ICCJ. Decizia nr. 1743/2015. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1743/2015
Dosar nr. 3707/88/2010*
Şedinţa publică de la 24 iunie 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 3638 din 30 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis recursul reclamantei M.C., a fost casată Decizia nr. 71C din 21 mai 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Pentru a decide astfel, s-a constatat că prin dezlegarea iniţială dată în apel s-a analizat greşit cererea reclamantei prin prisma dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor imobile care au aparţinut cultelor din România şi s-a apreciat că entitatea avea obligaţia de a urma procedura administrativă reglementată prin actul normativ special, iar nu de a tinde la recuperarea bunului imobil preluat abuziv în regimul comunist printr-o cerere întemeiată pe dreptul comun, de natura revendicării.
S-a stabilit, astfel, în cadrul controlului de legalitate, că reclamanta M.C., judeţul Tulcea, şi-a fundamentat cererea pe dreptul comun, dar că obiectul acţiunii sale îl constituie „anularea unui act de donaţie şi a procesului-verbal, pentru nulitate absolută şi pentru nulitate de formă privind autentificarea înscrisului numit act de donaţie"; că în aceste condiţii, instanţa de apel avea obligaţia de a se pronunţa asupra respectării condiţiilor legale de încheiere a actelor enunţate, la data de 19 octombrie 1950 - iar nu să analizeze (astfel cum a procedat) condiţiile necesare retrocedării imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Instanţa supremă a arătat că reclamanta nu a solicitat, de altfel, retrocedarea, ci cu totul altceva, anume, anularea unui act de donaţie şi a unui proces-verbal, în raport de dispoziţiile art. 813 C. civ. 1865, raportate la art. 1006, art. 1007 şi art. 1011 C. civ.
Decizia de casare a stabilit aşadar că în mod nelegal a fost calificat obiectul acţiunii ca fiind revendicare, întrucât reclamanta nu putea introduce o asemenea cerere pe rolul instanţei, din moment ce anterior solicitase, potrivit Legii nr. 18/1991, restituirea terenului în suprafaţă de 2 ha şi 9.440 mp, iar cererea fusese respinsă prin Hotărârea nr. 1396 din 31 august 2006 a Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate Tulcea.
Această statuare reflectă o viziune unitară a instanţei supreme, în condiţiile în care şi în soluţiile jurisprudenţiale ale Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că, învestite cu soluţionarea unor cereri de restituire având ca obiect terenuri preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanţele au a verifica dacă regimul acestor terenuri a fost sau nu reglementat prin dispoziţiile legilor funciare şi, respectiv, dacă în funcţie de caracteristicile şi de modalitatea concretă de preluare, persoanele interesate pot obţine măsuri reparatorii, în complinirea celor acordate în procedurile legilor funciare şi Legii nr. 10/2001 (Decizia civilă nr. 182 din 23 ianuarie 2013).
Înalta Curte a tranşat totodată, prin decizia de casare, asupra faptului că reclamanta nu a apelat la procedura clasică a comparării de titluri, împrejurare faţă de care nici trimiterile la statuările aduse prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, nu îşi găseau valenţa în această cauză.
Aceste dezlegări în drept - care s-a apreciat că se impun instanţei în rejudecare conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - au clarificat faptul că, în prezenta procedură de drept comun, ceea ce are de analizat instanţa de apel este modul în care Tribunalul Tulcea a aplicat corect legea în evaluarea actelor a căror nulitate se cere. Statuarea este esenţială, întrucât demersul reclamantei a vizat - într-un petit accesoriu - repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâtei la restituirea bunului imobil (construcţie şi teren); instanţa supremă a relevat, însă, prin statuări explicite, care este obiectul principal al acţiunii şi care sunt temeiurile în drept la care trebuie să se raporteze curtea de apel, casarea fiind generată de distorsionarea rolului petitului accesoriu şi abordarea lui ca şi cerere principală (cu analizarea greşită a acestuia ca pe o veritabilă acţiune în revendicare).
