ICCJ. Decizia nr. 160/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 160/2015
Dosar nr. 845/3/2012
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4719 din 10 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC F.Q.D.R. SRL prin administrator judiciar S.C. în contradictoriu cu pârâta SC C. I.F.N. SA având ca obiect plata sumelor: 110.000 euro lunar, pentru perioada ianuarie 2009-ianuarie 2010, respectiv suma de 5.632.000 RON, reprezentând diferenţă indemnizaţie conform contractului de administrare din 8 decembrie 2007, modificat şi completat prin actul adiţional din 1 decembrie 2008 şi prin actul adiţional din 21 aprilie 2009; 6.084.000 RON, reprezentând despăgubire conform art. 10.2 din contractul de administrare, modificat şi completat prin actul adiţional din 1 decembrie 2008 şi prin actul adiţional din 21 aprilie 2009; 960.000 RON, reprezentând indemnizaţie aferentă perioadei de preaviz de 60 de zile, conform contractului de administrare, modificat şi completat prin actul adiţional din 1 decembrie 2008 şi prin actul adiţional din 21 aprilie 2009; precum şi a dobânzii legale pentru sumele prevăzute la pct. a), b) şi c) de la data exigibilităţii acestor sume şi până la plata efectivă, conform dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000.
Pe cale de consecinţă a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie a pârâtei împotriva chematului în garanţie B.D.
Pentru a pronunţa această soluţie, la data de 18 decembrie 2007 între chematul în garanţie B.D., în calitate de Manager, şi pârâta, în calitate de societate, s-a încheiat contractul de administrare (management) pe o durată nedeterminată, art. 3.1, modificat şi completat prin actul adiţional din 1 decembrie 2008 şi prin actul adiţional din 21 aprilie 2009, având ca obiect prestarea de către creditorul iniţial pentru pârâtă de servicii specifice poziţiei de director general (art. 2.1, art. 2.2 din Contractul de administrare). Prin dispoziţiile art. 4.1 din Contractul de administrare şi art. 1.1 şi art. 1.2 din Anexa nr. 1 la Contractul de administrare, pentru serviciile prestate, SC C. I.F.N. SA datora managerului o indemnizaţie lunară, ce urma a fi renegociată anual, noua indemnizaţie urmând a se plăti începând cu data de 1 martie a anului pentru care avea loc renegocierea. La data de 1 decembrie 2008 părţile au încheiat actul adiţional din 1 decembrie 2008, fiind stabilit un nou cuantum al indemnizaţiei lunare. De asemenea, la data de 21 aprilie 2009, în aplicarea dispoziţiilor art. 1.3 lit. b) din Anexa nr. 1 la Contractul de administrare, s-a încheiat actul adiţional din 21 aprilie 2009 prin care s-a stabilit ca îndemnizaţia lunară netă stabilită conform actului adiţional din 1 decembrie 2008, de 120.000 euro, să fie plătită la un curs de 4,00 RON/euro. Prevederile actului adiţional din 21 aprilie 2009 îşi produceau efecte începând cu data de 1 martie 2009.
La data de 14 ianuarie 2010, prin decizia consiliului de administraţie, SC C. I.F.N. SA a denunţat unilateral Contractul de administrare şi a procedat la revocarea dlui B.D. din funcţia de director general. Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 10.1 lit. a) şi art. 10.2 din Contractul de administrare, pârâta avea obligaţia de a plăti creditorului iniţial la încetarea Contractului de administrare o compensaţie materială, echivalentul a 12 indemnizaţii lunare, în cuantum total de 1.440.000 euro echivalentul a 6.084.000 RON, plus suma de 240.000 euro echivalentul a 960.000 RON, aferentă perioadei de preaviz de 60 de zile.
Ulterior revocării, la data de 3 octombrie 2011, între domnul B.D. şi reclamanta SC F.Q.D.R. SRL s-a încheiat un contract de transfer al drepturilor prin care reclamanta a preluat toate drepturile, titlurile şi beneficiile, de orice natură, prezente şi/sau viitoare (inclusiv drepturile procesuale), rezultând din sau în legătură cu Contractul de administrare, deci inclusiv creanţa în cuantum total de 16.054.426,74 RON, deţinută de creditorul iniţial în baza Contractului de administrare.
