ICCJ. Decizia nr. 1387/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1387/2015
Dosar nr. 44078/3/2011
Şedinţa publică din 22 mai 2015
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 27 mai 2011, sub nr. 44078/3/2011, reclamanta Parohia Bisericii P.C. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general, Primăria sectorului 2 Bucureşti, Secretariatul de Stat pentru Culte şi A.F., solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren situat în Bucureşti, sector 2, în suprafaţă de 499,41 mp, prin uzucapiunea de lunga durată, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta Parohia Bisericii P.C. a arătat că deţine în proprietate imobiiul-teren situat în Bucureşti, sector 2, încă de la construcţia bisericii P.C. (edificată în secolul al XVII-lea), care a fost înzestrată cu terenurile din jurul ei; imobilul în cauză a fost dintotdeaima teren viran, neafectat de construcţii, deoarece aici se găsea amplasat cimitirul bisericii, astfel că nu era permisă edificarea de construcţii sau realizarea oricăror alte lucrări.
Reclamanta a mai menţionat că în perioada interbelică o parte din teren a fost separată de biserică, prin construirea unei străzi circulare în jurul acesteia, precum şi că bunurile imobile deţinute în proprietate sunt menţionate, încă din anul 1905, în inventarul Bisericii Parohiale P.C., printre ele regăsindu-se şi terenul în litigiu.
Din proceseie-verbale din 05 octombrie 1940 şi din 11 decembrie 1940, ambele întocmite de Primăria Municipiului Bucureşti - Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice, Sector I Galben, rezultă că Biserica P.C. este proprietatea terenului din str. G., având o suprafaţă, de circa 500 mp. Prin aceste înscrisuri, terenul a fost delimitat şi evaluat de către autorităţile vremii.
În anul 1941, prin procesul-verbai din 16 mai 1941, întocmit de judecătorul delegat, a fost înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 490 mp (loc viran) situat în str. B.P.C. nr. 10 şi str. G.), în favoarea Parohiei Biserica P.C., pe baza posesiunii şi cu titlu de preseripţiune prin posesiune de peste 30 de ani. Totodată, în extrasul de carte funciară referitor la partea I („Date privitoare la imobil") şi partea a Il-a („Date privitoare la proprietate") se atestă acelaşi lucru, respectiv că dreptul de proprietate a aparţinut reclamantei.
În inventarul întocmit la 31 decembrie 1958, la categoria „Terenuri - Curţi", lapct. 4, parohia apare ca fiind proprietara terenului viran care face obiectul prezentei cauze; aceeaşi situaţie este reţinută şi în proceseie-verbale de inspecţie generală din anii 1969, 1970, 1972,1974 şi 1977.
De asemenea, din Adeverinţa din 1976, emisă de Arhiepiscopia Bucureştilor - Sectorul Economic 1, rezultă că terenul în cauză este în proprietatea Parohiei Bisericii P.C., fiind reînscrise în inventarul parohial, atât în ce! de ia parohie, cât şi în cei de îa Arhiepiscopia Bucureştilor din anii 1944 şi 1945.
A menţionat reclamanta că încă din anul 1976, atât terenul în litigiu, cât şi întreaga sa proprietatea sunt împrejmuite cu un gard din plăci din beton, înalt de 2 m. Acest fapt rezultă din adresa întocmită în date de 15 iulie 1976 de către părintele paroh, prin care a fost înaintat devizul de lucrări şi au fost tăcute unele lămuriri cu privire la împrejmuirea terenului viran; acest înscris se coroborează cu procesul-verbal din 10 aprilie 1976 referitor la construirea gardului care împrejmuieşte terenul aflat în proprietatea bisericii. Faptul posesiei terenului rezultă şi din constatările unui inspector financiar, consemnate în procesul-verbal din 27 aprilie 1982, de unde rezultă că biserica este proprietara terenului viran de 503 mp.
S-a arătat, de asemenea, că la data de 14 mai 2003, reclamanta figura înscrisă Ia D.I.T.L. de pe lângă Primăria sectorului 2 Bucureşti cu teren în suprafaţă de 993 mp, situat în Bucureşti, sector 2, astfel cum rezultă din certificatul privind impozitele şi taxele locale pentru persoane juridice din 14 mai 2003; suprafaţa de teren de 993 mp, reprezintă întreaga suprafaţă a curţii aferente Bisericii P.C., terenul în litigiu, în suprafaţă de 499, 41 mp, fiind o parte a acestuia. Aceeaşi suprafaţa de teren de 993 mp, apare înscrisă şi în adresa din 06 iunie 2003 emisă de D.V.B.L., Serviciul Impunere Persoane iuridice. În toată, această perioadă reclamanta a plătit taxele şi impozitele către stat, pentru construcţii şl terenuri şi a avut posesia neîntreruptă asupra terenului situat în Bucureşti, sector 2, în suprafaţă de 499,41 mp, încă din anul 1905, astfel cum rezultă din inventarul bisericii de la acea dată. De asemenea, continuitatea posesiei reclamantei este reţinută şi prin procesul-verbal din 16 mai 1941, întocmit de către un judecător delegat, din care rezultă că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe baza posesiunii şi cu titlu de prescrîpţiune prin posesiune de peste 30 de ani.
A susţinut reclamanta că, în mod cert, în perioada 16 mai 1941-16 mai 1971, a stăpânit terenul în cauză (data de 16 mai 1941 fiind data procesului-verbal indicat mai sus, prin care s-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, în favoarea sa) astfel că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiunea de 30 de anî, având posesia imobilului dacă nu pentru întreaga perioadă din 1905 şi până în prezent, cel puţin pentru perioada 16 mai 1941 - 16 mai 1971, posesia fiind exercitată continuu, neîntrerupt, public şi sub numele de proprietar.
În continuare, reclamanta a arătat că, imobilul teren în supraraţă 499,51 mp a fost atribuit prin Ordinul Prefecturii Municipiului Bucureşti nr. 183 din 14 februarie 2003, în proprietatea pârâtei A.F. fiind întocmit în acest sens Titlul de proprietate din 39 februarie 2003 în temeiul art. 13 din Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război şi procesul-verbal de punere în posesie din 04 martie 2003, deşi Statul Român nu avea niciun drept de proprietate asupra terenului atribuit.
Procesul-verbal de punere în posesie din 04 martie 2003, încheiat între Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de proprietate asupra Terenurilor de pe lângă Primăria sectorului 2 Bucureşti şi A.F. a fost încheiat numai scriptic, părţile nedeplasându-se la faţa locului pentru punerea în posesie, astfel că nu au fost trasate semne de hotar şi nu a fost Individualizată faptic parcela de teren în litigiu, care s-a aflat mereu în posesia reclamantei.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost "întemeiată pe disp. art. 1890, art. 1846 şi următoarele C. civ. de la 1864 (în continuare C. civ.).
La data de 29 august 2011, reclamanta a depus o cerere completatoareprin care a solicitat să se dispună şi radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei A.F. asupra imobihdui-teren situat în Bucureşti, sector 2 în suprafaţă de 499,48 mp.
Pârâta A.F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, arătând că litigiile dintre aceasta şi reclamanta Parohia Bisericii P.C. au început la scurt timp după ce Prefectura Municipiului. Bucureşti a emis Titlul de proprietate din 19 februarie 2003, prin care i-a fost constituit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren de 499,51 mp, în temeiul disp. Legii nr. 44/1994, în calitate de moştenitor al unui veteran de război. Propunerea de atribuire a terenului făcută de către Primăria sectorului 2 Bucureşti a fost validată de Prefectul Municipiului Bucureşti, iar alegerea terenului disponibil s-a făcut de autorităţi cu respectarea dispoziţiilor legale.