Pornind de la aceste chestiuni preliminare, în rejudecare, instanţa de apel a reţinut că prin cererea formulată la 2 octombrie 2009 pe rolul Judecătoriei Tulcea, reclamanta M.C., judeţul Tulcea a solicitat, în contradictoriu cu consiliul judeţean, oraşul Tulcea şi primăria Tulcea, constatarea nulităţii absolute a „actului de donaţie" datat 19 octombrie 1950, precum şi a procesului-verbal purtând aceeaşi dată, pe considerentul că aceste acte nu îmbracă forma autentică cerută de art. 813 C. civ. 1865 pentru orice donaţie, cât şi pentru nerespectarea de către autoritatea locală pretins donatară a condiţiei impuse, de a nu se schimba destinaţia imobilului donat.
Un prim aspect care a fost pus în dezbaterea părţilor, cu ocazia rejudecării, a fost cel al calificării ca ofertă de donaţie sau ca act de donaţie a raportului juridic relevat prin înscrisul datat 19 octombrie 1950 şi prin care Consiliul Economic al Sfintei Mănăstiri a hotărât la acea dată să doneze Ministerului Sănătăţii imobilul fostei Străjerii şi terenul aferent, cu scopul de a fi folosit ca Sanatoriu.
Pornind de la prevederile art. 801 C. civ. 1865 instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că, până la evaluarea nulităţii absolute atrase de lipsa cerinţei solemnităţii, se impune mai întâi calificarea corectă a actelor juridice deduse judecăţii, anume, dacă „actul de donaţie şi procesul-verbal" datate 19 octombrie 1950 îmbracă forma convenţiei între donator şi donatar sau, dimpotrivă, ele reprezintă manifestarea de voinţă unilaterală a donatorului, la rândul ei supusă cerinţelor de solemnitate impuse prin art. 813 C. civ.
Raportat la caracterele contractului de donaţie s-a arătat că „actul de donaţie" (însoţit de procesul-verbal încheiat la aceeaşi dată de reprezentanţii unităţii de cult) certifică în speţă doar manifestarea de voinţă a Consiliului Economic al Mănăstirii Cocoş de a dona „spre folosinţă" Ministerului Sănătăţii o parte a proprietăţii sale, în vederea afectării ei unui interes obştesc, umanitar - anume, acela de a fi folosit ca sanatoriu TBC.
S-a constatat că înscrisul este semnat doar de membrii Consiliului, nu şi de către pretinsul donatar ori de către un alt reprezentant al statului; formarea acordului de voinţe presupunea însă atât o ofertă în formă autentică, dar şi o acceptare în aceeaşi modalitate, iar în speţă nu s-a probat existenţa unei manifestări a donatarului (înţeles în acest context într-un sens larg, ca fiind orice entitate publică a statului) de acceptare a acestei pretinse donaţii (Decizia civilă nr. 1328 din 7 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă).
Or, nici la data întocmirii „actului de donaţie" şi nici după intrarea în vigoare a Decretului nr. 478/1954 (care stabilea care anume autorităţi sunt abilitate să exprime acceptarea donaţiei făcute statului) nu a existat o acceptare în formă autentică a bunului pretins donat - instanţa supremă stabilind că aceste două manifestări de voinţă, ale donatorului şi respectiv, ale donatarului, pot fi succesive, deci nu întotdeauna concomitente, dar întotdeauna prin acte autentice.
Împrejurarea că ulterior încheierii actelor a căror nulitate se cere, bunul a fost apropriat de facto sau prin acte normative de către statul comunist, nu induce concluzia existenţei unei acceptări valabile de către donatar a „donaţiei" făcute de mănăstire - ci doar premisa unei preluări abuzive a imobilului.
În acest context, problema nelegalităţii dobândirii de către stat a unui imobil, preluat anterior anului 1989, ţine - aşa cum de altfel a statuat şi decizia de casare - de valorificarea căilor deschise prin legea specială de retrocedare.
