ICCJ. Decizia nr. 1655/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1655/2015
Dosar nr. 58680/3/2010*
Şedinţa publică din 17 iunie 2015
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 03 decembrie 2010, sub nr. 58680/3/2010, reclamanta SC T.O.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.B., prin P.G., anularea parţială a hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 83 din 04 august 2010 emisă de M.B. - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în ceea ce priveşte art. 1 prin care s-a dispus consemnarea unor despăgubiri în cuantum de 1.084.364 lei şi obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în sumă de 1.049.000 euro, compusă din 581.000 euro, valoarea reală de circulaţie a imobilului şi 468.000 euro, beneficiul nerealizat în urma imposibilităţii de utilizare a imobilului pentru o durată estimată de 3 ani, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 67 din 11 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte contestaţia reclamantei şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a unei despăgubiri în cuantum de 2.249.800 lei pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Haralambie Botescu, ce a fost expropriat.
Capătul de cerere vizând plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului a fost respins, ca neîntemeiat.
S-a luat act că reclamanta îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Prin decizia nr. 328/ A din 11 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă şi s-a admis apelul pârâtului, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că despăgubirile datorate de pârât sunt în cuantum de 1.675.888 lei şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că raportul de expertiză tehnică judiciară construcţii efectuat în apel la data de 22 mai 2013 a fost întocmit cu respectarea cerinţelor legale prevăzute de art. 26 – art. 27 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, curtea de apel a reţinut că valoarea de circulaţie a imobilului din litigiu, respectiv aceea de 1.675.888 lei raportaţi la cursul de 4,4792 lei/euro comunicat de B.N.R. pentru data de 10 septembrie 2012, este valoarea la care este îndreptăţită reclamanta pentru a fi asigurată cerinţa justei şi prealabile despăgubiri impusă de dispoziţiile legii speciale cât şi de dispoziţia art. 44 alin. (3) şi (6) din Constituţia României şi art. 481 C. civ.
Această valoare a fost stabilită prin metoda comparaţiei directe a vânzărilor, care se bazează pe tranzacţii efective cu imobile similare situate în zona apropiată bunului analizat şi prin raportare la cea mai bună utilizare pentru proprietatea imobiliară analizată şi anume aceea de spaţiu comercial. Evaluatorii au avut în vedere pentru a realiza o comparaţie directă între o proprietate comparabilă vândută efectiv şi proprietate de evaluat corecţiile bazate pe diferenţele dintre elementele de comparaţie cum ar fi corecţia procentuală sau corecţia absolută.
La elaborarea raportului de expertiză s-au avut în vedere ofertele de vânzare din zona Buzeşti - Piaţa Haralambie Botescu - Griviţei depuse la dosar şi s-a stabilit că valoarea de circulaţie a imobilului din litigiu compus din teren şi construcţiile edificate pe acesta care au format obiectul exproprierii a avut în vedere inclusiv anul de edificare al clădirii, starea tehnică a acesteia, utilarea, gradul de finisare şi funcţiunea de cazinou.
Instanţa de apel a apreciat că opinia separată la raportul de expertiză tehnică imobiliară care stabileşte o valoare de piaţă a imobilului expropriat- spaţiu comercial de 1.092.182 lei nu poate fi însuşită deoarece soluţia propusă nu este argumentată nici în drept, nici în fapt. Deşi expertul economist B.A.M.D. a ajuns la o opinie separată la evaluarea imobilului, folosind aceeaşi metodologie de evaluare, respectiv metoda comparaţiei directe a tranzacţiilor, a avut în vedere criteriul celei mai bune utilizări şi s-a raportat la aceleaşi tranzacţii de proprietăţi comparabile pe care le-au avut în vedere şi ceilalţi experţi, instanţa de apel a înlăturat această opinie, reţinând că nu a fost argumentată.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel omologat raportul de expertiză tehnică judiciară construcţii efectuat în apel de experţii tehnici judiciari O.C. şi V.G.