A mai susţinut această pârâtă că cererea de chemare în judecată este intitulată de reclamantă ca fiind o cerere provocatorie, care poate fi exercitată doar de "titularul unui drept care cheamă în judecată pe cel care prin atitudinea sa sau prin actele sale, îi tulbură exerciţiul dreptului sau" or, condiţiile prezentate de reclamantă, care este nemulţumită că i s-a emis un titlu de proprietate pe o suprafaţă vizată de ea, nu pot fi apreciate ca definitorii pentru acţiunea provocatorie, întrucât pe de o parte reclamanta nu este titularul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 449,51 mp, iar pe de altă parte pârâta nu a avut, nu are şi nu a manifestat nicio atitudine, prin acte sau fapte, care să tulbure exercitarea vreunui drept de proprietate invocat de către reclamantă.
Prin urmare, reclamanta nu a dovedit dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu, spre deosebire de pârâtă care se află în posesia Titlului de proprietate din 19 februarie 2003, astfel că reclamantă este cea care tubură exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.
În opinia pârâtei, cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, întrucât aceasta considerându-se proprietar al terenului, a exercitat o acţiune în constatare, deşi avea deschisă calea acţiunii în revendicare.
Cu referire la dovada dreptului de proprietate a arătat că dacă Biserica P.C. a fost înzestrată cu terenurile din jurul ei, atunci ar trebui să existe actul prin care terenul a intrat în proprietatea acesteia, iar reclamanta are obligaţia de a prezenta actul de înzestrare şi de a dovedi cum, când şi în ce condiţii a pierdut proprietatea asupra terenului şi cine a preluat terenul.
A mai susţinut pârâta A.F. că în urma administrării probei cu expertiză în dosarul având ca obiect revendicare imobiliară, nu au fost identificate la nivelul solului sau în subsol morminte sau oseminte umane, care să conducă la concluzia că terenul a fost folosit de reclamantă ca cimitir; expertiza a identificat pe terenul în litigiu, doar la nivelul soiului, existenţa unor construcţii care ocupă terenul pe o suprafaţă de aproximativ 100 mp.
În ceea ce priveşte menţiunile cuprinse în registrele de transcripţiuni şi inscripîiuni, pârâta A.F. a arătat că toate consemnările au avut un caracter provizoriu iar înscrierea în temeiul Procesului-verbal din 1940 al Comisiei pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare din Bucureşti nu face dovada dreptului de proprietate, întrucât cărţile funciare provizorii din municipiul Bucureşti nu au fost transformate în cărţi de publicitate funciară; pe cale de consecinţă, înscrierile în cartea funciară cu privire la imobilele aflate pe raza municipiului Bucureşti nu erau constitutive de drepturi.
Pârâtul Secretariatul de Stat pentru Culte, prin reprezentant legal, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât reclamantă nu a probat că bunul revendicat se află în proprietatea sau administrarea sa.
Primăria sectorului 2 Bucureşti a depus o cerere prin care a menţionat că achiesează la pretenţiile reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 2135 din 09 decembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 44078/3/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă,: a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Secretariatul de Stat pentru Culte; în consecinţă, a respins cererea formulata împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria sectorului 2 Bucureşti, astfel ca cererea formulata împotriva acestei pârâte a fost respinsă pentru acest considerent; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general, pe capătul de cerere având ca obiect radiere din cartea funciara a dreptului de proprietate al pârâtei A.F. şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti pe capătul de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de lungă durată,
Pe cale de consecinţă, a respins al doilea capăt de cerere, formulat împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă,
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.F. pe primul capăt de cerere.
A admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta Parohia Bisericii P.C., în contradictoriu cit pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, şi A.F., a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilului - teren situat în Bucureşti, sector 2, în suprafaţă de 503 mp identificat în planul de amplasament rezultat în urma măsurătorilor, anexa 11, scara 1:250, în raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul A.M. şi depus la dosar la filele 345-352; a dispus radierea din C.F. a dreptului de proprietate al pârâtei A.F. asupra imobilului - teren situat în Bucureşti, sector 2, în suprafaţă de 499,41 m.p. şi l-a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti la plata către reclamantă a sumei de 2 000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată constând în onorariul expertului,
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, astfel cum a fost completată, cererea prin care s-a solicitat să se constate dobândirea dreptului de proprietate de către Parohia Bisericii P.C. asupra imobilului (compus din teren situat în Bucureşti, sector 2), în suprafaţă de 499,41 mp, ca efect al uzucapiunii de lungă durată, este admisibilă deoarece reclamanta nu este proprietara imobilului sus-menţionat.
Având în vedere ca uzucapîunea este instituită de lege ca o sancţiune împotriva proprietarului (care, dând dovadă de lipsă de diligentă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane), ce reprezintă., în acelaşi timp, un beneficiu acordat de lege posesorului (care a stăpânit bunul o perioadă de timp stabilită de lege, ca un adevărat proprietar), acţiunea pentru constatarea uzucapiunii trebuie îndreptată împotriva adevăratului proprietar.
Referitor la legitimarea procesuală pasivă, tribunalul a apreciat că, pe primul capăt de cerere, are calitatea procesuală pasivă pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat prin primarul general, prin prisma faptului ca este unitatea administrativ teritorială care a deţinut terenul, termenul uzucapiunii de 30 de ani fiind calculat şi îndeplinit numai cu acest pârât, înainte de emiterea Titlului de proprietate din 19 februarie 2003; de asemenea, are calitate procesuală pasivă şi pârâta A.F., care în prezent este în posesia unui titlu de proprietate asupra terenului ce face obiectul uzucapiunii, în scop de opozabilitate, termenul de uzucapiune fiind îndeplinit anterior dobândirii de către aceasta a dreptului de proprietate,
S-a arătat, de asemenea, că imobilul ce face obiectul litigiului se află în raza teritorială a Municipiului Bucureşti, unitate administrativ-teritonală cu personalitate juridică conform art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, reprezentată injustiţie de primar.
A reţinut tribunalul că potrivit situaţiei juridice înaintate de Primăria Municipiului Bucureşti cu adresa din 16 iulie 2012, în cartea funciară din anul 1940 a fost înscris, cu procesul verbal din 19403 imobilul cu adresa str. Biserica P.C. nr. 10 comun cu str. X, iar la nivelul anului 1986 imobilul a fost înscris în evidenţele cadastrale ale oraşului Bucureşti la adresa poştală, sector 2, cu suprafaţa de 403,500 mp teren, ca proprietate de stat (categoria de folosinţă - construcţii şi curţi), cu posesor de parcele la data întocmirii evidentelor - Consiliul Popular sector 2 Bucureşti.
Tribunalul a apreciat că în cauza sunt incidente dispoziţiile art. 36 şi 26 din Legea nr. 18/1991, precum şi prevederile art. 477 C. civ., ale Legii nr. 213/1998 şi ale Legii nr. 215/2001.
Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că posesia exercitată de reclamantă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, fiind o posesie utilă, care a fost exercitată pe o perioada de 30 de ani, astfel că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate.
Având în vedere şi considerentele Deciziei civile nr. 85 din 22 ianuarie 2007, pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 6985/2/2006, tribunalul a reţinut că reclamanta nu este proprietara terenului, înzestrarea sa fa momentul clădirii bisericii neîmbrăcând forma unui act apt să permită transmiterea dreptului de proprietate. De asemenea, nici procesul verbal de intabulare prezentat în cadrul probei cu înscrisuri, nu face dovada dreptului de proprietate, întrucât înscrierea respectivă, avea în baza legii aplicabile în momentul înscrierii, efecte declarative de drepturi, nu constitutive.
Posesia exercitată de reclamantă asupra terenului nu a fost întreruptă de proprietarul terenului, a fost publică şi sub nume de proprietar iar din probele administrate în cauză a rezultat că terenul se află în continuare în folosinţa reclamantei, fiind îngrădit de către aceasta.
