ICCJ. Decizia nr. 1318/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1318/2015
Dosar nr. 30057/3/2013
Şedinţa publică din 19 mai 2015
Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 20788/3/2008, reclamantul G.M.A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Roman prin M.E.F. şi pe R.A.A.P.P.S. prin, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 280 mp. (parcela 13 din blocul de parcele 13 de la fosta adresă de pe str. A.N.).
În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul a fost dobândit conform actului autentic de vânzare - cumpărare autentificat din 11 decembrie 1950 de notariatul de Stat şi transcris în registrul de transcripţiuni din 1950 de către autoarea sa B.A. şi ulterior a fost preluat abuziv de către stat de la autoare, cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare în materie de proprietate, în baza Decretului de expropriere din 1974, poziţia 52 şi trecut în administrarea I.C.R.A.L. Herăstrău prin Decizia Comitetului Executiv al Consiliului Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 624 din 20 mai 1974, iar în prezent se află în administrarea R.A.A.P.P.S.
A precizat că este îndreptăţit să-şi revendice dreptul de proprietate pe calea unei acţiuni în justiţie, menţionând că preluarea de către stat a imobilului s-a făcut în mod abuziv, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 şi următoarele din Legea nr. 213/1998, în temeiul unui titlu nevalabil, emis cu încălcarea dispoziţiilor în vigoare de la data respectiva - Constituţia României, dispoziţiile C. civ. referitoare la proprietate şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi tratatelor internaţionale la care România era parte.
B.A., proprietara imobilului la momentul preluării abuzive, a fost moştenită de B.V. şi B.I., aşa cum a rezultat din certificatul de moştenitor din 28 februarie 1992. Acesta din urmă a decedat, lăsând ca moştenitori pe C.M.V. şi B.I.C., conform certificatului de moştenitor din 11 octombrie 2000.
Prin contractul de cesiune autentificat din 10 martie 2008, toţi cei trei moştenitori ai patrimoniului autoarei B.A. au cedat către reclamant drepturile decurgând din cererile şi revendicările care privesc restituirea în natură a imobilului proprietatea lor, situat în Bucureşti, constând în teren în suprafaţă de 280 mp.
A apreciat că titlul de proprietate al autorilor săi este prioritar în timp faţă de titlul statului român, el fiind necontestat şi încheiat în conformitate cu legislaţia în vigoare. Prin cererea înregistrată în 1994 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti a solicitat în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren situat în Bucureşti, acţiunea fiind admisă prin sentinţa civila nr. 10855/1994, definitivă şi irevocabilă.
Petiţia introductivă de instanţa are ca obiect o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, art. 480 şi următoarele C. civ.
A menţionat că în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi a mai formulat o cerere de revendicare a aceluiaşi imobil, care a fost soluţionată definitiv şi irevocabil prin respingerea cererii în revendicare ca inadmisibilă, prin sentinţa nr. 822 din 27 septembrie 2004 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, hotărâre definitivă şi irevocabilă.
În drept şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ.
La data de 19 septembrie 2008 pârâta R.A.A.P.P.S. a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, cu motivarea că potrivit art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 titularul dreptului de proprietate este Statul Român, imobilul fiind naţionalizat, R.A.A.P.P.S. fiind doar administrator al bunului.
La aceeaşi dată pârâtul a formulat şi întâmpinare şi cerere reconvenţională.
Prin întâmpinare pârâtul R.A.A.P.P.S. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului cu motivarea că prin contractul de cesiune reclamantul nu a dobândit dreptul de proprietate, acest titlu urmând a fi emis în baza Legii nr. 10/2001, precum şi faţă de faptul că din actele depuse de reclamant, nu a rezultat că cesionarele sunt succesoarele lui B.A.
A invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, cu motivarea că prin sentinţa civilă nr. 822 din 27 septembrie 2004, pronunţată în Dosarul civil nr. 1173/2004, de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă în mod irevocabil acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor formulată de B.V., C.M.V. şi B.I.C. privind imobilul în litigiu.
Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, deoarece imobilul a fost expropriat ulterior anului 1989, măsura exproprierii fiind legală întrucât proprietarii au primit despăgubiri, iar scopul exproprierii a fost atins, fiind construit obiectivul pentru care a fost luată măsura exproprierii.