Pretenţiile deduse judecăţii au fost prilejuite de actul adiţional din 1 decembrie 2008 şi asumat de manager şi de dna A.L. din partea SC C. I.F.N. SA. Până la momentul încheierii acestui act adiţional chematul în garanţie primea o suma fixa netă lunară de 28.122 RON (40.336 RON suma brută lunară), remuneraţia fiind renegociată anual, la începutul anului, noua remuneraţie lunară convenită fiind obligatorie pentru părţi începând cu data de 1 martie a anului respectiv. După semnarea actului adiţional din 1 decembrie 2008, chematul în garanţie a încasat lunar suma de 10.000 euro pe perioada 1 iulie 2008-14 ianuarie 2010, fără a contesta cuantumul remuneraţiei primite, fără a previziona aceste sume în contabilitatea societăţii pentru ca datoria să fie reflectată în situaţiile financiare, fiind vorba de o datorie semnificativă, fără a solicita garanţii în vederea recuperării restului de plată şi fără a anunţa Consiliul de administraţie în condiţiile art. 5.1 din contractul de mandat şi art. 1442 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată. Aceste diferenţe exorbitante nu au fost menţionate nici prin notele explicative ce însoţesc situaţiile financiare privind salariile plătite sau care urmează a fi plătite administratorilor şi directorilor care deţin aceste funcţii pe parcursul exerciţiului financiar.
S-a constatat că problema a apărut la momentul revocării chematului în garanţie din funcţia de administrator şi director general. În urma revocării mandatului de Director general, SC C. I.F.N. SA a achitat domnului B.D. suma de 635.206 RON (155.000 euro net), reprezentând drepturile băneşti aferente încetării contractului de mandat, 140.000 euro, şi bonusul aferent anului 2009, 15.000 euro.
Prin sentinţa comercială nr. 8121 din 14 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a Vll-a comercială (irevocabilă prin decizia comercială nr. 932 din 25 mai 2011) s-a reţinut în mod irevocabil faptul că SC C. I.F.N. SA dispunea de suficiente fonduri băneşti pentru plata datoriilor sale certe, lichide şi exigibile; creanţa invocata de B.D. nu are caracter cert; inserarea în actul adiţional din anul 2008 a sumei de 120.000 euro net ca remuneraţie lunară este în mod evident o eroare materială, suma respectivă fiind negociată între părţi prin referire la remuneraţia anuală. Instanţa de control a reţinut că suma pretinsă de creditor nu este certă, fiind contestată de către debitoare, ea fiind solicitată tocmai în momentul în care societatea a decis încetarea relaţiilor contractuale cu recurentul şi nu s-a dovedit existenţa, pe tot parcursul derulării contractului de mandat, a vreunor neînţelegeri privitoare la cuantumul indemnizaţiei lunare cuvenite. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a reţinut totodată că susţinerea recurentului B.D. că pe parcursul a doi ani nu a adus în discuţie diferenţa uriaşă între ceea ce primea lunar efectiv, 10.000, şi ceea ce pretinde că i s-ar fi cuvenit, 120.000 euro net, având în vedere criza financiară şi situaţia dificilă a societăţii a fost considerată ridicolă şi nu a fost avută în vedere.
Din cele expuse, tribunalul a reţinut astfel că remuneraţia în cuantum de 120.000 euro a fost avută în vedere ca remuneraţie anuală, nu lunară, o remuneraţie în acest cuantum lunar fiind exorbitantă comparativ cu activităţi similare în domeniu; chematul în garanţie a încasat lunar suma de 10.000 euro pe perioada 1 iulie 2008-14 ianuarie 2010, fără a contesta cuantumul remuneraţiei primite de 10.000 euro comparativ cu 120.000 euro cât pretinde; nu au fost previzionate aceste sume în contabilitatea societăţii pentru ca datoria să fie reflectată în situaţiile financiare, fiind vorba de o datorie semnificativă; nu au fost solicitate garanţii în vederea recuperării restului de plată; nu a fost anunţat Consiliul de administraţie; despre aceste diferenţe nu s-a făcut menţiune nici prin notele explicative ce însoţesc situaţiile financiare privind salariile plătite sau care urmează a fi plătite administratorilor şi directorilor care deţin aceste funcţii pe parcursul exerciţiului financiar.
În sensul că remuneraţia negociată a avut în vedere o sumă de 10.000 euro/lună a fost reţinut şi cuantumul primei anuale de 35.000 euro, în anii 2007-2009, între cuantumul bonusului anual şi remuneraţie existând un raport, în sensul că valoarea bonusului anual a fost de 3,3/3,5 ori retribuţia lunară din anul respectiv.
