ICCJ. Decizia nr. 1304/2015. Civil. Contestaţie decizie de concediere. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞS JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1304/2015
Dosar nr. 5880/1/2013
Şedinţa publică din 15 mai 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia introdusă la data de 21 iulie 2009, reclamantul R.I. a solicitat anularea Deciziei nr. 826 din 18 iunie 2009 emisă de SC C.E.T. SA, reintegrarea în funcţia avută anterior şi obligarea angajatorului la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu era concediat.
A solicitat să se constate şi nulitatea absolută a art. 17 din Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 1 din 22 ianuarie 2009 pentru nelegalitate. A susţinut că aceasta a avut la baza nota din 21 ianuarie 2009 care nu menţionează nicio cauză reală a desfiinţării mai multor posturi din organigrama societăţii, au fost desfiinţate 13 posturi şi înfiinţate 24 de aceeaşi natură, în contradicţie cu art. 65 lit. b) şi art 8 alin. (1) C. muncii.
Prin sentinţa nr. 3747 din 17 noiembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 6377795/2009 al Tribunalului Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respinsă acţiunea reclamantului în totalitate.
Prin Decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi pentru conflicte de munca şi asigurări sociale, a fost admis recursul declarat de reclamantul R.I., a fost casată sentinţa şi trimisă cauza la Tribunalul Gorj, secţia comercială, pentru judecare pe fond, reţinându-se că în speţă, competenţa de soluţionare a acţiunii aparţine secţiei comerciale, a Tribunalului Gorj, întrucât raporturile dintre reclamant şi intimată s-au desfăşurat în baza unui mandat comercial.
Prin sentinţa nr. 97 din 26 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 1431/95/2011, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul R.I., s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 826 din 18 iunie 2009, emisă de pârâta SC C.E.T. SA; s-a respins ca inadmisibilă cererea pentru constatarea nulităţii absolute a art. 17 din Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 1 din 22 ianuarie 2009; au fost respinse capetele de cerere privind reîncadrarea în funcţia avută anterior Deciziei nr. 826/2009 şi privind plata drepturilor băneşti ce includ salariile şi celelalte drepturi aferente; s-a respins cererea cu privire la cheltuielile de judecată şi cererea de intervenţie formulată de Federaţia Energetica, în interesul reclamantului; s-a luat act că prin sentinţa nr. 40 din 22 februarie 2011, s-a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Gorj, secţia comercială.
Împotriva sentinţelor nr. 40 din 22 februarie 2011 și nr. 97 din 26 aprilie 2011 ambele pronunţate de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 1431/95/2011, au formulat recurs reclamantul R.I., intervenienta Federaţia Energetică Bucureşti şi pârâta SC C.E.T. SA.
Prin Decizia civila nr. 179 din 16 noiembrie 2011 Curtea de Apel Craiova, secţia a IlI-a civilă, a respins apelurile reclamantului R.I. şi intimatei Federaţia Energetică şi a admis apelul pârâtei SC C.E.T. SA, a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea reclamantului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul R.I., solicitând în principal casarea deciziei atacate şi admiterea acţiunii, iar în subsidiar casarea şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare secţiei conflicte de muncă a Tribunalului Gorj.
Prin Decizia nr. 567 din 07 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.I.
Împotriva acestei decizii a formulat la data de 12 decembrie 2013 cerere de revizuire reclamantul R.I., pe care a înregistrat-o pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. 5880/1/2013.
Cererea de revizuire a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 322 pct. 3, 7 teza I C. proc. civ., art. 324 alin. (1) pct. 1 raportat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
In motivarea cererii de revizuire se arată, în esenţă, că, în speţă, este incident motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 3 C. proc. civ., întrucât contractul de mandat constatat de Curtea de Apel Craiova prin Decizia nr. 379 din 16 noiembrie 2013 şi menţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 567 din 07 februarie 2013 nu se află în fiinţă.
Se susţine că prin Decizia nr. 2163 din 26 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şî Justiţie în Dosarul nr. 3/54/2012 s-a constatat irevocabil că, între revizuent şi intimata SC C.E.O. SA - Sucursala Electrocentrale Turceni au existat raporturi juridice stabilite în baza unui contract individual de muncă şi nu a unui contract de mandat, astfel încât este evident că obiectul dedus pricinii, respectiv contractul de mandat, nu se află în fiinţă.
