ICCJ. Decizia nr. 1629/2015. Civil

Decizii civile ICCJ 2015


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1629/2015

Dosar nr. 1613/93/2012

Şedinţa publică din 16 iunie 2015

A supra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 94/ A din data de 07 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, în majoritate, a respins, ca nefundat, apelul formulat de apelanta-reclamantă V.E. împotriva sentinţei civile nr. 988 din 09 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Ilfov în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC F.R. SA.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă, la data de 19 iulie 2012, reclamanta V.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC F.R. SA pronunţarea unei hotărârii prin care să se dispună: recunoaşterea dreptului său de a autoriza utilizarea înregistrării propriei prestaţiei; constarea încălcării de către societatea pârâtă a drepturilor sale conexe dreptului de autor privitoare la înregistrarea prestaţiei sale; obligarea pârâtei la plata sumei de 700 de euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. la data plăţii, reprezentând renumeraţia cuvenită pentru înregistrarea unui mesaj cu vocea sa; obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 de euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plăţii, reprezentând renumeraţia cuvenită pentru utilizarea înregistrării pe o perioadă de 1 an de zile; obligarea pârâtei la plata sumei de 8.100 de euro, echivalent în lei, la cursul B.N.R. din data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru încălcarea drepturilor conexe prin utilizarea fără drept a înregistrării ce conţine vocea sa.

Prin sentinţa civilă nr. 988 din 09 octombrie 2012, Tribunalul Ilfov, secţia civilă, a respins cererea ca neîntemeiată și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, reținând următoarea situaţie de fapt şi de drept:

În cursul anului 2011, reclamantei, în calitate de prezentator de televiziune, i s-au luat probe de voce care urmau să fie utilizate de societatea pârâtă pentru robotul telefonic al acesteia. În acest scop, la începutul anului 2011, reclamanta a fost contactată de către martorul A.I.V. care a realizat probele de voce, iar ulterior agenţia de relaţii publice a societăţii pârâte a comunicat faptul că aceste probe nu au fost acceptate, preţul solicitat pentru serviciile prestate fiind prea mare. Această situaţie de fapt reiese din susţinerile părţilor, precum şi din declaraţia martorului audiat în cauză.

Aspectul în privinţa căruia susţinerile părţilor din cauză sunt contradictorii este acela dacă probele de voce au fost utilizate de către societatea pârâtă pentru robotul telefonic al acesteia, iar din materialul probator administrat în cauză nu reiese că acest lucru s-ar fi întâmplat. Martorul audiat a declarat că are cunoştinţă de faptul că vocea reclamantei s-a aflat pe robotul telefonic al pârâtei timp de 7–10 zile, din discuţiile telefonice avute cu reclamanta. Acelaşi martor a arătat că studioul unde activează a realizat ulterior o înregistrare a vocii unei alte persoane, pe nume A. şi presupune faptul că la început pe robotul telefonic a apărut vocea A., apoi a reclamantei şi din nou a A., precum şi că a fost vorba de o încurcătură. Prin urmare, s-a constatat că martorul audiat nu are cunoştinţă direct despre cele relatate, ci numai din cele ce i s-au adus la cunoştinţă de către reclamantă, precum şi din ceea ce el presupune. Or, o trăsătură specifică mărturiei este cunoaşterea personală de către martor a faptelor litigioase pe care le relatează.

Nici conţinutul corespondenţei electronice purtată între părţi şi depusă la dosarul cauzei nu a fost de natură să conducă instanţa la o concluzie contrară. Din cuprinsul acesteia reiese faptul că între părţi au existat discuţii în ceea ce priveşte cuantumul onorariului ce urma a fi încasat de către reclamantă pentru utilizarea vocii sale, precum şi faptul că reclamanta invocă săvârşirea de către societatea pârâtă a unei ilegalităţi constând în încălcarea drepturilor sale de autor, dar nu rezultă că reprezentantul societăţii pârâte ar fi recunoscut săvârşirea unei asemenea fapte.

