ICCJ. Decizia nr. 1347/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1347/2015
Dosar nr. 5712/2/2011*
Şedinţa publică din 20 mai 2015
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția IV-a civilă, sub nr. 41681/3/2006, reclamanţii R.Ş.M.C., R.A.C., R.M. şi R.P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Comunei Voluntari, prin Primar, Consiliul Local al Comunei Voluntari şi Primarul Oraşului Voluntari, pronunţarea unei hotărâri prin care să se anuleze dispoziția nr. 882/2006 prin care unitatea deţinătoare a respins notificarea nr. 394/2001 privind restituirea în natură a imobilului teren şi construcţii în suprafaţă de 18 ha, situat în intravilanul localităţii Voluntari, str. D.P., care a aparţinut autorului R.C. şi obligarea pârâţilor să emită dispoziția de restituire în natură pentru suprafaţa de 8,91 ha, atribuită în baza dispoziţiei nr. 585/2002 şi suprafaţa de 18 ha pe care sunt îndreptăţiţi să o primească în baza legii.
Prin sentinţa civilă nr. 529 din 09 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în parte, acţiunea precizată a contestatorilor R.Ş.M.C. şi SC I. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Comunei Voluntari, prin primar, Consiliul Local al Oraşului Voluntari şi Primarul Oraşului Voluntari, a anulat dispoziţia nr. 882/2006, emisă de Primăria Oraşului Voluntari, a obligat pârâţii să emită dispoziţie motivată prin care să restituie în natură reclamanţilor terenul în suprafaţă de 8 . 943 mp, situat în Voluntari, str. D.P., judeţul Ilfov şi terenul în suprafaţă de 2.436 mp, situat în Voluntari, str. D.P., judeţul Ilfov, astfel cum sunt identificate cu denumirea lot liber, în schiţa anexă nr. 4 la completarea raportului de expertiză topografică nr. 9340/2007, întocmit de expert C.N., a obligat pârâţii să emită dispoziţie motivată prin care să propună reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 79.453,83 mp, situat în Voluntari, str. D.P., judeţul Ilfov, constând în despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, a respins cererea de intervenţie accesorie, ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul R.Ş.M.C. şi numitul R.M.I.Ş. au solicitat restituirea în natură a proprietăţii tatălui lor, R.C., situată în comuna Voluntari, str. D.P., judeţul Ilfov, preluată în anul 1947, în baza Legii nr. 139/1940, prin rechiziţie.
Prin dispoziţia nr. 882 din 09 octombrie 2006, emisă de Primăria Oraşului Voluntari, s-a dispus respingerea notificării nr. 394/2001, cu motivarea că nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 18/1991.
Din conţinutul actelor de vânzare-cumpărare depuse la dosarul cauzei, autentificate de Tribunalul Ilfov Secţia notariat, sub numerele 24128/1932, 24836/1932, 3434921/1932, 13153/1933, 16060/1933 şi 27143/1933, tribunalul a reţinut că autorul reclamanţilor a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe totale de teren de 18 ha, situată pe moşia Pipera, judeţul Ilfov, cu amplasamentele menţionate în aceste acte de vânzare-cumpărare.
Potrivit procesului-verbal din 11 noiembrie 1947, întreaga fermă deţinută de către autorul reclamanţilor, situată în comuna Băneasa, a fost rechiziţionată.
Terenul a fost, ulterior, administrat de către Ministerul Apărării Naţionale, însă, prin H.G. nr. 994/2002, s-a dispus transmiterea unui imobil în suprafaţă totală de 49,52 ha, situat în comuna Voluntari, de la Ministerul Apărării Naţionale către Primăria Comunei Voluntari, în vederea soluţionării cererilor de restituire formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 366/1975, emis de Notariatul de Stat sector 4, de pe urma defunctului R.C., au rămas ca moştenitori reclamantul R.Ş.M.C., cu o cotă de ½, şi numitul R.M.I.Ş., cu o cotă de ½.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 1/2003, de pe urma defunctului R.M.I.Ş., au rămas ca moştenitori foştii reclamanţi R.A.C., R.M., R.R., care, la rândul lor, au vândut drepturile litigioase către SC I. SRL, prin contractul de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase din 03 aprilie 2007.
În speţa dedusă judecăţii, imobilul a fost rechiziţionat, astfel încât confirmarea acestui fapt prin procesul-verbal de rechiziţie, face dovada dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului solicitat, conform art. 23 din H.G. nr. 250/2007.
Din conţinutul raportului de expertiză tehnică topografică nr. 9340/2007, efectuat de ing. C.N., precum şi din completarea la acest raport de expertiză, a rezultat că terenul în suprafaţă de 9.8 ha, situat în comuna Voluntari, str. D.P., judeţul Ilfov, ce face obiectul dispoziţiei contestate nr. 882/2006, se identifică la această adresă având laturile şi vecinătăţile menţionate în anexele 1 şi 2 la raport şi că face parte din suprafaţa de 18 ha deţinută de autorul reclamanţilor R.C.
Expertul a mai concluzionat că, pe teren, sunt amplasate construcţiile reprezentate în anexa 3 şi care sunt, de regulă, locuinţe tip D+P+E+M, iar zonele care apar virane este posibil să facă obiectul unor acte de proprietate.
Expertul a precizat în mod expres că atât la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi la data efectuării raportului de expertiză, terenul se afla în intravilanul localităţii Voluntari.
Prin completarea la raportul de expertiză, expertul a concluzionat că, pe terenul în litigiu, există cu certitudine doar 2 loturi libere pe care nu sunt avizate documentaţii cadastrale în suprafaţă totală de 11.379 mp (8.943+2.436 mp).
În consecinţă, tribunalul a apreciat că suprapunerea parţială a imobilului teren ce face obiectul notificării peste terenurile pe care sunt amplasate construcţiile reprezentate în anexa 3 şi care sunt de regulă locuinţe tip D+P+E+M, constituie impedimente la restituirea în natură a imobilului, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi art. 1 alin. (2), precum şi art. 10 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că, pentru suprafaţa ocupată, nu se pot acorda decât măsuri reparatorii prin echivalent.
Totodată, tribunalul a apreciat că singurele terenuri care se pot restitui în natură sunt terenul în suprafaţa de 8.943 mp, situat în Voluntari, str. D.P., judeţul Ilfov şi terenul în suprafaţă de 2.436 mp, situat în Voluntari, str. D.P., judeţul Ilfov, astfel cum sunt identificate cu denumirea lot liber, în schiţa anexă nr. 4 la completarea la raportul de expertiză topografică nr. 9340/2007, întocmit de expert C.N., având în vedere că, pentru loturile 1, 2, 3, 4 şi 5, menţionate în aceeaşi completare la raportul de expertiză, expertul a concluzionat că sunt avizate documentaţii cadastrale pe aceste terenuri, deşi nu sunt edificate construcţii.
Având în vedere că, prin raportul de expertiză, expertul a precizat în mod expres că atât la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi la data efectuării raportului de expertiză, terenul se afla în intravilanul localităţii Voluntari, tribunalul a constatat că motivarea dispoziţiei contestate nr. 882/2006, în sensul că reclamanţii nu ar fi îndreptăţiţi la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât terenul este extravilan şi face obiectul Legii nr. 18/1991, este nelegală şi netemeinică, motiv pentru care a admis, în parte, acţiunea precizată şi a anulat dispoziţia nr. 882/2006, emisă de Primăria Oraşului Voluntari.
Mai mult decât atât, potrivit art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidenţa acestui act normativ inclusiv imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi care nu au fost restituite proprietarilor.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 24 iunie 2009, pârâţii au declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 17 iulie 2009.
