ICCJ. Decizia nr. 1492/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1492/2015
Dosar nr. 9797/3/2013
Şedinţa publică din 2 iunie 2015
Asupra recursului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, la data de 23 mai 2012 sub nr. 11913/302/2012, reclamanta A.M. Cabinet de Proprietate Industrială, în contradictoriu cu pârâţii S.P.N. SA şi SC "N." SA, a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 30.001,64 euro reprezentând onorariu, actualizarea sumei datorate cu dobânda legală, penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.
Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 1774 din 28 februarie 2013 a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 11 martie 2013 sub nr. 9797/3/2013.
Prin încheierea din 14 iunie 2013, instanţa a luat act de împrejurarea că pârâtele au renunţat la excepţia de netimbrare şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Prin Sentinţa civilă nr. 567 din 11 februarie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 9797/3/ 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a fost admisă în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte obligarea pârâtelor la plata contravalorii facturilor emise anterior datei de 23 mai 2009 şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte obligarea pârâtelor la plata contravalorii acestor sume, ca urmare a prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind respinsă în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 25.655,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că la data de 3 august 2005 a fost încheiat între reclamanta Cabinet de Proprietate Industrială A.M. şi Cabinet Avocat A.M. pe de-o parte şi SC "N." SA pe de altă parte, contractul nr. 399.314 având ca obiect furnizarea de servicii de asistenţă juridică în ceea ce priveşte relaţiile de afaceri ale clientului şi/sau drepturile de proprietate intelectuală ale acestuia. La art. 2 al acestui contract părţile au prevăzut că onorariile aferente serviciilor furnizate sunt prezentate în Anexa la contract, care face parte integrantă din acesta.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Cabinet de Proprietate Industrială "A.M.", tribunalul apreciat-o ca neîntemeiată, întrucât reclamanta şi-a fundamentat pretenţiile pe obligaţia pe care pârâtele şi-au asumat-o prin contractul din 03 august 2005, contract în care reclamanta are calitatea de parte.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a reţinut raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată - 23 mai 2012 - că a intervenit prescripţia dreptului la acţiune pentru sumele solicitate reprezentând contravaloarea facturilor fiscale emise anterior datei de 23 mai 2009.
Prin urmare, a fost admisă în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte obligarea pârâtelor la plata contravalorii facturilor emise anterior datei de 23 mai 2009 şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte obligarea debitoarei la plata contravalorii acestor sume, ca urmare a prescripţiei dreptului material la acţiune.
Referitor la sumele de bani ce reprezintă contravaloarea facturilor fiscale emise ulterior datei de 01 iunie 2006, tribunalul a apreciat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, reţinând că, deşi între părţi au existat raporturi contractuale, fiind încheiat în acest sens contractul din 03 august 2005, această împrejurare nu justifică prin ea însăşi temeinicia pretenţiilor formulate, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a dovedit că facturile fiscale emise au fost acceptate la plată de către pârâte.
S-a constatat astfel că, în lipsa acceptării acestor facturi de către pârâte, coroborată cu lipsa unui probatoriu complet apt a forma convingerea instanţei în sensul că sumele de bani pretinse sunt într-adevăr datorate, cererea de chemare în judecată apare ca fiind neîntemeiată, iar împrejurarea că facturile fiscale au fost comunicate pârâtelor nu echivalează cu acceptarea acestora la plată.
Împotriva acestei soluţii, în termenul legal a declarat apel reclamanta, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 959 din 5 noiembrie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A.M. Cabinet de Proprietate Industrială, aceasta fiind obligată la 12.273,55 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut că, prin cererea de apel apelanta nu a formulat critici în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele aferente facturilor emise anterior datei de 23 mai 2009, motiv pentru care au fost avute în vedere numai documentele fiscale emise ulterior acestei date.
Instanţa de apel a încuviinţat apelantei, la termenul judecată din 18 iunie 2014, administrarea probei cu înscrisuri, acordându-i-se astfel posibilitatea de a prezenta dovezi suplimentare pe aspectul acceptării la plată a facturilor pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată.
