ICCJ. Decizia nr. 159/2015. Civil. Nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 159/2015
Dosar nr. 40810/3/2011
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. 40810/3/2011 (cerere reconventională disjunsă din Dosar nr. 27907/3/2010 al aceleiaşi instanţe), reclamanta V.L. a chemat în judecată pârâţii SC S.A.C. SRL, SC S. SRL şi B.P., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă 13 ianuarie 2010 încheiat între societăţile pârâte. S-a solicitat, de asemenea, obligarea SC S. SRL la plata sumei de 360.887,49 RON cu titlu de plăţi efectuate necuvenit.
În motivarea cererii s-a arătat că la data de 27 septembrie 2007 a încheiat cu SC S. SRL contractul de execuţie de lucrări înregistrat din data de 27 septembrie 2007, în valoare totală de 884.921,16 RON.
Deşi termenul prevăzut în contract pentru finalizarea lucrărilor a fost stabilit pentru data de 1 februarie 2008, datorită condiţiilor nefavorabile în lunile decembrie 2007, ianuarie, februarie şi martie 2008, lucrările au continuat până în luna septembrie 2008, când prin notificarea adresată către SC S. SRL reclamanta a solicitat sistarea lucrărilor datorită efectuării lor în mod defectuos fapt stabilit conform raportului de expertiza extrajudiciară întocmit de expertul O.M.
Prin întâmpinare, pârâta SC S.A.C. SRL a solicitat respingerea cererii formulate de reclamantă.
S-a arătat că, în Dosarul nr. 27907/3/2010 pârâta a solicitat instanţei să oblige reclamanta la plata sumei de 511.861,83 RON reprezentând contravaloare lucrări şi penalităţi de întârziere. Efectuarea lucrărilor a fost constatată printr-o expertiză judiciară într-un dosar de asigurare de dovezi al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, iar hotărârea instanţei a rămas irevocabilă.
Pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive pe capătul de cerere în pretenţii motivat de faptul că SC S.A.C. SRL i-a cesionat numai creanţa pe care o avea faţă de reclamantă.
Totodată, s-a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.P. întrucât acesta nu a fost parte nici în contractul de execuţie de lucrări şi nici în contractul de cesiune.
Pe fondul cauzei s-a arătat că reclamanta V.L. încearcă cu bună ştiinţă să inducă instanţa în eroare, făcând în cererea sa afirmaţii în contradicţie cu actele pe care ea însăşi Ie-a depus în dosarul din care s-a disjuns prezenta cauză.
Prin încheierea de şedinţă din data de 1 februarie 2013 tribunalul a pus în vedere reclamantei să achite o taxă de timbru de 8.101,47 RON pentru primul capăt de cerere şi de 7719,87 RON pentru capătul doi de cerere.
La termenul următor, reclamanta a făcut dovada achitării taxei de timbru pentru primul capăt de cerere şi a învederat instanţei că nu înţelege să timbreze capătul doi de cerere.
În consecinţă, în şedinţa din data de 26 aprilie 2013 tribunalul a pus în discuţia părţilor şi a admis excepţia netimbrării capătului doi de cerere. Faţă de admiterea acestei excepţii şi concluziile părţilor a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC S.A.C. SRL pe capătul doi de cerere, aceasta rămânând fără obiect.
În aceeaşi şedinţă, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.P. pe capătul unu de cerere, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune din 13 ianuarie 2010. S-a avut în vedere împrejurarea că actul a fost încheiat între societăţile pârâte, B.P. nesemnând convenţia în nume propriu (nefiind parte contractantă).
Prin sentinţa civilă nr. 6610 din 15 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul 40810/3/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă a respins cererea privind constatarea nulităţii contractului de cesiune din 13 ianuarie 2010 formulată de reclamanta V.L., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate faţă de pârâtul B.P., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL şi ca neîntemeiată în ce o priveşte pe pârâta SC S.A.C. SRL. Totodată, a anulat ca netimbrat capătul doi de cerere.