Împrejurarea că reclamanta a folosit terenul în cauză în suprafaţă de cea 500 mp încă din anul 1905 rezultă din inventarul Bisericii Parohiale P.C., acest teren fiind menţionat şi în procesul-verbal din 05 octombrie 1940, respectiv în procesul-verbal de revizuire din 11 decembrie 1940, întocmite de Primăria Municipiului Bucureşti - Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice, Sector I Galben, în care se menţionează că Biserica P.C. folosea terenul din București în procesul-verbal din 05 octombrie 1940 şi procesul-verbal de revizuire din 11 decembrie 1940 apare menţionat terenul viran cu suprafaţa de 500 mp cu următoarele vecinătăţi - la N - str. G. - teren viran; la S - str. B.P.C.; la E - proprietatea bisericii şi la V - proprietatea P.
Terenul a mai fost menţionat şi în procesul-verbal din 16 mai 1941, fiind înscris în cartea funciară un drept de proprietate pe baza posesiunii şi cu titlu de prescripţîune prin posesiune de peste 30 de ani. Acest proces verbal, care a fost însoţit şi de o schiţă, nu a avut efect constitutiv de drepturi, dar instituie o prezumţie privind existenţa dreptului de proprietate.
De asemenea, terenul în suprafaţă de cea 500 mp apare şi în Inventarul întocmit în 31 decembrie 1958 la categoria „Terenuri - Curţi" şi în procesele-verbale de inspecţie generală din anii 1969,1970, 1972, 1974, 1976 şi 1977.
El este menţionat şi în Adeverinţa din 1976, emisă de Arhiepiscopia Bucureştilor - Sectorul Economic I, şi a fost înscris în inventarul parohial, atât în cel de Ia parohie, cât şi în cei de la Arhiepiscopia Bucureştilor din anii 1944, 1945 şi alţii.
Că posesia exercitată de reclamantă a fost publică şi sub nume de proprietar, respectiv că reclamanta s-a manifestat ca un proprietar diligent, rezultă din faptul că în anul 1976, atât terenul în litigiu, cât şi întreaga proprietatea a reclamantei au fost împrejmuite cu un gard din plăci din beton, înalt de 2 metri, care există şi în prezent, ce delimitează proprietatea. Aceste aspecte rezultă din adresa din 15 iulie 1976 reprezentând devizul de lucrări şi procesul-verbal din 10 aprilie 1976. Terenul mai este menţionat şi în: memoriul de activitate pe anul 1981, procesul-verbal din 27 aprilie 1982 şi procesul verbal de inspecţie generală din 22 august 1983.
A arătat, în continuare, tribunalul că, întrucât se considera proprietara terenului, reclamanta şi-a deschis rol fiscal, figurând la D.I.T.L. de pe lângă Primăria sectorului 2 Bucureşti cu teren în suprafaţă de 993 mp, situat în Bucureşti, sector 2, aspect ce rezultă din certificatul emis la 14 mai 2003 de D.I.T.L. sector 2 Bucureşti. Impunerea s-a făcut având la bază declaraţia din 21 aprilie 1997 făcută de preotul paroh Vasile Daia, clădirea bisericii având o suprafaţă de 308 mp iar curtea de 993 mp,
Constatând că în actele emise de D.I.T.L. sector 2 Bucureşti există neclarităţi privind momentul deschiderii rolului fiscal, tribunalul a avut în vedere înscrisurile cu dată mai veche, care au fost însoţite şi de certificate privind impozitele precum şi chitanţele care fac dovada plăţii rolului fiscal începând cu anul 1994.
Cu privire la caracterul continuu şi neîntrerupt al posesiei, prima instanţa a apreciat că, până la proba contrară, posesorul actual care dovedeşte că a posedat la un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, deci, că a avut o posesie continuă, conform art. 1850 C. civ.; în speţa, o astfel de probă contrară nu a fost făcută de către pârâţi.
Caracterul public şi util al posesiei a fost reţinut pe baza depoziţiilor martorilor audiaţi, care au declarat că terenul a fost delimitat prin construirea unui gard în anii 1970, pe linia de demarcaţie a terenului. Reclamanta era cunoscută de comunitatea locală ca proprietară, nefiind netuiburată în stăpânirea imobilului.
Potrivit prevederilor art. 1854 C. civ., posesorul este presupus că posedă pentru sine sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altui, iar în cauză nu s-a administrat vreo dovada contrară în acest sens, în persoana reclamantului fiind întrunite ambele elemente ale posesiei, respectiv atât corpus, cât şi animus.
Pentru considerentele expuse, constatând că începând cu anii 1940 reclamanta a exercitat asupra terenului în suprafaţă de 499,41 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert A.M., o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, care îndeplineşte condiţiile impuse de art. 1847 C. civ. pentru a putea prescrie, în temeiul art. 1846 din acelaşi act normativ, tribunalul a apreciat că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin efectul uzucapiunîî de lungă durată, termenul uzucapiunii îndeplinindu-se în anii 1970 -1971.
Această instanţă a menţionat că a luat ca punct de plecare ai termenului de prescripţie achizitivă anii 1940, întrucât terenul apare menţionat cu vecinătăţi în procesul-verbal din 05 octombrie 1940 şi în procesul-verbal de revizuire din 11 decembrie 1940, ambele întocmite de Primăria Municipiului Bucureşti -Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice, Sector I Galben, precum şi în procesui-verbal din 16 mai 1941.
A subliniat tribunalul că termenul de 30 de ani s-a împlinit cu mult timp înainte de a se emite titlul de proprietate pe numele pârâtei A.F.; de altfel, şi în cazul în care s-ar fi luat ca punct de plecare anii 1970 (când s-a realizat îngrădirea terenului, astfel cum a rezultat din declaraţiile martorilor) termenul de 30 de ani s-ar fi împlinit în anii 2000, înainte de emiterea titlului de proprietate al pârâtei A.F.. în acest context, existenţa Titlului de proprietate din 19 februarie 2003 al pârâtei A.F. referitor la imobilul în litigiu - respectiv suprafaţa de 499,41 mp, nu afectează termenul prescripţiei achizitive care s-a împiinit anterior emiterii titlului, hotărârea ce se va pronunţa în prezenta cauză urmând a constata, cu efect retroactiv, existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei.
De asemenea, împrejurarea că pârâta A.F. şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 499,41 mp situat în București, nu afectează termenul de uzucapiune care s-a împlinit anterior emiterii titlului de proprietate şi înscrierii acestuia în cartea funciară.
În consecinţă, Tribunalul Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi completată, dispunând şi radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei A.F. asupra imobilului-teren situat în Bucureşti, sector 2, în suprafaţă de 499,41 mp (ca o consecinţă a efectului retroactiv al admiterii cererii de dobândire a dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra imobilului teren situat în Bucureşti, sector 2, în suprafaţă de 503 mp) şi l-a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti la plata către reclamantă a sumei de 2.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată constând în onorariu de expert.
Împotriva acestei sentinţe a formulat ape! pârâta A.F., solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii excepţiei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, reprezentat prin primarul general, şi respingerii acţiunii formulate de Parohia Bisericii P.C., ca nefondată,
În motivarea apelului, apelanta-pârâtă arătat, în esenţă, că, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, în condiţiile în care aceasta este proprietar al terenului în litigiu, conform Titluiui de proprietate din 19 februarie 2003, iar potrivit art. 645 C. civ., uzucapiunea este o veritabilă sancţiune împotriva proprietarului care a pierdut posesia asupra bunului, posesie care este exercitată de o altă persoană, în condiţiile art. 1890 C. civ.
Cu privire la soluţia dată fondului cererii de chemare în judecată, a arătat că în mod greşit a fost admisă cererea de chemare în judecată şi s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren situat în Bucureşti, sector 2, în suprafaţă de 503 mp.