În motivarea apelului lor, apelanții au arătat, în esență, următoarele:
La data de 11 noiembrie 2002, a fost emisă dispoziția nr. 585 prin care a fost restituit în natură imobilul in suprafața de 89.167,17 mp.
La data de 09 octombrie 2006, a fost emisă dispoziția nr. 882, prin care a fost respinsă notificarea nr. 394/2001, având în vedere faptul că terenul solicitat de către reclamanți nu intra sub incidenţa legii terenurilor situate în extravilanul localităților, la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea Fondului Funciar nr. 18/1991 republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit Legii Fondului Funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.
S-a precizat faptul că, pentru diferența de teren de 9 ha, Comisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar a întocmit anexa 38, anexă ce a fost validată de Instituţia Prefecturii. Suprafața de teren a fost preluată de la A.D.S., pe teritoriul localităţii Mogoșoaia, Județul Ilfov, numai ca reclamanții au refuzat propunerea de amplasament.
De asemenea, apelanţii - pârâţi au precizat că, la data de 08 aprilie 2008, prin adresa s-a adus la cunoștința reclamanţilor oferta de punere în posesie pentru suprafața de 9,0833 ha, suprafața cu care figurează în anexa 38, poziția 2, pe teritoriul localității Mogoșoaia tarlaua 4, parcela 30/1, unde Comisia de Fond Funciar Voluntari deținea teren în administrare.
La data de 16 iunie 2008, prin adresa s-a adus la cunoștință a doua ofertă de punere în posesie pentru suprafața de 9,0833 ha, pe teritoriul localităţii Mogoșoaia, tarlaua 4, parcela 30/2.
Mai mult decât atât, în urma adreselor efectuate şi de către Ministerul Afacerilor Externe - Agentul Guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a formulat răspunsul din data de 16 aprilie 2009, în care se menționează faptul că, la ora actuală, mai exista suprafețe de teren disponibile oferite familiei R. spre punere în posesie, pe amplasamentul reluat prin protocolul de predare - primire din data de 08 octombrie 2003, pe teritoriul localității Mogoșoaia, în tarlaua 4, parcelele 30-32 şi tarlaua 3, parcela 22/1. De asemenea, s-a precizat faptul că nu mai există teren disponibil pe teritoriul localității Voluntari, pentru punerea în posesie a suprafaței de 90833 mp, validate pe numele R.Ş.M.C. şi R.A.I.
Faţă de cele expuse, apelanţii - pârâţi au solicitat admiterea apelului, iar, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii reclamanților, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 412 A din 30 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâţii să emită dispoziţie motivată, prin care să restituie în natură, reclamanţilor, numai terenul de 8.943 mp, situat în Voluntari, str. D.P., judeţul Ilfov, iar, pentru terenul în suprafaţă de 2.436 mp, să emită dispoziţie motivată, prin care să propună, reclamanţilor, măsuri reparatorii prin echivalent, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
S-a apreciat că parcela de 2 436 mp nu mai poate fi restituită reclamanţilor, întrucât aceasta nu se mai află în proprietatea pârâţilor apelanţi, fiind parte din terenul de 5.000 m.p., reconstituit numitei S.R., prin titlul de proprietate nr. zz/1999. Ca atare, pentru această suprafaţă, urmează ca pârâţii să propună reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent.
Cu privire la suprafaţa de 8.943 mp, Curtea a constatat că apelul nu este fondat. Pe de o parte, nu s-a dovedit de către apelanţi că acest teren are categoria de folosinţă „baltă”. Având în vedere că, prin expertiza întocmită la fond, acest teren nu se suprapune cu balta şi că apelanţii, deşi aveau sarcina probei, nu au dovedit contrariul, Curtea a menţinut sentinţa pentru acest teren.
Mai mult, s-a reţinut că acest teren a intrat în proprietatea publică a comunei Voluntari, prin H.G. nr. 994/2002, în vederea atribuirii lui persoanelor îndreptăţite la restituire în baza Legii nr. 10/2001. Acest fapt rezultă din cuprinsul H.G. nr. 994/2002 şi din nota de fundamentare pentru această hotărâre de guvern.
Împotriva deciziei instanţei de apel, au formulat recurs, la data de 02 august 2010, pârâţii Primarul Oraşului Voluntari şi Consiliul Local Voluntari.
Prin decizia civilă nr. 3677, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 41681/3/2006, s-a admis recursul declarat de pârâţii Primarul oraşului Voluntari şi Consiliul local Voluntari împotriva deciziei nr. 412A din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care a fost casată, trimiţându-se cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
În fapt, instanţele fondului au reţinut o situaţie necontestată, anume că autorul reclamanţilor a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren totale de 18 ha, situată pe moşia Pipera, judeţul Ilfov, s-a stabilit că imobilul în litigiu a fost rechiziţionat, conform procesului-verbal de rechiziţie, care, în aprecierea instanţelor fondului, face dovada dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului solicitat, conform art. 23 din H.G. nr. 250/2007.
În drept, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă, în natură, în condiţiile prezentei legi, iar, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, „nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor, la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare."
Conform art. 2 lit. c) din Legea nr. 18/1991, sunt supuse prevederilor acestei legi şi terenurile aflate permanent sub ape, şi anume: albiile minore ale cursurilor de apa, cuvetele lacurilor la nivelurile maxime de retenţie, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale.
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, care constituie, de principiu, fundamentul acţiunilor de restabilire a situaţiilor anterioare pentru foştii proprietari (sau moştenitorii acestora), în modalităţile prescrise de legea specială - restituirea în natură, iar, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii prin echivalent - rezultă că obligaţia instanţelor fondului este aceea de a clarifica toate aspectele de fapt şi de drept ale imobilului în litigiu care face posibilă incidenţa deplină a legii de reparaţie civilă.
Stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepţiunea conturată în mod constant de doctrina şi jurisprudenţa naţională, dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză.
Aşadar, obligaţia instanţei de recurs este aceea de a verifica şi de a se asigura ca hotărârea judecătorească cuprinde “motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", în considerarea faptului că trebuie realizată situaţia-premisa pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.
Instanţele fondului, cu privire la suprafaţa de 8.943 mp, au reţinut că s-a dovedit, prin expertiza tehnică topografică, că terenul în litigiu s-a aflat în intravilanul localităţii Voluntari, atât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi la data efectuării raportului de expertiză, fără însă a răspunde, printr-o argumentaţie juridică adecvată, apărărilor părţii adverse care susţineau cu consecvenţă ideea că această suprafaţă de teren are categoria de folosinţa „balta” (în acest sens, fiind invocat registrul cadastral 1990 - parcela 365 - precum şi H.G. nr. 994/2002, care atestă că acest teren a intrat în proprietatea publică a comunei Voluntari), împrejurare care ar putea însemna incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
S-a impus, aşadar, soluţia de casare, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se clarifica, printr-o probaţiune adecvată - înscrisuri, expertiză tehnică de specialitate, care să lămurească chestiunea identificării exacte a imobilului în litigiu - conjugată cu o motivaţie elocventă, situaţia de fapt şi de drept a imobilului în litigiu, în raport de care s-ar putea configura, cu aspect preliminar, incidenţa legii speciale, respectiv, în mod subsecvent, conţinutul concret al măsurilor reparatorii prescrise de legea specială.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 310A din 17 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul formulat de pârâţii Primăria Oraşului Voluntari şi Consiliul local al oraşului Voluntari, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a dispus obligarea pârâţilor să emită o dispoziţie motivată privind restituirea în natură numai a suprafeţei de teren de 8.943 mp, situată în comuna Voluntari, str. D.P., judeţul Ilfov, aşa cum a fost identificat prin expertiza întocmită de expert N.C. şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, faţă de cele arătate în expertiza întocmită de expert ing. C.N., referitor la suprafaţa de 8.943 mp, pentru care s-a dispus restituirea în natură, în apelul soluţionat în primul ciclu procesual, s-a reţinut de expert, că la data efectuării primei expertize, pe amplasamentul propus, era vegetaţie de stuf şi arbuşti, iar, la verificarea pe teren din data de 20 mai 2012, exista vegetaţie abundentă, deoarece era zonă inundabilă (terenul fiind permanent sub apă). Lungimea parcelei de 365 ml, pe care se află terenul propus spre retrocedare şi care este de 225 ml nu face parte din proprietatea publică a oraşului Voluntari. Or, prin lucrările de amenajare, s-ar asana terenul (şanţ de scurgere), iar balta nu ar exista.