În drept, potrivit prevederilor art. 94 din Legea nr. 8/1996, privind drepturile de autor şi drepturile conexe, sunt recunoscuţi şi protejaţi, ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor, artiştii interpreţi sau executanţi, pentru propriile interpretări ori execuţii, producătorii de înregistrări sonore şi producătorii de înregistrări audiovizuale, pentru propriile înregistrări, şi organismele de radiodifuziune şi de televiziune, pentru propriile emisiuni şi servicii de programe. De asemenea, art. 98 alin. (1) lit. a) şi b) din acelaşi act normativ, prevede faptul că artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice fixarea interpretării sau a execuţiei sale precum şi reproducerea interpretării sau a execuţiei fixate.

Primul capăt al cererii de chemare în judecată are ca obiect recunoaşterea dreptului reclamantei de a autoriza utilizarea înregistrării prestaţiei sale. Acest drept îi este conferit reclamantei prin textele de lege enunţate mai sus şi nu este necesar a fi recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, care poate doar să constate încălcarea acestui drept precum şi obligarea persoanei care a încălcat acest drept la plata remuneraţiei cuvenite precum şi a eventualelor despăgubiri. Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 98 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 8/1996, acest capăt al cererii a fost respins ca neîntemeiat.

Prin capetele al doilea şi al treilea al cererii de chemare în judecată se solicită constatarea încălcării de către societatea pârâtă a drepturilor conexe dreptului de autor privitoare la înregistrarea prestaţiei reclamantei, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 700 de euro, reprezentând remuneraţia cuvenită pentru această înregistrare. Din materialul probator administrat în cauză nu a reieşit faptul că societatea pârâtă ar fi încălcat acest drept. Astfel, reclamanta a fost de acord cu înregistrarea vocii sale, prezentându-se în acest scop în studioul unde martorul audiat în cauză activează pentru a i se lua probe de voce. Nimic nu o împiedica pe reclamantă să solicite încheierea în prealabil a unui contract în care să fie prevăzută remuneraţia convenită pentru această înregistrare. Nu reiese din materialul probator faptul că părţile ar fi convenit plata unui onorariu de 700 de euro pentru efectuarea acestei înregistrări. Prin urmare, se impunea respingerea ca neîntemeiat şi a acestui capăt al cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte capetele al patrulea şi al cincilea ale cererii de chemare în judecată, întrucât din materialul probator administrat în cauză nu a reieşit faptul că societatea pârâtă ar fi utilizat vocea reclamantei pe robotul său telefonic, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 se impune a fi respinse, ca neîntemeiate, solicitările acesteia de obligare la plata remuneraţiei şi a despăgubirii pentru utilizarea fără drept a acestei înregistrări.

Având în vedere principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, s-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de reclamantă este nefondat.

Apelanta-reclamantă E.V. susţine în motivarea apelului declarat că prin probele administrate a dovedit faptul că intimata-pârâtă SC F.R. SA a utilizat înregistrarea ce conţine vocea sa.

Respingerea eronată a instanţei de fond a cererii reclamantei de suplimentare a probei testimoniale nu reprezintă o critică fundamentată în drept în condiţiile în care cererea a fost formulată doar în raport cu apărările pârâtei invocate în întâmpinare, care însă a fost respinsă ca tardiv formulată, conform art. 1141 C. proc. civ., şi,ca urmare, cererea este tardivă,fiind formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art. 112 şi 132 C. proc. civ.

Nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv administrarea probei ar reieşi din dezbateri, astfel că tardivitatea depunerii întâmpinării nu poate fi invocată ca temei al suplimentării probei testimoniale de către reclamantă.

S-a susţinut că dintr-o eroare de redactare a declaraţiei de martor nu s-ar fi consemnat la fond că martorul A.I. ar fi ascultat în mod direct înregistrarea cu vocea apelantei, după ce a sunat la serviciul de relaţii cu clienţii ai pârâtei.

Martorul audiat avea posibilitatea ca după ce a luat cunoştinţă de cuprinsul declaraţiei să facă eventuale precizări,adăugiri, în sensul celor susţinute de către apelantă,urmând să semneze propria depoziţie doar la finalul acesteia, situaţie care nu rezultă însă din dosar, fiind exclusă o eroare de consemnare cum pretinde apelanta-reclamantă.