Instanţa de apel a constatat că în speţă, instanţele au fost chemate să clarifice dacă bunul imobil (teren şi construcţie) a intrat în proprietatea statului ca efect al unui contract de donaţie lovit de nulitate, premisă pe care instanţa de fond a rezolvat-o greşit, din perspectiva argumentelor mai sus menţionate. Deşi constatase că „actul de donaţie nu este semnat de ambele părţi", judecătorul fondului nu a continuat raţionamentul juridic în legătură cu calificarea acestor acte ca reprezentând un contract de donaţie sau doar o ofertă de donaţie lipsită de cerinţa solemnităţii.
Rezumând, s-a arătat că oferta de donaţie care nu respectă forma solemnă prevăzută de art. 813 C. civ. 1865 şi neurmată de acceptarea donatarului dată în aceeaşi formă autentică, nu valorează contract de donaţie, dar în virtutea principiului conversiunii actului juridic, cel îndreptăţit la măsuri reparatorii se poate prevala de acel act şi poate să obţină satisfacţie în condiţiile legii speciale (în acest sens, Decizia civilă nr. 2556 din 22 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală). Din acest punct de vedere, intimata reclamantă era îndreptăţită să solicite, ca emitent al actului întocmit, nulitatea actului care exhiba o ofertă de donaţie lipsită de cerinţele legale de valabilitate.
Clarificând această chestiune preliminară a naturii actelor supuse nulităţii, instanţa de apel a procedat la evaluarea sancţiunii nulităţii, prin prisma dispoziţiilor legale care impuneau la data încheierii lor atât forma solemnă, cât şi existenţa intenţiei de a gratifica.
Astfel fiind, s-a constatat că atât oferta de donaţie, cât şi procesul-verbal care o însoţeşte sunt întocmite de aceiaşi membri ai Consiliului de conducere al mănăstirii şi relevă condiţiile în care s-a procedat la semnarea actului - respectiv, la ordinul dispus pe cale ierarhică de Episcopia tutelară (nr. 4470 din 20 aprilie 1950) şi la cel al Comitetului Provizoriu al raionului Tulcea (nr. 16258 din 16 aprilie 1950).
Parcurgând documentaţia depusă la dosar şi la care instanţa de fond a trimis în considerentele soluţiei sale, s-a reţinut că începând cu luna aprilie 1950, Comitetul Provizoriu raional a solicitat atât direct Episcopiei Dunării de Jos, cât şi Mănăstirii Cocoş să fie cedat Ministerului Sănătăţii clădirea fostei Străjerii - folosită în trecut ca şcoală de cântăreţi. În cursul lunii iulie 1950, acelaşi for al autorităţii locale chestionează Mănăstirea cu privire la data la care reprezentanţii săi se pot prezenta pentru a lua în primire clădirea, cu întocmirea „formalităţilor legale de cedare".
În concordanţă cu cele reţinute de către instanţa de fond s-a arătat că la întocmirea „actului de donaţie" datat 19 octombrie 1950, reprezentanţii mănăstirii nu şi-au exprimat acordul liber, neviciat asupra cedării gratuite a dreptului de proprietate asupra bunului - înscrisul fiind întocmit sub vădita presiune a autorităţilor comuniste, care au urmărit preluarea bunurilor unităţii de cult în folosul statului.
Împrejurarea că nu a existat animus donandi s-a apreciat că rezultă atât din modul în care a fost întocmit înscrisul intitulat „act de donaţie" şi „procesul-verbal" (fiind indicată explicit motivaţia: dispoziţia ierarhică şi ordinul comitetului raional), cât şi din împrejurarea că membrii consiliului au consemnat că voinţa Mănăstirii este aceea de a se dona doar „folosinţa" imobilului pentru interesul public evocat, cu cerinţa către Comitetul Provizoriu raional de a nu se schimba această destinaţie a imobilului „dat în folosinţă".
Această referire la autorităţile comuniste ale vremii (care nu figurau ele însele în calitate de donatar) reflectă în realitate constrângerea la care intimata a fost supusă de vechiul regim în vederea cedării proprietăţilor sale şi denotă încercarea de opoziţie a unităţii de cult la aproprierea forţată a bunului său de către stat.