Ţinând seama de concluziile expertizei, coroborat cu art. 10 şi urm. din Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată, s-a reţinut ca întemeiate motivele de apel.
Împotriva menţionatei decizii, au formulat recurs, în termen legal, apelanţii-pârâţi Primarul Oraşului Voluntari şi Consiliul Local al Oraşului Voluntari.
În motivarea acestuia, s-a arătat că, potrivit adreselor Administraţiei Naţionale „Apele Române” nr. 581 din 29 ianuarie 2011 şi nr. 1620 din 01 februarie 2010: „Valea Saulei este un curs de apă cadastrat (cod cadastral X, 1.25.17,3), a cărei albie minoră face parte din domeniul public al statului şi este în administrarea Administraţiei Naţionale „Apele Române”, iar, din schiţa anexă la adresa menţionată, rezultă că terenul ce a fost identificat în raportul de expertiză ca fiind „zona inundabilă” face parte integrantă din cursul de apă numit Valea Saulei, curs de apă ce se întinde atât pe raza administrativă a localităţii Voluntari, cât şi pe raza administrativă a sectoarelor 1 şi 2 Bucureşti.
Aceste aspecte au fost prezentate şi în adresa Administraţiei Naţionale „Apele Române” nr. 733/DSD din 27 ianuarie 2012, depusă la dosarul cauzei, adresă în care se menţionează şi faptul că terenul care face obiectul cauzei se suprapune în cea mai mare parte peste cursul de apă Valea Saulei, inclusiv peste două lucrări hidrotehnice (baraje şi lacuri de acumulare) şi peste zonele de protecţie ale acestora instituite prin lege.
În aceeaşi adresă, se menţionează şi faptul că Valea Saulei are o lungime de 6 km, o suprafaţă a bazinului hidrografic de 50 km2 şi face parte din domeniul public al statului, administrat de Administraţia Naţională „Apele Române”, Administraţia Bazinală Argeş-Vedea prin Sistemul de Gospodărire a Apelor Bucureşti - Ilfov.
Aşa cum rezultă din raportul de expertiză, expertul a procedat la întocmirea acestuia, fără a mai convoca părţile şi astfel recurenţii nu au avut posibilitatea de a depune adresa Administraţiei Naţionale „Apele Române” din 27 ianuarie 2012, instanţa reţinând astfel, în mod eronat, că lungimea acestei suprafeţe este sub lungimea de 5 km impusă de lege pentru a fi domeniu public, deşi, după cum rezultă, lungimea cursului de apă este de 6 km.
Pentru aceste argumente, recurenţii au considerat că terenul în suprafaţa de 8.943 mp nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, motiv pentru care nu se poate dispune restituirea în natură a acestui teren în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 3131 din 5 iunie 2013, recursul a fost admis, a fost casată decizia instanţei de apel şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte a apreciat că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit îndrumărilor date de către instanţa de recurs în primul ciclu procesual, judecătorii urmau a clarifica în rejudecare, printr-o probaţiune adecvată - înscrisuri, expertiză tehnică de specialitate, chestiunea identificării exacte a imobilului în litigiu, situaţia de fapt şi de drept a imobilului în litigiu, în raport de care să se stabilească dacă este incidentă în cauză Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 18/1991.
Or, în rejudecare, instanţa de apel nu a respectat aceste îndrumări, încălcând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., întrucât nu s-a preocupat să stabilească dacă terenul în suprafaţă de 8.943 mp, cu privire la care s-a dispus restituirea în natură, face sau nu parte din domeniul public al statului, ca parte componentă a albiei minore a cursului de apă Valea Saulei, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar în prezentul recurs, respectiv adresele Administraţiei Naţionale „Apele Române” din 29 ianuarie 2011 şi din 01 februarie 2010, cât şi adresa Administraţiei Naţionale „Apele Române” din 27 ianuarie 2012, depusă în dosarul de apel.
Instanţa de apel, deşi a suplimentat probatoriul prin efectuarea unei noi expertize, astfel cum i s-a cerut de către instanţa de recurs, nu s-a preocupat de verificarea situaţiei de fapt a terenului în litigiu, prin verificarea aspectelor care reieşeau din adresa Administraţiei Naţionale „Apele Române” din 27 ianuarie 2012, acceptând ca noua expertiză, efectuată de acelaşi expert care a realizat expertiza în primă instanţă, să fie întocmită fără citarea părţilor.
Deşi, în apel, s-a amânat cauza pentru a se lua cunoştinţă de expertiza efectuată, părţile nu au formulat obiecţiuni, astfel încât raportul de expertiză a fost realizat fără analizarea întregului probatoriu administrat în apel şi fără a se da posibilitatea părţilor să îşi exprime punctul de vedere la momentul realizării expertizei.
Întrucât proba cu înscrisuri este singura probă admisibilă în recurs, conform art. 305 C. proc. civ., iar, în această fază procesuală, s-a făcut dovada că probele administrate până în prezent în faţa instanţelor de fond nu lămuresc situaţia de fapt a terenului, în raport de care urmează a se stabili temeiul juridic aplicabil cauzei, Înalta Curte a considerat necesară refacerea raportului de expertiză de către un alt expert, pentru clarificarea amplasamentului şi a situaţiei juridice a terenului în suprafaţă de 8.943 mp, în raport de toate înscrisurile administrate în cauză.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 12 august 2013, sub nr. 5712/2/2011*.
Rejudecând apelul, în condiţiile dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civila şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 535A din 02 decembrie 2014, a admis apelul declarat de apelanţii - pârâţi Primăria Oraşului Voluntari, Consiliul Local al Oraşului Voluntari, Primăria Oraşului Voluntari, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 529 din 09 aprilie 2009, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 41681/3/2006, în contradictoriu cu intimaţii - reclamanţi R.Ş.M.C., SC I. SRL Bucureşti şi M.M.O.; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a anulat în parte dispoziţia nr. 882/2006, emisă de Primăria Oraşului Voluntari.
A menţinut dispoziţia nr. 882, emisă de Primăria Oraşului Voluntari cu privire la soluţia de trimitere a dosarului la comisia competentă, dispusă în legătură cu terenul în suprafaţă de 8943 mp, situat în oraşul Voluntari, Str. D.P., Judeţ Ilfov, şi a respins cererea având acest obiect, ca neîntemeiată.
A menţinut dispoziţiile sentinţei apelate cu privire la soluţia dispusă în legătură cu terenul în suprafaţă de 79.453,83 mp, situat în Voluntari, str. D.P., judeţ Ilfov, măsurile urmând a fi acordate în condiţiile Legii nr. 165/2013, în favoarea reclamantului R.Ş.M.C. şi pârâtei-cesionare M.M.O.