Faptul că în cadrul corespondenţei electronice dintre părţi reprezentantul pârâtei nu a recunoscut expres încălcarea drepturilor conexe dreptului de autor al reclamantei prin utilizarea înregistrării constituie încă o dovadă că utilizarea înregistrării nu a existat.

Nu s-a făcut dovada că proba a fost utilizată efectiv,fie că proba reprezintă sau nu o operă în sensul Legii nr. 8/1996, nefiind concretizate negocierile cu reclamanta.

Pe de altă parte, din declaraţia martorului A., nu reiese că pârâta ar fi folosit în mod voit înregistrarea cu vocea reclamantei.

Semnificativ este că în corespondenţa invocată de către reclamantă cu pârâta nu se face referire, în mod direct, la o eventuală utilizare a înregistrărilor ce conţin vocea reclamantei, ci numai la condiţiile financiare solicitate de către reclamantă. În acelaşi sens, chiar reclamanta recunoaşte prin acţiune că în industria artistică este un fapt cunoscut ca interpretul să nu solicite remuneraţie pentru probe.

Totodată, din probele administrate în cauză nu rezultă că pârâta şi-ar fi asumat utilizarea nelegală a înregistrării ce conţine vocea reclamantei.

De altfel, din petitul acţiunii reiese că însăşi reclamanta nu invocă o utilizare nelegală a înregistrării unui mesaj ce conţine vocea sa, ci aspecte legate de pretenţiile financiare vizând o eventuală colaborare şi pretenţii financiare vizând înregistrarea probei vocale şi constatarea încălcării de către intimata-pârâtă a drepturilor conexe dreptului de autor al reclamantei.

Cu privire la critica din apel, relativ la încălcarea drepturilor conexe dreptului de autor ale reclamantei, rezultă din probele administrate inexistenţa vreunui contract între părţi sau terţi, în contextul în care reclamantei îi revenea sarcina probei şi anume obligaţia de a dovedi existenţa unei utilizări neautorizate a vocii sale de către pârâtă.

În consecinţă, în raport de argumentele enunţate anterior, sumele solicitate de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată privind remuneraţia cuvenită efectuării înregistrării şi, respectiv, despăgubiri pentru utilizarea fără drept a înregistrării, sunt neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.E., solicitând, în principal, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., admiterea recursului și soluționarea cauzei, iar, în subsidiar, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

1. Decizia nu conţine si opinia separată a preşedintelui completului de judecată.

2. Prin probele administrate a dovedit dreptul asupra înregistrării şi faptul că intimata-pârâtă SC F.R. SA a utilizat înregistrarea ce conţine vocea sa.

Sub primul aspect,

Instanţa de fond a susţinut că recurenta a fost de acord cu înregistrarea vocii sale şi că nimic nu a împiedicat-o să încheie un contract care să prevadă remuneraţia pentru această înregistrare. Nu contează faptul că apelanta a fost de acord cu înregistrarea prestaţiei deoarece este nevoie de o autorizare din partea reclamantei pentru ca intimata să poată utiliza această înregistrare şi de un contract de cesiune de drepturi conexe dreptului de autor. Un contract de cesiune între cele două părţi nu a fost încheiat pentru că intimata a refuzat încheierea unui asemenea contract în condiţiile impuse de recurentă. Dacă intimata nu era de acord cu condiţiile impuse de recurentă, nu ar fi trebuit să utilizeze înregistrarea.

Se susţine că „chiar reclamanta recunoaşte prin acţiune că în industria artistică este un fapt cunoscut ca interpretul să nu solicite remuneraţie pentru probe”, preluând doar o parte a unei afirmaţii din cadrul acţiunii şi a motivelor de apel, întrucât continuarea respectivei afirmaţii era că „decât în cazul în care se vor folosi respectivele probe”. Ceea ce a vrut să arate este faptul că iniţial interpreţii nu sunt plătiţi pentru probe, dar că, în situaţia în care acele probe vor fi utilizate, aceştia vor fi plătiţi atât pentru probe (înregistrarea vocii) cât şi pentru utilizarea înregistrării pentru o anumită perioadă de timp, utilizare ce se realizează în baza unui contract de cesiune de drepturi conexe dreptului de autor.