Este motivul pentru care intimata reclamantă nu şi-a motivat acţiunea exclusiv pe lipsa formei autentice, ci şi pe inexistenţa lui animus donandi, ambele aspecte fiind pe deplin dovedite în cauză şi corect reţinute în primă instanţă.
În ceea ce priveşte apelul formulat în cauză de pârâtul Consiliul Judeţean Tulcea, cât şi cererea de aderare la apel a Primăriei Tulcea s-a apreciat că acestea sunt întemeiate, întrucât instanţa de fond a calificat greşit ca şi „contract de donaţie" cele două acte deduse judecăţii, precum şi pentru că nulitatea absolută a actelor informe încheiate sub presiunea vechiului regim comunist nu inducea soluţia la care s-a oprit Tribunalul Tulcea, de „repunere a părţilor în situaţia anterioară".
S-a apreciat că în cauză se impune schimbarea în parte a soluţiei pronunţată de prima instanţă, în sensul admiterii cele două apeluri, cu consecinţa constatării nulităţii ofertei de donaţie materializată prin „actul de donaţie şi procesul-verbal" datate 19 octombrie 1950 şi respingerii cererii accesorii, de repunere a părţilor în situaţia anterioară încheierii acestor acte.
Aşa fiind, prin Decizia civilă nr. 88/C din 20 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă au fost admise apelurile Consiliului Judeţean Tulcea şi Primăriei Municipiului Tulcea, împotriva Sentinţei civile nr. 4426 din 9 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. 3707/88/2010, în contradictoriu cu intimata reclamantă M.C., a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că, s-a constatat nulitatea ofertei de donaţie materializată prin „actul de donaţie - procesul-verbal" datat 19 octombrie 1950.
A fost respinsă cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, cât priveşte soluţionarea excepţiilor, referitoare la calitatea procesuală pasivă a Consiliului Judeţean, la lipsa calităţii procesuale a Oraşului Tulcea şi Ministerului Sănătăţii, precum şi la admisibilitatea acţiunii.
Cât priveşte soluţiile legate de excepţia lipsei de interes în cererea de aderare la apel a oraşului Tulcea şi de lipsă a calităţii procesuale active în apel a Consiliului Local Tulcea s-a constatat că acestea nu au fost atacate în recurs, astfel că în rejudecarea după casare aceste chestiuni erau intrate în puterea lucrului judecat - aşa cum s-a arătat prin încheierea din 2 iunie 2014.
În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta M.C. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului de donaţie încheiat la data de 19 octombrie 1950 şi a procesului-verbal din aceeaşi dată, respectiv 19 octombrie 1950 de către Consiliul Economic al Mănăstirii Cocoş şi Comitetul Provizoriu Judeţean al Raionului Tulcea (în prezent Consiliul Judeţean Tulcea) pentru nulitate absolută, să se dispună asupra repunerii părţilor în situaţia anterioară, astfel cum dealtfel s-a pronunţat şi instanţa de fond, respectiv Tribunalul Tulcea, secţia civilă, contencios administrativ şi fiscal în şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2011, prin Sentinţa civilă nr. 4426, sentinţă prin care s-a admis cererea introductivă a reclamantei.
După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., reclamanta susţine, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o soluţie de admitere a apelurilor, în totală contradicţie cu soluţia de constatare a nulităţii absolute a actului de donaţie şi a procesului-verbal, acte datate la 19 octombrie 1950.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., în opinia recurentei, instanţa de apel a apreciat în mod nelegal, total eronat şi cu motivare străină de natura pricinii, faptul că nulitatea actelor analizate nu poate atrage direct aplicarea principiului restitutio in integrum şi că modalitatea în care intimata reclamantă poate pretinde recunoaşterea dreptului la restituirea acestui imobil ţine de o cu totul altă procedură.
În opinia recurentei, soluţia instanţa de apel este nelegală şi netemeinică, întrucât această instanţă, în rejudecare, s-a pronunţat în sensul respingerii cererii accesorii de repunere a părţilor în situaţia anterioară.