Anterior, prin încheierea de şedinţă din 26 aprilie 2013, tribunalul a admis excepţia de netimbrare a capătului doi de cerere, a respins, ca rămasă fără obiect excepţia referitoare la acelaşi capăt de cerere, şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive faţă de pârâtul B.P. Ulterior, instanţa a admis şi excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă în ce o priveşte pe pârâta SC S. SRL.
Împotriva sentinţei civile nr. 6610 din 15 noiembrie 2013 pronunţată în Dosarul 40810/3/2011, de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a declarat apel reclamanta V.L. care a fost respins prin decizia civilă nr. 464/2014 din 23 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut în principal că:
În mod corect cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă din 13 ianuarie 2010 încheiat între SC S. SRL şi SC S.A.C. SRL a fost judecată pe fond în contradictoriu cu această din urmă pârâtă din moment ce SC S. SRL a fost radiată din Registrul Comerţului.
Contractul de cesiune este supus aceloraşi condiţii de validitate ca orice contract, iar în plus celor specifice contractului de vânzare-cumpărare, al cărui specie este. În consecinţă nu au fost primite susţinerile reclamantei, reluate şi în cererea de apel, referitoare la faptul că nu datorează suma specificată în cuprinsul contractului de cesiune, invocând aspecte ce privesc executarea contractului de antrepriză încheiat între aceasta şi pârâta SC S. SRL.
Instanţa de apel a mai reţinut că nici caracterul cert sau incert al acesteia nu are importanţă sub aspectul valabilităţii contractului deoarece nici unul din articolele ce reglementează cesiunea de creanţă nu impune ca cesiunea să aibă ca obiect doar o creanţă certă.
În ceea ce priveşte susţinerea că prin contract s-ar fi cesionat şi obligaţii este neîntemeiată, obiectul contractului fiind clar precizat la pct. 2 din acesta, din care rezultă în mod clar că au fost cesionate cu titlu oneros doar creanţe.
Referitor la susţinerea apelantei-reclamante în sensul că preţul este unul fictiv instanţa de apel a reţinut că preţul nu este derizoriu, acesta există şi este de 40.000 RON.
Împotriva deciziei civile nr. 464 din 23 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a declarat recurs V.L. invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ. recurenta a arătat, după aspectele teoretice ale dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., că hotărârea pronunţată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază fiind încălcate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în sensul că în ceea ce priveşte lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei SC S.A.C. SRL, instanţa nu a analizat criticile sale şi a omis să se pronunţe asupra criticii privind nemotivarea hotărârii atacate în raport de probele administrate.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a arătat că instanţa de control judiciar a interpretat greşit normele privind condiţiile de validitate pe care trebuie să le îndeplinească contractul de cesiune pentru a fi valabil încheiat, ignorând cu desăvârşire dispoziţiile art. 948 C. civ. care prevăd că una dintre condiţiile de valabilitate pe care trebuie să le îndeplinească orice contract constă în a avea un obiect determinat. Or, atât timp cât nu a existat o creanţă pe care SC S. SRL să o poată cesiona prin aşa-zisul contract de cesiune de creanţă, SC S. SRL nu a cesionat către SC S.A.C. SRL o creanţă, ci în realitate, toate drepturile şi obligaţiile pe care aceasta (cedenta) le avea potrivit clauzelor cuprinse în contractul de execuţie lucrări.
Recurenta mai arată că acest fapt contravine în mod flagrant atât a clauzei 20.1 din contractul de execuţie care nu permitea transferul nici total, nici parţial al obligaţiilor, prin contract, fără acordul scris, dat în prealabil de către partenerul din contract, cât şi legislaţiei din acel moment care interzicea cesiunea obligaţiilor.
De asemenea recurenta arată că disproporţia între valoarea creanţei cedate şi preţul cesiunii este atât de mare, încât aproape nu există.
Instanţa de apel, arată recurenta, a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 1403 C. civ., în sensul că dreptul cedat nu a devenit litigios până la 8 iunie 2010, dată la care SC S. SRL a înţeles să introducă în instanţă o acţiune pe fondul cauzei prin care s-a solicitat achitarea creanţei provenită din contractul de execuţie.