În ceea ce priveşte utilizarea înregistrării,

Prima instanţă a reţinut în sentinţă că martorul audiat, domnul A.I., nu a avut cunoştinţă direct despre cele relatate. Acest aspect rezultă dintr-o eroare de redactare a declaraţiei de martor, prin neconsemnarea precizării acestuia că după ce a fost anunţat de apelanta E.V. de utilizarea de către intimată a înregistrării cu vocea acesteia a sunat la serviciul de relaţii cu clienţii al intimatei şi a putut asculta în mod direct înregistrarea cu vocea apelantei.

Cu toate acestea, din toată declaraţia martorului rezultă că intimata a folosit înregistrarea ce conţinea prestaţia recurentei la serviciul de relaţii cu clienţii, acesta susținând că a sunat la serviciul de relaţii cu clienţii al intimatei şi a putut auzi înregistrarea cu vocea recurentei, precizând chiar și numele persoanei (V.) care a sunat în interes personal la serviciul de relaţii cu clienţii al intimatei şi care a aflat că intimata folosea înregistrarea.

Mai mult, a fost depus la dosarul cauzei un CD ce conţine înregistrarea prestaţiei apelantei care a fost utilizată de către intimată, realizată cu telefonul mobil în momentul în care recurenta a sunat la serviciul de relaţii cu clienţii al intimatei, din care se poate observa că la sfârşitul mesajului ce conţine vocea recurentei se aude o voce care răspunde, fiind vorba de vocea operatorului care preia apelurile.

Dacă instanţa de fond avea un dubiu cu privire la utilizarea înregistrării, avea posibilitatea să audieze martorul V.P. prezent la ultimul termen de judecată, potrivit art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât nu ar fi condus la amânarea judecării cauzei.

Se mai susţine că „din petitul acţiunii reiese că însăşi reclamanta nu invocă o utilizare nelegală a înregistrării unui mesaj ce conţine vocea sa, ci aspecte legate de pretenţiile financiare”. Această motivare nu poate fi reţinută deoarece toate argumentele din cererea de chemare în judecată au la baza faptul că intimata a utilizat în mod nelegal înregistrarea, fără a deţine drepturile patrimoniale ale recurentei.

Pentru ca o persoana, fizică sau juridică, să poată utiliza o operă este necesară încheierea unui contract de cesiune de drepturi de proprietate intelectuală, după caz drepturi conexe şi/sau drepturi de autor, iar în lipsa unui asemenea contract de cesiune orice utilizare devine nelegală pentru că sunt încălcate drepturile patrimoniale exclusive ale autorului, interpretului sau producătorului, după caz. În situaţia în speţă recurenta deţine drepturi patrimoniale conexe dreptului de autor, precum şi drepturi morale. Deşi nu am făcut referire în cadrul cererii de chemare în judecată la drepturile morale ale recurentei, consideră că şi dreptul prevăzut la art. 96 lit. a) din Legea 8/1996 a fost încălcat de către intimată.

Intimata nu a probat în niciun fel existenţa unui asemenea contract de cesiune, rezultând că utilizarea înregistrării s-a făcut cu încălcarea normelor prevăzute de Legea nr. 8/1996.

A arătat prin cererea de chemare în judecată că înregistrarea reprezintă o prestaţie artistică, iar recurenta este titulara drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor în temeiul art. 94, 95 şi 98 din Legea nr. 8/1996, iar din art. 103 alin. (1) din lege rezultă că interpretarea este protejată independent de orice criteriu de originalitate şi valoare a operei interpretate, iar dreptul de protecţie se naşte din primul moment al fixării sunetelor.

Aşa cum a arătat şi în cererea de chemare în judecată, într-o cauză similară ce a făcut obiectul dosarului nr. 34964/3/2007 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a statuat că acest tip de interpretare intră sub incidenţa Legii nr. 8/1996. În acest dosar s-a solicitat plata de despăgubiri pentru utilizarea fără drept a înregistrării ce conţinea prestaţia reclamantei, actriţă, ce a participat la o probă de voce pentru semnalistică staţii metrou. Înalta Curte a reţinut că o înregistrare sonoră este protejată independent de orice criteriu de originalitate sau valoare şi, în consecinţă, reclamanta este titulara unor drepturi conexe dreptului de autor cu privire la această interpretare.