Prin Decizia civilă nr. 579/A din 19 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii apelului; de asemenea, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă, A.F. împotriva sentinţei civile nr. 2135 din 09 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că excepţia inadmisibiîităţii apelului, invocată de către intimata - reclamantă Parohia Bisericii P.C. este nefondată, întrucât inadmisibilitatea nu este dată strict de raportul de drept substanţial care ar fi vizat constatarea uzucapiunii de 30 de ani, doar faţă de Municipiul Bucureşti, termenul fiind împlinit în anul 1971., ci şi de cadru! procesual deschis, inclusiv în raport cu un proprietar deţinător al unui titlu emis în 2003 pentru acelaşi imobil (pârâta A.F.) care, la rândul sau, şi-a susţinut în cauză, în mod firesc, propriile apărări întemeiate pe dreptul de proprietate decurgând din titlul său de proprietate.
Opozabilitatea reţinută de către prima instanţă nu vizează o atitudine procesuală pur pasivă a celui chemat în judecată în calitate de pârât, cu atât mai mult, când acesta invocă apărări privitoare îa propriul drept, pe care instanţele sunt chemate să le analizeze, în contextul probatoriului administrat.
A arătat instanţa de apel (aceste considerente având menirea de a completa, înlocui ori modifica motivarea primei instanţe cu privire la aspectele cadrului procesual) că, în speţă, contrar celor reţinute de prima instanţă, chemarea pârâtei A.F. în judecată constituie mai mult decât o simplă nevoie de opozabilitate a soluţiei instanţelor, dat fiind că acţiunea în constatarea uzucapiunii, în raport de data formulării acesteia, conferă legitimare procesuală pasivă nu doar Municipiului Bucureşti, ci şi tuturor celor care au invocat ori invocă un drept de proprietate asupra imobilului, aşadar inclusiv apelantei -pârâte care este beneficiara unui titlu de proprietate, emis în temeiul unei legi speciale şi în executarea unei hotărâri judecătoreşti.
În ceea ce priveşte condiţiile uzucapiunii de lungă durată, curtea de apel a reţinut că în cauză au fost probate faptul posesiei şi îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 1847 - 1890 C. civ., astfel că în mod temeinic şi legal prima instanţă a constatat că reclamanta Parohia Bisericii P.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Cu referire la identificarea terenului în litigiu de către Comisia locală sector 2 Bucureşti ca fiind un teren viran şi liber şi adresa invocată de către apelantă emisă în acest sens (care a stat la baza emiterii titlului de proprietate al pârâtei), instanţa de apel a arătat că s~au dovedit a fi eronate, astfel cum a confirmat chiar Primăria sectorului 2 Bucureşti, prin adresa Direcţiei de urbanism, cadastru, fond funciar din 23 octombrie 2003, în sensul că faptic nu s-a identificat o astfel de parcelă, că o astfel de operaţiune nici nu era posibilă.
În condiţiile în care terenul este împrejmuit cu plăci de beton şi că a fost sesizată Prefectura Municipiului pentru găsirea unui ait amplasament spre a fi restituit pârâtei în executarea unei hotărâri judecătoreşti.
Curtea de apel a constatat că lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, invocata în criticile din apel, nu poate fi reţinută, pârâtul sus-menţionat fiind chemat în judecată în calitatea sa de reprezentant al statului, din punct de vedere administrativ, cu privire la bunurile aflate în zona sa de administrare şi asupra cărora statul se poate pretinde proprietar, în perioada supusă analizei în acţiunea dedusă judecăţii.
Cu referire la poziţia procesuală a pârâtei A.F., curtea de apel a reţinut ca aceasta a fost chemată în judecată, alături de Municipiul Bucureşti, pentru a se constata, în favoarea reclamantei Parohia Bisericii P.C., dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului disputat, printr-o posesie îndelungată, de peste 30 de ani.
Examinând criticile prin care s-a susţinut că probele administrate în cauză au fost greşit interpretate, instanţa de apel a arătat că probele administrate la judecata în fond au fost analizate în mod temeinic şi au condus la soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată.
Astfel, s-a constatat că, în toate evidenţele aflate la dispoziţia reclamantei ori a Arhiepiscopiei Bucureştilor Sectorul Economic din anii 1944 - 1945, terenul de cea 500 mp, identificat prin raportul de expertiză topo efectuat în cauză, era înscris în inventarul parohial cu titlu de proprietate. Acest aspect se regăseşte şi în procesele verbale de inspecţie de la nivelul anilor 1976 - 1983, în devizul de lucrări din 1976 privind împrejmuirea terenului cu plăci de beton de doi metri şi delimitarea acestuia de vecini şi în înscrisurile emise de D.T.I. sector 2 Bucureşti, în care reclamanta Parohia Bisericii P.C. a fost menţionată ca proprietar al bunului.
Până la eliberarea titlului de proprietate în favoarea apelantei-pârâte, nici un organ al statului ori vreo persoană nu au tulburat-o pe reclamantă în exercitarea posesiei asupra terenului în litigiu, care era cunoscut ca aparţinând dintotdeauna bisericii.
A mai arătat curtea de apel că echivocitatea echivalează cu precaritatea şi exclude posesia, aşadar şi uzucapiunea, însă, în speţă, viciul echivocităţii nu se regăseşte; contrar opiniei apelantei, calculul termenului de 30 de ani nu are ca dată de început, data introducerii acţiunii, care s-ar împlini astfel retroactiv, dar ar cuprinde şi perioada celor 10 ani scurşi de la emiterea titlului de proprietate al apelantei - pârâte (ceea ce, în opinia acestei părţi ar constitui un element de echivocitate a posesiei reclamantei Parohia Bisericii P.C. asupra terenului în litigiu).
Astfel, susţinerile apelantei-pârâte contravin dispoziţiilor art. 1889 şi 1890 C. civ., dar şi situaţiei de fapt reţinute în cauză.
Or, echivocitatea este generată de confuzia privind titularul exercitării posesiei, care în cauză lipseşte, posesorul fiind în continuare, intimata-reclamantă. Eliberarea titlului de proprietate pe terenul în litigiu, constituie o veritabilă tulburare de drept, însă punerea efectivă în posesie conform titlului de proprietate eliberat apelantei, practic nu s-a realizat, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză.
Potrivit art 1890 C. civ., cel ce invocă prescripţia de 30 de ani nu este obligat să producă vreun titlu şi nici nu i se poate opune reaua-credinţă. Acţiunea în constatarea uzucapiunii este imprescriptibilă şi nu poate fi invocată pasivitatea reclamantei în formularea unei astfel de acţiuni, anterior eliberării titlului de proprietate al apelantei.
Pe cale de consecinţă, curtea de apel nu a primit susţinerile apelantei-pârâte, în sensul că uzucapiunea constatată în favoarea reclamantei ca fiind împlinită încă din anul 1971 (cu consecinţa dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, încă de la. acel moment), nu-i poate fi opusă pentru cei 10 ani de când a dobândit titlul de proprietate a bunului, arătând că ignoră situaţia juridică reală privind imobilul care face obiectul cauzei pendinte şi încalcă principiul stabilităţii raporturilor civile.
Tot astfel, instanţa de apel a constatat ca fiind nerelevantă susţinerea din apel, în sensul că apeianta nu ar fi stat în pasivitate după obţinerea titlului de proprietate emis de către Prefectura Municipiului Bucureşti şi obţinerea procesului verbal de punere în posesie 04 martie din 2003, formulând acţiune în revendicare a terenului împotriva reclamantei (din dosarul în curs de judecată) - Dosar nr. 27037.01/3/2008, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apreciind că aceasta nu este un argument pentru a şterge caracterul util al posesiei exercitate de către reclamantă în timpul celor 30 de ani necesari pentru împlinirea uzucapiunii - perioadă în care nu a fost contestată de către nimeni, nici de organele statului, nicî de către vreo persoană - posesia fiind una publică, neîntreruptă, exercitată în mod continuu, paşnic, sub nume de proprietar şi neechivocă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, in termenul procedural reclamanta Parohia Bisericii P.C. şi pârâta A.F.
