ICCJ. Decizia nr. 1350/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1350/2015
Dosar nr. 4415/2/2014
Şedinţa publică de la 21 mai 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 34042/3/2012, la data de 28 august 2012, reclamantul B.I.F. a chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român, reprezentat de Ministerul de Finanţe, solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 507.564 RON, reprezentând despăgubirea justă aferentă prejudiciilor cuantificate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Prin sentinţa civilă nr. 942 din 24 aprilie 2013, Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, care, prin sentinţa civilă nr. 2668 din 19 septembrie 2013, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea conflictului.
Prin decizia nr. 7307 din 15 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, la data de 23 ianuarie 2014.
Prin sentinţa civilă nr. 372 din 26 martie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului, reţinând următoarele:
În favoarea reclamantului, a fost emis Titlul de conversie - decizia nr. 748 din 29 iunie 2009 de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pentru un număr de 979.853 acţiuni.
Acestea nu acoperă prejudiciul cauzat reclamantului, motiv pentru care acesta a solicitat ca pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care a eliberat acest titlu de conversie, să fie obligată, alături de Statul Român, şi la plata sumei de 507.564 RON, rezultată ca urmare a tranzacţionării la bursă a acţiunilor acordate prin Titlul de conversie.
Tribunalul a reţinut că acţiunea reclamantului nu este formulată în cadrul procedurilor prevăzute de legea specială, ci este o cerere de drept comun, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la stabilirea competenţei materiale, deoarece, ca urmare a modului de aplicare a procedurii speciale, reclamantul se consideră prejudiciat, în concret, în raport de expectativele oferite de legea specială la data emiterii titlului de despăgubire, şi că prin Titlul de conversie reclamantul a primit un număr total de acţiuni, la o valoare estimată de 1 RON pentru fiecare acţiune, pentru valoarea estimată de 979853 RON.
Înainte de opţiunea realizată de reclamant pentru conversia titlurilor de despăgubiri în acţiuni la Fondul Proprietatea, întreaga procedură de valorificare a acţiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005, în capitolul 51 din lege intitulat „Valorificarea titlurilor de despăgubire şi stabilirea algoritmului de atribuire a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea”, ceea ce conduce la concluzia că opţiunea de conversie a titlurilor de despăgubire în acţiuni putea atrage atât un câştig, cât şi o pierdere. Având în vedere că valoarea acţiunilor se stabileşte ca urmare a cotaţiilor la bursă, care reprezintă „un joc” al cererii şi ofertei, rezultatul final depinzând, din perspectiva reclamantului, de hazard, s-a reţinut că, odată ce a acceptat acţiunile, reclamantul şi-a asumat nu numai posibilitatea obţinerii unei sume mai mari decât aceea care a stat la baza emiterii acţiunilor, ipoteză în care acesta ar fi dobândit mai mult, fiind puţin probabil că ar fi restituit diferenţa Statului Român, dar şi posibilitatea de a obţine o cotaţie mai mică de 1 RON pentru fiecare acţiune, riscul fiind unul asumat în mod conştient de către reclamant la momentul exercitării dreptului de opţiune.
Pe de altă parte, Tribunalul a considerat că, la momentul emiterii Titlului, statul nu l-a garantat pe reclamant în sensul de a obţine şi în cazul cotaţiilor la bursă cel puţin valoarea estimată, întrucât statul nu deţine astfel de atribuţii şi competenţe, rolul său fiind numai de supraveghere.
De asemenea, Tribunalul a constatat că raporturile dintre reclamant şi Statul român, prin instituţiile abilitate, au încetat la momentul finalizării tuturor procedurilor prevăzute de Legea nr. 247/2005, astfel că pretinsa pagubă înregistrată de reclamant, ca urmare a cotării la bursă a acţiunilor la o valoare inferioară celei de achiziţie, nu poate fi imputată pârâtului; că art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile.
În mod special, nişte obiective legitime "de utilitate publică", precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială, pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală.
În acest sens, în jurisprudenţa sa, CEDO a admis limitări ale despăgubirilor acordate de stat, respectiv, în cauzele Broniowski şi Wolkenberg, cu motivarea că reforma radicală a sistemului politic şi economic din Polonia, precum şi situaţia finanţelor sale puteau să justifice limitări draconice la despăgubirea repatriaţilor de dincolo de Bug.