Într-adevăr, reprezentantul intimatei, domnul C.B., nu a recunoscut în mod expres o încălcare prin utilizarea înregistrării, dar acesta ar fi susţinut măcar într-unul din numeroasele mailuri transmise recurentei că cele susţinute de ea sunt neadevărate dacă utilizarea înregistrării nu ar fi existat. Or, nu face acest lucru, ci încearcă să rezolve această problemă, propunându-i recurentei diverse sume de bani pentru o colaborare.

3. Casarea hotărârii apelate si trimiterea cauzei spre rejudecare se impun în temeiul art. 312 alin. (3), întrucât instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi este necesară administrarea de probe noi, respectiv audierea martorului de la fond, A.I., şi a cel puţin încă un martor pentru a dovedi utilizarea de către intimată a înregistrării.

Instanţa de fond a respins în mod greșit solicitarea recurentei de suplimentare a probei testimoniale, apreciind că această propunere este tardivă, însă motivul pentru care a făcut solicitarea în ceea ce îl priveşte pe V.P., care era prezent la termenul de judecată din data de 02 octombrie 2012, a fost determinat de apărările intimatei din întâmpinarea depusă tardiv, de care nu a avut cunoştinţă la termenul din data de 04 septembrie 2012 şi prin care intimata susţinea că nu a folosit înregistrarea. Audierea acestuia nu ar fi condus la amânarea cauzei, fiind prezent la termenul de judecată.

Art. 112 C. proc. civ., se referă la cererea de chemare în judecată şi la cuprinsul acesteia, iar din cererea de chemare în judecată rezultă că a solicitat proba cu martori, amintind şi de V.P.

Art. 132 trebuie coroborat cu art. 138 alin. (1) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., care prevăd că dovezile care nu au fost cerute în condiţiile art. 112, 115 şi 132, pot fi invocate atunci când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea şi când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii.

Nevoia suplimentării probatoriului cu audierea a încă unui martor a reieşit din dezbateri, atâta timp cât prima instanţă nu a fost convinsă de faptul că intimata a utilizat înregistrarea ce conţine vocea recurentei.

Deşi în faţa instanţei de apel a solicitat reaudierea martorului A.I. şi audierea a încă 2 martori pentru a dovedi că intimata a utilizat înregistrarea ce conţine vocea recurentei, instanţa a respins aceasta probă ca fiind nepertinentă şi neconcludentă, fără a motiva în niciun fel respingerea acestor probe.

În temeiul art. 292 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., instanţa de apel avea posibilitatea şi obligaţia să administreze (şi să admită) probele care rezultă din dezbateri, respectiv audierea martorilor sau cel puţin reaudierea martorului de la fond, atâta timp cât a arătat deficienţele de consemnare a declaraţiei acestuia.

Pârâta intimată a formulat întâmpinare prin care, pe lângă excepţia nulităţii recursului, la care nu s-a mai insistat faţă de datele relevate de actele dosarului, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A arătat că, date fiind dispoziţiile art. 95 din Legea nr. 8/1996, textele la care face referire reclamanta că le-ar fi citit nu pot fi calificate ca o „operă” în sensul art. 7 din lege, motiv pentru care nu pot da naştere unor drepturi conexe drepturilor de autor, precum şi că, aşa cum s-a constatat în cauză, nu a fost dovedită utilizarea probei pe robotul său telefonic, neregăsindu-se astfel elementele răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, în limitele arătate în cele ce urmează:

1. Neredactarea opiniei separate nu afectează valabilitatea deciziei de apel, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece prin opinia majoritară a membrilor completului de judecată s-a soluţionat dosarul, aceasta fiind supusă cenzurii în recurs, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ.

