ICCJ. Decizia nr. 164/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 164/2015
Dosar nr. 11053/3/2012
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 4 aprilie 2012 reclamanţii T.C., F.C., F.G., F.M.R., F.N., în contradictoriu cu parata SC U.A. SA, au solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri cu titlu de daune morale şi penalităţi de 0,1% pe zi aplicate la sumele pretinse cu titlu de daune morale de către toţi reclamanţii, calculate începând cu data înregistrării cererii şi până la plata efectivă a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 5282 din 28 iunie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta SC U.A. SA la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale: 150.000 RON reclamantului T.C., câte 100.000 RON pentru fiecare dintre reclamanţii F.G. şi F.C., câte 50.000 RON pentru fiecare dintre reclamanţii F.M.R. şi F.N., respingând ca neîntemeiată cererea formulată în contradictoriu cu intervenientul forţat T.C.
Pentru a concluziona în acest sens, Tribunalul a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile speciale care reglementează regimul juridic al indemnizării victimelor accidentelor de circulaţie, respective art. 26 din Ordinul nr. 20/2008 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurătorilor care menţionează prejudiciile acoperite prin poliţele obligatorii de răspundere civilă delictuală.
Potrivit art. 26 alin. (2) pct. 1 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008, indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul, asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA pentru prejudiciul produs prin dispozitivele sau instalaţiile cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii sau ataşului tractat de vehicul.
Această dispoziţie legală este aplicabilă speţei de faţă, accidentul de circulaţie fiind provocat din cauza desprinderii accidentale a remorcii tractate de vehicul.
Reclamanţii pot beneficia de dispoziţiile acestui act normativ deoarece evenimentul care este la originea prejudiciului invocat are caracteristicile unui accident de circulaţie.
Or, noţiunea de accident postulează prin definiţie caracterul neprevăzut, fortuit al evenimentului în cauză. în speţă, nu operează cauza de excludere indicată de pârâtă şi datorită faptului că defuncta nu a urmărit în mod voluntar producerea consecinţelor prejudiciabile. Este de netăgăduit că nu suntem în prezenţa unui act voluntar al victimei, astfel că aplicarea dispoziţiilor speciale din materia asigurărilor nu poate fi înlăturată.
De asemenea, prin probatoriul administrat reclamanţii au dovedit realitatea prejudiciul moral produs acestora ca urmare a dispariţiei D.T.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei instanţa a reţinut că reclamanţii sunt rude apropriate ale defunctului, respectiv părinte-reclamanţii F.C. şi F.G., fiu-reclamantul T.C., iar ceilalţi reclamanţi fraţi ai victimei decedate. Date fiind relaţiile de rudenie, aceştia beneficiază de prezumţia absolută de puternică afecţiune între fiecare reclamant şi victima accidentului. De asemenea, martorii audiaţi au mărturisit relaţia strânsă existentă în sânul familiei şi suferinţele morale produse reclamanţilor de această dispariţie. Pe cale de consecinţă, s-a apreciat de instanţă că aceştia au suferit un prejudiciu efectiv, direct şi însemnat, prin pierderea sprijinului material şi moral al familiei lor, fiindu-le lezate sentimentele de afecţiune familială şi părintească.
Referitor la cuantumul daunelor morale, instanţa a apreciat că acestea trebuie să asigure o compensare echitabilă a prejudiciului efectiv suferit de reclamanţi ca urmare a decesului fiicei, mamei şi respectiv surorii lor şi nicidecum să conducă la obţinerea unor indemnizaţii băneşti nejustificat de mari raportat la venitul mediu şi la nivelul de dezvoltare economică al ţării noastre.
Astfel, ţinând seama de argumentele mai sus menţionate, instanţa a apreciat că se impune acordarea sumei de 150.000 RON reclamantului T.C., fiu al victimei decedate, către părinţii defunctei D.T., suma de câte 100.000 RON pentru fiecare, iar în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii F.M.R. şi F.N., fraţi ai D.T., suma de 100.000 RON, respectiv câte 50.000 RON pentru fiecare.
