ICCJ. Decizia nr. 1336/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1336/2015
Dosar nr. 20770/3/2012
Şedinţa publică din 20 mai 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Fondul și hotărârea instanței de fond.
Reclamanţii T.C. şi T.E.M. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin M.F.P., M.F.P., Municipiul Bucureşti prin primarul general, Consiliul General al Municipiului București și A.F.I., solicitând obligarea acestora, în principal, la plata sumei reprezentând valoarea de piaţă a imobilului apartament, situat în Bucureşti, calculat în euro la cursul de schimb al B.N.R., achiziţionat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, încheiat cu Consiliul General al Municiliului București-D.P.I.-D.A.F.I., în baza Legii nr. 112/199. Au mai solicitat plata valorii actualizate (cu rata inflaţiei) a sumei reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, până când pârâţii îşi vor executa obligaţia stabilită prin hotărârea primei instanţe. În subsidiar, reclamanţii au solicitat să fie obligaţi pârâţii la restituirea sumei achitate pentru achiziţionarea imobilului, reactualizată cu coeficientul de inflaţie, menţionând că, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, au plătit integral suma de 21.749.085 lei, cu chitanţa din 16 decembrie 1996.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995; art. 1337-1351 C. civ., incidente fiind în cauză şi Legea nr. 10/2001 precum și Legea nr. 1/2009.
La termenul de judecată din 14 ianuarie 2013, Tribunalul a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin M.F.P. şi A.F.I.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a depus la dosar note de şedinţă, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliului General al Municipiului București, arătând că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 215/2001, astfel cum a fost modificată şi dispozițiilor Legii nr. 10/2001, capacitate de folosinţă are Municipiul Bucureşti reprezentat prin primarul general şi nu Consiliul General al Municipiului București, care nu are personalitate juridică şi deci nu poate sta în judecată ca pârât, faţă de obiectul cererii deduse judecăţii. De asemenea, pârâtul Municipiul București a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, având în vedere că, potrivit art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 1/2009, restituirea preţului de piaţă al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 se face de către M.F.P., imobilele la care se referă legea fiind cele care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995, însă desfiinţate ulterior.
Pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi M.F.P. au depus la dosar întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie.
Prin întâmpinare, pârâţii au invocat, pe capătul principal din cererea de chemare în judecată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune și, atât pe capătul principal, cât şi pe capătul subsidiar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin M.F.P. şi a M.F.P., precizând că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificata şi completata prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi 21 se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Aşadar, textul de lege enunţat conferă în mod expres calitate procesuala pasivă în astfel de litigii M.F.P., acesta fiind titularul obligaţiei de restituire, instituţia Statului Român prin M.F.P. nefiind una şi aceeaşi cu cea a M.F.P.
Totodată, pârâții au invocat, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., și deci răspunderea Primăriei Municipiului Bucureşti pentru evicțiune, dispoziţiile de drept comun neputând fi înlăturate prin nici o dispoziție specială contrară, Pe fondul cauzei, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, faţă de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, nefiind îndeplinite cumulativ cele două condiţii: ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În situaţia în care se va trece peste excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate, cu privire la capătul subsidiar al cererii de chemare în judecata, pârâţii au solicitat chemarea în garanţie a A.F.I., pentru restituirea comisionului de 1% încasat de aceasta instituţie la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996.
În şedinţa publică din data de 13 mai 2013, reclamanţii au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au estimat valoarea de piaţa a imobilului la suma de 520.000 lei.
Totodată, reclamanţii au depus o cerere modificatoare, prin care au arătat că înţeleg să-şi restrângă cadrul procesual, în sensul că nu mai înţeleg să se judece cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., menţinându-şi restul cadrului procesual astfel cum a fost arătat prin cererea de chemare în judecată.
Pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii din data de 20 mai 2013, Tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti; a respins ca rămasă fără obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P.; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin primarul general şi A.F.I., cu privire la cererea principală; a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P.; a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiat capătul principal de cerere privind obligarea pârâtului M.F.P. la plata valorii de piaţă a imobilului şi a actualizării acesteia cu indicele de inflaţie; a admis capătul de cerere subsidiar al acţiunii, astfel cum a fost modificată şi precizată, formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. și a obligat pârâtul M.F.P. la restituirea către reclamanţi a sumei de 52.057 lei, reprezentând preţul achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, actualizat cu indicele de inflaţie, precum și la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert. A respins acţiunea, astfel cum a fost modificată şi precizată, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă și în contradictoriu cu pârâţii A.F.I. și Municipiul Bucureşti prin primarul general, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul M.F.P. în contradictoriu cu chemaţii în garanţie A.F.I. şi Municipiul Bucureşti prin primarul general.