Cu toate acestea, instanţa de apel a constatat că nici probele administrate în apel nu au fost de natură să conducă la o soluţie contrară celei pronunţate de tribunal. Totodată s-a constatat că, deşi avea posibilitatea de a dovedi în apel că facturile depuse în susţinerea cererii de chemare în judecată au fost înregistrate în contabilitatea cabinetului, prin efectuarea unei expertize contabile, apelanta a solicitat efectuarea unei expertize financiar-bancare prin care să se stabilească calitatea documentelor fiscale, să indice expertul definiţia facturii ori care este forma unei facturi, aspecte care vizează în realitate, interpretarea şi aplicarea legii şi care nu erau de natură a dovedi caracterul cert al creanţei solicitate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta A.M. Cabinet de Proprietate Industrială Bucureşti a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 9 şi 5 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 500.001 lei reprezentând contravaloare prestări servicii, cu dobânda legală de la momentul introducerii acţiunii până la achitarea integrală a sumei. în subsidiar, solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea administrării de noi probe.
În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii cererii de chemare în judecată, în raport de prevederile art. 1547 C. civ.
Mai susţine recurenta, că a efectuat cheltuieli pentru intimatele-pârâte care nu i-au fost achitate niciodată, acestea reprezentând traducerile care însumează 306 pagini, conform tabelului depus prin notele de şedinţa din data de 13 septembrie 2013.
Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se susţine, conform art. 1550 C. civ., că mandantul trebuie să plătească şi dobânzi la sumele avansate de mandatar, aceste dobânzi curg, fără punerea în întârziere, din ziua când mandatarul a făcut plata, iar conform art. 1549 C. civ., mandantul suportă şi pierderile suferite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului, dacă nu i se poate imputa vreo culpă.
Criticile aduse hotărârii de către recurentă în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la faptul că instanţa s-a limitat la a prelua argumentele părţii adverse, că a ignorat să se refere la argumentele apelantei şi la corespondenţa cu intimatele-pârâte din care reieşea continuarea colaborării, precum şi faptul că instanţa nu motivează de ce consideră unele aspecte mai importante decât altele, aceasta echivalând cu nemotivarea hotărârii, iar în final apreciază că motivarea este superficială.
În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel a încălcat legislaţia în vigoare întrucât a considerat că documentele depuse de intimatele pârâte sunt "facturi", reţinând ca "întemeiate susţinerile intimatelor-pârâte care au prezentat dovezi concrete în sensul că sumele de bani ce fac obiectul facturilor au mai fost facturate".
A mai susţinut recurenta că, instanţa de apel a reţinut că "acceptarea este expresă în situaţia în care destinatarul semnează şi ştampilează documentul cu menţiunea acceptat", totodată fiind ignorate aspectele relevante care demonstrează reaua-credinţă a intimatelor-pârâte, deşi conform art. 970 C. civ., convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă.
Criticile recurentei privind motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct 5 C. proc. civ. - când prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin 2 din acelaşi cod - se referă la faptul că instanţa de apel în mod greşit a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului cauzei, conform art. 297 C. proc. civ. şi că instanţa nu a analizat argumentele recurentei şi nici nu s-a aplecat asupra probelor pertinente depuse la dosar.
A mai susţinut recurenta că instanţa a apreciat greşit ca fiind prescrise facturile de la filele 65 - 67, considerând că acestea sunt prescrise de la momentul emiterii lor, deşi termenul de prescripţie începe să curgă de la scadenţa acestora şi nu de la data emiterii lor.
Intimatele-pârâte SC N. SA şi S.P.N. SA au depus la data de 6 aprilie 2015 întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A.M. Cabinet de Proprietate Industrială Bucureşti este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 6 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere "dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut".
Din această perspectivă nu se poate pune problema unei admisibilităţi a acţiunii atât timp cât legea nu prevede o discutare a admisibilităţii în principiu a cererii de chemare în judecată, iar recurenta nu argumentează în niciun fel motivul pentru care consideră că instanţa de apel ar fi acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.
Referirea recurentei la dispoziţiile art. 1550 C. civ., nu poate fi primită, având în vedere că instanţa nu s-a pronunţat asupra raportului de mandat, iar din acest considerent argumentarea recurentei se situează în afara speţei, nefiind pusă niciodată în discuţie răspunderea întemeiată pe mandat, aşa cum greşit susţine recurenta.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelată în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.
În acest sens se reţine faptul că, susţinerile recurentei sunt contradictorii, aceasta invocând pe de o parte nemotivarea hotărârii, apoi consideră că hotărârea este motivată, dar este greşită.