A obligat pârâţii să emită dispoziţie motivată prin care să propună reclamantului R.Ş.M.C. şi pârâtei-cesionare M.M.O. măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013 pentru terenul în suprafaţă de 2436 mp, situat în Voluntari, str. D.P., Judeţ Ilfov, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert C.N.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi s-a luat act că intimatul reclamant R.Ş.M.C. nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Pornind de la solicitările formulate prin cererea de chemare în judecată, Curtea a constatat că obiectul prezentului dosar îl constituie contestaţia, întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, formulată împotriva dispoziţiei nr. 882/2006, emisă de Primăria Oraşului Voluntari, prin care s-a respins notificarea reclamanţilor privind imobilul situat în str. P., oraş Voluntari, în considerarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001. Acest text de lege exclude din domeniul de aplicare a legii speciale a terenurilor situate în extravilan, fie la data preluării abuzive în proprietatea statului, fie la data formulării notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat de dispoziţiile Legii nr. 18/1991. Pe cale de consecinţă, având în vedere şi îndrumările date de instanţa de recurs, prin cele două decizii de casare, pronunţate în cauză, Curtea a constatat că aspectele de drept ce se impun a fi clarificate constau în stabilirea situaţiei de fapt şi de drept a terenului în vederea identificării legii de reparaţie incidente.
Astfel, pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere cele statuate de instanţa supremă prin prima decizie de casare, în sensul că instanţele de fond au reţinut, în privinţa suprafeţei de 8943 mp, obiectul litigiului, că s-a dovedit prin raportul de expertiză topografică faptul că terenul s-a aflat în extravilanul localităţii Voluntari, atât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi la data efectuării lucrării topografice, dar nu s-a elucidat dacă această suprafaţă de teren are categoria de folosinţă baltă, potrivit registrului cadastral 1990, parcela 365 şi H.G. nr. 994/2002, care atestă, în opinia părţii adverse, că terenul face parte din domeniul public al unităţii administrativ - teritoriale.
În egală măsură, instanţa de control judiciar a evidenţiat necesitatea unei identificări exacte a imobilului, aspect în funcţie de care s-ar putea configura incidenţa legii speciale şi, implicit, măsurile reparatorii ce s-ar putea acorda reclamanţilor. Prin cea de-a doua decizie de casare, instanţa supremă a învederat că nu s-a stabilit dacă terenul de 8943 mp, pentru care s-a dispus retrocedarea în primă instanţă, face sau nu parte din domeniul public al statului, ca parte componentă a albiei minore a cursului de apă Valea Saulei, aşa cum reiese din relaţiile comunicate de Administraţia Naţională Apele Române, prin adresele menţionate în decizia de recurs.
Pentru a răspunde acestor chestiuni, astfel cum au fost impuse de instanţa supremă, Curtea a dispus efectuarea unui raport de expertiză specialitatea topografie, având ca obiective clarificarea amplasamentului şi situaţiei juridice a terenului în suprafaţă de 8943 mp, prin raportare la întreg materialul probator administrat în cauză. Aşa cum rezultă din răspunsurile preliminare ale expertului, pentru formularea concluziilor în cauză, acesta a examinat adresa nr. 733 DSD/2012, emisă de Administraţia Naţională Apele Române, la care a solicitat în completare alte relaţii de la Direcţia Apelor Argeş - Vedea - Sistemul de Gospodărire a Apelor Ilfov. Conform acestei adrese, Administraţia Naţională Apele Române confirmă faptul că terenul în litigiu se suprapune în cea mai mare parte peste cursul de apă Valea Saulei, inclusiv peste două lucrări hidrotehnice şi peste zonele de protecţie ale acestora, instituite prin lege. Se mai arată că Valea Saulei este un curs de apă cadastrat, cu o lungime de 6 km şi cu un bazin hidrografic în suprafaţă de 50 km2 şi face parte din domeniul public al statului, administrat de Administraţia Naţională Apele Române, Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea, Sistemul de Gospodărire a Apelor Ilfov. În adresă anterior menţionată, se face referire şi la dispoziţiile legale aplicabile, constând în prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, potrivit cărora aparţin domeniului public al statului apele de suprafaţă cu albiile lor minore, cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime. Curtea a subliniat că, în opoziţie, se află ipotezele menţionate la alin. (2) al acestui text de lege, care statuează în sensul că albiile minore ale cursurilor de apă, cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg, cu precizarea că proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în concordanţă cu condiţiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv.
În urma obţinerii acestor informaţii suplimentare, expertul a ajuns la concluzia că suprafaţa de teren de 8943 mp, astfel cum a fost identificată de expertul care a realizat expertiza în ciclurile procesuale anterioare, se suprapune în cea mai mare parte peste cursul de apă Valea Saulei, care face parte din domeniul public al statului şi este administrat de Agenţia Naţională Apele Române. Aşa cum învederează expertul, pentru fundamentarea acestei concluzii, acesta a avut în vedere relaţiile furnizate de Administraţia Bazinală de Apă Argeş - Vedea, Sistemul de Gospodărire a Apelor Ilfov, prin adresa din 02 aprilie 2014, cât şi prin adresa nr. 1520/2012, la care face referire şi instanţa supremă prin decizia de casare. Examinând conţinutul adresei emise în anul 2014, Curtea a reţinut că Administraţia Naţională Apele Române, Administraţia Bazinală de Apă Argeş-Vedea, Sistemul de Gospodărire a Apelor Ilfov reconfirmă cele comunicate anterior prin adresa nr. 733/2012, făcându-se referire în plus la prevederile art. 31 din Legea nr. 107/1996, potrivit cărora, pentru lacurile de acumulare permanente, a căror execuţie a fost finanţată din fonduri alocate de la bugetul de stat, suprafeţele din lac aflate sub cota coronamentului barajului fac parte din domeniul public al statului şi se includ în categoria terenurilor acoperite de apă, asimilându-se cu noţiunea de albie minoră.
În urma încuviinţării obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză iniţial depus, Curtea a solicitat expertului să răspundă obiectivelor iniţial fixate, prin raportare la concluziile formulate şi la relaţiile furnizate de Administraţia Naţională Apele Române, în sensul de a clarifica amplasamentului terenului, identificând terenurile dobândite de autorul reclamanţilor prin cele 6 titluri de proprietate vechi, pe baza vecinătăților indicate în cuprinsul acestora şi pe baza schiţelor cadastrale existente, la momentul perioadei respective, cerându-i să arate dacă, la momentul dobândirii, existau cele două bălţi şi dacă acestea erau situate în perimetrul dobândit prin respectivele contracte de vânzare cumpărare. Prin cel de-al doilea obiectiv s-a solicitat marcarea pe schiţă şi indicarea prin coordonate, însoţită de măsurători distincte pe teren a porţiunilor de teren afectate de cursul de apă cadastrat al Văii Saulea, de lucrările hidrotehnice, de cei doi afluenţi ai râului, precum şi de zonele de protecţie ale acestora stabilite conform Legii nr. 107/1996.
Pentru a răspunde chestiunilor stabilite de instanţă, expertul a formulat două rânduri de concluzii, prin care a învederat că, în urma studierii actelor de proprietate din anii 1932-1933, precum şi planului cadastral din anul 1929, între terenurile de la nord, cumpărate de la D.M., N.M. şi D.C., şi terenul situat la sud de terenurile anterior descrise, cumpărat de la S.S., nu exista nicio baltă, terenurile fiind în general cultivate cu pomi fructiferi. Pornind de la susţinerile reclamanţilor, potrivit cărora, bunicul lor a creat balta după cumpărarea celor 6 terenuri, balta care astăzi poartă indicativele HB 363 şi HB 365, expertul concluzionează că cursul de apă Valea Saulei nu poate cuprinde şi cele două bălţi, care au fost create artificial, în condiţiile în care terenul aflat sub aceste ape a făcut parte din suprafaţa totală de 18 ha, care a aparţinut autorilor reclamanţilor. Totodată, expertul arată că, în zona de nord a terenurilor, este menţionat ca vecin o zonă cu stufăriş. În finalul concluziilor, expertul învederează că nu este posibilă stabilirea cu exactitate a zonelor afectate de acest curs de apă din suprafaţa totală de 8943 mp şi nici care sunt lucrările hidrotehnice despre care se face vorbire în adresele emise de Administraţia Naţională Apele Române.