Instanţa de fond a reţinut că la data de 16 decembrie 1996, între C.G.M.B.-D.P.I.-D.A.F.I. şi reclamanții T.C. şi T.E.M. a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996 privind apartamentul, situat în București, sector 1, pentru prețul de 21.749.085 lei, achitat integral la data perfectării contractului. Prin Decizia civilă nr. 227 din 27 februarie 2007, pronunțata de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 2361/299/2004, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1352 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel Bucureşti, a fost admisa acțiunea formulata de reclamanta C.A.I. şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996. În considerentele deciziilor civile menționate, s-a reținut reaua-credința a părților contractante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, instanțele stabilind cu putere de lucru judecat eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În acest sens, tribunalul a constatat că, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, care se referă la ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (spre deosebire de dispoziţiile art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001 modificată, care au în vedere contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Tribunalul a reținut, potrivit prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată, că reclamanții au dreptul la restituirea preţului actualizat plătit, această obligație căzând în sarcina M.F.P. Aşadar, Tribunalul, reținând efectul lucrului judecat, a constatat că sunt neîntemeiate susținerile reclamanţilor, în sensul că vânzarea ar fi fost încheiată cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Astfel, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată, a fost admis capătul de cerere subsidiar al acţiunii, fiind obligat pârâtul M.F.P. la restituirea către reclamanţi a sumei de 52.057 lei, reprezentând preţul achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, actualizat cu indicele de inflaţie, având în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar T.M.
În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C.pr.civ., a fost obligat pârâtul M.F.P. la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert.
Față de soluţiile dispuse prin încheierea din 20 mai 2013, Tribunalul a respins acţiunea față de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, precum şi față de pârâţii A.F.I. şi Municipiul Bucureşti prin primarul general, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, cu motivarea că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 prevăd în sarcina M.F.P. obligaţia de a restitui integral preţul încasat din vânzarea către chiriaşi a imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, fără a se face vreo distincţie în privinţa comisionului de 1%. Tribunalul a constatat ca prevederile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 nu condiţionează restituirea preţului reactualizat de împrejurarea încasării efective a acestei sume de către M.F.P., acesta fiind prevăzut ca singurul debitor al obligaţiei de restituire. Invocarea de către pârât a prevederilor Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 nu poate determina admiterea cererii de chemare în garanție, având ca obiect obligarea chemaților în garanție la plata sumei reprezentând comisionul încasat conform normelor legale menţionate, o asemenea concluzie fiind contrară dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că restituirea integrala a preţului actualizat, achitat pentru imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, se face de către M.F.P.
Prin urmare, obligaţia pârâtului M.F.P., de a restitui întregul preţ actualizat încasat din vânzarea imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, este stabilită în mod clar prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nefiind exclusă de la restituire suma constând în comisionul de 1%, pe care pârâtul susţine că nu ar fi încasat-o.
Faţă de argumentele expuse, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie.
Apelul și hotărârea instanței de apel.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, solicitând schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Curtea, analizând criticile de apel, a constatat că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Prioritar, Curtea de apel a constatat că toate susţinerile apelantului în raport de art. 1337 şi art. 1341 şi următoarele C. civ. se subsumează unei singure critici şi anume greşita reţinere a calităţii sale procesuale pasive de către instanţa de fond. Astfel, deşi în prima parte a motivelor de apel acest apelant a susţinut că nu este parte la încheierea contractului de care reclamanţii au fost evinşi, motiv pentru care a solicitat a se constate că nu are calitate procesuală pasivă, iar în cea de-a doua parte a susţinut că în speţă este vorba de o tulburare de drept prin fapta unui terţ de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune a vânzătorului, motiv pentru care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, toate susţinerile sale vizând, în fapt greşita sa obligare în prezentul raport juridic dedus judecăţii, susţinându-se că Municipiul Bucureşti ar trebui să răspundă ca urmare a evingerii reclamanţilor.
