ICCJ. Decizia nr. 1466/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1466/2015
Dosar nr. 22826/3/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 29 mai 2015
Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 02 iulie 2014, reclamantul C.R.E.D.I.D.A.M. a chemat în judecată pe pârâta SC C.T.H.M. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 5.885,04 lei (cu T.V.A. inclus), reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 iulie 2012 - 31 martie 2014 şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 2.181 lei, actualizate la zi. Prin sentinţa nr. 1615 din 02 decembrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia necompetentei sale materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Braşov, reţinând că, în raport de prevederile art. 94 lit. j), art. 125 C. proc. civ. şi art. 132 din acelaşi cod, această instanţă este competentă să soluţioneze cauza.
Judecătoria Braşov, prin sentinţa civilă nr. 4352 din 23 aprilie 2015, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de reclamantă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribimalidui Bucureşti.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 134 şi 135 alin. (1) din C. proc. civ., această instanţă a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut că potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) din Noul C. proc. civ., judecătoriile judecă: orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti. Conform art. 95 pct. 1 din Noul C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe. în raport de prevederile care reglementează competenţa altor instanţe, tribunalul judecă în prima instanţă cererile în materia drepturiior de proprietate intelectuală, întrucât prin legile speciale în materie nu se stabileşte altfel. Actul normativ în materie, anume Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, se referă generic la instanţele judecătoreşti competente a soluţiona litigiile cu privire ia drepturile specifice recunoscute, cu excepţia anumitor cazuri, strict prevăzute, pentru care indică o anumită instanţă competentă. O astfel de formulare conduce la concluzia că toate celelalte cereri vizând drepturile recunoscute de această lege sunt de competenţa tribunalelor.
S-a reţinut că reclamantul a invocat nerespectarea de către pârâtă a mai multor obligaţii legale în materia dreptului de autor, aspect care atrage antrenarea în sarcina pârâtei a răspunderii civile delictuale.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, Judecătoria Braşov a reţinut că art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc. civ. consacră o competenţă teritorială alternativă dispunând că „în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 Noul C. proc. civ., mai sunt competente (...) instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă", iar potrivit art. 116 Noul C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
S-a reţinut că în cauză, prima instanţă sesizată de reclamant, Tribunalul Bucureşti, este instanţa locului producerii prejudiciului, întrucât pentru fapta ilicită reclamată se impută un prejudiciu constând în drepturi reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea de către pârâtă a fonogramelor de comerţ şi publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, a căror plată trebuie făcută în contul reclamantei.
De asemenea, potrivit pct. 7 din autorizaţiile/licenţe neexclusive din 24 noiembrie 2009 (filele 24, 25 dosar Tribunalul Bucureşti), părţile au înţeles să insereze o clauză atributivă de competenţă, prin care au convenit ca toate neînţelegerile dintre părţi să fie rezolvate pe cale amiabilă, iar soluţionarea oricăror litigii să se facă de către instanţa de judecată competentă din Bucureşti.
Cu privire la conflictul negativ de competenţa, cu a cărui judecata a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Cu toate că instanţele de judecată aflate în conflict negativ de competenţă s-au dezînvestit reciproc în considerarea necompetenţei materiale, au verificat şi au stabilit şi competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, astfel încât, prin prezentul regulator de competenţă, urmează a se reţine considerente şi pe acest aspect.
În ceea ce priveşte competenţa ratione materiae de soluţionare a cauzei, se reţine că litigiul de faţă are ca obiect plata sumei de 5.885,04 lei, reprezentând remunemţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.
Acest litigiu are natura unui litigiu în materia proprietăţii intelectuale, întrucât izvorăşte din pretinsa încălcare a unor drepturi conexe dreptului de autor, aşadar, a unor drepturi de proprietate intelectuală reglementate de legea specială privind dreptul de autor şi drepturile conexe, respectiv Legea nr. 8/1996.
De asemenea se reţine că este vorba despre o cerere evaluabilă în bani, faţă de caracterul patrimonial al dreptului subiectiv dedus judecăţii, iar acesta nu a fost infirmat de nîciuna dintre instanţele care şi-au declinat competenţa reciproc.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, Noul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare din data de 15 februarie 2013, nu prevede eompetenţa tribunalului de soluţionare în primă instanţă a litigiilor în materia proprietăţii intelectuale.
Pe de altă parte, potrivit art. 94 pct 1 lit. j) C. proc. civ., orice alte cereri evaluabile în bani (tn afara celor de la lit. a) - i), după caz), în valoare de până la 200.000 lei, sunt de competenţa judecătoriei, ceea ce ar însemna că, dacă s-ar aplica în speţă criteriu! valoric, judecătoria ar fi instanţa competentă să soluţioneze cererea de faţă.
Competenţa de primă instanţă în materia proprietăţii intelectuale aparţine tribunalului, ca instanţă de drept comun, indiferent de valoarea obiectului cererii, pentru considerentele ce vor fi expuse.