În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 10855/1994 a susţinut pârâtul că nu îi este opozabilă potrivit principiului relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti.
Pe calea cererii reconvenţionale, a solicitat instanţei constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune autentificat.
În drept şi-a întemeiat întâmpinarea şi cerere reconvenţională pe dispoziţiile art. 115 şi următoarele şi art. 119 şi următoarele C, proc, civ.
La termenul de judecată din 20 februarie 2009, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a puterii de lucru judecat.
Prin sentinţa civilă nr. 286 din 27 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată; a admis excepţia puterii de lucru judecat; a respins acţiunea formulată de reclamantul G.M.A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Roman prin M.E.F. şi R.A.A.P.P.S., în consecinţă.
Prin Decizia civilă nr. 184/A din 11 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantul - reclamant G.M.A., împotriva sentinţei civile; a desfiinţat sentinţa apelată cu trimiterea spre rejudecare la prima instanţă.
Prin Decizia nr. 2527 din 18 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de pârâţii R.A.A.P.P.S. şi Statul Român prin M.F.P. - D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, împotriva Deciziei civile nr. 184/A din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că recursurile sunt fondate, întrucât instanţa de apel nu a arătat în considerentele hotărârii motivele pentru care a concluzionat că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost reţinută greşit de prima instanţă, nemotivarea deciziei recurate făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.
La termenul de judecată din data de 22 martie 2012, în temeiul contractelor de cesiune drepturi litigioase autentificate din 28 septembrie 2009 şi din 02 martie 2012, la B.N.P., R.I.D. (filele 25-29 dosar apel rejudecare), Curtea a constatat transmisiunea calităţii procesuale active către D.M.
Prin Decizia civilă nr. 170/A din 12 aprilie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal, menţinând totodată soluţia în ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
În rejudecare, în completarea probatoriului existent la dosar, tribunalul a încuviinţat la termenul din 20 noiembrie 2013 proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză tehnică specialitatea topografie.
Prin sentința civilă nr. 371 din 26 martie 2014 Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul D.M., ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 11 aprilie 2014 a declarat apel reclamantul D.M. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 17 iulie 2014.
Prin Decizia civilă nr. 528/A din 02 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - reclamant D.M. împotriva sentinţei civile nr. 371 din 26 martie 2014 pronunţată de Tribunalul București, secția IV-a civilă, în Dosarul nr. 30057/3/2013 în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi R.A.A.P.P.S. şi Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele.
Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acţiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi prin raportare la criteriile stabilite de instanţa supremă prin Decizia civilă nr 33/2008 pronunţată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranşat, sub un prim aspect, şi asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Instanţa este obligată să analizeze acţiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin Decizia civilă nr 33/2008, pronunţată în interesul legii, care condiţionează admiterea acţiunii în revendicare şi retrocedarea imobilului de existenţa unui bun în sensul C.E.D.O., sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foştilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de C.E.D.O. în cauza Athanasiu, de existenţa unui drept la restituire în natură a imobilului. Pornind de la aceste premise, Curtea reţine că preluarea imobilului, în baza Decretului nr. 111/1951, aşa cum este cazul în speţă, nu este suficientă pentru ca instanţă să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamantul să beneficieze de o recunoaştere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naşte în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare şi la jurisprudenţa C.E.D.O. Din această perspectivă, Curtea consideră necesar să puncteze faptul că simpla adoptare a unei legislaţi reparatorii, care recunoaştere posibilitatea foştilor titulari de a solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii reglementate, nu poate avea semnificaţia generării, în mod automat, a unui drept la restituire în favoarea foştilor proprietari, ci doar a creării unui cadru legislativ şi instituţional care să permită examinarea administrativă şi, dacă este cazul, judiciară, a îndeplinirii cerinţelor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale şi situaţiei concrete a imobilului. Dreptul de proprietate şi respectiv dreptul la restituire sunt consecinţa recunoaşterii pe cale administrativă sau judiciară a calităţii de titulari ai acestui drept a persoanelor îndreptăţite şi a dispunerii retrocedării imobilului, ce face obiectul acestui drept.
Pentru a tranşa chestiunea îndreptăţirii reclamantului de a revendica imobilul în litigiu, curtea de apel a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menţionate, dacă reclamantul deţin sau nu un bun în sensul C.E.D.O. şi care este conţinutul valorii patrimoniale de care se prevalează acesta.