Pentru considerentele expuse, apelul pârâtului M.B. prin P.G. a fost apreciat întemeiat faţă de critica acestuia privind modul de aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, reţinându-se o valoare mai mică decât aceea stabilită de prima instanţă cu titlu de despăgubiri pentru imobilul expropriat.
Apelul reclamantei a fost apreciat ca fiind neîntemeiat deoarece, aşa cum corect a arătat şi prima instanţă, prejudiciul cauzat ca urmare a exproprierii suprafeţei de 27 mp din terenul aparţinând reclamantei şi construcţia spaţiu comercial, se limitează doar la valoarea acestui imobil.
Nici pe parcursul judecăţii în faţa primei instanţe şi nici în apel reclamanta nu a reuşit să demonstreze, deşi sarcina probaţiunii îi incumba, legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtului şi prejudiciul pretins constând în beneficiul nerealizat şi anume contravaloarea chiriei realizată pentru perioada iulie 2009-05 noiembrie 2010.
Susţinerile reclamantei au fost în mod corect înlăturate de către prima instanţă de fond cu argumentul că, deşi reclamanta invocă beneficiul contractului de închiriere cu SC O.C.B. SRL, aceasta nu a demonstrat că faptul denunţării unilaterale de către locatar a acestui contract de închiriere ar fi consecinţa directă a măsurii exproprierii.
La data de 27 martie 2009 contractul a fost denunţat unilateral, fiind achitată ultima factură pentru perioada 01 aprilie -15 mai 2009, cu mult anterior datei de 14 decembrie 2009 când P.M. Bucureşti a notificat reclamanta în legătură cu hotărârea C.G.M.B. nr. 262 din 2 noiembrie 2006 prin care zona în care se afla situat imobilul a fost declarată zonă de utilitate publică de interes local.
În apel, teza inexistenţei unei legături de cauzalitate între denunţarea locaţiunii şi expropriere nu a fost înlăturată prin nicio probă, iar beneficiul nerealizat pe care îl pretinde reclamanta nu a fost demonstrat în condiţiile în care aceasta a continuat să încaseze venituri din chirii chiar şi în perioada când nu mai era proprietara imobilului expropriat: contractul de închiriere încheiat cu SC A.I.S.O. SRL pentru perioada din 07 ianuarie 2010 până la 06 ianuarie 2013 pentru o chirie lunară de 3,000 Euro + TVA; contractul de închiriere încheiat cu SC G.P. SRL pentru perioada 04 martie 2010 până la 15 martie 2013 pentru o chirie lunară de 2.200 Euro + TVA; contractul de închiriere încheiat cu SC M.V.G. SRL pentru perioada din 15 septembrie 2010 până la 15 septembrie 2013 pentru o chirie lunară de 2.200 Euro + TVA şi contractul de închiriere încheiat cu SC B. SRL pentru perioada din 03 ianuarie 2011 până la 03 ianuarie 2012 pentru o chirie lunară de 2000 Euro + TVA.
Prin urmare, s-a reţinut că, deşi hotărârea de expropriere a fost emisă, la data de 04 august 2010, la data de 12 noiembrie 2010, a fost consemnată la dispoziţia reclamantei suma reprezentând contravaloarea imobilului, iar la data de 27 ianuarie 2011 reclamanta a fost somată să elibereze bunul, acest lucru realizându-se efectiv la data de 04 ianuarie 2012, dată până la care reclamanta a beneficiat de fructele civile ale bunului.
Având în vedere considerentele expuse, instanţa de apel a apreciat că apelul reclamantei este nefondat, urmând ca valoarea prejudiciului produs în patrimoniul acesteia să se limiteze la valoarea de circulaţie a imobilului expropriat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta SC T.O.C. SRL, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 1772 din 05 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta SC T.O.C. SRL împotriva deciziei nr. 328/ A din 11 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004 „expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a H.G. prevăzută la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire. Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii. în acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 de zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile de stabilire a despăgubirilor.”
Prin urmare, acţiunea formulată în condiţiile acestui text de lege se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.