1. Recurenta-reclammttă Parohia Bisericii P.C. a solicitat admiterea recursului propriu, modificarea Deciziei civile nr. 579/A din 19 decembrie 2014 în sensul admiterii excepţiei madmisibilităţu apelului declarat de pârâta A.F., şi, pe cale de consecinţă, respingerea apelului declarat de aceasta ca fiind inadmisibil.
În dezvoltarea criticilor de recurs a arătat ca apelul formulat de pârâta A.F. era admisibil întrucât apelant nu este parte în raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii.P J C a constatat ca Municipiului Bucureşti este adevăratul proprietar faţă de care parohia a uzucapat prisma faptului ca este unitatea administraţi, teza a III-a, care a deţinut terenul, termenul uzucapiumi de 30 de ani fiind calculat şi îndeplinit numai cu acest, pârât, înainte de emiterea Titlului de proprietate din 19 februarie 2003". întrucât raportul de drept substanţial dedus judecăţii s-a născut numai între parohie şi Municipiul Bucureşti (pârâta A.F. fiind un simplu terţ), singura parte care putea să critice soluţia primei instanţe cu privire la fondul dreptului dedus judecăţii era Municipiul Bucureşti, care însă nu a formulat apel, achiesând la hotărârea Tribunalului Bucureşti. Prin urmare, sub aspectul dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate prin uzucapiune, hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă.
În opinia acestui recurent, calificarea drept admisibil a apelului formulat de apelanta - pârâtă A.F. are drept consecinţă încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii primei instanţe care este definitivă şi irevocabilă faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti.
În plus, prima instanţă a mai reţinut că A.F. are calitate procesuală pasivă doar în scop de opozabilitate. Prin urmare, aceasta putea critica hotărârea primei instanţei numai cu privire la calitatea sa procesuală pasivă.
Instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii reţinând că atragerea în proces a apelantei A.F. depăşeşte sfera opozabilităţii, deoarece prezenta acţiune în constatarea uzucapiumi conferă legitimare procesuală pasivă nu doar Municipiului Bucureşti, ci şi tuturor celor care au invocat ori invocă un drept de proprietate asupra imobilului, aşadar inclusiv apelantei-pârâte A.F.
A susţinut recurenta-reclamantă că soluţia instanţei de apel este greşită întrucât legitimarea procesuală pasivă în cadrul acţiunii în constatare o are adevăratul proprietar împotriva căruia a curs şi s-a împlinit termenul prescripţiei achizitive şi, deci, faţă de care s-a uzucapat. Or, în speţă, adevăratul proprietar este Municipiul Bucureşti, deoarece în anii 1970-1971 (când s-a împlinit termenul uzucapiunii), pârâta A.F. nu deţinea niciun drept de proprietate asupra terenului în litigiu; acesteia i s-a emis titlul de proprietate în anul 2003, după 30 de ani de la momentul împlinirii termenului prescripţiei achizitive.
S-a mai arătat că, prin urmare, calitatea de adevărat proprietar nu trebuie confundată cu cea de actual proprietar, pentru acţiunea în constatarea uzucapiunii prezentând relevanţă proprietarul faţă de care a curs şi s-a împlinit termenul prescripţiei achizitive de lungă durată, respectiv Municipiul Bucureşti.
Cu referire la împrejurarea că apelanta-pârâtă A.F. este beneficiara, în temeiul unei legi speciale şi în executarea unei hotărâri judecătoreşti, a emiterii unui titlu de proprietate pentru teren, recurenta-reclamantă a învederat că nici Legea nr. 44/1994 şi nici sentinţa civilă nr. 511 din 18 mai 1998, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, nu prevăd ca apelantei - pârâte A.F. trebuie să i se atribuie terenul situat în Bucureşti, sector 2, ci un teren in abstracte, existând numai obligaţia Consiliul Local al sectorului 2 Bucureşti de a identifica un teren liber în intravilan şi de a înainta propunerea de emitere a titlului de proprietate Prefecturii Municipiului Bucureşti.
A susţinut, de asemenea, recurenta-reclamantă că apărările formulate de pârâta A.F. privind propriul drept nu pot face obiectul prezentului dosar, deoarece între părţi există un alt dosar civil care are ca obiect acţiunea în revendicare formulată de către A.F. (Dosar nr. 27037.01/3/2008 aflat pe rolul Curţi de Apel Braşov), care este suspendat până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii.
2. Recurenta-părâtă A.F. a solicitat admiterea recursului propriu, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecata formulate de reclamanta Parohia P.C., ca nefondată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a susţinut că Decizia civilă nr. 579/A din 19 decembrie 2014 a fost dată cu încălcarea textelor de lege aplicabile în cauză, respectiv că instanţa de apel nu a motivat hotărârea judecătorească în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor ăm Legea nr. 7/1996.
Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că a învederat instanţei de apel că tribunalul a dispus radierea dreptului său de proprietate din cartea funciară, fără respectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică ale art. 26 şi art. 34 din Legea nr. 7/1996, care prevăd că, în cazul în care dreptul de proprietate al unei părţi este dobândit prin uzucapiune, neconcordanţele dintre situaţia de fapt şi cuprinsul cărţii funciare, nu se înlătura prin rectificare, respectiv cazurile limitativ prevăzute de Legea nr. 7/1996, în care poate fi dispusă rectificarea de carte funciară.
Cu toate acestea, instanţa de apel nu a expus în decizia recurată considerente privitoare la aceste critici.
În dezvoltarea primului motiv de recurs, această recurentă a formulat şi critici privitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 şi art. 34 din Legea nr. 7/1996 (care intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), arătând că, atunci când provine din prescripţia achizitivă, dreptul de proprietate este opozabil faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară, iar potrivit doctrinei, într-o asemenea ipoteză, neconcordanţele dintre situaţia de fapt şi cuprinsul cărţii funciare, nu se înlătură prin rectificare, ci (după cum chiar legea o spune în mod expres), prin înscrierea dreptului în baza procedurii speciale.
Prin urmare, în situaţia în care dreptul de proprietate al unei părţi provine din prescripţia achizitivă, se derogă de la dispoziţiile comune privind procedura înlăturării neconcordanţelor din cartea funciară şi se înscrie dreptul de proprietate în mod direct, în baza procedurii speciale.
Faptul că, în speţă, nu se aplică procedura rectificării de cartea funciară rezultă şi din art. 34 din Legea nr. 7/1996, care permite această procedură numai în situaţia în care valabilitatea titlului de proprietate al celui înscris în cartea funciară este înlăturată printr-o hotărâre judecătorească. Rectificarea de carte funciară se poate dispune de către instanţa de judecată numai în cazurile limitativ reglementate de art. 34 din Legea nr. 7/1996, conform căruia: "Orice persoană interesata poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară daca printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că: 1) înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil; 2) dreptul înscris a fost greşit calificat; 3) nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; 4) înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului."
Or, recurenta-pârâtă nu se află în prezenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi apreciat asupra valabilităţii titlului său de judecată, ci prin cererea de chemare în judecată intimata-reclamantă, a solicitat, ca accesoriu al capătului principal privind constatarea uzucapiunii, rectificarea înscrierilor de carte funciară.
Mai mult, nici în faţa primei instanţe, nici în faţa curţii de apel, intimata-reclamantă nu a adus critici cu privire la valabilitatea titlului său de proprietate, împrejurare subliniată în mod expres şi de către reprezentatul Parohiei Bisericii P.C., la termenul din 05 decembrie 2014.
Recurent-pârâtă a expus şi argumente pentru care apreciază că niciuna dintre ipotezele art. 34 din Legea nr. 7/1996 nu sunt aplicabile în litigiul pendinte.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă A.F. a arătat că hotărârea judecătorească atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1847-1.890 C. civ., deoarece în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ca uzucapiunea lungă sâ-şi producă efectele.