Curtea a reţinut, specific situaţiei contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în care cumpărătorul este evins, că dezdăunarea acestuia şi-a găsit consacrarea legislativă în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege care a suferit modificări, în această privinţă, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009. Art. 50 din Legea nr. 10/2001 - care reglementează situaţiile la care s-a făcut referire mai sus, printre care şi cea a reclamanţilor din prezentul litigiu - are următorul conţinut, astfel cum acesta a suferit modificări prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009: „(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (2)1 Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Instanța de apel constată, din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, că respectivele contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare, o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Unităţile deţinătoare a imobilelor vândute au acţionat ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, aspect rezultat din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări cu titlu de preţ nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia M.F.P., constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Prin art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor - ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi care au fost desfiinţate - la restituirea despăgubirilor de la M.F.P., motiv pentru care, în astfel de situaţii, este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală din dreptul comun, privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune.
Prin urmare, trimiterea la dispoziţiile dreptului comun astfel cum a solicitat apelantul nu poate fi primită, soluţionarea pretenţiilor acestora neputându-se face decât prin raportare la dispoziţiile speciale, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor C. civ. în materie de garanţie pentru evicţiune şi a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel reţine că cel chemat să răspundă în calitate de pârât este M.F.P., pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat sau, după caz, preţul de piaţă al imobilului.
Faţă de cele reţinute mai sus, instanța de apel a apreciat că pârâtul M.F.P. are calitate procesuală pasivă în cauză, respectiv că numai acesta poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Aşa fiind, prin raportare la norma specială cuprinsă în art. 50 din Legea nr. 10/2001, care instituie o normă derogatorie de la dispoziţiile dreptului comun care reglementează evicţiunea, orice susţinere a apelantului pârât în sensul că Municipiul Bucureşti, în calitate de vânzător, trebuie să fie obligat în litigiul de faţă, respectiv că numai acesta poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, a fost apreciată ca nefondată.
Instanța de apel a apreciat că statul poate interveni într-un astfel de raport juridic de drept privat având la bază un contract de vânzare cumpărare, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană răspunzătoare, deoarece legiuitorul are libertatea de a stabili o asemenea raspundere când este vorba de imobile preluate în mod abuziv de stat, mai ales când chiar din fondurile statului urmează a fi plătite asemenea despăgubiri.
Instanța de apel a respins și susţinerea că prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit doar determinarea sursei din care să fie restituite sumele cu motivarea că acest articol a determinat chiar instituirea raportului juridic obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului şi M.F.P.
În ce priveşte critica vizând greşita obligare a apelantului pârât la cheltuieli de judecată, Curtea a respins-o ca nefondată, prin raportare la dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. În acest sens, Curtea reţine că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părţii care, prin atitudinea sa procesuală, prin acţiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat. Obligaţia concretă stabilită în sarcina uneia din părţi - pe care textul de lege susmenţionat o şi identifică, aceasta fiind partea căzută în pretenţii - reprezintă o sancţiune procesuală care are drept scop sancţionarea acesteia pentru prejudiciile cauzate celeilalte, prin intermediul procesului.
Jurisprudenţa instanţelor de judecată a configurat o rezolvare relativ unitară, în sensul că obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată are ca fundament ideea de răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită de a formula o acţiune în justiţie, fie neîntemeiată, fie nesocotind scopul real al dreptului de acces la o instanţă de judecată.
Trebuie avut în vedere inclusiv aspectul că în materia aplicării art. 50 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, instanţele au o practică unitară în considerarea calităţii procesuale pasive a M.F.P. şi nu a vânzătorului.
Or, din această perspectivă, culpa pârâtului M.F.P. nu poate fi contestată, în condiţiile în care acesta nu a făcut o recunoaştere a pretenţiilor reclamanţilor deşi urmările demersului acestora erau previzibile. Altfel spus, dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naşte pentru partea care a câştigat procesul, ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care cealaltă parte a căzut în pretenţii.
Faţă de considerentele de fapt şi de drept enunţate mai sus, instanța de apel, temeiul art. 296 alin. (1) din C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat, în baza art. 298 raportat la art. 274 C. proc. civ., obligând apelantul către intimaţii reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în apel în sumă de 2.500 lei.
Recursul și considerentele instanței de recurs.
Împotriva Deciziei nr. 64/A din 12 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Municipiului Bucureşti.
Recurentul a susținut că hotărârea recurată este nelegală, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Recurentul susține că în mod greşit s-a menţinut în sarcina M.F.P. obligația de a plăti suma de 52.057 lei reprezentând preţul achitat în baza contractului de vânzare cumpărare din 16 decembrie 1996, actualizat cu indicele de inflaţie.