De asemenea, se arată că un al doilea motiv de revizuire este cel prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., decizia atacată fiind contrară Deciziei nr. 2163 din 26 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătându-se că prin această ultimă hotărâre s-a dezlegat, cu putere de lucru judecat, problema de drept privind raportul juridic al revizuentului cu intimata SC C.E.O. SA -Sucursala Electrocentrale Turceni în sensul că revizuentul a desfăşurat activitatea de conducător al unui agent economic în baza contractului individual de muncă, şi nu relaţii comerciaie stabilite prin contract de mandat.
Un al treilea motiv de revizuire îl constituie art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinându-se că, prin pronunţarea Deciziei nr. 567 din 07 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a reţinut că relaţiile dintre revizuent şi intimată au fost relaţii comerciale stabilite prin contract de mandat, în condiţiile în care aceeaşi instanţă, anterior, statuase, irevocabil, prin Decizia nr. 2163 din 26 aprilie 2012, că între revizuent şi intimată au fost desfăşurate relaţii juridice pe bază de contract individual de muncă, au fost încălcate grav dreptul la apărare al subsemnatului, dar şi la un proces echitabil, aşa cum este definit de art. 6 din Convenţie.
Intimata SC C.E.O. SA - Sucursala Electrocentrale Turceni a depus întâmpinare prin care a soiicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată.
Cauza a fost suspendată la data de 27 iunie 2014, pentru lipsa părţilor, iar la 23 aprilie 2015 revizuentul a solicitat repunerea cauzei pe rol şi judecata în lipsă.
La termenul de judecată de astăzi, Înalta Curte, în temeiul art. 245 pct. 1 C. proc. civ., a dispus repunerea pe rol a dosarului şi a reţinut cauza în pronunţare asupra excepţiei tardivităţii şi admisibilităţii cererii de revizuire.
Analizând hotărârile invocate de revizuent prin prisma prevederilor legale mai sus arătate, înalta Curte constată eă cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 3 C. proc. civ. nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate, iar cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este tardiv formulată, pentru considerentele ce succed:
Astfel, potrivit art. 322 alin. (1) C. proc. civ., împotriva unei hotărâri pronunţate de o instanţă de recurs se poate exercita calea de atac a revizuirii numai atunci când, prin această hotărâre, se evocă fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reţinută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite în oricare din ipoteze, urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, din analiza textului legal citat rezultă că pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri date de o instanţă de recurs, legiuitorul a impus o condiţie imperativă şi anume, ca prin decizia suspusă revizuirii să fi fost evocat fondul.
Hotărârile instanţelor de recurs care evocă fondul sunt acelea prin care instanţele admit recursul şi, rejudecând cauza dedusă judecăţii, modifică în tot sau în parte hotărârea recurată, astfel încât, consecutiv, se pronunţă asupra cererilor ce au format cadrul obiectiv al judecăţii în primă instanţă; în consecinţă, nu pot face obiectul cererii de revizuire deciziile prin recursul a fost respins sau a fost constatat nul, în aceste ipoteze calea de atac fiind inadmisibilă.
Dacă s-ar admite formularea unei cererii de revizuire şi împotriva deciziilor pronunţate în recurs prin care nu s-a evocat fondul, s-ar ajunge să se încalce principiul legalităţii căilor de atac, potrivit căruia orice cale de atac poate fi exercitată doar dacă este prevăzută de lege şi în condiţiile prevăzute de aceasta.
În speţă, cererea de revizuire a fost formulată împotriva unei decizii pronunţată de o instanţă de recurs, decizie prin care recursul a fost respins ca nefondat.
Aşa fiind, se constată că nu este îndeplinită o condiţie generală de admisibilitate a cererii de revizuire, condiţie impusă de art. 322 C. proc. civ., şi anume, aceea ca hotărârea dată în recurs să evoce fondul, situaţie în raport de care analizarea altor condiţii specifice reglementate de cazurile de revizuire invocate devine inutilă.
Pe de altă parte, motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 3 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, printr-o hotărâre cu o singură condamnare, debitorul a fost obligat să predea un lucru cert şi determinat care a pierit, scopul revizuentului fiind să obţină contravaloarea lucrului pierit, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât, hotărârea atacată nu obligă revizuentul la o prestaţie determinată.
Pentru aceste considerente, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 3 C. proc. civ., va fi respinsă ca inadmisibilă.
În ce priveşte cererea de revizuire bazată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., se reţin următoarele:
Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.
