăgubire a expropriaților.
Referitor la săvârșirea faptei de către pârât, este de menționat că fapta ilicită care face obiectul prezentei cauze nu constă în demolarea gardului ce împrejmuia proprietatea reclamanților, ci în ocuparea terenului în speță și începerea lucrărilor de utilitate publică anterior emiterii hotărârii de despăgubire a expropriaților și, astfel, anterior transferului proprietății.
Or, așa cum rezultă din adresa din 2007 a Primăriei Municipiului București, aceasta nu a susținut nelegalitatea efectuării lucrărilor de construire în vederea realizării unei artere rutiere de către SC L.C. SA, despre care se susține că erau efectuate în baza unei autorizații de construire emise de Primăria Municipiului București, ci doar desființarea fără autorizație a gardului de beton.
În ceea ce privește raporturile contractuale dintre pârât și SC L.C. SA, recurentul deși susține că acestea ar trebui să rezulte din contractul de execuţie lucrări din 24 iulie 2006 care s-ar afla la filele 88 -91 din dosarul de fond, în realitate aceste susțineri nu au fost dovedite, acest contract nefiind depus ca probă în prezenta cauză.
În aceste condiții nu se poate înlătura răspunderea beneficiarului lucrării pentru pagubele produse în cursul efectuării lucrărilor de construire în vederea realizării unei artere rutiere, lucrare de interes public.
Verificarea respectării autorizaţiei de construire din 01 august 2006 de către SC L.C. SA nu face obiectul acestui dosar.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii M.T.R.N., T.D., T.A.M. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva Deciziei nr. 454/A din data de 23 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1318/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1323/2015. Civil → |
|---|