Această susţinere nu poate fi primită, având în vedere că decizia atacată este legală, instanţa motivând de ce nu poate fi reţinută critica recurentei cu privire la greşita interpretare a probatoriului administrat pentru a dovedi acceptarea tacită a facturilor fiscale, iar concluziile instanţei asupra relevanţei acceptării facturilor nu poate fi apreciată ca o ignorare a apărărilor reclamantei.
Astfel, sub acest aspect nu poate fi reţinută nelegalitatea întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentei care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină" şi prin urmare, critica nu va fi reţinută.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.
În argumentarea acestui motiv de recurs, se susţine că instanţa de apel a încălcat legislaţia în vigoare, întrucât a considerat că documentele depuse de intimatele-pârâte sunt "facturi", menţionând ca "întemeiate susţinerile intimatelor-pârâte care au prezentat dovezi concrete în sensul că sumele de bani ce fac obiectul facturilor au mai fost facturate".
Critica evocată nu poate fi primită, întrucât această apreciere a recurentei decurge dintr-o interpretare eronată a considerentelor deciziei, prin care s-a subliniat că, din probele prezentate de intimate a rezultat că sumele ce fac obiectul facturilor fiscale pe care se întemeiază acţiunea au făcut, anterior, obiectul unor alte facturi fiscale emise de reclamantă.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, prin care se arată că instanţa de apel a ignorat aspectele relevante ce demonstrează reaua-credinţă a intimatelor-pârâte, deşi conform art. 970 C. civ., convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă, se constată că nici această critică nu poate fi primită, având în vedere că simpla menţionare a activităţii de consultanţă şi/sau reprezentare ori trimiterile la un contract nu sunt suficiente pentru a se determina că activităţile pentru care s-au emis facturile se încadrează în obiectul contractului de consultanţă şi asistenţă juridică din data de 3 august 2005.
De asemenea, în acest context, se reţine că în absenţa anexei la contract, ce nu a fost prezentată de reclamantă, nu se poate determina dacă sumele facturate de apelantă se încadrează în limitele convenite de părţi la încheierea contractului.
În acest sens se constată că, chiar dacă s-a dat o semnificaţie greşită incidenţei art. 46 C. com., totuşi, înlăturarea acestui argument nu schimbă soluţia deoarece, în continuare, proba pretenţiei nu a fost realizată, întrucât nu rezultă în mod evident ce anume servicii au fost facturate.
Prin urmare, în cauză nu se poate invoca o încălcarea sau aplicarea greşită a legii, aşa cum pretinde recurenta, pretenţiile acesteia nefiind respinse pe considerentul că facturile nu sunt semnate şi ştampilate, ci pentru că, raportat la întregul material probator, recurenta nu a dovedit caracterul cert al creanţei solicitate.
Criticile recurentei privind motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., când prin hotărârea dată instanţa de apel în mod greşit a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului cauzei conform art. 297 din acelaşi cod, se constată că nu pot fi primite.
Această critică este nefondată, având în vedere că recurenta nu a dezvoltat argumentele pentru care consideră că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile evocate, în sensul că nu s-a intrat pe fondul cauzei, deşi au fost analizate toate probele de la dosar, neexistând nicio raţiune în a considera că nu s-ar fi analizat fondul pricinii.
În privinţa aprecierii greşite a instanţei de apel asupra prescripţiei unora dintre facturi, se constată că acest motiv nu va fi analizat atât timp cât recurenta nu a criticat sub nicio formă, în faza apelului hotărârea primei instanţe pe aspectul prescripţiei.
În acest sens, nefiind criticată în apel decizia tribunalului în ceea ce priveşte prescripţia unora dintre facturi, se constată că hotărârea a rămas irevocabilă intrând în puterea lucrului judecat, context în care recurenta nu poate proceda omisso medio şi să invoce direct în recurs aspectul intervenirii prescripţiei.
Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.M. Cabinet de Proprietate Industrială Bucureşti, pe care o va obliga, în temeiul art. 274 din acelaşi cod, să achite intimatelor-pârâte SC N. SA şi S.P.N. SA suma de 9483,98 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial conform notei de cheltuieli aflate la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.M. Cabinet de Proprietate Industrială Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 959 din 5 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă A.M. Cabinet de Proprietate Industrială Bucureşti să achite intimatelor-pârâte SC N. SA şi S.P.N. SA suma de 9483,98 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 321/2015. Civil. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1491/2015. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