Înalta Curte a constatat că, în mod legal, instanţa de apel a dispus prin încheierea din 10 septembrie 2012 refacerea raportului de expertiză tehnică evaluatoare, pentru a se avea în vedere valorile tranzacţionale pentru imobilele din zona de referinţă prin raportare la contractele de vânzare efectiv încheiate cu privire la imobile similare.
Într-adevăr, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o jurisprudență constantă, a stabilit semnificaţia sintagmei „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele .. ”după cum urmează: preţ plătit efectiv şi consemnat ca atare în contractele autentice de vânzare-cumpărare şi nu ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare ori preţurile de tranzacţionare extrase de la rubricile de vânzări de pe internet şi din anunţurile de mica publicitate.
Totodată, curtea de apel a stabilit în sarcina experţilor ca momentul pentru determinarea cuantumului despăgubirilor să fie acela al datei efectuării lucrării din apel, drept pentru care valoarea de circulaţie a imobilului compus din teren şi construcţie, stabilită la suma de 1.675.888 lei, s-a raportat la momentul încuviinţării probei cu expertiză de către instanţa de apel, respectiv data de 10 septembrie 2012.
Referitor la acest aspect, Înalta Curte a constatat că, potrivit prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994: „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.”
Prin urmare, conform textului citat, reperul temporal stabilit de norma aplicabilă este data efectuării expertizei, cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
Tocmai datorită caracterului devolutiv al apelului, legea procesuală îngăduie instanţei de apel administrarea probelor în condiţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel putând să dispună refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă ori administrarea unor probe noi în apel.
În cauză, curtea de apel, constatând încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 cu ocazia efectuării raportului de expertiză în primă instanţă a dispus refacerea acestei probe, în conformitate cu art. 295 alin. (2) C. proc. civ.
Pe de altă parte, indiferent dacă se dispunea refacerea sau completarea expertizei ori administrarea acesteia ca probă nouă în apel, această dispoziţie avea semnificaţia concretizării reperului temporal prevăzut de art. 26 alin. (2) („data efectuării expertizei”) pentru determinarea valorii despăgubirilor în cauză, neexistând nicio raţiune nici de ordin procesual, nici decurgând din vreo normă a legii speciale, spre a se opta pentru data întocmirii lucrării la prima instanţă, câtă vreme calea de atac a fost legal exercitată, iar apelantul a invocat în mod procedural vătămarea ce i s-a produs prin expertiza efectuată cu încălcarea dispoziţiilor legale.
Din perspectiva verificării respectării cerinţelor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, concretizarea „datei efectuării expertizei” depinde de proba omologată de instanţa de apel, neimpunându-se în toate situaţiile refacerea probei în calea de atac, instanţa de apel însăşi putând să îşi fundamenteze soluţia pe lucrarea efectuată la instanţa anterioară.
Faţă de aceste consideraţii, s-a constatat că sunt neîntemeiate criticile din recurs referitoare la momentul la care se raportează instanţa de apel în stabilirea valorii reale a imobilului.
Înalta Curte a reţinut că recurenta-reclamantă este nemulţumită de cuantumul despăgubirilor ce l-au fost acordate de instanţa de apel, care s-a diminuat în raport cu momentul la care au fost stabilite, însă pierderea suferită de aceasta are o justificare în reglementările legii speciale incidente în materie.
Aşa fiind, cum recurenta-reclamantă a înţeles să-şi asume demersul judiciar prin intermediul căruia a contestat cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator, aceasta trebuie să-şi asume şi momentul în raport de care urma să se stabilească judiciar despăgubirea, neputând solicita, contrar normei de drept, calcularea despăgubirii la un alt moment, sub motivul existenţei unor fluctuaţii ale preţurilor de tranzacţionare a imobilelor similare celui expropriat pe piaţa imobiliară.
Pe de altă parte, s-a constatat că sunt pure speculaţii susţinerile recurentei-reclamante în sensul că ar fi putut obţine un preţ mult mai mare dacă s-ar fi raportat la momentul exproprierii, întrucât, în lipsa exproprierii, nu există certitudinea că s-ar fi vândut imobilul la acel moment.