2. Deşi instanţa de apel a concluzionat că nu s-a făcut dovada că proba a fost utilizată efectiv, a reţinut şi că nu s-a făcut dovada că proba reprezintă sau nu o operă în sensul Legii nr. 8/1996, nefiind concretizate negocierile dintre părţi, prin existenţa unui contract, încălcând astfel art. 287 şi art. 295 alin. 1 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa în cauză a art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 295 alin. (1) prima teză C. proc. civ., instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă - ceea ce înseamnă că l imitele de judecată au fost fixate de motivele din cererea formulată de reclamantă,conform art. 287 C. proc. civ., la care nici nu s-a formulat întâmpinare, şi care trebuie să vizeze sentinţa primei instanţe.

Or, prin sentinţa primei instanțe s-a confirmat calitatea reclamantei de titular de drepturi conexe, conferite de Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, generate de înregistrarea sonoră necontestat a fi făcută, reţinându-se totodată că nu s-a făcut dovada că societatea pârâtă ar fi utilizat vocea pe robotul său telefonic, pentru ca drepturile să fie revendicate în contradictoriu cu aceasta.

Concluzia primei instanţe în susţinerea sentinţei, pe lângă referirea la nedovedirea că societatea pârâtă ar fi utilizat vocea reclamantei pe robotul său telefonic, conţine trimiterea la dispoziţiile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care prevede că t i tularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat.

Pe de altă parte, ipoteza motivelor de ordine publică, ce ar putea fi invocate şi din oficiu, aşa cum prevede art. 295 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., nu se regăsește în actele dosarului.

În acest context nu se mai impune analiza criticilor de recurs şi a apărărilor formulate prin întâmpinare, ce vizează aspecte ce exced limitelor de judecată în faţa instanţei de apel şi, implicit, controlului judiciar pe calea recursului.

3. Concluzia instanţei de apel (în limitele în care se impunea cenzurarea sentinţei, astfel cum aceasta a fost justificată) este şi contradictorie cu considerentele prin care s-a reţinut că: din declaraţia martorului audiat în faţa primei instanţe nu reiese că pârâta a folosit în mod voit înregistrarea cu vocea reclamantei; din probele administrate în cauză nu rezultă că pârâta şi-ar fi asumat utilizarea nelegal, iar din petitul acţiunii rezultă că reclamanta nu invocă o utilizare nelegală a înregistrării unui mesaj ce conţine vocea sa, ci aspecte legate de pretenţiile financiare vizând o eventuală colaborare şi pretenţii financiare vizând înregistrarea probei vocale şi constatarea încălcării de către intimata-pârâtă a drepturilor conexe dreptului de autor al reclamantei.

Această constatare atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sancţiunea fiind înlăturarea considerentelor ce le exced pe cele ce vizează drepturile revendicate relativ la înregistrare şi utilizarea înregistrării de către pârâta intimată, controlul judiciar vizându-le numai pe acestea din urmă.

4. Argumentele pentru care instanţa de apel a apreciat ca fiind nefondat motivul de apel prin care s-a criticat respingerea cererii de suplimentare a probatoriului, relativ la întâmpinarea formulată de către pârâta intimata, au fost confirmate prin cererea de recurs de către reclamanta recurentă, fără a se formula critici de nelegalitate, aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care fixează limitele controlului judiciar în faţa instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 138 C. proc. civ., care prevede că dovezile care nu au fost cerute în condiţiile art. 112, 115 şi art. 132 mai pot fi invocate atunci când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea (pct. 2) şi când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii (pct. 3), instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu erau aplicabile în speţă la momentul solicitării suplimentării probatoriului.

Nu se putea pune problema ca suplimentarea probatoriului să rezulte din dezbateri, potrivit pct. 2 al art. 138 C. proc. civ., atât timp cât această cerere a fost formulată anterior administrării probatoriului încuviinţat în cauză. Numai ca o consecinţă a dezbaterilor s-ar putea discuta necesitatea suplimentării probatoriului, aşa cum prevede şi norma procedurală. Cealaltă ipoteză vizată, prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol, nu putea fi reţinută, deşi era prezent în sală martorul a cărui audiere s-a solicitat în supliment, în condiţiile în care teza probatorie a fost justificată tot pe combaterea apărărilor din întâmpinarea formulată în cauză, reţinută a fi tardivă de către prima instanţă.