S-a concluzionat, că reclamantul nu justifică în prezent un drept de despăgubire în baza legilor speciale, a căror procedură a fost deja epuizată şi nici în baza dreptului comun.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 441 A din 10 noiembrie 2014, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul reclamant B.I.F., reţinând, în esenţă, că, prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în conformitate cu principiul potrivit căruia specialul derogă de la general, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că atunci când sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme în materie s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri şi modalitatea de acordare a acestora, s-a concluzionat că este evident că aplicarea dreptului comun, respectiv, a instituţiei răspunderii civile delictuale invocate în speţă, ar echivala cu încălcarea principiului expus mai sus; că o asemenea abordare nu încalcă exigenţele art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO şi nu generează neconcordanţe între CEDO şi dreptul intern, întrucât jurisprudenţa instanţei europene lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. În acest sens, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reţinut că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenţiei.
În această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi, respectiv, Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Potrivit alin. (6) şi (7) al textului de lege invocat, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, decizie pe care partea nemulţumită de cuantumul despăgubirilor acordate o poate ataca în contencios administrativ.
Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, prin care prevederile legislaţiei aplicabile în domeniul restituirii proprietăţilor au fost completate cu dispoziţii care conduc la reguli de procedură clare şi simplificate în ceea ce priveşte procedura administrativă de stabilire şi acordare a acestora, pentru a se evita interpretările divergente ale autorităţilor implicate în procedura de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. În acest sens, prin art. 22 şi urm. din Legea nr. 165/2013 sunt prevăzute regulile de urmat pentru stabilirea şi acordarea măsurilor reparatorii.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispoziţiile acestei legi se aplică proceselor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv şi aflate pe rolul instanţelor.
Acest act normativ a urmărit realizarea unui cadru eficient pentru realizarea mecanismului de restituire, pentru a se evita situaţiile în care se manifestă lipsa de diligenţă din partea autorităţilor competente.
Dispoziţiile legale, care stabilesc un mecanism unitar de despăgubire, aplicabil tuturor persoanelor aflate în situaţii similare, nu pot fi eludate, nefiind posibilă înlăturarea de la aplicare a prevederilor legii pentru unele persoane în defavoarea altora, prin stabilirea de către instanţe a unor alte despăgubiri în condiţiile în care legea prevede mecanismul de urmat în acest sens.
Astfel, legile menţionate sunt destinate să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie, nefiind permisă eludarea sa în cauzele aflate pe rolul instanţelor. Procedura respectivă are scopul de a asigura, în mod nediscriminatoriu, accesul tuturor persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001, egalitatea de tratament pentru toate persoanele îndreptăţite putând fi asigurată numai cu respectarea procedurii prevăzute de lege.
În acest sens, prin decizia nr. 27/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, s-a stabilit că exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa, în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, dar şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.
Instanţele de judecată nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăţi în punerea în executare a hotărârilor prin care Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, este debitor, substituindu-se legiuitorului.
În ceea ce priveşte mecanismul de acordare a despăgubirilor, astfel cum corect a considerat tribunalul, s-a reţinut că opţiunea de conversie a titlurilor de despăgubire în acţiuni poate conduce atât la obţinerea unui câştig, a unei sume mai mari decât aceea care a stat la baza emiterii acţiunilor, care nu ar fi fost supusă restituirii, cât şi la suportarea unei pierderi, iar Statul român nu are atribuţia de a controla cotaţiile la bursă, neputându-se reţine o garanţie din partea statului în obţinerea unei anumite valori.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a considerat că acestea instituie o cerinţă pentru modul de protejare şi garantare a drepturilor recunoscute prin Convenţie, în sensul posibilităţii analizei în fond a cererii reclamantului şi oferirea unui remediu adecvat, înţeles ca un "recurs efectiv" în faţa unei autorităţi naţionale (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).
Art. 13 nu poate reprezenta un temei juridic de sine-stătător al unei acţiuni în pretenţii adresate direct instanţei de judecată şi nici măcar un temei al unui control de convenţionalitate, în ceea ce priveşte eventuala neconformitate a unei norme naţionale cu dispoziţiile Convenţiei, astfel cum preconizează reclamantul în cauză.