Intimata SC S.A.C. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de criticile recurentei încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere dacă prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Art. 105 alin. (2) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Prin invocarea art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ. recurenta arată în esenţă că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Având în vedere că prin invocarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., critică reluată şi în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza criticile încadrate în cele două motive din perspectiva unui argument comun.
Înalta Curte reţine că hotărârea este motivată fiind stabilită în formă clară şi precisă starea de fapt arătându-se adevăratele raporturi dintre părţile aflate în conflict.
Din considerentele deciziei atacate rezultă vă instanţa de apel a respectat cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi a motivat hotărârea prin prisma motivelor de apel invocate. Astfel, instanţa de apel a arătat în mod corect că cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă s-a judecat în contradictoriu cu reclamanta şi SC S.A.C. SRL în condiţiile în care SC S. SRL a fost radiată din registrul comerţului şi în consecinţă nu mai are capacitate procesuală de folosinţă.
Într-o altă exprimare, împrejurarea că raţionamentul şi argumentele recurentei nu coincid cu cele ale instanţei de apel, nu poate fundamenta criticile acesteia prin invocarea art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ.
Critica recurentei referitoare la faptul că instanţa de apel omite cu desăvârşire să se raporteze la probele propuse nu va fi analizată deoarece acesta este un aspect de netemeinicie şi în consecinţă nu se înscrie în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi invocat de către recurentă în sensul că au fost încălcate art. 948 C. civ., art. 1303 C. civ., art. 1403 C. civ., Înalta Curte reţine că şi acesta este nefondat.
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Doctrina a statuat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a cărei hotărâre se atacă a aplicat dispoziţiile legale aplicabile speţei, însă fie Ie-a încălcat, fie Ie-a aplicat greşit.
Din această perspectivă coroborată cu criticile recurentei Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel a reţinut că în lipsa invocării şi dovedirii a unei cauze de nulitate absolută în legătură cu pretinsa fraudare a intereselor reclamantei, susţinerile acesteia nu au relevanţă în raport de obiectul cauzei.
Astfel, Înalta Curte va înlătura critica recurentei în sensul că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 948 C. civ. care prevăd că una din condiţiile de validitate pe care trebuie să le îndeplinească orice contract constă în a avea un obiect determinat deoarece din pct. 2 din contractul de cesiune din 13 februarie 2010 rezultă cu certitudine că obiectul acestuia îl reprezintă creanţe cesionate cu titlu oneros şi nicidecum nu au fost transferate obligaţii. Aşadar, recurenta nu se poate prevala de art. 201 din contractul de execuţie din 27 septembrie 2007 care se referă la obligaţia părţilor de a nu transfera total sau parţial obligaţiile asumate prin contract, fără să obţină în prealabil acordul scris al partenerului de contract.
Art. 1303 C. civ. prevede că preţul vânzării trebuie să fie serios şi determinat de părţi. Din contractul de cesiune încheiat la 13 februarie 2010 rezultă că preţul convenit de părţi în cuantum de 40.000 RON îndeplineşte condiţiile impuse de art. 1303 C. civ.
În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la aplicarea greşită de către instanţa de apel a art. 1403 C. civ. atunci când a reţinut că „Totodată caracterul litigios sau nelitigios al creanţei cedate este lipsit de relevanţă în raport cu data încheierii contractului. Existenţa unui proces pe rol în legătură cu dreptul transmis are importanţă în ce priveşte obligaţia de garanţie a cedentului, iar nu valabilitatea contractului”, Înalta Curte o va înlătura deoarece este uşor de înţeles că instanţa în mod corect şi-a argumentat hotărârea sub aspectul valabilităţii contractului de cesiune de creanţă neavând relevantă dacă cesiunea creanţei are caracter litigios sau nelitigios.
Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurenta la cheltuieli de judecată în cuantum de 2.500 RON conform chitanţei din 21 ianuarie 2015.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.L. împotriva deciziei civile nr. 464/2014 din 23 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Obligă recurenta V.L. la plata sumei de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC S.A.C. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 162/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 947/2015. Civil → |
|---|