Prin ultimul răspuns formulat la chestiunile pe care instanţa i-a cerut să le elucideze, ulterior comunicării relaţiilor solicitate de la Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, din cadrul Primăriei Voluntari, expertul îşi menţine concluziile anterior formulate, în plus, stabilind, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 107/1996, suprafaţa zonei de protecţie, ca fiind de 8819 mp.
Curtea a considerat necesar să puncteze faptul că prezenţa bălţilor, ce poartă indicativele HB 363 şi HB 365, pe porţiunea de teren a cărui situaţie juridică trebuie lămurită (având suprafaţa de 8943 mp), este confirmată şi de coroborarea planului de încadrare în zonă a terenului în litigiu, pe care apar reprezentate clar cele două bălţi, cu indicativele anterior menţionate, în partea stângă jos a perimetrului delimitat cu roşu, cu concluziile expertului C.N., exprimate prin completarea la raportul de expertiză din dosarul de fond. Potrivit acestei completări, expertul arată că, în urma studierii evidenţelor cadastrale la OCPI Ilfov, pe terenul, obiect al cererilor de retrocedare, există 2 loturi libere, pe care nu sunt avizate documentaţii cadastrale, loturi situate în partea de sud a terenului, având suprafeţele de 8943 mp şi, respectiv, 2436 mp. Această completare la raportul de expertiză este însoţită de un plan de amplasament, pe care sunt evidenţiate cele două loturi libere, printre care figurează şi cel în suprafaţă de 8943 mp, din a cărui amplasare rezultă, în mod indubitabil, suprapunerea peste terenul afectat de cele două bălţi, figurate pe schiţa de la fila anterior menţionată.
Analizând prin coroborare toate aceste mijloace de probă, atât raportul de expertiză, împreună cu completările sale, efectuat cu ocazia rejudecării, cât şi relaţiile furnizate de Administraţia Naţională Apele Române, Curtea a constatat că suprafaţa de teren de 8943 m.p. este, în cea mai mare parte, acoperită de cele două bălţi şi se suprapune, în cea mai mare parte, peste cursul de apă Valea Saulei, care este un curs de apă cadastrat, obiect al proprietăţii publice de stat, aflat în administrarea Administraţia Naţională Apele Române, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996. Faptul că expertul arată în lucrarea sa că cursul de apă Valea Saulei nu poate cuprinde şi cele două bălţi, care au fost create artificial, în condiţiile în care terenul aflat sub aceste ape a făcut parte din suprafaţa totală de 18 ha, care a aparţinut autorilor reclamanţilor, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care concluzia expertului se întemeiază exclusiv pe susţinerile reclamanţilor, neînsoţite de nicio probă în acest sens. Pe de altă parte, traiectoria şi elementele componente ale cursului de apă nu sunt în competenţa expertului a fi stabilite şi nici cenzurate, în condiţiile în care, aşa cum s-a învederat deja în cele preced, cursul de apă Valea Saulei este un curs de apă cadastrat, ale cărui elemente de morfologie au fost deja stabilite, potrivit Atlasului cadastrului apelor din România.
Pe de altă parte, Curtea a observat că şi expertul în răspunsurile sale evidenţiază, în urma examinării titlurilor vechi de proprietate, în temeiul cărora autorul reclamanţilor a dobândit cele două loturi de teren, că, în partea de nord a terenurilor cumpărate de la A.N. şi I.S., apare menţionat că se învecinează cu o zonă de stufăriş. Din studierea planului cadastral întocmit la nivelul anului 1929 (Dosarul Curţii de Apel Bucureşti nr. 5712/2/2011), rezultă că, între loturile din zona de nord, potrivit identificării realizate de expert în rejudecare, provenind de la D.M., N.M. şi D.C. şi lotul situat în regiunea de sud, provenind de la S.S., se află o zonă de demarcaţie, care are o traiectorie şerpuită, similară unui curs de apă. Curtea și-a fundamentat această prezumţie, pornind şi de la menţiunile actelor de proprietate, relevate şi de către expert, potrivit cărora, la nord de terenul cumpărat de la A.N. şi I.S., se află o zonă de stufăriş, fiind de notorietate că acest gen de vegetaţie (plantă acvatică) creşte doar în regiunile unde există o sursă de apă. Curtea a avut în vedere aceste aspecte, care reies din coroborarea actelor vechi de proprietate cu planul cadastral executat în aceeaşi perioadă, în condiţiile în care reclamanţii susţin că autorul lor a creat artificial bălţile, săpând terenul, dar nu probează în nici un fel această afirmaţie.
În final, Curtea a reţinut că, indiferent de provenienţa acestor bălţi, în sensul că preexistau dobândirii terenului de către autorul reclamanţilor sau au fost create pe cale artificială de către acesta, ulterior cumpărării terenurilor, regimului juridic al porţiunii de teren în litigiu (şi, implicit, legea de reparaţie aplicabilă) trebuie stabilit, în raport de situaţia faptică actuală.
Potrivit relaţiilor furnizate de Primăria Voluntari, Valea Saulei este considerată a fi obiect al proprietăţii publice al unităţii administrativ - teritoriale, în considerarea H.G. nr. 994/2002, prin care s-a realizat un transfer din proprietatea publică a statului şi administrarea Ministerului Apărării Naţionale, în proprietatea publică a comunei Voluntari şi administrarea Consiliului Local al acestei comune, a unui imobil format din teren în suprafaţă de 495282 ha şi construcţii în suprafaţă de 7133 mp. Curtea a reţinut că acesta nu poate constitui un argument contrar celor susţinute de Administraţia Naţională Apele Române, deoarece transferul realizat prin hotărârea anterior menţionată nu poate opera în privinţa bunurilor, care, prin natura lor, au un alt regim juridic, fiind guvernate de acte normative cu caracter special. Faţă de caracteristice morfologice ale cursului de apă în discuţie, astfel cum au fost stabilite, şi anume lungime de 6 km şi bazin hidrografic cu o suprafaţă de 50 km2, sunt incidente prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, ceea ce atrage includerea acestui curs de apă în domeniul public al statului şi nu al unităţii administrativ - teritoriale, potrivit criteriilor de distincţie impuse de dispoziţiile legii speciale.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că terenul în suprafaţă de 8943 mp este acoperit de cele două bălţi şi se suprapune în cea mai mare parte peste cursul de apă Valea Saulei, curs de apă cadastrat, parte integrantă a domeniul public al statului, Curtea a reţinut că şi terenul în litigiu va avea acelaşi regim juridic.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, care definesc noţiunea de imobil ce formează obiectul de reglementare al acestei legi speciale, ca fiind terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii, la care se adaugă, potrivit dispoziţiilor alin. (2) şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul (în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse), interpretate în coroborare cu prevederile art. 8 din acelaşi act normativ, reproduse în cele ce preced, Curtea a constatat că această porţiune de teren de 8943 mp, în configuraţia actuală, descrisă anterior, nu poate intra în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Pentru toate aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c), coroborat cu prevederile art. 35 din Legea nr. 18/1991, Curtea a apreciat că, în mod corect, s-a reţinut prin dispoziţia contestată incidenţa prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în privinţa terenului în suprafaţă de 8943 mp, impunându-se admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei atacate, cu consecinţa menţinerii dispoziţiei atacate în aceste limite şi, implicit, a respingerii, ca nefondate, a contestaţiei reclamanţilor referitor la această porţiune de teren.