Împotriva sentinţei civile au declarat în termen legal apel T.C., F.C., F.G., F.M.R., F.N. şi SC U.A. SA.
Analizând actele şi lucrările dosarului, raportat la motivele de apel invocate şi la textele de lege incidente, Curtea a reţinut următoarele:
Apreciind asupra neîndeplinirii condiţiilor prevăzute în mod cumulativ şi imperativ de dispoziţiile art. 998 raportat la art. 999 C. civ., în sensul că în sarcina intervenientului forţat nu poate fi reţinută nicio faptă delictuală, aspect necontestat în speţa dedusă judecăţii, Curtea a analizat temeinicia pretenţiilor reclamanţilor prin raportare la dispoziţiile art. 1000 alin. (1) C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
Astfel, potrivit rapoartelor de expertiza tehnică efectuate în dosarul de urmărire penală nr. 1750/P/2009 al Poliţiei municipiului Slobozia şi necontestate, Curtea a reţinut că starea de pericol a fost creată de ruperea dispozitivului de remorcare prost fabricat (dimensionare incorectă, execuţie neglijentă şi utilizare de materiale metalice neadecvate).
În ceea ce priveşte persoanele chemate să răspundă pentru producerea pagubei, nu există nici o îndoială că răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (1) C. civ. este angajată în sarcina intervenientului forţat T.C., potrivit menţiunilor din certificatele de înmatriculare ale autovehiculelor rezultând că acesta are calitate de proprietar, deţinând deci paza juridică a lucrului. Sub alt aspect, potrivit materialului probator administrat în faţa primei instanţe şi necontestat, având în vedere că la data de 10 aprilie 2009, intervenientul forţat T.C. conducea autoturismul O., care tracta rulota E.H. pe drumul naţional 2D pe raza comunei T., judeţul Vrancea, constată că acesta deţinea şi paza materială a lucrului.
Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008 „asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat (...)”. Potrivit art. 26 alin. (2) pct. 1 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008, indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul, asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA pentru prejudicial produs prin dispozitivele sau instalaţiile cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii sau ataşului tractat de vehicul.
Această dispoziţie legală nu este însă aplicabilă speţei de faţă, astfel cum a reţinut prima instanţă, pentru că, deşi accidentul de circulaţie a fost provocat de ruperea dispozitivului de remorcare, decesul victimei s-a datorat culpei acesteia, cauză exoneratoare de răspundere pentru paznicul lucrului, şi deci şi pentru asigurătorul de răspundere civilă. Pentru a concluziona în acest sens, Curtea a luat în considerare faptul că la momentul la care dispozitivul de remorcare s-a rupt, iar rulota s-a desprins de autoturism, victima D.T. a luat hotărârea să sară din mers. Ca urmare a contactului cu asfaltul şoselei, victima a suferit leziuni grave(TCC grav, comă gardul IV, hematom subdural drept cu dilacerare cerebrală subdiacentă, fractură occipital stângă) aspect confirmat de martorii direcţi M.A.D. şi M.C. Gestul victimei, chiar dacă a fost adoptat într-un moment de panică şi cu scopul de netăgăduit de a-şi salva viaţa, neputând fi previzibil, în mod obiectiv şi absolut, întruneşte caracteristicile unei forte majore în raport cu fapta lucrului şi deci exoneratoare de răspundere. Astfel, în considerarea caracterului absolut imprevizibil al gestului victimei, Curtea a reţinut şi atitudinea şi reacţia intervenientului forţat care a reacţionat rapid pentru a preîntâmpina efectele accidentului, respectiv a efectuat manevre de oprire a autovehiculului şi a reuşit să acţioneze frâna manuală înainte ca persoanele aflate în rulotă să sară. Mai mult, având în vedere modalitatea în care a acţionat conducătorul auto, precum şi