Prin "calitate procesuală" se înţelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces. Calitatea procesuală pasivă presupune existența identităţii intre persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic. Stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei de restituire a sumei de bani reprezentând preţul actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţii.
Sub acest aspect, deşi în practica instanţelor şi chiar a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a conturat şi opinia conform căreia obligaţia de plata ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (Decizia civila nr. 4929 din 29 oct. 2001 a C.S.J.), în condiţiile anularii contractului de vânzare-cumpărare şi constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 1337 şi următoarele C. civ. Susține că obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi bazată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază şi regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere preţul actualizat, văzând şi dispoziţiile art. 970 C. civ.
Fiind lămurit acest aspect de drept substanţial, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritoriala vânzătoare (în speţa Municipiul Bucureşti, prin mandatar Consiliul General al Municipiului București-A.F.I.), nicidecum M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractanta în raportul juridic dedus judecaţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât şi pentru argumentele pornite de la aceeaşi premisă juridică că ne aflăm în faţa unui raport juridic de drept privat având la bază un contract. Or, statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituţie) răspunzătoare.
Recurentul mai arată că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.F.P. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, instituind prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului şi, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogăţirea fără justă cauză), ci nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., "legea părţilor", neputându-se interveni peste voinţa lor, indiferent că este vorba de repunerea părților în situaţia anterioară în urma constatării nulităţii contractului).
Susține că prin modificarea alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit doar determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanţi, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptăţite şi M.F.P., care doar administrează fondul cu aceasta destinaţie. Pentru a reţine opinia contrară, în sensul ca ”ex lege” s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a M.F.P. în astfel de acţiuni, reţinere bazata pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) şi, în plus, novațiunea nu se prezuma, voinţa - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte situaţii, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres novațiunea în actul normativ respectiv.
Prin urmare, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul acesteia, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecaţii, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanţii.
Recurentul a mai susținut ca în mod greşit instanţa de apel a stabilit obligaţia de plata a preţului actualizat în sarcina sa având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parţială prin fapta unui terţ. Aceasta dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a M.F.P. şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicțiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului iar deposedarea reclamanţilor de imobil, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Aceasta tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti.
Recurentul a mai invocat că nu poate fi antrenată răspunderea sa, având în vedere că nu există culpa acestei instituţii. Prin urmare, sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii."
Recurentul susține că este criticabilă hotărârea şi în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina sa. Susține că M.F.P. nu are obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală aparţine Primăriei Municipiului Bucureşti prin A.F.I.- parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi iar în lipsa textului art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002, M.F.P. nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei. Astfel, M.F.P. nu a dat dovadă de rea credinţă sau neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. şi neexistând temei legal, este neîntemeiată obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Recurentul a invocat nelegalitatea soluției recurate, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 din codul procedură civilă de la 1865 - când soluția recurată este lipsită de temei legal sau este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, susținând în continuare greșita reținere a calității sale procesuale pasive, atât ca excepție de procedură cât și ca apărare de fond.
În speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 şi 50 1 din Legea nr. 10/2011 republicată (astfel cum au fost modificate prin O.U.G. 148/2002 și Legea nr. 1/2009 ).
Potrivit art. 50 alin. (2), ” Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru” iar potrivit alin. (21) al aceluiași text, ”Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru”. La alin. (3) s-a prevăzut că ”Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către M.E.F.din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Potrivit O.U.G. nr. 228/2008, activitatea şi structurile specializate pe domeniul finanţelor au fost preluate de la M.E.F.de către M.F.P. În Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a prevăzut că restituirea se face de M.F.P. prin direcțiile finanțelor publice județene sau al Municipiului București.
Prin art. 501 introdus prin Legea 1/2009 s-a prevăzut că „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză.”
Prin norma legală specială (art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2011 republicată) s-a instituit o răspundere a statului prin M.F.P., o răspundere pentru evicțiune, față de chiriaşii cumpărători ai imobilelor în care locuiau, ale căror titluri de proprietate au fost ”desfiinţate”, fie prin constatarea nulităţii contractului, fie prin admiterea acţiunii în revendicare a fostului proprietar, prin hotărâri judecătoreşti definitive, prin derogare de la dispozițiile de drept comun C. civ. care reglementează evicțiunea.