Pornind de la cele statuate de instanţa supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.
Sintetizând, curtea de apel a reţinut că Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a statuat că, deşi nu există un drept de opţiune pentru persoanele îndreptăţite la retrocedarea proprietăţilor imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acţiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanţa supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparaţie.
În acelaşi timp, instanţa supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, datorită deficienţelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenţie legislativă care să înlăture neconcordanţele Legii nr. 10/2001 cu Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.
Astfel, instanţa supremă recunoaşte necesitatea de a acorda prioritate Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, o soluţie contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil şi care are drept componentă de bază accesul concret şi efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenţiei reclamantului.
Înalta Curte a explicat în Decizia civilă nr 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorităţi în cadrul unei acţiuni în revendicare, în sensul de a da o soluţie de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenţiei şi este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de C.E.D.O. a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu.
Din decizia Înaltei Curţi se desprind elementele pe care instanța, învestită cu o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existenţa unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Dintre aceste aspecte pe care instanța supremă le-a impus spre analiză în vederea soluționării unei acțiuni în revendicare care privește un imobil preluat abuziv, prima cerință referitoare la existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în privința celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamantului de a formula o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât şi admisibilitatea unei astfel de acţiuni rezidă în existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, în sensul Convenţiei.
Această concepţie promovată de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii porneşte de la natura care i se atribuie acţiunii în revendicare în actualul context legislativ şi anume aceea de remediu procedural, până la intervenţia legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficienţe de ordin legislativ şi instituţional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparaţii echitabile, în ceea ce priveşte timpul până la momentul efectiv al plăţii, aşa cum a statuat instanţa de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunţate în cauzele Katz şi Faimblat împotriva României. Din această perspectivă trebuie avute în vedere şi evenimentele care au survenit deciziilor C.E.D.O., şi anume listarea la bursă a F.P., urmând ca instanţa să-i dea relevanţa cuvenită în actualul context legislativ.
De asemenea, trebuia avut în vedere şi faptul că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunţate în interesul legii de către instanţa supremă.
În egală măsură trebuie avută în vedere şi adoptarea Legii nr. 165/2013, prin care legiuitorul, conformându-se recomandărilor trasate de instanţa de contencios european în materia drepturilor omului, a reglementat o procedură, prin care a urmărit facilitarea accesului foştilor proprietari la obţinerea unei reparaţii echitabile, urmărind punerea în acord a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 cu exigenţele de rezonabilitate impuse de C.E.D.O. a Drepturilor Omului.
Toate aceste chestiuni au relevanţă, în special, din punct de vedere al compatibilităţi Legii nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificată) cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aspect care reprezintă unul dintre criteriile de analiză a acţiunii în revendicare, potrivit celor statuate de Înalta Curte prin Decizia civilă nr 33/2008.
În ceea ce priveşte problema existenţei unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamantului, curtea de apel a avut în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O. în cauzele contra României. Noţiunea de bun în sensul C.E.D.O. constituie un concept autonom, care poate rezulta din existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului( cauza Brumăresu contra României).
Tot sub incidenţa acestei noţiuni se regăsește şi situaţia în care fostul proprietar se prevalează de recunoaşterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaştere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât şi al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Aşa cum rezultă din cele statuate de C.E.D.O. a Drepturilor Omului în cauzele Străin şi Katz, o astfel de recunoaştere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluţia pronunţată în acţiunea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reţinute de instanţa de contencios european în cauza Păduraru, Curtea constată că se poate reţine existenţa unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoaşterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.
O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr 1 la C.E.D.O., se poate identifica şi în situaţia în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparaţie edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluţia din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Şi pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziţii legale au fost abrogate, însă în opinia instanţei, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce priveşte calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noţiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalităţii aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, raţiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a şti în ce măsură poate avea relevanţă juridică, din perspectiva C.E.D.O., aplicarea acestui principiu în continuare, în condiţiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.
De asemenea, C.E.D.O. a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranţă legitimă în favoarea fostului proprietar, în condiţiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susţinută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.
Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudenţa C.E.D.O., în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparaţie, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 şi sau a Legii nr. 10/2001 şi nici acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995( respectiv neobţinând câştig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobţinând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilităţii titlului statului, Curtea reţine că se poate recunoaşte în favoarea fostului proprietar cel mult o speranţă legitimă.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speţa de faţă şi având în vedere că apelantul nu a urmat procedura legilor speciale de reparaţie care s-a edictat după căderea regimului comunist, neformulând notificare în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, curtea de apel a reţinut că reclamantul nu s-ar putea prevala de un interes patrimonial (în ceea ce priveşte imobilul revendicat în cauză), care să intre în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Curtea de apel a apreciat că analiza realizată în cele ce preced, precum şi concluzia la care s-a ajuns sunt de natură să ofere un răspuns criticilor reclamantului legate de lipsa notificării în baza Legii 10/200, ca reprezentând un impediment pentru obţinerea unei reparaţii pentru imobilul preluat abuziv, precum şi pentru lipsa de relevanţă a titlurilor de proprietate pe care le invocă reclamantul în susţinerea şi dovedirea dreptului de proprietate imobiliară pretins. Fără a nega valabilitatea acestora, Curtea constată, în acord cu cele anterior menţionate, că foştii proprietari nu-şi pot legitima această calitate exclusiv prevalându-se de vechile titluri de proprietate, atâta timp cât nu au obţinut o recunoaştere actuală şi definitivă a dreptului pretins, pe cale administrativă sau judiciară, în procedura specială, reglementată de Legea nr. 10/2001 sau printr-o hotărâre irevocabilă de admitere a revendicării şi restituire a imobilului, potrivit celor statuate în cauza pilot Maria Athanasiu.
Din această perspectivă, Curtea de apel a reţinut că nu se pune problema autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr 822/2004 ( prin care o acţiune similară a fost respinsă ca inadmisibilă, nefiind soluţionat fondul raportului juridic litigios), chestiune tranşată irevocabil prin Decizia civilă nr 170/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, precum nici problema puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr 10855/1994, care în temeiul dispoziţiilor art. 405 alin (1) C. proc. civ., şi-a pierdut, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie, puterea executorie şi, pe cale de consecinţă, şi puterea de lucru judecat(aspect de asemenea tranşat prin Decizia civilă nr. 170/2012 a Curţii de Apel Bucureşti).
Având în vedere că, potrivit relaţiilor furnizate de Primăria Mun. Bucureşti, Direcţia Juridic, reclamantul nu a formulat notificare în temeiul legii speciale pentru imobilul revendicat, Curtea, urmând raţionamentul instanţei supreme din Decizia civilă nr 33/2008, constată că este inutilă examinarea îndeplinirii oricărui alt criteriu, din cele enunţate în cele ce preced, astfel că nu se mai impune analizarea titlului pârâtului. Faptul că etatizarea imobilului în temeiul decretului de expropriere este susceptibilă a fi calificată drept o preluarea abuzivă, în sensul dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care reclamantul a pierdut dreptul la măsuri reparatorii, prin neformularea notificării în condiţiile legii speciale, potrivit prevederilor art. 22 alin. (5) din acelaşi act normativ.
În egală măsură, apare ca lipsit de relevanţă, din această perspectivă, faptul că reclamantul figurează în evidenţele autorităţilor fiscale ca titular de rol fiscal, deoarece acest lucru nu constituie o dovadă a dreptului de proprietate imobiliară, de care a fost privat prin aplicarea decretului de expropriere.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.M.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Instanţa de apel a respins apelul pentru singurul motiv că nu s-au urmat prevederile Legii nr. 10/2001, și anume, nu s-a depus notificare în termenul instituit de aceasta, aspect care face inutilă orice altă analiză a esenţei dreptului dedus judecaţii.
Decizia atacată, așa cum a fost motivată, a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii, fiind în vădită contradicţie cu probele administrate şi cu situaţia juridică a terenului revendicat, așa cum a evoluat succesiv în perioada 1974-2005, aspecte care atrag incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Decizia a fost pronunţată şi cu nerespectarea prevederilor art. 105 C. proc. civ., deoarece aceasta nu a analizat şi nu a răspuns la toate motivele de apel, deşi art. 261 C. proc. civ. obligă instanţele să motiveze punctual soluţiile adoptate şi să indice care au fost motivele pentru care apărările uneia dintre părți au fost înlăturate, situaţie care atrage incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu consecinţa casării sentinţei recurate.
