ICCJ. Decizia nr. 1315/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Ş! JUSTIŢIE
SECŢ(A I CIVILĂ
Decizia nr. 1315/2015
Dosar nr. 57056/299/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 15 mai 2015
Asupra conflictului negativ de competenţa, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 19 noiembrie 2013, sub nr. 2165/284/2013, reclamantul C.I.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii G.P. şi V.G. să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru dreptul de proprietate privind suprafaţa de 2.100 mp, teren extravilan neagricol, situat în com. Potiogi, sat. Pitaru, jud. Dâmboviţa, tarla 25/1, parcela 6, cu vecinii: nord/DE 38, est - M.G., sud - izlaz comunal, vest - M.D.
Prin sentinţa civilă nr. 649 din 09 iulie 2014, Judecătoria Răcari a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Analizând competenţa din punct de vedere teritorial, Judecătoria Răcari a constatat că, potrivit Deciziei nr. 8 din 10 iunie 2013, pronunţată în recursul în interesul legii, s-a stabilit că „acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acţiuni personale imobiliare".
Astfel, competentă pentru pronunţarea unei asemenea hotărâri este fie instanţa de la domiciliul pârâtului, fie instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii.
Tot în considerentele deciziei mai sus menţionate s-a reţinut că în situaţia în care părţile nu au predeterminat în actul juridic pe care l-au încheiat locul executării obligaţiei, competenta teritorială nu mai este alternativă, iar cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului.
În această situaţie, s-a apreciat că reclamantul nu poate înlătura competenţa astfel stabilită, nefiind incidente dispoziţiile C. proc. civ. privitoare la alegerea instanţei sau la alegerea de competenţă,
În soluţionarea excepţiei invocate, au fost avute în vedere şi prevederile art. 176 C. proc. civ. conform căruia încălcarea dispoziţiilor privitoare, printre altele, la competenţa instanţei atrage sancţiunea nulităţii necondiţionate.
Analizând înscrisurile aflate la dosar, Judecătoria Răcari a reţinut că părţile nu au prevăzut în convenţia încheiată locul executării, chiar şi în parte a obligaţiei, iar pârâţii au domiciliul în municipiul Bucureşti, astfel că, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Răcari şi a fost declinată competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr. 57056/299/2014.
Prin sentinţa civilă nr. 418/14.01,2015, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari. în baza art. 133 pct. 2 C. proc. civ., a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul, pentru soluţionarea conflictului de competenţă, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că prezenta acţiune are ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil, competenţa de soluţionare a unei astfel de cereri determinându-se în condiţiile art. 107, respectiv art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., fiind vorba, deci, despre o competenţă teritorială relativă care ar putea aparţine atât instanţei în circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului, dar şi instanţei locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte a obligaţiei.
În ambele ipoteze, se constată faptul că, în cazul încălcării normelor referitoare la competenţa teritorială a instanţei sesizate cu soluţionarea cererii, necompetenţa este de ordine privată, iar, conform art. 129 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu poate fi invocată de instanţă din oficiu, aspect ce rezultă din interpretarea per a contraria a dispoziţiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ. care stabileşte că „necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
Art. 133 alin. (1) C. proc. civ. instituie obligaţia judecătorului ca la primuî termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, să verifice din oficiu şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, or existenţa acestei obligaţii nu conferă judecătorului posibilitatea de a invoca din oficiu necompetenţa de ordine privată, în acest caz, excepţia necompetenţei teritoriale.
În concluzie, având în vedere cele reţinute anterior, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râcari.
Analizând conflictul negativ de competenţă în condiţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râcari, având în vedere următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 19 noiembrie 2013, sub nr. 2165/284/2013, reclamantul C.I.M. a chemat în judecată pe pârâţii G.P. şi V.G., pentru ca instanţa să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru suprafaţa de 2.100 mp, teren extravilan neagricol, situat în com. Potlogi, sat. Pitaru, jud. Dâmboviţa, aflat în tarlaua 25/1, parcela 6.
Prin Decizia nr. 8 din 10 iunie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii s-a stabilit că acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acţiuni personale imobiliare. Totodată, prin aceeaşi decizie în interesul legii, s-a statuat că, din punct de vedere teritorial, competenţa de soluţionare a unei acţiuni înregistrate înainte de 15 februarie 2013 se determină în pe baza dispoziţiilor art. 5, 7 şi, respectiv, art. 10 pct. 1 C. proc. civ. de la 1865.
Pentru art. 5 C. proc. civ. de la 1865 este echivalent art. 107 din noul C. proc. civ., art. 7 îşi are corespondentul în prevederile art. 108-110 din noua lege procesuală, iar art. 10 pct. 1 din vechiul cod are un echivalent în dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 3 din noul cod.
Prin urmare, instanţa a fost sesizată cu soluţionarea unei acţiuni personale imobiliare, prin care reclamantul urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă, corelativ unei obligaţii de a face, rezultat în urma încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâţii G.P. şi V.G., cu privire la bunuri imobile.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 107 raportate la cele ale art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care stabilesc competenţa alternativă în soluţionarea prezentei cauze, normele fiind, în acest caz, dispozitive, motiv pentru care reclamantul a avut posibilitatea să aleagă între instanţa de la domiciliul pârâtei sau instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea obligaţiei, competenţa teritorială fiind relativă, iar normele care o reglementează, de ordine privată, având, în principiu, caracter dispozitiv.
În speţă, având în vedere natura şi obiectul dreptului exercitat pe calea acţiunii deduse judecăţii, aceasta fiind o acţiune personală imobiliară, competenţa în soluţionarea acesteia se stabileşte potrivit dispoziţiilor dreptului comun înscrise în art. 107 C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa unde domiciliază pârâtul, normă ce are caracter relativ, fiind de ordine privată.
În plus, fiind vorba despre o normă de competenţă teritorială relativă, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă numai de către pârâţi prin întâmpinare, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în caz contrar, instanţa sesizată rămânând competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepţie relativa; prin urmare, instanţei din oficiu nu îi era permis să invoce din oficiu excepţia de necompetenţă de ordine privată.
Ca atare, nu are nicio relevanţă în speţă împrejurarea că instanţa sesizată de reclamanţi cu cererea de chemare în judecată, respectiv Judecătoria Răcari, nu era cea de la domiciliul pârâţilor, deoarece atât timp cât pârâţii, singurii care puteau ridica excepţia de necompetenţă teritorială nu au invocat-o, Judecătoria Răcari a rămas competentă să judece litigiul, în favoarea acestei instanţe operând o prorogare de competenţă, dat fiind impedimentul legal ce operează cu privire la instanţa învestită cu soluţionarea cauzei în sensul imposibilităţii invocării din oficiu a necompetenţei de ordine privată.
Cum în speţă, excepţia de necompetenţă a primei instanţe învestite nu a fost invocată şi valorificată în condiţiile procedurale anterior menţionate, consecinţa este aceea a păstrării competenţei dobândite, fără ca instanţa să aibă posibilitatea de a se mai dezînvesti.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1314/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1316/2015. Civil → |
|---|