Într-o jurisprudență clară și concordant a instanțelor, inclusiv a instanței supreme, s-a stabilit că în sfera de aplicare a celor două ipoteze normative, termenul ”desființare” are un conținut cuprinzător și nespecific, referindu-se atât la cazul constatării nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cât și la ipoteza lipsirii lor de efecte ca urmare a admiterii acțiunilor în revendicare prin compararea de titluri, introduse de foștii proprietari deposedați de statul comunist.
Pornind de la persoana debitorului acestei obligații de restituire a prețului, prevăzută printr-o normă specială, alta decât cea a vânzătorului din contracte, reprezentată în toate cazurile prin structurile administrației publice locale care au acționat direct sau prin mandatari (societăți de administrare a fondului locativ), ca și de la conținutul reglementării care asigură în toate cazurile un nivel minim de despăgubire, se justifică pe deplin aprecierea că legiuitorul a instituit un caz special de răspundere a statului, prin M.F.P., față de destinatarii acestor norme. Restituirea prețului plătit nu poate fi văzut doar ca expresie a efectului sancțiunii nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, constând în repunerea părților în situația anterioară, de vreme ce la aceeași despăgubire sunt îndreptățiți și chiriașii cumpărători ale căror contracte au fost lipsite de efecte prin admiterea acțiunilor în revendicare ale foștilor proprietari. Extinderea sferei de aplicare a obligației de restituire a prețului către toți chiriașii cumpărători ale căror contracte au fost ”desfiinţate”, în una din cele două modalități, nu poate fi explicată decât prin recunoașterea caracterului special al răspunderii statului instituită prin norma cu caracter special (art. 50 din Legea nr. 10/2001) și caracterizată prin aceea că, independent de buna sau reaua credință a cumpărătorului la încheierea actului, obligația de despăgubire în sarcina M.F.P. prin este expres prevăzută de legiuitor.
Așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei nr. 1/2015 din 19 ianuarie 2015, pronunțată în recurs în interesul legii, în Dosarul nr. 5/2014, publicată în M. Of., Partea I nr. 197 din 25/03/2015, această răspundere instituită prin norma specială este o răspundere pentru evicțiune, o răspundere cu caracter special, derogatoriu, legea reglementând modalităţi diferite de asigurare a reparaţiei, în funcţie de felul producerii acesteia, în ambele modalităţi de dezdăunare, dreptul de creanţă având ca debitor M.F.P.
Ca urmare, calitatea procesuală pasivă a M.F.P. în acțiunile având ca obiect restituirea prețului de piaţă sau actualizat, promovate de chiriașii cumpărători ale căror contracte au fost ”desfiinţate” este dată de norma legală specială care reglementează că dreptul de creanţă are ca debitor M.F.P., chiar dacă statul sau M.F.P. nu au fost direct parte în raportul juridic care a generat această răspundere, adică în contractul de vânzare cumpărare ”desființat”, statul fiind reprezentat prin intermediul structurilor administrației publice locale care au acționat direct sau prin societăți de administrare a fondului locativ. Așa cum corect a reținut instanța de apel, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, unităţile deţinătoare a imobilelor vândute acţionând ca mandatari fără reprezentare ai statului, aspect rezultat din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări cu titlu de preţ nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia M.F.P., constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
În contextul acestor argumente, susținerea recurentei potrivit cărora instanța a încălcat legea atunci când nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1337 şi următoarele C. civ., art. 1344 C. civ. precum și a art. 970 C. civ. apare ca nefondată, aplicabilitatea acestor texte cu caracter general în materie de evicțiune și răspundere fiind înlăturată de aplicabilitatea normei speciale, potrivit regulii specialia generalibus derogant, izvorul obligației M.F.P., de restituire, fiind legea, iar nu anularea contractului. În acest caz special, obligaţia de restituire a preţului actualizat nu este bazată pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, ci pe principiile ce se degajă din obligația statului de a repara prejudiciile cauzate de nedreptăţile regimului comunist, rezultate din blocul de convenţionalitate, fără ca prin aceasta să se aducă atingere drepturilor altor persoane, cum au fost şi chiriaşii cumpărători ai locuinţelor pe care le deţineau. Astfel, unitatea administrativ-teritoriala vânzătoare (în speţa Municipiul Bucureşti, prin mandatar Consiliul General al Municipiului București-A.F.I.), deși parte contract, nu are obligația de restituire a prețului, această obligație revenind M.F.P., în temeiul legii.