faptul că din momentul acţionării sistemului de frânare şi a direcţionării acesteia către acostamentul drumului, rulota a mai parcurs aproximativ 3,4 m, cu o viteză minima, Curtea a constatat că integritatea fizică a persoanelor aflate în autovehiculul remorcat nu ar fi fost afectată de accidentul produs prin ruperea dispozitivului de remorcare. Asupra acestui aspect, instanţa de apel a dat eficienţă juridică menţiunilor cuprinse în rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 18 mai 2009 dată în Dosar nr. 677/P/2009, considerente care se coroborează cu concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cadrul dosarului penal de către expert R.M. Asupra forţei probatorii a acestor înscrisuri, dar şi a menţiunilor cuprinse în rechizitoriu, Curtea a constatat că în mod nelegal prima instanţă nu Ie-a analizat ca mijloace de probă pertinente şi concludente. Astfel, chiar dacă aspectele cuprinse în actele procedurale de urmărire penală nu au fost confirmate în mod definitiv de către o instanţă penală şi deci nu se pot impune cu autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile asupra existenţei faptei şi a persoanelor răspunzătoare, acestea reprezintă înscrisuri în accepţiunea art. 1171 şi urm. C. civ. şi deci mijloace de probă admisibile în cadrul procesului civil. Mai mult, prima instanţă ar fi trebuit să ia în considerare şi poziţia părţilor, care nu au înţeles să conteste actele de urmărire penală efectuate în Dosar nr. 1750/P/2009 sau să se adreseze cu plângere în faţa instanţei penale împotriva măsurilor dispuse, aspecte care pot fi analizate ca prezumţie simplă, de recunoaştere a menţiunilor cuprinse în respectivele înscrisuri.
Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 424/2014 din 16 iunie 2014 a respins apelul formulat de reclamanţii F.C., F.G., F.M.R., F.N., T.C., ca nefondat; a admis apelul formulat de pârâta SC U.A. SA, prin Sucursala Municipiului Bucureşti, a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în cadrul termenului legal reclamanţii T.C., F.C., F.G., F.M.R. şi F.N., prin care au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacată şi în parte a hotărârii primei instanţe, iar pe cale de consecinţă admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost argumentat cu trimitere la aspectul reţinut corect de către instanţa de apel, referitor la faptul că organele de cercetare penală au stabilit că intimatul intervenient T.C. nu a fost tras la răspundere penală pentru săvârşirea unei infracţiuni.
Ceea ce nu analizează instanţa de apel, arată recurenţii-reclamanţi este existenţa faptei contravenţionale. Organele de urmărire penală au fost investite cu privire la cercetarea indiciilor privind infracţiunea de ucidere din culpă, iar nu cu privire la cercetarea săvârşirii contravenţiei prevăzută de art. 148 pct. 4 din H.G. nr. 1391/2006.
Drept urmare, existenţa contravenţiei săvârşită de intervenientul forţat nu depinde de soluţia pronunţată de organele de cercetare penală, cu alte cuvinte prezintă relevanţă faptul că intervenientul forţat nu a fost sancţionat din punct de vedere penal, fiind irelevantă săvârşirea contravenţiei.
În consecinţă, recurenţii-reclamanţi susţin că fiind exclusă săvârşirea contravenţiei, a fost pronunţată o hotărâre străină de natura pricinii.
În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a avut o interpretare proprie a situaţiei de fapt şi a dispoziţiilor legale incidente, reţinând existenţa unei pretinse situaţii de forţă majoră şi aplicarea unei prevederi legale străină de realitatea stabilită prin probatoriul administrat.
În preambulul argumentelor acestui motiv de nelegalitate, recurenţii-reclamanţi prezintă etapele evenimentului petrecut în data de 10 aprilie 2009, pentru a demonstra cauza proximă a procedurii riscului asigurat.