În ceea ce priveşte suprafaţa de 79453,83 mp, urmează a se menţine dispoziţiile sentinţei apelate, sub aspectul soluţiei dispuse în legătură cu acest teren, cu precizarea că măsurile reparatorii urmează a fi acordate în condiţiile Legii nr. 165/2013, în favoarea reclamantului R.C. şi a cesionarei M.M.
În privinţa suprafeţei de teren de 2436 mp (aspect necontestat prin exercitarea recursului), Curtea va obliga pârâţii la emiterea unei dispoziţii cu propunerea de acordare, în favoarea reclamantului şi a cesionarei, a măsurilor reparatorii, în condiţiile Legii nr. 165/2013, pentru terenul anterior menţionat, astfel cum a fost acesta identificat prin expertiza efectuată de expert C.N. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs A.R., considerând-o netemeinică şi nelegală în parte şi, pe cale de consecinţă, solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în faţa instanţei de apel, iar, în subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate, admiterea în parte a apelului formulat de către Primarul Oraşului Voluntari şi Consiliul Local al Oraşului Voluntari şi modificarea, în consecinţă, a sentinţei civile nr. 529 din 09 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, în sensul obligării intimaţilor la emiterea unei dispoziţii motivate privind măsuri reparatorii prin echivalent şi pentru suprafaţa de teren de 2.436 mp (imposibil a fi restituită în natură), cu menţinerea restului dispoziţiilor hotărârii apelate, pe care o consideră temeinică şi legală, în sensul restituirii în natură a suprafeței de teren de 8943 mp.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul reclamant a susținut, în esență, următoarele argumente de nelegalitate a deciziei atacate:
În cauză, ambele casări au fost generate de lipsa de clarificare a situaţiei terenului în suprafaţă de 8943 mp, atât în ceea ce priveşte amplasamentul, cât şi situaţia sa juridică, în raport de toate înscrisurile administrate în cauză.
Cu ocazia rejudecării apelului, nu s-a respectat indicaţia de casare trasată de către Înalta Curte, în sensul lămuririi situaţiei de fapt a terenului, în raport de care urmează a se stabili temeiul juridic aplicabil cauzei, respectiv probele administrate în apel nu sunt apte să clarifice amplasamentul şi situaţia juridică a terenului în suprafaţă de 8.943 mp, „în raport de toate înscrisurile administrate în cauză", ceea ce conduce la necesitatea casării şi trimiterii spre o nouă rejudecare a cauzei, Înalta Curte neputându-se pronunţa, conform art. 314 C. proc. civ., asupra unei situaţii de fapt care nu este pe deplin stabilită.
Astfel, în lipsa unui probatoriu apt să-i susţină soluţia, instanţa de apel apelează la nişte prezumţii simple pentru a reţine că în zona unde sunt situate cele două bălţi ar fi existat un curs de apă, încă de la nivelul anului 1929, aceasta ignorând neconcordanţele din adresele venite din partea Apele Române, neconcordanţe care determină pe expertul desemnat să nu poată prezenta un punct de vedere fundamentat tehnico-ştiinţific, ci doar să prezinte, la insistenţele instanţei, o simplă părere care, evident, nu poate suplini obligaţia trasată în mod clar, prin cele două decizii de casare pronunţate în ciclurile procesuale anterioare.
Recurentul a susținut că împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite; în speţă, nu s-a dovedit imposibilitatea restituirii în natură a suprafeţei de teren de 8.943 mp; adresele Apelor Române nu indică nici un document apt să facă dovada pretinsului drept de proprietate publică asupra suprafeţei de teren acoperită cu apă; bălţile au fost create artificial de autorul său pe terenul proprietatea acestuia, iar porţiunea din terenul autorului său, acoperită, în prezent, de apă, nu a avut această configuraţie de la început, zona respectivă fiind transformată artificial de autorul său, pentru a avea configuraţia de astăzi, nefiind vorba de o componentă a vreunui curs de apă.
În acest sens sunt relevante cele reţinute în cuprinsul completării la raportul de expertiză, depuse de expertul B., pentru termenul din 24 iunie 2014, care confirmă că, în urma verificării contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate de autorul său pentru dobândirea celor 18 ha de teren, şi a planului cadastral din anul 1929, „nu exista nicio baltă, terenurile respective fiind plantate în general cu pomi fructiferi, aşa cum sunt descrise în actele de vânzare - cumpărare dintre R.C. şi D.M., N.M. şi D.C.”După cumpărarea terenurilor (6 loturi a 3 hectare), bunicul său, R.C., a adus echipe de oameni care au săpat manual balta, care astăzi poarta indicativele cadastrale HB 363 şi HB 365, conform planurilor cadastrale ediţia 1980, existente la dosar. Balta a fost făcută în interiorul terenului lor, la acea vreme, chiar la graniţele de sud, respectiv, nord, ale unor loturi achiziţionate.
Ca dovada a celor de mai sus, prin simpla consultare a actelor de vânzare - cumpărare de la acea vreme, la graniţa de sud şi respectiv nord, este menţionat „stufăriș”, aspect confirmat de către expertul B.
Pe cale de consecinţă, în mod corect, a concluzionat expertul că „cursul de apă pe care îl menţionează Direcţia Apelor Argeş - Vedea, Sistemul de Gospodărire a Apelor Ilfov-București, ca Valea Saulei, nu poate cuprinde şi cele două bălti care au fost create artificial, terenul aflat sub aceste ape a făcut parte din suprafaţa totală de 18 ha (...)".
Apoi, trebuie subliniat că adresele comunicate de către Apele Române, cu privire la pretinsa suprapunere între cursul de apă Valea Saulei şi terenul autorului său, nu pot fi avute în vedere pentru a concluziona că terenul de 8.943 mp nu poate fi restituit în natură.
Aşa cum punctează şi expertul pe baza celor menţionate în cuprinsul acestor adrese, nu există un inventar de coordonate pentru cursul de apă al Văii Saulea, al Văii Babei (Neacşa) sau al Văii Pipera (Roşia).
În plus, în urma verificărilor la faţa locului, expertul a confirmat că nu există nicio lucrare hidrotehnică, (de tipul baraje cu lacuri de acumulare), așa cum pretinde Direcția Apele Române, singura construcţie existentă fiind un podeţ care asigură curgerea apei din Balta 2 către est.
Mai mult, faţă de împrejurarea că, în una din adresele Apelor Române, se invocă o dispoziţie din Legea Apelor nr. 107/1996 - aliniatul 3.1, recurentul a subliniat că nu a fost finanţată absolut nicio lucrare pe terenul lor şi nici nu s-a prezentat niciun document care să susţină afirmaţia că lucrările ar fi fost efectuate din fonduri de la bugetul de stat, motiv pentru care este evident că nu se pot invoca dispoziţiile legale mai sus relatate.
Prin urmare, rezultă că, la dosarul cauzei, nu a fost administrată nicio probă care să susţină, în mod întemeiat, afirmaţiile potrivit cărora suprafaţa de teren de 8.943 mp, acoperită cu apă, ar face parte din domeniul public al statului, raportat la prevederile art. 3 alin. (1) din Legea Apelor nr. 107/19962.
De altfel, această concluzie este susţinută şi de concluziile expertului C.N., care a întocmit raportul de expertiză iniţial şi o completare în prima rejudecare a apelului, şi care reţine că lungimea suprafeţei de apă în discuţie este de sub lungimea de 5 km impusă de lege pentru a fi domeniu public.