După cum rezultă din expunerea de motive a proiectului legii privind Noul C. proc. civ., prin adoptarea noii reglementări s-a intenţionat reaşezarea competenţei materiale, astfel încât să conducă atât la apropierea justiţiei de cetăţean, cât şi la o justiţie previzibilă prin unitatea soluţiilor jurisprudenţiaie. în acest context, s-a avut în vedere ca judecătoria să judece cauzele de valoare mică şi/sau de complexitate redusă, dar de o mare frecvenţă în practică.
Faţă de intenţia legiuitorului exprimată în motivele care au justificat crearea unui nou cadru legislativ în materia procesului civil, rezultă că enumerarea expresă din art. 94 a materiilor care atrag competenţa judecătoriei vizează cauzele civile stricto sensu, respectiv cele reglementate de C. civ., dovadă în acest sens fiind materiile indicate la pct. 1 lit. a) - i), care, într-adevăr, sunt susceptibile de a fi considerate ca fiind frecvente în practică şi având un grad redus de complexitate.
Nu au fost avute în vedere acele materii care, fără a fi propriu - zis civile, sunt reglementate, de regulă, prin legi speciale, ale căror dispoziţii se completează cu legislaţia civilă şi/sau procesual civilă. Este vorba despre acele materii în care se pot înfiinţa secţii specializate sau complete specializate în cadrul secţiilor civile, în temeiul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noul C. proc. civ., coroborat cu normele din Regulamentul de ordine interioară ai instanţelor judecătoreşti, incidente în funcţie de gradul instanţei.
În privinţa acestor materii, nu se poate vorbi despre o frecvenţă în practică a cauzelor comparabilă cu cea a cererilor enumerate în art. 94, presupunând, de asemenea, un grad de complexitate mai ridicat decât al acelor cereri, ceea ce face ca valoarea obiectului cererii să nu fie esenţială în determinarea competenţei de soluţionare în primă instanţă.
Materia proprietăţii Intelectuale se încadrează în categoria celor care nu pot fi considerate ca fiind atribuite prin lege în competenţa judecătoriei, întrunind exigenţele arătate anterior, motiv pentru care litigiile în această materie sunt de competenţa de primă instanţă a tribunalului, în aplicarea art. 95 C. proc. civ.
Art. 95 pct. 1, care prevede că tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, consacră plenitudinea de competenţă a tribunalului pentru judecata în fond în primă instanţă, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a proiectului legii privind Noul C. proc. civ.
În atare context, art. 94 - ce enumera expres, însă neexhaustiv, cererile date în competenţa judecătoriei -, reprezintă o normă de excepţie de ia regula instituită prin art. 95 pct. 1, în sensul că ceea ce nu intră în competenţele atribuite judecătoriei este de competenţa tribunalului, ca instanţă de drept comun.
Dat fiind că litigiile în materia proprietăţii intelectuale nu se încadrează printre cele enumerate în art. 94 pct. 15 nici măcar la lit. j), pentru considerentele expuse anterior, rezultă că sunt de competenţa în prima instanţă a tribunalului.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, se reţine că reclamantul C.R.E.D.I.D.A.M. a invocat nerespectarea de către pârâtă a mai multor obligaţii legale în materia drepturilor conexe dreptului de autor, ceea ce atrage antrenarea în sarcina sa a răspunderii civile delictuale.
Art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc. civ. consacră o competenţă teritorială alternativă în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că „în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din Noul C. proc. civ., mai sunt competente: (...) instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă."
Potrivit art, 116 din cod, reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
În vederea îndeplinirii obligaţiilor legale decurgând din valorificarea drepturilor aparţinând membrilor C.R.E.D.I.D.A.M., au fost emise autorizaţiile/licenţe neexclusive din 24 noiembrie 2009, pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor de pe acestea, respectiv pentru utilizarea prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual (file 24-25 dosar Tribunalul Bucureşti).
La art. 7 din fiecare dintre aceste autorizaţii se prevede că „Orice neînţelegere intervenită în interpretarea şi executarea prezentei autorizaţii va fi soluţionată pe cale amiabilă. în caz contrar, soluţionarea oricăror litigii cu privire la interpretarea şi executarea prezentei autorizaţii, precum şi cu privire la respectarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, se face de către instanţa de judecată competentă din Bucureşti".
Cu toate că respectivele convenţii nu reprezintă însăşi cauza cererii de chemare în judecată, fiind vorba despre obligaţii izvorâte din lege, convenţiile produc efecte din perspectiva stabilirii instanţei competente, întrucât clauza menţionată anterior are valoarea unei alegeri de competenţă în privinţa oricăror litigii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996.
În conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) Noul C. proc. civ., „Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă."
Întrucât competenţa de soluţionare a litigiului de faţă nu este una exclusivă, ci alternativă, iar litigiul vizează drepturi de creanţă, clauza atributivă de competenţă stipulată de către părţi la art. 7 din convenţii produce efecte în cauză, în sensul prorogării voluntare de competenţă în favoarea instanţei sesizate, alta decât instanţele la care se referă art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză competenţa de soluţionare revine Tribunalului Bucureşti, sens în care va dispune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1303/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1478/2015. Civil → |
|---|