S-a constatat astfel că inserarea acestei remuneraţii cu titlu lunar, nu anual a fost fără echivoc rezultatul unei erori materiale, suma negociată de părţi vizând remuneraţia anuală, raportat la remuneraţii din anii anteriori, fără împărţirea sumei globale la 12 luni, aceasta eroare fiind reţinută în mod irevocabil şi prin sentinţa comercială nr. 8121 din 14 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vll-a comercială (irevocabilă prin decizia comercială nr. 932 din 25 mai 2011).
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC F.Q.D.R. SRL prin administrator judiciar S.C. a declarat apel, solicitând schimbarea în parte a sentinţei în sensul admiterii acţiunii sale, dar respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanţie.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor invocate, Curtea a apreciat nefondat apelul pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi a dat relevanţa cuvenită probelor administrate în cauză, considerentele hotărârii atacate oferind o amplă analiză în fapt şi în drept relevantă în pronunţarea sentinţei atacate.
Curtea a constatat că remuneraţia lunară pretinsă de apelantă, în calitate de succesor cu titlu particular al dlui B.D., nu se regăseşte în nici un alt document, actul adiţional nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză, iar suma ar reprezenta de 12 ori indemnizaţia încasată efectiv în perioada indicată de către directorul general fără ca această diminuare considerabilă să se reflecte în orice mod în contabilitatea societăţii. Pe de altă parte, poziţia pârâtei se regăseşte şi în corespondenţă datată în perioada semnării actului adiţional, suma avută în vedere de aceasta fiind cea efectiv plătită şi acceptată fără obiecţiuni de domnul B.D., înregistrându-se o majorare faţă de veniturile încasate anterior actului adiţional, dar într-o marjă plauzibilă de aproximativ 1.000 euro, şi nu una semnificativă de mai bine de 12 ori.
Faţă de cele deja reţinute de prima instanţă, Curtea a considerat justificată aprecierea potrivit căreia argumentele apelantei-reclamante se întemeiază pe o simplă eroare materială strecurată în cuprinsul actului adiţional din 2008, ce a putut fi corectată prin raportare la întreg probatoriul administrat şi la conduita părţilor în cursul derulării contractului şi ulterior denunţării acestuia. Nici un moment nu s-a avut în vedere eroarea viciu de consimţământ ca şi cauză de anulare a contractului, cum susţine apelanta, strecurarea unei erori materiale neputând fi exclusă de la nicio categorie de înscrisuri.
Argumentul apelantei potrivit căruia „perpetuarea unei erori înseamnă convertirea acesteia în realitate juridică asumată de părţi” poate fi utilizat în egală măsură în susţinerea ideii că acceptarea repetată şi fără nicio obiecţie a unei remuneraţii de 12 ori mai mică decât cea ulterior pretinsă denotă asumarea realităţii acestui cuantum. Mai mult, justificarea propusă de apelantă pentru stabilirea unui cuantum al remuneraţiei mult peste nivelul anterior al acesteia, respectiv „creşterea economică spectaculoasă înregistrată de companie datorită eforturilor susţinute ale domnului B.D.”, intră în contradicţie cu acceptarea în perioada imediat următoare în mod continuu timp de un an de zile a unei remuneraţii diminuate de 12 ori cu motivarea „cunoaşterii situaţiei financiare dificile globale” în condiţiile în care actul adiţional a fost semnat după declanşarea crizei financiare.
Pentru aceste motive, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin decizia nr. 454/2014 din 18 iunie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC F.Q.D.R. SRL prin administrator judiciar S.C.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC F.Q.D.R. SRL prin administrator judiciar S.C. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurată, în sensul admiterii apelului şi pe fond schimbarea în parte a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii introductive şi menţinerea respingerii cererii de chemare în garanţie ca neîntemeiată.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea nelegalităţii deciziei pronunţată de instanţa de apel, recurenta-reclamantă formulează critici în legătură cu două aspecte.
Primul vizează faptul că instanţa de apel a aplicat greşit principiul disponibilităţii şi al legalităţii acţiunii civile, precum şi consecinţele acestora la nivelul dreptului substanţial.