În acelaşi sens sunt şi fotografiile din satelit, depuse de reclamant la dosar, odată cu obiecţiunile la raportul B., din care se poate observa cu uşurinţă că nu exista nicio vale, niciun curs de apa de 5 km sau 10 kilometri pătraţi.
Prin intermediul celei de-a doua critici, recurentul a susținut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa în cauza a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că aceasta încalcă H.G. nr. 994/2002, ignorând scopul emiterii acestui act normativ și că face referire la relaţiile furnizate de către Primăria Voluntari cu privire la încadrarea Văii Saulei în proprietatea publică a unităţii administrativ teritoriale, în considerarea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996.
Astfel, instanţa de apel consideră că „transferul realizat prin hotărârea anterior menţionată nu poate opera în privinţa bunurilor care, prin natura lor, au un alt regim juridic, fiind guvernate de acte normative cu caracter special.”
Or, invocarea H.G. nr. 994/2002 privind transmiterea unui imobil din proprietatea publică a statului şi din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în proprietatea publică a comunei Voluntari şi în administrarea Consiliului Local al Comunei Voluntari, judeţul Ilfov nu poate fi opus ca argument pentru respingerea cererii de restituire în natură.
Din contră, transferul acestui imobil - în care este inclusă şi suprafaţa de teren în dispută - a operat tocmai pentru ca autorităţile locale să poată proceda la restituirea în natură, către persoanele îndreptăţite potrivit Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996.
Astfel, la dosarul cauzei, nu a fost administrată nicio probă care să susţină, în mod întemeiat, afirmaţiile potrivit cărora suprafaţa de teren de 8.943 mp, acoperită cu apă, ar face parte din domeniul public al statului, raportat la prevederile art. 3 alin. (1) din Legea Apelor nr. 107/1996.
Această concluzie este susţinută şi de concluziile expertului C.N. care a întocmit raportul de expertiză iniţial şi o completare în prima rejudecare a apelului, şi care a reţinut că lungimea suprafeţei de apă în discuţie este de sub lungimea de 5 km impusă de lege pentru a fi domeniu public, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea Apelor, care fac posibilă restituirea în natură a terenului, potrivit cărora: „Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg. Proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în concordanţă cu condiţiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv."
Pe cale de consecinţă, este evident că intimaţii pot şi trebuie să procedeze la restituirea în natură a suprafeţei de 8.943 mp, soluţia instanţei de apel fiind netemeinică şi nelegală cu privire la această porţiune de teren.
În conținutul motivelor de recurs, recurentul a enumerat dovezile administrate în cauză pe parcursul soluționării cauzei, aspecte ce nu se impun a fi reproduse în prezentul recurs.
Intimații Primarul oraşului Voluntari și Consiliul Local al Voluntari au formulat întâmpinare, obligatorie în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului ca nefondat, susținând, în ceea ce privește restituirea în natură a suprafeței de teren de 8943 mp, cu privire la care, prin dispoziția Primarul oraşului Voluntari nr. 882 din 9 octombrie 2006, s-a stabilit că sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că sunt corecte aprecierile instanței de apel privind situația juridică a acestei suprafețe de teren.
În ceea ce privește diferența de 9 ha de teren, intimații au reiterat faptul că reclamanții au refuzat în mod constant propunerile de amplasament realizate de autoritățile locale.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.
În ședința publică din 6 mai 2015, apărătorul reclamantului a depus la dosar certificatul de deces al reclamantului R.Ș.M.C., decedat la data de 25 ianuarie 2015, anterior exercitării recursului, și certificatul de calitate de moștenitor din 24 februarie 2014 al numitului R.A.I.Ș., care a preluat calitatea procesuală a reclamantului R.Ş.M.C., preluând procedura judiciară de la momentul introducerii sale în cauză.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și conținutul motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor succede:
Sub un prim aspect, trebuie menționat că limitele rejudecării, din perspectiva obiectivă, sunt fixate prin efectul introducerii cererii de recurs, prin care se critică exclusiv imposibilitatea restituirii în natură a suprafeței de teren de 8.943 mp, situată în str. D.P., județul Ilfov.
Astfel, soluția instanței de apel prin care au fost menţinute dispoziţiile sentinţei civile nr. 529 din 09 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu privire la măsura dispusă în legătură cu terenul în suprafaţă de 79.453,83 m.p., situat în Voluntari, str. D.P., Judeţ Ilfov, respectiv acordarea măsurilor reparatorii, în condiţiile Legii nr. 165/2013, în favoarea reclamantului R.Ş.M.C. şi pârâtei-cesionare M.M.O., nefiind atacată cu recurs de niciuna dintre părțile litigante, a intrat în puterea lucrului judecat și îi este atașată o prezumție de validitate, conform principiului res iudicata pro veritate habetur, astfel încât aceasta nu mai poate fi repusă în discuție.
Tot astfel, soluția obligării pârâților la emiterea unei dispoziții cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii, în condițiile Legii nr. 165/2013, în favoarea reclamantului și a cesionarei, pentru terenul în suprafață de 2436 mp, situat în Voluntari, str. D.P., Judeţ Ilfov (ce este cuprinsă în titlul de proprietate nr. zz/1999, emis pe numele lui S.R.), dispusă prin decizia civilă nr. 535A din 2 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, nefiind atacată cu recurs, a intrat în puterea lucrului judecat și asupra acesteia judecata apelului nu va mai putea fi reluată.
În ceea ce privește analiza recursului privind soluția instanței de apel având ca obiect suprafața de teren de 8.943 mp, instanța de recurs precizează că aceasta va avea două branșe distincte.
Astfel, sub un prim unghi, se poate observa că motivarea deciziei civile nr. 535A din 2 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, este contradictorie, ceea ce atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În drept, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Motivarea hotărârii judecătoreşti, ca garanție a procesului echitabil reglementat de art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituind, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.
O primă constatare este aceea că instanța de apel a preluat și reținut eronat considerentele deciziei de casare nr. 3677 din 5 mai 2011, în sensul că s-ar fi statuat de către Înalta Curte de Casație și Justiție că „instanțele de fond au reţinut, în privinţa suprafeţei de 8943 mp, obiectul litigiului, că s-a dovedit prin raportul de expertiză topografică faptul că terenul s-a aflat în extravilanul localităţii Voluntari, atât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi la data efectuării lucrării topografice (…), or, instanța de recurs a reținut exact contrariul, respectiv că „instanțele fondului, cu privire la suprafața de 8943 mp, au reținut că s-a dovedit prin expertiza tehnică topografică că terenul în litigiu s-a aflat în intravilanul localităţii Voluntari, atât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât și la data efectuării raportului de expertiză (…)”, ceea ce a determinat stabilirea unei situații premise eronate și necercetarea în continuarea a acestui aspect de către instanța de apel.
Mai mult, se poate reține că principalul argument ce a determinat respingerea solicitării restituirii în natură a suprafeței de teren de 8.943 mp, pretinsă de reclamant, a fost includerea acesteia în domeniul public al statului, ceea ce ar atrage incidența, în opinia instanței de apel, a art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, „nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor, la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare."
Rezultă, astfel, cu evidență că raționamentul instanței de apel nu poate legitima soluția pronunțată, întrucât conține teze care se exclud reciproc.