În opinia acestei recurente, soluţia criticată este nelegală sub doua aspecte: 1) calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiului Bucureşti şi 2) îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii.
1) În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Bucureşti s-a arătat că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor care reglementează uzucapîunea în sensul că nu a ţinut cont de caracterul sancţionatori u al prescripţiei achizitive.
Astfel, uzucapiunea reprezintă o sancţiune în ceea ce îl priveşte pe proprietarul neposesor care a stat în pasivitate, motiv pentru care aceasta poate fi opusă numai proprietarului actual al imobilului care, urmare admiterii acţiunii intimatei-reclamante, va fi deposedat de bun. Prin urmare, în opinia acestei recurente, dacă proprietarul actual nu este în culpă, împotriva acestuia nu poate fi invocată uzucapiunea.
Pe baza acestui raţionament, recurenta-pârâtă a concluzionat că Municipiul Bucureşti nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece acesta nu are bunul în proprietate (respectiv posesie), şi că, de vreme ce în prezent este proprietara imobilului, condiţiile uzucapiunii împreună cu toate efectele acesteia trebuiau analizate numai în contradictoriu cu ea, nu cu Municipiul Bucureşti care nici nu are vreun interes de a face apărări în cauză.
2) Sub aspectul îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii, recurenta-pârâtă a arătat că sentinţa atacată este nelegală deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru ca reclamanta să dobândească dreptul de proprietate prin efectul prescripţiei achizitive.
Astfel, hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea articolului 1847 C. civ. conform căruia "ca să se poată prescrie se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar".
A susţinut această recurentă că în faţa instanţelor de fond a invocat viciul echivocităţii posesiei, despre care în literatura de specialitate s-a arătat că este incident atunci când actele de stăpânire exercitate de către posesor pot îl interpretate şi altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic propriu posesiei; cu alte cuvinte, posesia este echivocă atunci când nu se poate şti dacă există sau nu animus sihi hanbedi.
Cu referire ia dispoziţiile art. 1864 alin. (2) C. civ. recurenta-pârâtă a arătat că posesia reprezintă deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru şi reprezintă o stare de fapt, spre deosebire de proprietate care este o stare de drept. Pentru a exista posesia trebuie să fie întrunite două elemente în persoana celui care o invocă, respectiv: intenţia deţinătorului de a se comporta ca proprietar şi deţinerea bunului în puterea sa.
Or, din considerentele hotărârii atacate rezultă că a fost analizat elementul material al posesiei, concluzionându-se că terenul ce face obiectul prezentei cererii de chemare în judecată a fost, în fapt, în posesia reclamantei Parohia Bisericii P.C., însă nu şi elementul intenţional ai posesiei, întrucât nu s-a arătat dacă intimata-reclamantă deţinea bunul pentru sine sau în calitate de detentor precar, pentru Statul Român.
Prinfr-o altă critică, recurenta-pârâtă a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru ca reclamanta Parohia Bisericii P.C. să poată dobândi dreptul de proprietate, ca efect al uzucapiunii, în contradictoriu cu aceasta.
Astfel, de vreme ce uzucapiunea, ca mod de dobândire ai dreptului de proprietate, este o veritabilă sancţiune îndreptată împotriva proprietarului care a pierdut posesia asupra bunului, posesie care este exercitată de o altă persoană în condiţiile art. 1890 şi urm. C. civ., aceasta poate fi opusă numai proprietarului care a avut o atitudine pasivă faţă de bunul său. în consecinţă, termenul de 30 de ani nu poate fi calculat din 1940, ci trebuie avută în vedere posesia reclamantei în ultimii 30 de ani anteriori introducerii acţiunii deoarece prin interpretarea contrară, ar fi încălcat principiul egalităţii armelor, orice apărare a recurentei-pârâte fiind inutilă.
Or, facându-se aplicarea greşită a textului de lege evocat, s-a constatat că începând cu anii 1940, intimata-reclamantă a exercitat asupra terenului, o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, termenul uzucapiunii împlinindu-se în 1970, anterior emiterii titlului de proprietate al recurentei-pârâte.
În opinia acestei recurente, dacă proprietarul neposesor poate fi sancţionat pentru inactivitate şi posesorul neproprietar care posedă un bun timp de 106 de ani (aşa cum pretinde intimata-reclamantă) dar nu iniţiază demersuri în vederea obţinerii unui titlu de proprietate prin uzucapiune, trebuie sancţionat. Deşi cererea privind constatarea dobândirii unui bun prin uzucapiune este imprescriptibilă, în funcţie de circumstanţele cauzei trebuie apreciat dacă nu se încalcă un alt drept de proprietate constituit şi din vîna posesorului care a efectuat acte echivoce ce au condus la situaţia ca terenul în discuţie să aibă a situaţie juridică incertă.
Prin urmare, raportat la împrejurarea că terenul a intrat în mod valabil în proprietatea sa, recurenta-pârâtă a opinat că nu prezintă relevanţă perioada anterioară emiterii titlului său de proprietate în care intimata-reclamantă susţine că ar fi posedat bunul.
S-a mai arătat că pasivitatea acestui posesor este de natură să îi producă un prejudiciu iremediabil întrucât dacă situaţia terenului nu ar fi fost incertă, păm în prezent ar fi fost pusă în posesia unui teren ce nu ar fi făcut obiectul atâtor litigii între părţi. Prin urmare, pasivitatea Parohiei Bisericii P.C. de a obţine o hotărâre judecătorească prin care să i se valideze pretinsul drept de proprietate trebuie sancţionată, în caz contrar recurentei i s-ar crea un prejudiciu cel puţin în valoare de 1.074.256,725 lei dacă se raportează la valoarea imobilului astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză ce se regăseşte la filele 91-97 din dosar.
Recurenta-pârâtă a apreciat că un argument suplimentar pentru admiterea recursului său este acela că titlul său de proprietate a fost eliberat în temeiul art. 13 din "Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, faţă de sentinţa civilă nr. 511 din 18 mai 1998 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin care a fost obligat Consiliul Local al sectorului 2 Bucureşti să identifice un teren liber în intravilan şi să înainteze propunerea de împroprietărire Prefecturii Municipiului Bucureşti.
Identificarea terenului în litigiu de către Consiliul Local ai sectorului 2 Bucureşti ca fiind liber contrazice susţinerile intimatei-recl amantei cu privire Ia publicitatea sau utilitatea pretinsei posesii, fiind irelevant că în cursul procesului, Municipiul Bucureşti, sector 2 a achiesat la pretenţiile intimatei-reclamante.
Recurenta-pârâtă A.F. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclarnantă Parohia Bisericii P.C., solicitând respingerea acestuia, susţinând, în esenţă, că opozabilitatea reţinută de prima instanţă nu presupune o atitudine procesuală pur pasivă a celui chemat în judecată în calitate de pârât, mai ales atunci când acesta invocă un drept propriu pe care instanţele sunt chemate să îl analizeze, în contextul probatoriului administrat; deşi tribunalul a argumentat în sensul că atragerea sa în proces s-a făcut numai în scop de opozabilitate, totuşi a dispus radierea din cartea funciară a dreptului său de proprietate.
Pe de altă parte, opozabilitatea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă efectul pe care acest act îl are faţa de părţile din dosar, în condiţiile în care s-a dat eficienţă dreptului acestora la apărare, nefiind reglementată în dreptul procesual civil chemarea în judecată a unei persoane doar pentru opzabilitate.
S-a arătat, de asemenea, că instanţele de judecată nu au admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte iar hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză îi afectează dreptul de proprietate, astfel că are dreptul şi interesul de a formula căile de atac prevăzute de lege independent de celelalte părţi din proces cu atât mai mult cu cât Municipiul Bucureşti (care nu mai are în prezent bunul în proprietate), nu are interesul a face apărări în cauză, ori de a declara căi de atac.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe.