În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prescrise de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.
Conform dispoziţiilor art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti, în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 şi 7 alin. (1), de la comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţarea ultimei hotărâri.
În speţă, din actele dosarului rezultă că termenul de o lună prevăzut de art. 324 alin. (1) a fost depăşit, întrucât Decizia nr. 567/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a cărei revizuire se cere, a fost pronunţată la data de 07 februarie 2013, iar cererea de revizuire a fost formulată, potrivit rezoluţiei aplicată pe cerere, la 12 decembrie 2013, cu încălcarea termenului legal enunţat.
Or, pentru cererea de revizuire a unei hotărâri pronunţată de o instanţă de recurs, legiuitorul a prevăzut, în mod expres, prin dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., că termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti de la pronunţarea hotărârii.
Legea sancţionează cu decăderea nerespectarea termenelor procedurale stabilite pentru exercitarea căilor de atac, sens în care sunt de observat şi dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora neexercitarea oricărei cai de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrag decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
În speţă, revizuentul a încălcat prevederile art. 324 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a formulat cererea cu depăşirea termenului de o lună prevăzut de textul menţionat.
În ce priveşte motivul de recurs prin care s-a invocat încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, respectiv, dreptul la apărare şi la un proces echitabil, Înalta Curte apreciază că norma cuprinsă în art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (cu privire la momentul la care începe să curgă termenul pentru declanşarea cererii de revizuire - de fa pronunţarea hotărârii în recurs), îndeplineşte exigenţele ce decurg din jurisprudenţa C.E.D.O. prin care s-au analizat încălcări ale art. 6 parag. 1, din această perspectivă.
Astfel, Curtea de la Strasbourg, a stabilit că pentru a se reţine că o ingerinţă este justificată ea trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, ceea ce conduce la analiza raportului de proporţionalîtate între măsură cu scopul legitim urmărit, cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ.
Cerinţa de a fi prevăzută de legea internă, are în vedere accepţiunea materială, iar nu formală, iar pe de altă parte, legea respectivă trebuie să fie accesibilă persoanei în cauză şi să fie previzibilă (spre ex: Cauza Laventes c. Letoniei, hot C.E.D.O. din 28 noiembrie 2002).
Art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., îndeplineşte toate criteriile anterior precizate: fiind prevăzut de legea internă (chiar având în vedere accepţiunea formală a sintagmei), este şi accesibilă, fiind cuprinsă într-un act normativ publicat (Cauza Kokkinakis c. Greciei, hot. C.E.D.O. din 25 mai 1993), după cum este şi previzibilă, întrucât este o normă enunţată cu suficientă precizie care permite oricărui individ să îşi regleze conduita şi chiar să prevadă, într-un grad rezonabil, consecinţele juridice ce ar putea rezulta dintr-un act determinat (Cauza Goodwin c. Regatului Unit al Marii Britanii, hot. din 27 martie 1996); totodată, regula previzibilităţii este relativă, întrucât norma de drept nu trebuie să poată fi înţeleasă de către toţi, ci de către practicienii dreptului care îi pot da sfaturi avizate reclamantului (Cauza Sunday Times, hot. din 26 aprilie 1979).
Scopul legitim al instituirii de către legiuitorul naţional a unor norme imperative pentru promovarea unor căi extraordinare de atac este în mod neîndoielnic limitarea în timp a incertitudinii raporturilor juridice, astfel ca după epuizarea termenelor pentru declararea acestora, orice persoană de bună credinţă să se poată prevala în orice împrejurare de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ce nu mai este susceptibilă de retractare sau reformare, intrată în circuitul juridic, care trebuie să aibă un grad acceptabil de securitate.
Totodată, se constată şi existenţa unui just raport de proporţionalitate între măsura dispusă şi scopul urmărit, întrucât partea care are deschisă calea unei căi extraordinare de atac are un interval de timp rezonabil pentru a recurge la formularea ei (o lună), iar preocuparea legiuitorului pentru asigurarea securităţii raporturilor juridice îi profită în egală măsură ca tuturor destinatarilor legii procesuale civile.
În consecinţă, având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., ca tardiv formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 3 C. proc. civ., formulată de revizuentul R.I. împotriva Deciziei nr. 567 din 7 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Respinge, ca tardiv formulată, cererea de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., formulată de revizuentul R.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1302/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1305/2015. Civil → |
|---|