In dezvoltarea motivelor de recurs anterior invocate solicită ca instanţa supremă să constate că lipsa unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 nu poate constitui un argument în susținerea netemeiniciei unei acţiuni în revendicare (cel mult poate fi motiv de inadmisibilitate al acţiunii în revendicare), deoarece o astfel de susţinere încalcă art. 1 din primul Protocol Adiţional, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilind prin decizia nr. 33/2008 pronunţată prin recurs în interesul legii că nu în toate situaţiile existente Legea nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare. Decizia nr. 33/2008 este un element nou în ordinea juridică, care nu a fost avut în vedere în ciclurile de judecată anterioare.
Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel nu au ţinut cont de date hotărâtoare în dezlegarea pricinii.
La data apariţiei Legii nr. 10/2001 autorii reclamanţilor deţineau două titluri valabile asupra demonstrarea dreptului lor de proprietate: actul de vânzare - cumpărare autentificat cu procesul - verbal din 16 iulie 1947 transcris în registrul de transcripțiuni din 16 iulie 1947 şi actul de vânzare - cumpărare autentificat cu procesul - verbal din 11 decembrie 1950 transcris în registrul de transcripțiuni din 15 decembrie 1950 şi sentinţa civilă nr. 10855 din 04 noiembrie 1994 dată de Judecătoria sector 1 în Dosarul nr. 542/1994, prin care autorii reclamantului din prezenta cauză, B.I. şi B.V. au solicitat şi obţinut revendicarea acestui teren, instanţa constatând că reclamanţii sunt proprietarii terenului revendicat. De asemenea, prin aceeaşi sentinţă (definitivă şi irevocabilă) instanţa a obligat pârâtul din cauza, Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, să lase reclamanţilor acest imobil în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Astfel, nu aveau de ce să depună o notificare în baza Legii nr. 10/2001, notificare care le-ar fi fost respinsă pentru că nu avea obiect.
Decretul de expropriere nr. 34/1974, actul care se reţine de către instanţele de fond că ar reprezenta titlul cu care statul deţine acest imobil, este un act abuziv deoarece, deşi a statuat exproprierea şi trecerea în proprietatea statului a imobilului revendicat, această trecere s-a făcut fără o justă şi prealabilă despăgubire, neexistând nicio dovadă că autoarea noastră, B.A., ar fi primit vreodată vreo despăgubire. Totodată, autorităţile comuniste nu şi-au respectat nici propriul decret în care se stipulează că exproprierea unui teren viran a fost dispusă pentru sistematizarea zonei de nord a Capitalei, sistematizare care nu a afectat acest teren, el fiind şi în prezent viran. Faptul că o parte din acest teren este afectat de conducte de utilităţi subterane nu împiedică restituirea lui în natură către proprietarul abuziv deposedat care urmează să aibă obligaţia de a menţine aceste utilităţi publice.
Deşi ambele pârâte-intimate afirmă şi demonstrează că începând cu anul 2005 prin H.G. nr. 60/2005, poziția 59 terenul a fost inventariat ca aparţinând domeniului public, nu s-a demonstrat în nici un mod la ce dată şi cu ce titlu acest teren a ieşit din patrimonial municipiului Bucureşti şi a intrat în patrimoniul public al statului, prin încălcarea prevederilor Legii nr. 213/1998 care instituie în mod imperativ că numai bunurile deţinute de stat cu titlu valabil pot fi inventariate în domeniul public. Or, la nivelul anului 2005 titlul cu care statul prin municipiul Bucureşti a deţinut acest teren fusese desfiinţat prin sentinţa civilă nr. 10855/04 noiembrie 1994, definitivă şi irevocabilă în anul 1996, deci asupra acestui teren nu se mai putea dispune prin acte administrative decât în mod nelegal, abuziv.
Acţiunea în revendicare care formează obiectul prezentului dosar nu poate fi separată de succesiunea actelor juridice anterioare, soluţia instanţei de apel ca şi cea a primei instanţe de fond fiind doar soluţii teoretice, cu caracter general, străine de probele şi motivele concrete ale cauzei.