Cât priveşte împrejurarea că valoarea despăgubirilor acordate a fost stabilită în lei, iar nu în euro, s-a constatat că s-a avut în vedere moneda naţională, în condiţiile în care şi în hotărârea de stabilire a despăgubirilor contestată în cauză, despăgubirea a fost stabilită, conform art. 4 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 198/2004, tot în lei.
Înalta Curte a constatat însă că sunt întemeiate criticile din recurs ce vizează prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a suprafeţei de 299 mp ca urmare a întârzierii demolării construcţiei expropriate.
În conformitate cu prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite”.
Totodată, alin. (2) al acestui text de lege prevede că, la „calcularea cuantumului despăgubirilor, trebuie avute în vedere şi daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.
Or, în speţă, curtea de apel a analizat numai aspectele referitoare la lipsa de folosinţă a construcţiei, concluziile instanţei de apel fiind corect argumentate din punct de vedere legal, raportat la situaţia de fapt stabilită, reţinându-se că reclamanta a beneficiat de fructele civile ale imobilului construcţie.
Însă, cu toate că, prin motivele de apel, reclamanta a criticat soluţia primei instanţe, arătând că nu s-a avut în vedere la stabilirea prejudiciului imposibilitatea societăţii de a exercita în mod liber şi nestingherit prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 299 mp rămas în urma exproprierii, susţinând că până la acel moment construcţia nu fusese demolată, instanţa de apel nu a cercetat şi nici nu s-a pronunţat cu privire la aceste aspecte.
Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că este fondat motivul de recurs privind acea componentă a despăgubirilor care se referă la prejudiciul cauzat proprietarului, prin aceea că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor nu s-au avut în vedere eventualele daune produse reclamantei prin împiedicarea acesteia de a exercita toate prerogativele dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 299 mp.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte a constatat că, prin hotărârea atacată, nu a fost stabilită pe deplin situaţia de fapt pentru ca instanţa de recurs să poată verifica legalitatea deciziei recurate, apreciind că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel să facă verificări de fapt, pentru a stabili cu exactitate care este momentul când s-a demolat construcţia expropriată şi dacă persoana expropriată a avut posibilitatea să îşi exercite toate prerogativele dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 299 mp ce nu a făcut obiectul exproprierii, inclusiv posesia şi folosinţa, instanţa de apel urmând să analizeze şi să stabilească dacă există un prejudiciu în această situaţie, iar în caz afirmativ să cuantifice prejudiciul total cauzat proprietarului.
Pentru considerente expuse, pentru soluţionarea unitară a cauzei, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 314 şi art. 312 (3) C. proc. civ., a admis recursul declarat de reclamanta SC T.O.C. SRL, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor declarate, la aceeaşi curte de apel.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă si pentru cauze cu minori si de familie, la data de 13 august 2014 sub nr. 58680/3/2010*.
Prin decizia nr. 121/ A din 17 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile formulate de reclamanta SC T.O.C. SRL şi de pârâtul M.B. prin P.G. împotriva sentinţei civile nr. 67 din 11 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. 58680/3/2010, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a luat act de renunţarea reclamantei la judecata în ceea ce priveşte cererea având ca obiect despăgubirile pentru lipsă de folosinţă a terenului.
A statuat că despăgubirile datorate de pârât sunt în cuantum de 1.675.888 lei.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată şi că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea parţială a hotărârii de stabilire a despăgubirilor emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, solicitându-se acordarea unor despăgubiri într-un cuantum mai mare, formate din valoarea reală de circulaţie a imobilului şi beneficiul nerealizat pentru o perioadă de 3 ani. Prin hotărârea primei instanţei s-a admis acţiunea şi s-a stabilit o despăgubire în cuantum de 2249800 lei pentru imobilul expropriat, respingându-se ca nefondat capătul de cerere având ca obiect plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului. În apel, s-a respins calea de atac promovată de reclamantă, confirmând soluţia primei instanţe şi s-a admis apelul părţii adverse, stabilindu-se valoarea despăgubirilor pentru imobilul expropriat) terenul în suprafaţă de 27 mp şi construcţia spaţiu comercial) la suma de 1675888 lei. Aşa cum reiese din motivarea instanţei de apel, chestiunea beneficiului nerealizat a fost examinată şi tranşată sub aspectul contravalorii lipsei de folosinţă a construcţiei expropriate.