Astfel, susţine recurenta, prin anularea donaţiei consecinţa firească şi legală este aceea că actul de proprietate a imobilului ce făcuse obiectul donaţiei redobândeşte toată puterea unui titlu de proprietate, în caz contrar anularea donaţiei fiind pur formală.
De altfel, în situaţia în care s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei prin hotărârea judecătorească irevocabilă, titlul de proprietate asupra imobilului cu privire la care donaţia a fost anulată face dovada proprietăţii pentru proprietar sau moştenitorii acestuia în faţa deţinătorului actual al imobilului.
Ori, după cum rezultă din actele existente în dosar, Mănăstirea deţine titlu de proprietate asupra imobilului „donat", încă de la data de 1 martie 1895, o proprietate atestată de Titlu de Proprietate nr. 101.641 din 1 martie 1895 emis de Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, titlu întărit şi de adresa - răspuns (la solicitarea înregistrată cu nr. 41208/2005) emisă de Arhivele Naţionale - Direcţia Arhive Naţionale Istorice Centrale.
Ca atare, nu prin proceduri prevăzute de legi speciale se clarifică situaţia actului de proprietate, ci pe calea dreptului comun, respectiv urmare a anulării donaţiei prin recunoaşterea efectelor titlului de proprietate asupra imobilului care a redevenit proprietatea celor care l-au dobândit şi nu l-au donat decât în mod nelegal printr-o donaţie constată ca fiind nulă.
Consideră că prima instanţă în mod corect a ajuns la concluzia că reclamanta redevine proprietar cu efecte depline prin recunoaşterea titlului de proprietate iniţial şi a pronunţat o hotărâre de anulare a donaţiei, repunerea părţilor în situaţia anterioară, aceasta fiind soluţia ce se aplică în speţă, cu consecinţa recunoaşterii calităţii de proprietar al Mănăstirii.
Astfel, ca efect al anulării ofertei de donaţie în favoarea statului privind imobilul teren şi clădire, acesta trebuie să revină în patrimoniul reclamantei, care în calitate de proprietar, beneficiază de plenitudinea celor trei atribute conferite de art. 480 C. civ. şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, texte legale care reclamă în mod imperativ respectarea şi protejarea proprietăţii.
În această situaţie, adoptarea unor legi speciale cu privire la imobilele preluate în mod abuziv de către stat, nu poate îngrădi proprietarilor să-şi apere dreptul de proprietate pe calea dreptului comun.
Se încearcă o abordare eronată a acţiunii, dat fiind că Înalta Curte s-a exprimat cu privire la nelegalitatea calificării acesteia ca fiind acţiune în revendicare în raport de O.U.G. nr. 94/2000 - astfel cum a analizat-o în mod nelegal instanţa de apel - şi nu la aspectul revenirii la situaţia anterioară, care este consecinţa firească a constatării nulităţii absolute a unor acte, urmate de desfiinţarea tuturor actelor subsecvente.
După scurte consideraţii teoretice cu privire la funcţiile nulităţii, la cauzele nulităţii absolute, la regimul juridic aplicabil nulităţii absolute, la efectele acesteia care sunt generate de principiul retroactivităţii, principiul restabilirii situaţiei anterioare şi principiul anularii actului subsecvent, recurenta solicită admiterea recursului, cu modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului a cărui nulitate absolută a fost constatată, astfel cum a statuat şi sentinţa instanţei de fond, respectiv Sentinţa civilă nr. 4426/2011 pronunţată de Tribunalul Tulcea.
Intimaţii-pârâţi Judeţul Tulcea prin Consiliul Judeţean Tulcea şi Consiliul Local Tulcea, Oraşul Tulcea prin Primar şi Primăria Municipiului Tulcea au formulat întâmpinări prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă.
De asemenea, nu se poate reţine existenţa unor contradicţii şi nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, cu respectarea, totodată, a dispoziţiilor legale incidente speţei, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Totodată, împrejurarea că soluţia pronunţată nu a corespuns în totalitate voinţei reclamantei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea decizie recurate, conform pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate.