Astfel, în lipsa unei acţiuni în nulitatea relativă/absolută parţială a actului adiţional şi în prezenţa necesităţii probării unei erori viciu de consimţământ, instanţa de apel nu se putea pronunţa asupra existenţei unei erori materiale în cuprinsul actului. Simpla eroare materială reţinută de către instanţa de apel, are impact asupra substanţei prestaţiei dintre părţi.
Recurenta-reclamantă mai arată că intimata pârâtă nu a susţinut niciodată în faţa instanţelor de fond existenta unei erori materiale, ci teoria autocontractului.
Întrucât, susţine recurenta, eroarea materială nu are la nivelul dreptului substanţial o încadrare corespunzătoare, apelează la argumentul de analogie cel mai apropiat şi anume greşeala materială în ipoteza prevăzută de art. 318 C. proc. civ. Ca atare, recurenta arată că pretinsa greşeală materială se referă la un element esenţial, fundamental al acordului de voinţă între părţi, iar instanţa de apel a procedat la recalificarea unei clauze contractuale, cu încălcarea principiilor disponibilităţii şi legalităţii, care ar fi obligat intimata la investirea instanţei de fond cu o acţiune în nulitate relativă/aboslută a art. 1 din actul adiţional din anul 2008.
În consecinţă, recurenta apreciază că părţile au exprimat în mod ferm şi neechivoc voinţa lor juridică.
Cel de al doilea motiv de recurs a fost invocat cu trimitere la dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la schimbarea înţelesului vădit neîndoielnic al art. 1 din actul adiţional.
Acest înţeles a fost interpretat contrar voinţei părţilor, în sensul că intenţia comună a fost de majorare a remuneraţiei, iar de esenţa remuneraţiei era caracterul său lunar. Din corespondenţa purtată între părţi a rezultat că domnul B.D. nu a fost de acord cu remuneraţia propusă iniţial de SC C. I.F.N. SA, iar din probe nu rezultă că remuneraţia ar fi fost acceptată la nivel anual.
Recurenta mai arată că iniţiativa încheierii actului a aparţinut reprezentanţilor intimatei, iar persoana care a redactat actul nu a fost audiată ca martor.
În consecinţă, raţiunea pacta sunt servanda transpare chiar din situaţia de fapt stabilită.
Ultima critică a recurentei-reclamantă se referă la faptul că hotărârea atacată încalcă prevederile legale privind răspunderea mandantului faţă de terţ pentru eventuala încălcare a limitelor mandatului de către mandatarul său.
În esenţă, chiar în ipoteza în care actul în litigiu ar fi fost încheiat cu depăşirea limitelor mandatului încredinţat doamnei A.L. prin actul constitutiv, actul în sine îl obligă pe SC C. I.F.N. SA care trebuia să îl respecte.
Din acest punct de vedere, arată recurenta, instanţa de apel a aplicat în sens contrar efectele depăşirii mandatului.
În combaterea cererii de recurs intimata SC C. I.F.N. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie retine următoarele:
Motivul de recurs prin care recurenta-reclamantă susţine că s-ar fi făcut o aplicare greşită a principiilor disponibilităţii şi legalităţii acţiunii civile este nefondat.
Prin prisma acestui motiv de nelegalitate, recurenta a invocat două argumente şi anume: instanţa de apel prin considerentele dezvoltate a procedat la recalificarea unei clauze contractuale, care se referă la un element esenţial al acordului de voinţă dintre părţi, iar intimata-pârâtă nu a invocat în apărările sale eroarea de redactare.
Susţinerile recurentei vor fi înlăturate.
Pretenţiile deduse judecăţii au fost prilejuite de actul adiţional din 1 decembrie 2008, prin care a fost majorată remuneraţia domnului B.D.
În raport de situaţia de fapt reţinută şi de probele administrate în cauză, instanţele de fond au stabilit că remuneraţia în cuantum de 120.000 euro trebuie raportată la o scadenţă anuală şi nu lunară, astfel cum susţine reclamanta.
Revenind la critica recurentei-reclamantă prin care a susţinut că instanţa a depăşit principiul disponibilităţii şi legalităţii acţiunii civile, în lipsa unei acţiuni în nulitate relativă/absolută parţială a actului adiţional din 1 decembrie 2008, se reţine că aceasta nu subzistă.