Din acest punct de vedere, recurenţii-reclamanţi fac trimitere la probele administrate, respectiv declaraţii de martori şi situaţia de fapt reţinută în cauză, pentru a demonstra că evenimentul asigurat s-a produs ca urmare a erorilor grave şi imputabile exclusiv intervenientului T.C. În acest context, decizia lui D.T. de a părăsi rulota se datorează dorinţei de a înlătura starea de pericol, care a fost creată de conducătorul auto, ceea ce determină antrenarea răspunderii civile delictuale a intervenientului T.C. în calitate de paznic juridic al lucrului şi implicit a asigurătorului în temeiul art. 26 alin. (1) pct. 1 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008.
Prin urmare, conchid recurenţii, starea de pericol a fost creată de conducătorul auto T.C. prin nerespectarea normelor de circulaţie pe drumurile publice, iar nu victimei accidentului rutier.
În continuare, recurenţii formulează critici în legătură cu inexistenţa unui caz de forţă majoră. în esenţă, fapta pasagerei de a sări din rulotă în condiţiile ruperii cârligului de remorcare şi pierderii controlului asupra traiectoriei acestora, nu îndeplineşte condiţia imprevizibilităţii, element esenţial al forţei majore. Simpla împrejurare externă, invincibilă numai relativ, nu constituie forţa majoră, ci caz fortuit.
În consecinţă, susţin recurenţii, în situaţia în care este exclusă existenţa raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, este exclusă şi vinovăţia victimei, deci angajarea răspunderii civile nu există şi nici răspunderea civilă.
În concluzie, în condiţiile ruperii cârligului de remorcare ca urmare a deciziei intervenientului de a continua drumul este exclusă existenţa unei situaţii de forţă majoră.
O altă critică formulată de recurenţii-reclamanţi este reprezentată de prezentarea consecinţelor care derivă din calitatea de pasager a victimei, sens în care fac trimitere la cauza C356/05 soluţionată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Pe această cale, s-a solicitat Curţii să răspundă la întrebarea dacă, în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule, o persoană trebuie să fie considerată pasager, în cazul în care a fost victima unui accident de circulaţie, în timp ce se afla într-un vehicul care nu era nici destinat transportului de pasageri, nici dotat cu scaune destinate acestei utilizări.
Prin raportare la prezenta cauză, recurenţii-reclamanţii susţin că reprezintă risc asigurat ruperea cârligului de remorcare şi prejudiciul direct cauzat victimelor pasageri.
Criticile invocate de către recurenţii-reclamanţi în finalul cererii de recurs, se referă la excluderea incidenţei art. 27 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008.
Din acest punct de vedere, recurenţii au arătat că în mod eronat instanţa de apel a ajuns la concluzia că decesul s-a produs ca urmare a unui caz de forţă majoră grefat pe culpa persoanei decedate. Instanţa a pus semnul echivalenţei între noţiunea de accident şi decesul lui D.T. Noţiunea de accident este legată de ruperea cârligului de remorcare şi nu de fapta victimei.
Prin ultima critică adusă deciziei recurată, recurenţii-reclamanţi solicită instanţei de recurs să se pronunţe asupra motivelor aduse în sprijinul temeiniciei acordării daunelor morale, în situaţia modificării deciziei recurată.
În combaterea cererii de recurs intimata-pârâtă SC U.A. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat.
Motivul prevăzut de art. 304 (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
Criticile recurenţilor-reclamanţi în legătură cu acest motiv de nelegalitate vizează pronunţarea unei hotărâri străine de natura pricinii, întrucât a fost exclusă de plano săvârşirea contravenţiei, reţinându-se că este irelevant faptul că intervenientul forţat nu a fost sancţionat din punct de vedere penal.
Nicio ipoteză a motivului invocat nu se desprinde din argumentele invocate în raport de acest motiv de nelegalitate.
Observând considerentele deciziei criticate, se constată că argumentele dezvoltate în considerente de către instanţa de apel sprijină soluţia pronunţată. Astfel, hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
Instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008 nu sunt incidente în cauză, deoarece decesul victimei s-a datorat culpei acesteia, ceea ce exonerează de răspundere asigurătorul RCA.