Recursul declarat de recurenta-reclarnantă este scutit de plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie fonnulate de cultele religioase recunoscute din România.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă A.F. a fost legal timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 7.427 lei şi timbru judiciar de 5 lei.
Examinând decizia recuratâ, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constata ca recursurile nu simt fondate şi urmează să le respingă pentru considerentele ce vor succede.
I. În ceea ce priveşte recursul recurentei-reclamante, prin care s-a susţinut inadmisihilitatea apelului declarat depărată A.F. împotriva sentinţei civile nr. 2135/2913 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ale cărui critici se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte reţine următoarele:
Prin cererea dedusă judecăţii în Dosarul nr. 44078/3/2011, s-a solicitat constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra unui imobil constituit din teren, ca efect al uzucapiunii de lungă durată, şi radierea dreptului de proprietate înscris în cartea funciară în favoarea pârâtei A.F., ca urmare a constituirii unui drept de proprietate asupra aceluiaşi bun.
Contrar susţinerilor rectirentei-reclamante, instanţele de fond şi apel au apreciat în mod corect că aceasta pârâtă are calitate procesuala pasivă în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate şi aceasta deoarece pârâta A.F., care deţine un titiu de proprietate asupra terenului în litigiu şi a fost atrasă în proces chiar de reclamantă, justifică un interes legitim de a participa la judecată şi, implicit de a pune în mişcare acţiunea civilă în modalitatea exercitării căilor de atac.
Astfel, aceastei pârâte, care se prevalează, la rândul său, de un drept de proprietate asupra aceluiaşi bun, nu i se poate nega dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească, pronunţată într-un dosar în care a fost parte, flră a-i fi afectat, în substanţa sa, chiar dreptul de acces la instanţă.
In cazul particular dedus judecăţii, cererea de constatare a intervenîrii uzucapiunii a fost în mod corect soluţionată atât în contradictoriu cu titularul dreptului de proprietate din perioada reţinută de instanţele de fond (pe baza interpretării probatoriului administrat), ca fiind 1941-1971, cât şi cu persoana care, la momentul soluţionării cererii, avea constituit un drept de proprietate asupra aceluiaşi bun.
Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă susţine în mod vădit eronat că pârâta A.F. este un simplu terţ, care a fost chemat în judecată exclusiv în scop de opozabilitate.
Astfel, cererea de chemare în judecată nu este una cu caracter personal, care să implice un raport juridic obligaţional ci este o acţiune în constatarea unui drept real.
Din perspectiva opozabilităţii, dreptul de proprietate este opozabil erga omnes, însă constatarea lui în procedura judiciară, în condiţiile prevăzute de C. civ. de la 1864 este contencioasă iar calitatea procesuală aparţine, ca regulă generală, titularului dreptului de proprietate nediligent.
Particularitatea speţei rezidă în constituirea unui drept de proprietate asupra aceluiaşi bun, în baza unei legi speciale de acordare a unor drepturi. anumitor categorii de persoane (în cauza - urmaş de veteran de război) după împlinirea termenului prescripţiei achizitive, ceea ce a implicat chemarea în judecată atât a proprietarului nediligent, cât şi a persoanei în favoarea căreia a fost constituit acest drept.
Înalta Curie reţine însă că instanţa de apel a argumentat în mod greşit că, în haza legitimării procesuale pasive recunoscute, pârâta A. este în drept să invoce apărări decurgând din dreptul său de proprietate şi aceasta deoarece titlul de proprietate al acesteia, fiind emis după împlinirea termenului de prescripţie achizitivă, nu are semnificaţia unei tulburări de drept menita să întrerupă acest termen.
În realitate, împrejurarea că se află în posesia unui titlu de proprietate asupra terenului în litigiu constituie fundamentul interesului acestei pârâte de a participa la proces şi de formula apărări şi căi de atac în combaterea cererilor reclamantei, respectiv pentru a proba că posesia invocată de reclamantă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de C. civ. Cum perioada de timp în care reclamanta a susţinut şi dovedit (conform situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond pe baza probelor administrate) că a exercitat posesia este anterioară datei la care a fost emis titlul de proprietate al recurentei - pârâte A.F., această parte nu poate pretinde în mod legal ca la calculul termenului prescripţiei achizitive să fie inclusă şi perioada ulterioară datei de 19 februarie 2003, pentru a putea invoca apărări decurgând din propriul titlu de proprietate, sub pretextul că altfel s-ar încălca principiul egalităţii armelor iar apărarea sa nu ar mai fi una efectivă.
Conform principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil, limitele judecăţii sub aspectul obiectului cererii sunt fixate prin cererea de chemare în judecată. în speţă, reclamante, care a pretins că deţine bunul din 1905 şi nu a pierdut posesia bunului până la momentul de faţa, a ales să dovedească posesia exercitată în perioada 1941 - 1971, astfel că instanţele de judecată au analizat în mod corect condiţiile de dobândire a dreptului de proprietate în raport de atitudinea proprietarului neposesor din perioada de referinţă, respectiv Municipiul Bucureşti.
Interesul practic al participării ia această procedură judiciară a pârâtei A.F. este, aşa cum s-a arătat, acela că a avut posibilitatea de a formula în nume propriu apărări şi cereri care să pună în discuţie temeinicia cererii de chemare în judecată, o soluţie de respingere a cererii de chemare în judecată fiind de natură să îi consolideze titlul de proprietate.
Înalta Curte menţionează că argumentele sus - menţionate ale instanţei de apel, care au fost apreciate ca fiind eronate, nu sunt de natură să afecteze legalitatea deciziei, ele fiind, de altfel, doar o parte a motivelor expuse de curtea de apel cu referire Ia calitatea procesuală a pârâtei A.F.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de recurenta - reclamantă Parohia Bisericii P.C. este nefondat şi urmează a fi respins în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi 304 pct 9 C. proc. civ.
II. Examinând în continuare criticile din recursul declarat de recurenta-pârâtă A.F., subsumate motivului de recurs prevăzut de art 304 pct 9 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că decizia recurată este nelegală în ceea ce priveşte reţinerea calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, înalta Curte, în completarea argumentelor deja expuse menţionează că sunt nefondate, întrucât, deşi această parte poate fi privită ca un succesor al Municipiului Bucureşti, ea nu poate pretinde să fie singurul pârât în cauză şi, de altfel, nici mi a arătat în ce mod este vătămată de participarea la proces a pârâtului Municipiul Bucureşti.
Înalta Curte nu îşi însuşeşte argumentul conform căruia Municipiului Bucureşti nu trebuie să i se recunoască calitate procesuală pasivă întrucât nu mai are interesul de a face apărări în proces, de vreme ce, aşa cum s-a arătat deja, recurentei-pârâte i s-a recunoscut, la rândul său, dreptul de a sta în proces, de a face apărări pe fondul cererii de dobândire a dreptului de proprietate şi de a exercita căile de atac.
Ceea ce se tinde însă de către această parte este modificarea momentului de la care a început să curgă termenul prescripţiei achizitive, pentru considerente care ţin de caracterul sancţionator al acestei instituţii şi de lipsa culpei actualului beneficiar al dreptului de proprietate constituit în condiţiile Legii nr. 44/1994.
În completarea considerentelor expuse la analiza recursului formulat de recurenta - reclamantă, înalta Curte apreciază că aceste critici nu pot fi primite, faţă de dispoziţiile art 1846 C. civ., conform cărora prescripţia este fondată pe faptul posesiunii ca stare de fapt, posesie care trebuie exercitată în termenul prevăzut de lege. Fiind legat în mod esenţial de trecerea unui interval de timp, momentul de referinţă este data începerii exercitării posesiei.