Din perspectiva exigenţelor art. 13, s-a reţinut că este suficient, după cum rezultă din considerentele deja expuse, că reglementarea actuală a legilor speciale de reparaţie a permis reclamantului recunoaşterea unui "bun" în sensul art. 1 din Prmul Protocol adiţional la C.E.D.O., iar în ceea ce priveşte valorificarea titlului de despăgubire nu este posibilă intervenţia instanţei de judecată într-un alt cadru decât cel creat prin legile speciale, respectiv, pe calea dreptului comun.
Apelantul a invocat deficienţe ale sistemului reparator instituit prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, sancţionate în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, însă Curtea constată că judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei Europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate. Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot Maria Atanasiu, C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne".
Cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că Statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce Statul român a fost obligat ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.I.F., care, indicând art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele;
Obiectul acţiunii pendinte nu a fost obligarea pârâtelor la plata unei sume suplimentare ce ar reprezenta o eventuală „pierdere" ocazionată de tranzacţionarea la bursă a acţiunilor conferite ca mijloc de despăgubire, ci obligarea pârâtelor la executarea integrală a obligaţiei de plată a despăgubirii juste şi reale, respectiv, efectuarea plăţii integrale a creanţei garantate asupra Statului român.
Mai mult decât atât, lecturarea corespunzătoare a cererii, cât şi a precizării depuse la data de 19 martie 2014, conduce în mod vădit la stabilirea cadrului de învestire al instanţei, în sensul necontestării „modului de aplicare a procedurii speciale (...) în raport de expectativele oferite de legea specială de la data emiterii titlului de despăgubire", ci solicitarea plăţii integrale a creanţei stabilite tocmai pe calea procedurii speciale, creanţă a cărei valoare nu este contestată, reclamantul solicitând doar îndestularea prin stingerea integrală a acesteia.
Modalităţile de valorificare a acestei creanţe au fost pre-determinate de către Statul român, în calitate de debitor al creanţei garantate, care a stabilit în mod unilateral atât un plafon maximal de despăgubire în numerar (corespunzător titlului de plată din 29 iunie 2009 pentru o sumă de 500.000 RON), dar şi dreptul de a solicita, „până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titlul (..), acţiuni emise de Fondul Proprietatea" .
În această situaţie, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că, prin exercitarea dreptului de opţiune, reclamantul a „preferat să obţin doar acţiuni", asumându-şi „nu numai posibilitatea obţinerii unei sume mai mari decât aceea care a stat la baza emiterii acţiunilor, ipoteză în care reclamantul ar fi dobândit mai mult, fiind puţin probabil că ar fi restituit diferenţa Statului român, dar şi posibilitatea de a obţine o cotaţie mai mică de 1 RON", şi că, potrivit art. 181 alin. (3) din Legea nr. 247/2005, oricare dintre cele două opţiuni ar fi fost exercitate presupuneau acordarea de acţiuni la Fondul Proprietatea.
Titlul de despăgubire prin conversie din 29 iunie 2008, în cuantum de 979.853 RON, reprezintă un număr de 979.853 acţiuni la o valoare nominala de 1 RON/acțiune, valoare nominală aptă, în aprecierea debitorului Statul român, de a reprezenta valoarea reală a unei acţiuni emise exclusiv în scop de plată a acestor creanţe garantate.
Ulterior, această valoare nominală s-a dovedit că nu reprezintă o valoare reală la care să se stabilească despăgubiri, modificând-se în acest sens modalitatea de acordare a despăgubirilor prin introducerea art. 187, respectiv, art. 188 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ceea ce a condus astfel la stabilirea unui regim discriminatoriu între persoanele îndreptăţite să primească despăgubiri ce şi-au exercitat drepturile, cu respectarea procedurilor stabilite de către Statul român, la momente anterioare, când debitorul, Statul român, a acordat despăgubiri prin stabilirea individuală a valorii nominale de 1 RON/acţiune, şi ulterioare listării Fondului Proprietatea, când acordarea de despăgubiri prin conversia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea are în vedere preţul mediu ponderat al acestora, prin urmare o valoare reală de piaţă a acţiunilor.
Instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a legii, întrucât chiar această instanţă de control judiciar recunoaşte că egalitatea de tratament pentru toate persoanele poate fi asigurată numai cu respectarea procedurii prevăzute de lege. Ori, ceea ce reclamă reclamantul este tocmai procedura discriminatorie aplicată pentru acelaşi tip de creanţe ale aceluiaşi tip de persoane îndreptăţite la despăgubiri.