Problema probatoriului s-a pus şi în faţa instanţei de apel când, prin încheierea din 9 aprilie 2013, cererea de reaudiere a martorului audiat în faţa primei instanţe a fost respinsă cu motivarea că împrejurarea folosirii vocii ce se pretinde a fi dovedită nu a fost contestată, iar audierea a doi martori noi a fost respinsă pe considerentul că nu este utilă şi concludentă audierea acestora. La reinterarea solicitării de către reclamanta apelantă la următorul termen, cu motivarea că în încheierea anterioară s-a consemnat că respingerea acestei probe se datorează faptului că nu se contestă folosirea înregistrării, instanţa de apel a arătat că nu s-a consemnat în încheiere întocmai cum s-a motivat, în sensul că împrejurările pe care partea înţelege să le dovedească se pot face şi prin alte modalităţi.

Nu se justifică astfel critica de recurs privind nemotivarea respingerii probatoriului, din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., chiar şi nepertinenţa şi neconcludenţa unei probe (ca o justificare a respingerii) neputând susţine critica în condiţiile în care partea era asistată de avocat.

Nu se pune problema încălcării art. 292 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., reclamată prin cererea de recurs, atât timp cât proba cu martori a fost respinsă pe considerentul arătat şi s-a încuviinţat, în acest sens, o altă probă.

Deşi instanţa de apel a arătat, rectificând practic încheierea de încuviinţare a probatoriului, că respingerea proba cu martori se justifică pe faptul că împrejurările pe care partea înţelege să le dovedească se pot dovedi şi prin alte modalităţi, iar în cauză încuviinţase proba solicitată de reclamantă cu înregistrarea audio, în motivarea deciziei nu se face nicio referire la această probă.

Procedând în acest fel, în condiţiile în care nu a revenit motivat asupra probei încuviinţate, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că dovezile se încuviinţează numai dacă pot să aducă dezlegarea pricinii, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Proba în cauză, de care s-a prevalat reclamanta şi prin cererea de recurs, nu poate intra însă sub cenzura instanţei de recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 şi art. 305 C. proc. civ., impunând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pe de altă parte, deşi în aplicarea art. 295 alin. (2) C. proc. civ., s-a respins cererea de probe constând în reaudierea martorului audiat în faţa primei instanţe, cu motivarea că împrejurările pe care partea înţelege să le dovedească se pot dovedi şi prin alte modalităţi, în justificarea soluţiei se analizează şi critica referitoare la deficienţele declaraţiei acestuia, avându-se în vedere proba în analiza criticii aferente, instanţa de apel încălcând astfel dispoziţia procedurală menţionată.

Şi sub acest aspect este atrasă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi avute în vedere aceleaşi considerente de mai sus, relativ la limitele de judecată în faţa instanţei de recurs, impuse de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care critica de recurs aferentă nu va fi analizată.

În clarificarea acestei chestiuni, la rejudecare se vor avea în vedere şi dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei recurente justificate pe înregistrare – probă, instanţa de apel a reţinut în motivarea deciziei că aceasta a recunoscut prin acţiune că în industria artistică este un fapt cunoscut ca interpretul să nu solicite remuneraţie pentru probe.

Sub acest aspect, în recurs se susţine că s-a preluat doar o parte a unei afirmaţii din cadrul acţiunii şi a motivelor de apel, întrucât continuarea respectivei afirmaţii era „decât în cazul în care se vor folosi respectivele probe”, ceea ce a vrut să arate fiind faptul că iniţial interpreţii nu sunt plătiţi pentru probe, dar că, în situaţia în care acele probe vor fi utilizate, aceştia vor fi plătiţi şi pentru probe (înregistrarea vocii), apărare care va fi avută în vedere de instanţa de apel.

În egală măsură, la rejudecare se vor avea în vedere şi dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., care prevăd că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, iar dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, vor dispune ca părţile să completeze probele, putând, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanta V.E. împotriva deciziei nr. 94/ A din data de 07 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1700/2015. Civil  ICCJ. Decizia nr. 1655/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1629/2015. Civil