Instanţa supremă, în considerentele deciziei de casare a reţinut că instanţa de apel a analizat doar aspectele relative la lipsa de folosinţă a construcţiei, nu în privinţa lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 299 mp, rămas în urma exproprierii, până Ia momentul demolării efective a clădirii. Pentru examinarea acestei chestiuni, s-a admis recursul, casându-se decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În rejudecare, la termenul de judecată din data de 17 martie 2015, reclamanta a renunţat la judecata capătului de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului.
Faţă de dispoziţiile art. 246 C. proc. civ. şi apreciind întrunite cumulativ toate cerinţele legale pentru efectuarea acestui act procesual de dispoziţie, instanţa de apel, raportându-se şi la prevederile art. 296 C. proc. civ., a admis apelurile formulate în cauză şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a luat act de renunţarea reclamantului la judecată în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului şi, reţinând că pârâtul a nu a exercitat calea de atac a recursului şi că soluţia de instanţei de apel din primul ciclu procesual asupra despăgubirilor aferente imobilului expropriat a rămas irevocabilă, a stabilit că despăgubirile datorate reclamantei sunt în sumă de 1.675.888 lei.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
A luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată şi că pârâtă nu a solicitat acordarea acestora.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.B. prin P.G. şi, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti, pentru administrarea unei noi expertize.
Recurentul-pârât M.B. prin P.G. a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
A susţinut că instanţa de apel, rejudecând cauza, era ţinută de dispoziţiile deciziei de casare, judecătorii fiind obligați să rejudece nu doar apelul reclamantei ci şi apelul pârâtului.
Având în vedere că, prin cererea de apel, criticile pârâtului vizau faptul că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în rejudecarea apelurilor, se impunea administrarea unei noi expertize prin care să se stabilească valoarea despăgubirilor.
Recurentul-pârât a mai susţinut că prin decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 (M. Of. nr. 152/03.03.2015), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt neconstituţionale.
Recurentul-pârât a susţinut - invocând faptul că deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt obligatorii şi trebuie respectate de instanţele de judecată pentru litigiile aflate în curs de soluţionare, că, în mod nelegal, instanţa de apel a menţinut, în rejudecare, expertiza prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la data de 10 septembrie 2012, întrucât, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, se impunea ca valoarea despăgubirilor să fie calculată la data exproprierii, respectiv la data de 5 noiembrie 2010, dată la care a fost consemnată suma de bani stabilită cu titlu de despăgubire prin Hotărârea nr. 83 din 04 august 2010 şi la care s-a produs transferul dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat în patrimoniul expropriatorului.
Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, „ Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite” [(alin. (1)] iar „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia” [(alin. (2) ].
Prin cererea de apel, pârâtul M.B., prin P.G. a formulat critici care priveau greşita stabilire de către instanţa de fond a cuantumului despăgubirilor datorate reclamantei din perspectiva dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, susţinând că aceste despăgubiri nu au fost calculate în raport de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobile acelaşi fel, aceste critici vizând componenta valorii reale a imobilului expropriat.
Prin decizia nr. 1772 din 05 iunie 2014, Î nalta Curte a reţinut că, î n cauză, curtea de apel, constatând încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 cu ocazia efectuării raportului de expertiză în primă instanţă a dispus refacerea acestei probe; că, indiferent dacă se dispunea refacerea sau completarea expertizei ori administrarea acesteia ca probă nouă în apel, această dispoziţie avea semnificaţia concretizării reperului temporal prevăzut de art. 26 alin. (2) („data efectuării expertizei”) pentru determinarea valorii despăgubirilor în cauză, neexistând nicio raţiune nici de ordin procesual, nici decurgând din vreo normă a legii speciale, spre a se opta pentru data întocmirii lucrării la prima instanţă, câtă vreme calea de atac a fost legal exercitată, iar apelantul a invocat în mod procedural vătămarea ce i s-a produs prin expertiza efectuată cu încălcarea dispoziţiilor legale şi că, din perspectiva verificării respectării cerinţelor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, concretizarea „datei efectuării expertizei" depinde de proba omologată de instanţa de apel, neimpunându-se în toate situaţiile refacerea probei în calea de atac, instanţa de apel însăşi putând să îşi fundamenteze soluţia pe lucrarea efectuată la instanţa anterioară.