Legiuitorul, în virtutea puterii sale absolute de reglementare, doar sub rezerva constituționalității și a respectării normelor internaționale, are posibilitatea de a stabili, printr-o normă specială, o altă persoană (instituţie) răspunzătoare, independent de vreo culpă a acesteia, chiar dacă este vorba de un raport juridic de drept privat - de un contract în care parte a fost statul printr-o altă structură a sa, putând interveni chiar peste voința părților printr-o normă imperativă. În virtutea raportului norma generală/norma specială, legiuitorul prin voința sa suverană de reglementare poate deroga de la orice dispoziţie de drept comun și poate înlătura aplicarea oricărei dispoziții de drept comun, chiar și în raporturi juridice private, prin instituirea unei norme speciale imperative.
Cum corect a reținut și instanța de apel, statul poate interveni într-un astfel de raport juridic de drept privat, având la bază un contract de vânzare cumpărare, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană răspunzătoare, legiuitorul având libertatea de a stabili o asemenea persoană când este vorba de imobile preluate în mod abuziv de stat, mai ales când chiar din fondurile statului urmează a fi plătite asemenea despăgubiri.
Intr-adevăr, așa cum susține recurenta, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă norme cu caracter procesual, însă ele sunt norme de drept material care instituie obligaţia M.F.P. de a restitui preţul de piaţă sau actualizat în cazul ”desfiinţării” titlului chiriaşului cumpărător. Această răspundere a M.F.P. determină calitatea procesuală pasivă în litigiu a entității răspunzătoare.
Prin alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) nu s-a urmărit doar determinarea sursei din care vor fi restituite sumele către chiriașii cumpărători ale căror titluri au fost ”desfiinţate”, ci s-a urmărit să se stabilească și persoana răspunzătoare, care de-altfel administrează fondul cu aceasta destinaţie, între persoana îndreptățită la restituirea prețului și persoana răspunzătoare fiind stabilit un raport obligațional legal.
Nu pot fi primite nici susținerile recurentei cu privire la novațiune. Legiuitorul nu a realizat, prin instituirea obligaţiei M.F.P. de a restitui preţul de piaţă sau actualizat, o novațiune de debitor, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1128, art. 1132, art. 1130 C. civ. Novația este o convenție, în timp ce, în cazul de față, statul, prin stabilirea ca debitor al obligaţiei de a restitui preţul de piaţă sau actualizat a M.F.P., în virtutea dreptului său de reglementare, își asumă o obligație pozitivă de dezdăunare a persoanelor prejudiciate, ca efect al aplicării legilor de restituire.
Prin urmare, Primăria Municipiului Bucureşti, deși parte în contractul de vânzare cumpărare ”desființat”, nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecaţii.
2. Curtea apreciază ca nefondat și motivul de recurs referitor la menţinerea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina M.F.P.
Culpa procesuală nu aparţine Primăriei Municipiului Bucureşti prin societatea de administrare a fondului locativ. Deși parte în contractul de vânzare-cumpărare ”desființat”, obligația de restituire a prețului nu cade în sarcina acestuia, ci în sarcina M.F.P., și deci cupla procesuală revine celui obligat la restituire chiar dacă nu a dat dovada de rea credinţă sau neglijenţă. Instituția răspunzătoare în temeiul legii se face vinovată de declanşarea și purtarea litigiului și, prin urmare, căzând în pretenții trebuie să fie sancţionată prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată, prin raportare la dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Corect instanța de apel a reținut că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părţii care, prin atitudinea sa procesuală, prin acţiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat. Partea responsabilă de efectuarea cheltuielilor cu judecata este partea căzută în pretenţii iar obligarea acesteia la plata lor reprezintă o sancţiune procesuală care are drept scop sancţionarea acesteia pentru prejudiciile cauzate celeilalte, prin intermediul procesului.
În contextul în care norma legală este clară, jurisprudența este unitară în considerarea calităţii procesuale pasive a M.F.P. în astfel de acțiuni, culpa recurentei pârâte nu poate fi contestată, în condiţiile în care aceasta nu a recunoscut pretenţiile părții adverse și, mai mult, a exercitat toate căile legale de atac generând cheltuieli suplimentare.
Față de aceleași considerente, și față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligat recurentul pârât M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiul Bucureşti și la plata sumei de 1.500 lei către intimaţii reclamanţi, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Municipiul Bucureşti împotriva Deciziei nr. 6/A din 12 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul pârât M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiul Bucureşti la plata sumei de 1.500 lei către intimaţii reclamanţi T.C. şi T.E.M., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1335/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1337/2015. Civil → |
|---|