Astfel, între persoanele ce au obţinut un anumit număr de acţiuni înaintea de listarea la bursă a Fondului Proprietatea şi cele ce au exercitat acest drept după această listare, când se are în vedere valoarea de piaţă a unei acţiuni la Fondul Proprietatea şi nu cea de 1 RON, s-a creat un tratament discriminatoriu.
De asemenea, instanţa de apel a admis că „nu este posibilă intervenţia instanţei într-un alt cadru decât cel permis de legea specială", respectiv, că nu poate interveni pe calea dreptului comun pentru a obliga un debitor să îşi execute obligaţia de stingere integrală a debitului.
Or, plata parţială reclamată este reprezentată de lipsirea reclamantului de un număr corespunzător de acţiuni, având în vedere plafonarea despăgubirilor în numerar, iar singura opţiune viabilă era să solicite pentru diferenţa creanţei emiterea unui număr corespunzător de acţiuni la care este îndreptăţit dacă debitorul, ce a ales unilateral modalitatea de stingere a unei creanţe garantate, nu ar fi apreciat în mod eronat asupra instrumentului de plată reprezentat de acţiuni la Fondul Proprietatea.
Aceasta deoarece, prin faptul exclusiv al pârâtului Statul român, acţiunile s-au tranzacţionat la o valoare reală diminuată cu 60% faţă de valoarea nominală pre-tranzacţionare, realizând astfel o lipsire abuzivă de proprietate în limitele acestor diferenţe. Din momentul în care reclamantului i s-a recunoscut un drept de proprietate, respectiv, de creanţă, în cuantum de 1.479.853 RON, pârâtul, în mod voluntar, fără protecţia unor limitări legale exprese, a efectuat ingerinţe asupra acestui drept garantat, făcând imposibilă exercitarea în integralitate a acestuia prin lipsirea sa de conţinutul reglementat de Legea nr. 247/2005.
Este vorba de un caz de neexecutare a unei creanţe garantate, respectiv, executarea parţială a acesteia, astfel încât reclamantul este de fapt în situaţia unui creditor ce cere concursul instanţei pentru obligarea pârâtului la executarea integrală a plăţii.
Examinând decizia ce face obiectul prezentului recurs, în limita criticilor formulate, instanţa constată următoarele;
Reclamantul a invocat ca temei legal al recursului şi art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, ceea ce vizează de fapt nemotivarea hotărâri, însă, prin cererea de recurs, se constată că reclamantul nu a dezvoltat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate în acest sens.
Prin urmare, câtă vreme dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au fost invocate doar formal, instanţa constată că nu este învestită cu acest motiv de recurs, astfel că nu va verifica legalitatea deciziei recurate în raport de aceste dispoziţiile legale.
În ceea ce priveşte motivul de recurs formulat de reclamant în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:
Reclamantul a arătat că obiectul litigiului pendinte îl constituie pretenţia acestuia de a obliga pârâţii la executarea integrală a obligaţiei de plată a despăgubirii juste şi reale, respectiv, efectuarea plăţii integrale a creanţei garantate de Statul român, întrucât acest pârât este culpabil de producerea prejudiciului reclamat în patrimoniul său pentru lipsa de prevedere a legiuitorului cuprinsă în dispozițiile art. 187 şi art. 188 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în care se încadrează şi acesta, în sensul că s-a realizat conversia titlului de despăgubire în acţiuni la Fondul Proprietatea la valoarea nominală de 1 RON/acţiune înainte de listarea Fondului la bursă, iar posibilitatea ca valoarea unei acţiuni a Fondului Proprietatea să fie tranzacţionată sub valoarea nominală reprezintă o lipsire abuzivă de proprietate.
În speţă, cu privire la starea de fapt, aşa cum a fost reţinută de instanţele de fond şi apel, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., se constată că prin decizia nr. 672/FF din 24 septembrie 2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-a decis emiterea titlului de despăgubire în favoarea reclamantului în cuantumul de 1.478.853 RON.
Acest titlu de despăgubire a fost valorificat de reclamant în condiţiile Titlului VII a Legii nr. 247/2005, în sensul că a optat în cererea adresată Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, nr. 11.489 din 22 iunie 2009, în convertirea titlului de despăgubire în titlu de plata pentru suma de 500.000 RON, şi titlu de conversie, despăgubiri în acţiuni, pentru suma de 979.853 RON, emiţându-se titlu de conversie din 29 iunie 2009.