Argumentele recurenţilor-reclamanţi care vizează nereţinerea de către instanţă a unei fapte contravenţionale în ce priveşte culpa intimatului intervenient T.C., nu conduc la nelegalitatea întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Motivarea hotărârii este clară, precisă şi inteligibilă, cu trimitere la probele administrate în cauză, fiind în concordanţă cu acestea, conducând în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.
Prin urmare, critica nu va fi reţinută.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a ll-a C. proc. civ., invocat de recurenţi vizează aplicarea greşită a legii. Din această perspectivă s-a pus în discuţie aplicarea unei prevederi străine de realitatea stabilită prin probatoriul administrat şi anume aplicarea dispoziţiilor art. 27 pct. 1 lit. b) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008.
În legătură cu solicitarea de stabilire a cauzei proxime a producerii riscului asigurat, Înalta Curte arată că recurenţii, în realitate, repun în discuţie probele, în intenţia de fi reconsiderată situaţia de fapt în această cale extraordinară de atac, lucru nepermis procedural.
Recursul, în condiţiile în care partea a avut la îndemână o cale devolutivă de atac, nu-şi propune o reanalizare a fondului ci, doar un examen de legalitate a soluţiei.
Pornind de la aceste precizări, potrivit cărora stabilirea situaţiei de fapt constituie atributul exclusiv al instanţelor devolutive, Înalta Curte urmează a proceda la efectuarea examenului de legalitate.
Astfel, se constată că ambele instanţe au reţinut că în urma cercetărilor întreprinse în Dosarul penal nr. 677/P/2009 constituit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, s-a dispus prin rezoluţia din data de 18 mai 2009 neînceperea urmăririi penale faţă de intervenientul T.C. pentru fapta prevăzută de art. 178 alin. (1) C. pen., întrucât moartea victimei D.T. s-a datorat culpei exclusive a acesteia, conducătorul auto asigurând deplasarea autoturismului în condiţii optime, fără să efectueze manevre care să conducă la disfuncţionalitatea sau deteriorarea echipamentului de remorcare folosit.
Este adevărat că înlăturarea răspunderii penale a conducătorului auto nu împiedică angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate unor terţe persoane, însă în analizarea situaţiei de fapt în vederea constatării eventualei culpe, în mod corect instanţa de apel a constatat că esenţial în stabilirea răspunderii civile a pârâtei este faptul că decesul victimei s-a produs datorită culpei acesteia, cauză care exonerează de răspundere pe asigurătorul de răspundere civilă.
Deşi recurenţii-reclamanţi acreditează ideea că starea de pericol a fost creată de conducătorul auto care avea posibilitatea evitării accidentului dacă ar fi respectat interdicţia de a transporta persoane în rulotă, prevăzută de art. 148 pct. 4 din H.G. nr. 1391/2006, aceste argumente nu pot fi reţinute. Stabilirea culpei, ca rezultat al analizării situaţiei de fapt reprezintă elementul de natură să angajeze răspunderea pârâtei. Recurenţii încearcă să plaseze constatarea culpei în sarcina intervenientului T.C., pentru a face să devină inoperantă cauza de excludere care a fost reţinută de către instanţă. Pe de o parte, se reţine că desprinderea accidentală a remorcii de vehicul a făcut posibilă producerea accidentului, însă decesul victimei s-a produs datorită conduitei victimei. Este irelevant dacă acest gest a fost adoptat într-un moment de panică şi faptul că în sarcina intervenientului forţat nu a fost reţinută fapta contravenţională, esenţial în stabilirea culpei fiind cauza decesului victimei.
În continuare, instanţa de recurs urmează a analiza criticile recurenţilor cu privire la incidenţa art. 27 pct. 1 lit. b) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008, care instituie o clauză care exonerează de răspundere în condiţiile în care se reţine existenţa unui caz de forţă majoră.