În acest sens, este unanim acceptat că, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 privind situația juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul a urmărit să completeze cadrul normativ adoptat după 1990 pentru înlăturarea prejudiciilor suferite de foștii proprietari prin abuzurile săvârșite de stat, oferind prin această lege un act normativ cadru în materia restituirii bunurilor preluate abuziv de Statul român în perioada 1945 - 1989. Din acest punct de vedere, s-a afirmat că Legea nr. 10/2001 are caracter de complinire, în măsura în care completează cadrul legal adoptat anterior – ex. Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 112/1995 - fără însă să se poată considera că s-a urmărit instituirea unor proceduri paralele de reparare a prejudiciilor. Dimpotrivă, raportul dintre Legea nr. 10/2001 și celelalte acte normative este un raport de la general la special, aceste din urmă legi devenind, după caz, legi speciale, aplicabile numai în domeniile strict reglementate.
Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 evidențiază domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 sub aspectul modalității de preluare a imobilelor. Dispozițiile menționate sunt exhaustive pentru că acoperă sfera tuturor modalităților de preluare, odată ce, în completarea cazurilor prevăzute la lit. a)-f), ele se referă la toate celelalte cazuri, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil. În plus, Legea nr. 10/2001, care are ca domeniu de reglementare imobilele preluate în mod abuziv de stat, nu distinge sub aspectul restituirii, deci, implicit, și a restituirii în natură, între bunurile care sunt în domeniul public sau în cel privat al statului.
În aceste condiții, în afara reglementării Legii nr. 10/2001 rămân numai cazurile expres exceptate, cum este cazul reglementat de art. 8 alin. (1) care exclude de la aplicarea legii bunuri imobile pentru care există o altă lege de reparație, și anume, Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2001.
Cum instanța de apel nu a statuat în mod clar dacă aplicabilitatea art. 8 al Legii nr. 10/2001 decurge din situarea imobilului în extravilanul localității Voluntari, împrejurare ce va trebui stabilită în baza probelor, inclusiv extrase de carte funciară coroborate cu planurile cadastrale, sau din aplicabilitatea art. 5 din Legea nr. 18/1991 republicată (Aparțin domeniului public (…) albiile răurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinte care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public) coroborat cu Legea nr. 107/1996 și care este raportul dintre acest din urmă act normativ și Legea nr. 10/2001, rezultă că, nici din această perspectivă, nu suntem în ipoteza unei motivări care să atingă cerințele instituite de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
În consecință, instanţa de apel va avea de analizat şi va trebui să răspundă motivat criticilor formulate de reclamant sub acest aspect, precum și apărărilor invocate de părțile adverse.
Dintr-o altă perspectivă, cea a dispozițiilor art. 314 (Înalta Curte de Casație și de Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite) și art. 315 C. proc. civ. (În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului), se poate constata că, nici în rejudecarea apelului după casare, instanța de apel nu a reușit să stabilească cu certitudine situația de fapt, ceea ce atrage imposibilitatea tranșării irevocabile a prezentului litigiu, în limitele obiective deja descrise.
Astfel, o primă operațiune tehnico-juridică pe care instanța de trimitere era necesar sa o facă și va trebui să o realizeze în rejudecare este stabilirea amplasamentului suprafeței de teren litigioase, respectiv stabilirea cu certitudine a categoriei de teren, în sensul dacă acesta este intra-muros (intravilan) sau extra-muros (extravilan).
Consecința acestei calificări este determinarea regimului juridic al terenului și a legii aplicabile, respectiv Legea nr. 18/1991 modificată și republicată sau Legea nr. 10/2001 modificată și republicată.
În acest context, se poate observa că instanța de apel nu a reușit să înlăture printr-o argumentație necesară și suficientă contradicțiile existente între concluziile rapoartelor de expertiză depuse la dosar, care au stabilit că terenul pretins de reclamant se află în intravilanul localității Voluntari, atât la data efectuării raportului de expertiză, cât și la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că pe terenul în litigiu există două loturi libere pentru care nu sunt avizate documentații cadastrale, situate în partea de sud a terenului, printre care și suprafața de 8943 mp (a se vedea în acest sens expertiza efectuată de expert C.N.) și că cursul de apă pe care îl menționează Direcția Apelor Argeș - Vedea, ca Valea Saulei, nu poate cuprinde și cele două bălți care au fost create artificial (a se vedea expertiza efectuată de expert B.M.) și adresele emise de Administrația Națională „Apele Române” - Direcția Apelor Argeș - Vedea.
În același sens, nu s-au stabilit efectele juridice ale H.G. nr. 994/2002, prin care s-a aprobat transmiterea unui imobil, situat în comuna Voluntari, județul Ilfov, descris în anexa acestei hotărâri, din proprietatea publică a statului și administrarea Ministerului Apărării Naționale, în proprietatea publică a comunei Voluntari, județul Ilfov, în vederea atribuirii lui persoanelor îndreptățite la restituire în baza Legii nr. 10/2001 și consecințele acestui act normativ asupra imobilului pretins de reclamant.
Tot astfel, este necesar a se stabili dacă suprafața de teren de 8943 mp are categoria de folosință baltă sau este doar o simplă acumulare de ape din cauza configurației înclinate a terenului sau o suprafață inundabilă din lipsa unor măsuri de asanare, astfel cum au susținut experții desemnați în cauză.
Cum, în raportul tehnic de specialitate administrat în cauză, după trimiterea spre rejudecare, persistă incertitudinile, expertul precizând că nu se poate stabili cu exactitate care sunt zonele afectate de acest curs de apă din suprafața totală de 8943 mp și nici care sunt lucrările la care face referire Administrația Națională „Apele Române”, iar instanța de apel nu a reușit să le înlăture prin suplimentarea probatoriului, instanța de recurs apreciază că nu suntem în ipoteza unor împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite, pentru a se putea statua asupra dispozițiilor legale incidente, astfel încât sunt pe deplin operante dispozițiile art. 314 C. proc. civ.
În rejudecare, se va avea în vedere, în consecință, obligativitatea stabilirii situației de fapt, respectiv a suprapunerii dintre terenul în litigiu şi cursul de apă Valea Saulei, care ar aparţine domeniului public al statului și a situației juridice, sub aspectul amplasamentului și configurației actuale, dar și a celor de la momentul formulării notificării, al destinației, apartenenței și categoriei de folosință a imobilului pretins a fi restituit în natură.
Fără însă a se putea specula la acest moment procesual asupra soluției ce se va pronunța, este necesar a se sublinia că, dacă se va stabili, în baza unui probatoriu adecvat naturii unei asemenea cauze, ce presupune administrarea oricărui mijloc de probă, că imobilul în litigiu intră în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 10/2001, se va tranșa asupra măsurilor reparatorii în concordanță cu dispozițiile legale menționate, care nu exclud de la restituirea în natură, astfel cum am arătat în prima parte a analizei expuse, imobilele ce intră în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale. Astfel, excepțiile de la măsura restituirii sunt strict reglementate de Legea nr. 10/2001, nici unul dintre cazurile de excepție nevizând apartenența bunului imobil la domeniul public. Este necesar în acest sens să se realizeze o distincție netă între apartenența unui bun imobil preluat abuziv la domeniul public și afectarea acestui bun imobil de amenajări de utilitate publică, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost explicitată prin Normele sale de aplicare unitară, adoptate prin H.G. nr. 250/2007.
Pentru considerentele expuse, reţinând şi că vătămarea cauzată reclamantului prin soluția pronunțată nu poate fi înlăturată altfel, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 314 și 315 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul R.A., în calitate de moştenitor al reclamantului R.Ş.M.C., împotriva deciziei nr. 535A din 2 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; va casa decizia recurată și va trimite cauza, pentru rejudecarea apelurilor, aceleiași curți de apel, în limitele deja expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul R.A., în calitate de moştenitor al reclamantului R.Ş.M.C., împotriva deciziei nr. 535A din 2 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia nr. 535A din 2 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1340/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1348/2015. Civil → |
|---|