In mod eronat instanţa de apel califică situaţia juridică a terenului revendicat ca fiind sub incidenţa art. 47 din Legea nr. 10/2001 deoarece, așa cum a mai afirmat şi dovedit, la momentul apariţiei acestei legi, dreptul de proprietate dedus judecaţii fusese tranşat în mod definitiv şi irevocabil de către instanţele de judecată, iar dispoziţiile sentinţei civile nr. 10855 din 04 noiembrie 1994 însoţesc imobilul în mâinile oricui s-ar afla, chiar dacă după trecerea termenului de 10 ani, termen împlinit în anul 2006, această sentinţă şi-a pierdut puterea executorie.
Prin Decizia nr. 33/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în situaţia concursului între legea specială şi legea generală, are prioritate legea specială, dar prin aceeaşi decizie s-a stabilit că în situaţia în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială şi C.E.D.O., cea din urmă are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun (cum este cazul de faţă) în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice. În speţă instanţele au stabilit aplicabilitatea prioritară a dispoziţiilor art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 1, constatând că privarea de proprietate a bunului s-a făcut cu încălcarea criteriului de proporționalitate între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general, iar vocaţia reclamantului de a promova acţiunea în revendicare decurge din calitatea sa de succesor al foştilor proprietari şi din faptul că ulterior anului 1989, dar anterior anului 2001, aceştia își redobândiseră în proprietate terenul revendicat şi se stabilise în mod irevocabil că titlul cu care statul i-a deposedat în anul 1974-expropriere este nul.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), recurentul a susținut în cadrul acestuia faptul că instanța de apel nu ar fi analizat toate motivele de apel, conform obligației prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și că astfel s-ar fi încălcat prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Nerespectarea obligației prevăzute de art. 261 C. proc. civ. ar putea atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 105 alin. (1), dar partea interesată ar trebui să dovedească existența unei vătămări, care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. Pentru a evita aceste dificultăți legiuitorul a prevăzut un motiv distinct de modificare, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii), care are în vedere atât lipsa totală a considerentelor, cât și existența unor considerente contradictorii sau care nu au nicio legătură cu pricina.
Astfel, date fiind dispozițiile speciale menționate anterior aceste motiv va fi analizat, în temeiul art. 306 alin. (3), prin raportare la prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recurentul nu a arătat concret care sunt aceste motive la care instanța de apel nu ar fi răspuns.
Hotărârea instanței de apel este amplu motivată, instanța de apel arătând și de ce nu poate reține puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr 10855/1994, și anume, întrucât acest aspect a fost tranşat prin Decizia civilă nr. 170/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a reținut că, în temeiul dispoziţiilor art. 405 alin (1) C. proc. civ., şi-a pierdut, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie, puterea executorie şi, pe cale de consecinţă, şi puterea de lucru judecat.
Ca atare, este nefondat motivul de recurs analizat din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că, în esență, recurentul susține că ar avea un bun în baza sentinței civile nr. 10855/4 noiembrie 1994 și că din acest motiv nu ar mai fi trebuit să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
În ceea ce privește valoarea sentinței civile nr. 10855 din 4 noiembrie 1994, într-un ciclu procesual anterior s-a hotărât, prin Decizia civilă nr. 170/2012 a Curţii de Apel Bucureşti , irevocabilă, decizie confirmată, inclusiv cu privire la această constatare, prin Decizia nr. 1397 din 14 martie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția I civilă, așa cum a reținut și instanța de apel, că, în temeiul dispoziţiilor art. 405 alin (1) C. proc. civ., sentinţa civilă nr 10855/1994 şi-a pierdut, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie, puterea executorie şi, pe cale de consecinţă, şi puterea de lucru judecat, cu efectul inexistenței unui bun în patrimoniul reclamantului.
Aceste dezlegări, intrând în puterea lucrului judecat, sunt obligatorii pentru instanțele ce judecă litigiul în continuare, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, nu se poate reține că recurentul ar avea un bun în baza sentinţei civile nr. 10855/1994.
În aceste condiții, este relevantă Hotărârea Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, reținută de către instanța de apel.
Așa cum se menționează în Hotărârea C.E.D.O. secţia a treia, din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, parag. 134-137, din jurisprudența Curții decurg următoarele principii:
”134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 39.794/98, & 69, C.E.D.O. 2002-VII).
135. (…) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
136. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei (M.C.), nr. 44.912/98, & 35, C.E.D.O. 2004-IX).”