Prejudiciul pe care reclamantul susţine că l-a suferit constă în diferenţa dintre valoarea nominală de 979.853 RON a acţiunilor deţinute la SC Fondul Proprietatea, potrivit titlului de conversie din 29 iunie 2009, respectiv, 979.853 acţiuni, şi valoarea pe Bursa de Valori Bucureşti a acestor acţiuni la data tranzacţionării lor, după listarea la Bursa de Valori Bucureşti a Fondului Proprietatea, la 25 ianuarie 2011, când preţul tranzacţionat al unei acţiuni a fost de 0,61 RON.
Valoarea nominală a unei acţiuni, de 1 RON, a fost stabilită prin titlul de conversie din 29 iunie 2009, iar prin vânzările de acţiuni realizate ulterior lisării Fondului Proprietatea la Bursa de Valori Bucureşti reclamantul susține că nu i s-a asigurat posibilitatea realizări integrale a creanţei sale, deoarece acestea s-au făcut în funcţie de evoluţia pieţei bursiere la o valoare mai mică faţă de valoarea nominală de 1 RON/acţiune.
Se constată, că titlului de conversie din 29 iunie 2009 emis de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care s-a stabilit că fiecare acţiune are o valoare nominală de 1 RON, nu a fost atacat de reclamant în condiţiile Legii nr. 554/2004, pe de o parte, iar pe de altă parte, că, în urma emiterii titlului de conversie a despăgubirii în acţiuni la Fondul Proprietatea, „bunul” reclamantului sub forma creanţei s-a convertit, cu respectarea legii, în despăgubiri în acţiuni, iar din acest moment valoarea bunului este supusă regulilor ce guvernează evoluţia pieţei bursiere.
Cum valoarea acţiunilor la Fondul Proprietatea, ulterior listării acestuia la Bursa de Valori, este fluctuantă, valorificarea acestora este la aprecierea exclusivă a reclamantului, care alege momentul pentru valorificarea acţiunilor într-un mod cât mai profitabil pentru el.
În atare situaţie, vânzare acţiunilor la un preţ mai mic sau mai mare decât cel stabilit în Titlul de conversie este rezultatul propriei alegeri a reclamantului, care, devenind acţionar la Fondul Proprietatea, suportă consecinţele fluctuaţiilor valorii acţiunilor pe piaţa bursieră şi nu a unui fapt culpabil din partea pârâtului care să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia, în condiţiile art. 998-999 C. civ.
Aceasta deoarece, potrivit jurisprudenţei CEDO, statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale, urmare a aplicării legilor speciale de reparație.
În situaţia existenţei unei decizii administrative prin care s-a stabilit dreptul de despăgubire, când părţile se pot prevala de existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a valorii patrimoniale stabilite prin decizia administrativă.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO s-a realizat de statul pârât în condiţiile impuse de Legea nr. 247/2005, de dispoziţiile căreia reclamantul a beneficiat.
Criticile formulate de reclamant potrivit cărora stabilirea valorii unei acţiunii ulterior listării la bursa de valori a Fondului Proprietatea sub valoarea nominală reprezintă o lipsire abuzivă de proprietate în limitele acestei diferenţe, determinată de fapta culpabilă a pârâtului care nu a creat un sistem de despăgubire funcțional, sunt nefondate, deoarece, ulterior convertirii dreptului de creanţă în despăgubiri în acţiuni, reclamantul deţine un „bun” cu privire la acestea în sensul normei convenţionale mai sus citate, a căror valorificare este, însă, supusă normelor specifice ce reglementează piaţa bursieră, iar prin listarea Fondului Proprietatea pe bursă nu s-a creat un regim diferenţiat pentru persoane aflate în situaţii similare, aşa cum susţine reclamantul, deoarece acesta, devenind acţionar la Fondul Proprietatea, suportă consecințele fluctuațiilor valorii acțiunilor pe piața bursieră, câtă vreme alegerea momentului la care se tranzacționează pe bursă aceste acțiuni este exclusiv la aprecierea sa.
Celelalte critici formulate de reclamant, aşa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate şi nu se încadrează în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I.F.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I.F. împotriva deciziei nr. 441 A din 10 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1348/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1351/2015. Civil → |
|---|