Or, pe baza situaţiei de fapt reţinute în speţă, posesia a început în anii 1940/1941, astfel că termenul de 30 de ani s-a împlinit anterior eîiberii titlului de proprietate al recurentei-pârâte, cu consecinţa că apărările pe care această parte le poate face trebuie să se circumscrie perioadei 1941-1971.
Cum hotărirea de admitere a cererii de chemare în judecată are efect retroactiv, sar dreptul de proprietate al recurentei-pârâte a fost constituit după împlinirea termenului de uzucapiune, nu a operat întreruperea termenului de prescripţie achizitivă, fiind lipsită de relevanţă în cauză atitudinea subiectivă a recurentei-pârâte.
Concluzionând asupra criticilor vizând legitimarea procesuală pasivă în cauză, Înalta Curte subliniază că în mod corect cererea de dobândire a dreptului de proprietate a fost soluţionat în contradictoriu cu ambii pârâţi, dându-se astfel eficienţă dreptului ia apărare al acestora, iar, sub aspectul fondului cererii, condiţiile uzucapiuniî au fost cercetate prin raportare la momentul începerii exercitării posesiei.
În ceea ce priveşte criticile prin care, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art, 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile uzucapiuniî de lungă durată, sentinţa fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1847 C. civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate.
Sub un prim aspect, se reţine că obiectul cererii de recurs este decizia dată în apel, iar nu sentinţa dată de prima instanţă.
Sub un al doilea aspect, în măsura în care se poate aprecia că menţionarea în cuprinsul motivelor de recurs a sentinţei reprezintă o simplă eroare materială, Înalta Curte reţine că s-au invocat, ca şi motive de nelegalitate, caracterul echivoc al posesiei şi neanalizarea elementului intenţional al acesteia (animus).
Or, din verificarea deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a examinat aceste aspecte învederate de recurenta-pârâtă şi a concluzionat că nu a existat nicio confuzie cu referire la posesor, pentru a opera viciul echivocităţii, respectiv că terenul a fost cunoscut ca aparţinând dintotdeauna bisericii, ceea ce defineşte în esenţă, elementul animus.
Având în vedere caracterul recursului de cale extraordinară de atac în care se poate verifica exclusiv legalitatea hotărârii atacate, dar şi dezvoltarea criticilor, Înalta Curte constată că dispoziţiile legale evocate au fost corect aplicate în cauză.
De altfel, recurenta-pârâtă nu a criticat hotărârea recurată sub aspectul elementului corpus, iar potrivit art. 1854 C. civ., odată ce s-a tăcut dovada elementului corpus, se naşte prezumţia privind existenţa elementului animus, ceea. ce implică nu dovada elementului animus de către reclamantă ci răsturnarea prezumţiei de către pârâţi.
Cu referire la celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., numerotate de parte ca fiind subpunctele 6-19 (inclusiv), Înalta Curte constată că, în măsura se constituie în critici de nelegalitate, sunt nefondate întrucât pornesc de la premisa, conform căreia condiţiile uzucapiunii trebuie analizate în termenul de 30 de ani, calculat însă de la data introducerii acţiunii.
Pentru argumentele care au fost deja prezentate, această premisă este greşită neavând un fundament legal în cauză prin raportare la limitele învestirii instanţei, la situaţia de fapt reţinută în cauză şi la dispoziţiile legale care reglementează uzucapiunea de lungă durată.
Pe cale de consecinţă, nu se impune reluarea argumentelor deja expuse şi nici o analiză suplimentară a acestora.
De asemenea, se impune menţiunea ca nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate susţinerile potrivit cărora, pentru considerente care ţin exclusiv de protejarea dreptului de proprietate al recurentei - pârâte, nu ar prezenta relevanţă perioada în care recurenta - reclamantă susţine că a posedat bunul, anterior emiterii titlului de proprietate al recurentei - pârâte, ca pasivitatea recurentei -reclamante Parohia Bisericii P.C. în îndeplinirea formalităţilor de constatare a dreptului de proprietate trebuie sancţionată chiar cu pierderea acestui drept întrucât o prejudiciază pe recurenta - pârâtă în mod iremediabil, etc, întrucât nu sunt însoţite de construcţii juridice care să pună în discuţie greşita interpretare ori aplicare a unor dispoziţii legale.
Faţă de obiectul cererii de chemare în judecata şi de considerentele care privesc sfera apărărilor aflate la îndemâna recurentei - pârâte, Înalta Curte apeciază ca nu influenţează, din perspectivă legală, soluţionarea recursului împrejurarea că titlul de proprietate al recurentei - pârâte este emis în temeiul Legii nr. 44/1994, respectiv în executarea unei hotărâri judecătoreşti care a stabilit în sarcina autorităţilor locale obligaţia de identificare a unui teren liber.
Nu se poate susţine că îndeplinirea defectuoasă a operaţiunii de identificare a unui asemenea teren, de către Consiliului Local al sectorului 2 Bucureşti ar putea avea vreo consecinţă legală în privinţa reclamantei.
Întrucât din punct de vedere temporal se situează ulterior împlinirii termenului de prescripţie achizitivă, operaţiunea de identificare a terenului în litigiu, în vederea atribuirii către recurenta-pârâtă nu poate avea semnificaţia unui act de natură să afecteze publicitatea sau utilitatea posesiei.
Cu referire la susţinerile referitoare la poziţia procesuală adoptată de reprezentanţii sectorului 2 al Municipiului Bucureşti, Înalta Curte constată ca nu constituie o critică propriu - zisă de nelegalitate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., înalta Curte reţine că este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În ipoteza hotărârilor date de instanţele de apel acest motiv de apel sancţionează şi omisiunea de a cerceta motive de apel cu care instanţa a fost în mod legal sesizată.
Examinând înscrisurile aflate în dosarul instanţei de apel, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a declarat apel nemotivat la data de 12 martie 2014. Motivele de apel au fost depuse la 16 iunie 2014, la primul termen de judecată acordat în faza procesuală a apelului.
Din examinarea motivelor de apel depuse în termenul procedural prevăzut de art. 287 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., aflate ia filele 19-31 din dosarul instanţei de apel, Înalta Curte reţine că apelanta -pârâtă nu a formulat critici privitoare la soluţia de radiere a dreptului său de proprietate.
Abia după închiderea dezbaterilor, care a avut loc în şedinţa publică de la 05 decembrie 2014, prin notele scrise depuse la data de 12 decembrie 2014, aflate la filele 94 - 113, apelanta - reclamantă a dezvoltat critici privitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 7/1996.
Or, faţă de dispoziţiile art. 292 alin. (1) şi (2)87 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă, care nu a formulat în termenul procedural critici privitoare la soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere, nu poate invoca motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civi.
În acest sens, Înalta Curte reţine că prin notele scrise depuse după închiderea dezbaterilor părţile nu pot invoca motive suplimentare de apel; pe cale de consecinţă, nu este incident motivul de recurs care sancţionează nemotivarea hotărârii, art. 304 pct. 7 C. proc. civ, fiind aplicabil numai în ipotezele în care instanţa de judecată a fost sesizată în termenul procedural cu criticile pretins necercetate.
De altfel, se constată că, prin motivele de recurs, recurenta - pârâtă a arătat că a învederat instanţei de apel criticile privitoare la aplicarea Legii nr. 7/1996, fără a preciza momentul la care a formulat aceste critici.
În consecinţă, sunt vădit nefondate criticile privitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cu referire la criticile de greşită aplicare a Legii nr. 7/1996, care aşa cum s-a arătat, se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt formulate omisso medio, astfel că nu se impune a fi analizate.
Pentru considerentele expuse, şi recursul declarat de recurenta - pârâta A.F. este nefondat şi urmează a fi respins în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta - reclamantă Parohia Bisericii P.C. şi de recurenta - pârâtă A.F. împotriva Deciziei nr. 579/A din 19 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1391/2015. Civil. Expropriere. Obligaţie de a... | CSJ. Decizia nr. 1371/2015. Civil → |
|---|