Astfel cum s-a arătat, acţiunea în pretenţii formulată de reclamantă decurge din interpretarea clauzei prevăzută la art. 1 din actul adiţional din 1 decembrie 2008. Analizând fundamentul pretenţiilor formulate, instanţele devolutive au procedat la interpretarea actului menţionat, determinând şi clarificând conţinutul clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute din acesta.
Astfel, în speţă s-a apelat la regula de interpretare a contractelor, consacrată de art. 977 C. civ., care instituie recomandarea de interpretare a clauzelor neclare, echivoce sau obscure după intenţia comună a părţilor şi nu după sensul literal al termenilor.
Instanţa de apel a căutat tocmai aflarea acestei intenţii comune a părţilor la încheierea actului adiţional, în acest sens coroborând dispoziţia cuprinsă în art. 1 din actul adiţional din 1 decembrie 2008 cu probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri şi prezumţii.
Instanţa de apel nu a analizat existenţa erorii, viciu de consimţământ, ca motiv de nulitate absolută/relativă parţială a actului adiţional în litigiu, ci a reţinut că inserarea remuneraţiei de 120.000 euro cu titlu lunar este rezultatul unei erori materiale, adică o eroare strecurată la redactarea respectivului act.
În acest sens, instanţa a reiterat acest aspect privind existenţa unei erori materiale în cuprinsul actului adiţional, astfel cum s-a statuat, cu puterea lucrului judecat în sentinţa comercială nr. 8121/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vll-a comercială, irevocabilă prin decizia comercială nr. 932/2011.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de fond nu a analizat eroarea strecurată la redactarea actului prin prisma unei false reprezentări a realităţii, pentru ca această eroare să constituie viciu de consimţământ, ci a stabilit voinţa juridică a părţilor la încheierea actului adiţional, fiind aceea a inserării unei remuneraţii anuale şi nu lunare.
De altfel, aceste considerente ale instanţei de fond se impun cu puterea lucrului judecat faţă de hotărârile pronunţate în cadrul dosarului privind deschiderea procedurii insolvenţei faţă de SC C. I.F.N. SA, situaţie în care nu se poate susţine lipsa de opozabilitate a acestora faţă de reclamantă.
În ce priveşte argumentul recurentei-reclamantă prin care se pretinde analogia între eroarea strecurată la redactarea unui act şi noţiunea de eroare materială astfel cum este definită de art. 318 C. proc. civ., acesta nu poate fi primit, analogia fiind nejustificată, cele două noţiuni privind instituţii diferite.
Critica încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a fost argumentată cu trimitere la principiul de drept pacta sunt servanda, care rezultă în opinia recurentei chiar din situaţia de fapt stabilită şi din probatoriile administrate în cauză.
Înalta Curte reaminteşte că în această etapă procesuală, care nu are caracter devolutiv, stabilirea voinţei juridice prin utilizarea regulilor de interpretare a contractelor şi fundamentată pe probatoriile administrate în cauză, se poate rezuma numai la constatarea unei alterări a naturii juridice a actului juridic, fără posibilitatea de a se analiza probele administrate în cauză.
Or, potrivit considerentelor sus evocate, prin care s-a reţinut că voinţa juridică exprimată de părţi a fost în sensul stabilirii unei remuneraţii fixe, anuale, şi nu lunare, având în vedere şi dezlegările statuate prin hotărârile pronunţate în dosarul privind deschiderea procedurii insolvenţei faţă de SC C. I.F.N. SA, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat.
Motivul de recurs privind interpretarea eronată de către instanţa de apel a efectelor actelor juridice încheiate de mandatar, întemeiat pe argumentul instanţelor devolutive referitor la neînregistrarea pretinsei remuneraţii de 120.000 euro în contabilitatea SC C. I.F.N. SA, se constată că este străin de natura cauzei.
Astfel, teoria depăşirii limitelor mandatului de către mandatar, nu a fost invocată în instanţele devolutive, astfel încât instanţa de recurs nu poate examina această critică omiso medio.
De altfel, acesta a reprezentat unul dintre argumentele instanţei de apel care a determinat respingerea acţiunii şi interpretarea art. 1 din actul adiţional din 1 decembrie 2008 în sensul menţionat, aspecte asupra cărora instanţa de recurs a procedat la efectuarea controlului de legalitate.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F.Q.D.R. SRL prin administrator judiciar S.C. împotriva deciziei civile nr. 454 din 18 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1593/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 162/2015. Civil → |
|---|