Astfel, faptul că autorii recurentului au fost proprietarii unui imobil care a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 34/1974 nu înseamnă automat că aceștia au un bun, trebuind să parcurgă legislația specială pentru a dobândi un nou drept de proprietate dacă acea legislație le permite acest lucru.
În ceea ce privește regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a fost adoptată o legislație specială, Legea nr. 10/2001, aplicabilă în condițiile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998, inclusiv în ceea ce privește acțiunile în revendicare, așa cum de altfel s-a statuat și prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Prin adresa din 14 octombrie 1992 a Primăriei Municipiului București-D.G.L.P.U.A.T. (fila 25, dosar tribunal) i s-a comunicat lui B.I. că strada L. din fosta parcelare J., care a avut ultima denumire A.N., a fost desființată și inclusă în fosta reședință prezidențială.
Din adresa din 27 aprilie 2002 a R.A.A.P.P.S., prin care s-a răspuns la notificarea formulată de către B.V., C.M.V. și B.I.C., înregistrată din 25 aprilie 2002, reiese că terenul în cauză este inclus în incinta imobilului situat în sector 1, București, că imobilul se află în proprietatea statului și că din 1990 s-a aflat succesiv în administrarea R.A.A.P.P.S. (H.G. nr. 1217/1990), R.A.L. (H.G. nr. 236/1997), R.A.A.P.P.S. (O.G. nr. 32/2002).
Prin aceeași adresă li s-a comunicat autorilor recurentului că hotărârea din 1994 pe care o dețineau nu îi este opozabilă, nefiind parte în acel dosar, și că nu le poate restitui bunul întrucât nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, ultim aspect necontestat de către recurent.
În schimb, recurentul susține că autorii săi nu aveau de ce să depună notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât se aflau în posesia sentinţei civile nr. 10855/1994, care şi-a pierdut puterea executorie în 2006, după împlinirea termenului în care putea face notificare potrivit Legii nr. 10/2001.
Referitor la această sentință, este de remarcat faptul că a fost pronunțată în contradictoriu cu Consiliul local al municipiului București, care, așa cum rezultă din cele menționate anterior, nu se afla în posesia terenului în cauză la data judecării acelui dosar, terenul fiind inclus încă dinainte de 1990 în incinta fostului palat prezidențial și figurând în administrarea R.A.A.P.P.S. încă din 1990.
Acesta este și motivul pentru care s-a susținut că această sentință nu îi este opozabilă R.A.A.P.P.S. și pentru care, probabil, nu a putut fi pusă în executare împotriva Consiliului local al municipiului București în termenul de prescripție.
Astfel, așa cum s-a reținut în aceeași hotărâre pronunțată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, menționată anterior, parag. 142.
”(…) transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.”
Din parag. 143, 144 ale aceleiași hotărâri se mai impune condiția ca, pentru a reprezenta un bun actual, hotărârea invocată să constituie un titlu executoriu pentru restituirea imobilului.
Or, reclamantul nu se află în posesia unei hotărâri executorii prin care pârâtul în cauză să fi fost obligat la restituirea bunului.
Ca atare, neavând un bun actual, nu este îndeplinită condiția esențială pentru a se trece la analiza încălcării dreptului la respectarea bunurilor, așa cum este reglementată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., dar și de art. 480 C. civ.
Susținerea recurentului în sensul că în mod greșit instanța de apel ar fi calificat situația juridică a terenului revendicat ca intrând sub incidența art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu este reală, această trimitere neregăsindu-se în considerentele pentru care instanța de apel a ajuns la soluția atacată prin prezentul recurs.
Faptul că reclamantul sau autorii săi nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost reținut de către instanța de apel doar ca un argument în susținerea ideii că nu au nici din această perspectivă o speranță legitimă de care să se prevaleze.
Ceea ce este cert este faptul că în 2001 se aflau în posesia unei hotărâri pronunțate în contradictoriu cu o persoană care nu era proprietarul/posesorul bunului, fapt pe care trebuiau să îl știe atâta timp cât de cinci ani de când era executorie nu reușiseră să o pună în executare. În aceste condiții, nu se poate susține întemeiat că nu aveau posibilitatea să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, pe care să o adreseze entității deținătoare a bunului, care era diferită de pârâtul din litigiul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994.
Astfel, este nefondat și motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 7, 9 și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.M. împotriva Deciziei nr. 528/A din data de 2 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1300/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1319/2015. Civil → |
|---|