Faţă de aceste temeiuri, Înalta Curte a constatat că sunt neîntemeiate criticile din recurs referitoare la momentul la care se raportează instanţa de apel în stabilirea valorii reale a imobilului.
Prin decizia menţionată, Înalta Curte a c onstatat însă că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante ce vizau prejudiciul cauzat reclamantei prin lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 299 mp, ca urmare a întârzierii demolării construcţiei expropriate , apreciind că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel să facă verificări de fapt, pentru a stabili cu exactitate care este momentul când s-a demolat construcţia expropriată şi dacă persoana expropriată a avut posibilitatea să îşi exercite toate prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 299 mp ce nu a făcut obiectul exproprierii, inclusiv posesia şi folosinţa, instanţa de apel urmând să analizeze şi să stabilească dacă există un prejudiciu în această situaţie, iar în caz afirmativ să cuantifice prejudiciul total cauzat proprietarului.
Astfel, cauza a fost trimisă spre rejudecare, instanţei de apel, numai pentru lămurirea situaţiei de fapt ce viza exclusiv acest aspect.
Având în vedere considerentele expuse, se constată că, în ciclul procesual anterior, Înalta Curte a tranşat în mod irevocabil chestiunea privind legala aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 26 al Legii nr. 33/1994 care consacră criteriul temporal şi valoric în stabilirea despăgubirilor reprezentând valoarea reală a imobilului, Înalta Curte statuând cu putere de lucru judecat că, în raport de aceste norme, despăgubirile cuvenite reclamantei au fost corect stabilite de către instanţa de apel la suma de 1.675.888 lei şi că doar sub aspectul eventualelor daune cuvenite reclamantei pentru imposibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 299 mp ce nu a făcut obiectul exproprierii trebuie lămurită situaţia de fapt, prejudiciul pretins de expropriat reprezentând cealaltă componentă a despăgubirilor, alături de valoarea reală a imobilului, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Cum, cu prilejul rejudecării cauzei pentru lămurirea exclusiv a acestui aspect, reclamanta, la termenul din 17 martie 2015, a renunţat la judecata în ceea ce priveşte cererea având ca obiect despăgubirile pentru lipsă de folosinţă a terenului, se constată că în mod legal instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ. şi, reţinând că pârâtul nu a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel în primul ciclu procesual, corect a statuat că este irevocabilă soluţia instanţei de apel din ciclul procesual anterior care a stabilit, cu respectarea criteriilor prevăzute de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 - cuantumul despăgubirilor aferente imobilului expropriat, la suma de 1.675.888 lei, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului expropriat.
Faţă de considerentele expuse, susţinerile recurentului-pârât în sensul că, în rejudecare, se impunea administrarea unei noi expertize prin care să se stabilească valoarea despăgubirilor nu pot fi primite întrucât antamează chestiuni asupra cărora Înalta Curte s-a pronunţat irevocabil în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 1772 din 05 iunie 2014, intrând în puterea lucrului judecat.
Acesta este şi motivul pentru care nu pot fi primite nici susţinerile recurentului-pârât în sensul că, în speţă, ar fi incidentă Decizia nr. 12/2015 întrucât, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor, nu şi pentru raporturile juridice soluţionate irevocabil anterior pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor texte de lege, cum este cazul în speţă.
Înalta Curte, având în vedere temeiurile care preced, constată că, în speţă, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel pronunţând o hotărâre legală astfel că, în raport de art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B. prin P.G. împotriva deciziei nr. 121/ A din 17 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1629/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1532/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