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează situaţiile în care judecătorii fondului procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecăţii cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare şi precise, însă în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta critică în realitate aplicarea greşită a legii, îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia de respingere a cererii de repunere a părţilor în situaţia anterioară solicitată ca efect al constatării nulităţii ofertei de donaţie.
Argumentat şi legal motivat, ţinând cont şi de îndrumările deciziei de casare, instanţa de control judiciar, în rejudecare, a reţinut cu justeţe nulitatea ofertei de donaţie materializată prin „actul de donaţie şi procesul-verbal" datate 19 octombrie 1950 pentru lipsa formei autentice, dar şi inexistenţa lui animus donandi, arătând, totodată, că nulitatea actelor menţionate nu poate atrage în mod direct aplicarea principiului restitutio in integrum.
Este adevărat că principiul repunerii în situaţia anterioară - restitutio in integrum - este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie res tituit astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat.
Însă, cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel, de la aplicarea directă a acestui principiu de drept, legiuitorul a consacrat anumite excepţii, una dintre ele fiind incidenţă în materia imobilelor preluate, cu sau fără titlu, de către statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (regim evocat de însăşi intimata reclamantă), care exclude crearea de „noi neajunsuri disproporţionate" prin recunoaşterea existenţei unui „bun" fostului proprietar şi care încadrează posibilitatea celui din urmă de a obţine restituirea bunului doar în cadrul procedurilor speciale de retrocedare.
Este de amintit că prin Deciziile nr. 136 din 21 octombrie 1998 şi nr. 184 din 27 aprilie 2004, Curtea Constituţională a arătat: „chiar dacă naţionalizarea sau alte moduri prin care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naştere dreptul de proprietate al statului nu sunt corespunzătoare prevederilor Constituţiei, dreptul subiectiv de proprietate al statului constituit conform reglementărilor legale anterioare, actuale legii fundamentale nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietăţii. Aşa fiind (..) dreptul fostului proprietar de a i se restitui imobilul se naşte în viitor, prin aplicarea prevederilor legale care reconstituie acest drept. Prevederile privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii, potrivit art. 41 din Constituţie, se aplică numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate".
În speţă, nu suntem în situaţia în care instanţa a fost învestită să verifice dacă reclamantă se încadrează sau nu în prevederile normei speciale de retrocedare a bunurilor care au aparţinut unităţilor de cult şi care au fost preluate abuziv de stat (O.U.G. nr. 94/2000), astfel că restituirea acestui imobil (repunerea în situaţia anterioară de care se prevalează recurenta) ţine de procedura specială la care a făcut referire şi decizia de casare.
Prin urmare, în mod greşit recurenta apreciază că respingerea petitului accesoriu vizând repunerea părţilor în situaţia anterioară se fundamentează pe o motivare străină de natura pricinii şi pe o aplicare greşită a principiilor de drept, recurenta având posibilitatea recuperării bunului imobil preluat abuziv în regimul comunist printr-o cerere întemeiată pe dreptul comun, de natura revendicării, iar nu prin prezenta acţiune în care are posibilitatea să solicite, ca emitent al actului întocmit, nulitatea actului care exhiba o ofertă de donaţie lipsită de cerinţele legale de valabilitate.
Acţiune în revendicare presupune analiza comparativă a titlurilor exhibate de părţile care se pretind proprietari, relevante fiind toate cele trei atribute ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa şi dispoziţia, astfel că numai într-o atare acţiune reclamanta ar putea să supună analizei instanţei Titlul de Proprietate nr. 101.641 din 1 martie 1895 emis de Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, înscris pe care îl consideră relevant în recunoaşterea dreptului la restituirea imobilului aflat în discuţie.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă interpretând şi aplicând corect legea, dând o corectă eficienţă textelor de lege şi principiilor de drept incidente în speţă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică.
Pentru toate argumentele care preced, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.C. împotriva Deciziei civile nr. 88/C din 20 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta M.C. împotriva Deciziei civile nr. 88/C din 20 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1724/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1575/2015. Civil → |
|---|