Recurenţii-reclamanţi susţin teoria inexistenţei unui caz de forţă majoră, în condiţiile în care lipseşte elementul esenţial al acestei cauze exoneratoare de răspundere, şi anume imprevizibilitatea, din moment ce şoferul a recurs la un artificiu nelegal în scopul echilibrării mecanismului de prindere dintre autoturism şi remorcă. Eventual, această împrejurare poate constitui caz fortuit, care înlătură parţial răspunderea civilă.
Înalta Curte, în raport de această critică, reţine că finalitatea deosebirii dintre cazul fortuit şi forţa majoră constă în stabilirea efectului exonerator de răspundere.
Forţa majoră este exoneratoare, pentru că este produsul unui eveniment care vine din afară şi exclude ideea de culpă şi implicit pe aceea de răspundere.
În privinţa forţei majore, ca element deosebit de cazul fortuit, acesta se caracterizează prin irezistibilitate, în sensul că evenimentul de forţă majoră trebuie să fie invincibil.
Recurenţii susţin că în speţa de faţă lipseşte elementul esenţial al forţei majore şi anume imprevizibilitatea, însă se reţine că pornind de la cauza decesului şi anume conduita victimei pe fondul unei sentiment de teamă, produsul unui eveniment care vine din exterior şi independent de responsabilitatea şoferului auto este exclusă ideea de culpă şi pe aceea de răspundere.
Fapta victimei, care produce efectul juridic care înlătură răspunderea civilă delictuală în condiţiile art. 26 alin. (1) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008 este prevăzută în art. 27 pct. 1 lit. b) din acelaşi act normativ.
În speţa de faţă fiind reţinută în mod corect de către instanţa de apel ca un eveniment imprevizibil, în mod obiectiv şi absolut.
O altă critică a recurenţilor, care urmează a fi analizată este cea legată de interpretarea situaţiei ruperii cârligului de remorcare şi a prejudiciului direct cauzat victimelor pasageri, în lumina cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare, în cauza nr. C356/05 soluţionată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit căreia asigurătorul este ţinut să reparare prejudiciul cauzat ca urmare a decesului pasagerului D.T.
Astfel, situaţia premisă care a fost demonstrată prin argumentele anterioare este legată de existenţa unui caz de forţă majoră, care a determinat decesul victimei. În această situaţie, argumentele recurenţilor legate de considerarea ca risc asigurat a ruperii cârligului de remorcare nu subzistă.
Dintr-un alt punct de vedere invocarea jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, ca izvor de drept intern, nu prezintă relevanţă în cauza de faţă, întrucât hotărârea preliminară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este obligatorie pentru instanţa de trimitere, dar numai în privinţa litigiului în cadrul căruia a fost formulată întrebarea preliminară. Soluţiile date de Curtea de Justiţie de la Luxembourg sunt obligatorii doar în ceea ce priveşte modul în care se interpretează dispoziţiile dreptului european, fără a crea norme juridice noi.
În ce priveşte aspectele suplimentare prezentate de recurenţii-reclamanţi cu referire la excluderea incidenţei dispoziţiilor art. 27 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008, Înalta Curte constată că se pune în discuţie interpretarea noţiunii de accident, ca eveniment asigurat.
Din acest punct de vedere se constată că evenimentul asigurat în situaţia de faţă este reprezentat de producerea accidentului rutier a autovehiculului condus de T.C. şi a rulotei ataşate acestuia, decesul lui D.T. fiind consecinţa evenimentului rutier.
Criticile cu privire la daunele morale solicitate de către reclamanţi, în raport de soluţia pronunţată de către instanţa de apel şi menţinută de către instanţa de recurs, prin care a fost respinsă în totalitate cererea de chemare în judecată nu pot analizate.
În consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanţilor urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii T.C., F.C., F.G., F.M.R. şi F.N. împotriva deciziei civile nr. 424/2014 din 16 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1325/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1593/2015. Civil → |
|---|
