ICCJ. Decizia nr. 947/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECȚIA I CIVILĂ
Decizia nr. 947/2015
Dosar nr. 46992/3/2012
Şedinţa publică din 31 martie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 6 decembrie 2012, reclamantul C.N. a chemat în judecată pârâţii S.R., prin M.F.P. şi A.N.R.P. şi a solicitat:
Să se constate faptul că reclamantului i-a fost valorificat din titlul de despăgubire nr. 8479 din 26 august 2010 (în cuantum de 1.917.900 lei), prin decizia nr. 1672 din 20 septembrie 2010 suma de 1.169.919 lei, prin conversie în acţiuni la F. P.;
să se constate că reclamantul mai deţine împotriva Statului român o creanţă de 747.981 iei, în baza titlului de despăgubire nr. 8479 din 26 august 2010 emis de C.C.S.D.;
- să se dispună obligarea pârâtului S.R., prin M.F.P. la plata către reclamant a sumei de 747,981 lei, reprezentând creanţă deţinută de acesta contra S.R. în baza deciziei nr. 8479/2010 emisă de C.C.S.D., rămasă în patrimoniul petentului după valorificarea ce a avut loc prin conversia în acţiuni la Fondul Proprietatea conform deciziei nr. 1672 din 20 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, prin decizia nr. 8479 din 26 august 2010 emisă de C.C.S.D. a fost emis în favoarea reclamantului titlu de despăgubire în cuantum de 1.917.900 lei şi că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, petentul a optat integral pentru emiterea de titluri de conversie pentru acţiuni la F.P., astfel că prin decizia nr. 1672 din 20 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P. a fost emis în favoarea reclamantului titlul de conversie pentru un număr de 1.917.900 acţiuni la F.P.
La efectuarea conversiei s-a avut în vedere valoarea pentru o acţiune, respectiv 1 leu, la momentul emiterii titlului de conversie nefiind finalizate formalităţile de listare a F.P.
La data de 16 decembrie 2010, C.N.V.M. a aprobat prospectul pentru admiterea la tranzacţionare pe B.V. Bucureşti a acţiunilor F.P., astfel că au putut fi tranzacţionate pe piaţa reglementată începând cu data de 26 ianuarie 2011, valoarea iniţială de tranzacţionare fiind de 0,61 lei/acţiune.
Prin sentinţa nr. J842 din 21 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a llI-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa ele fond a constatat că reclamantul nu a administrat dovezi care să demonstreze justeţea pretenţiilor sale deduse judecăţii, aşa cum sunt expuse în petitul acţiunii pe care a promovat-o.
Prin decizia nr. 109/ A din 17 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamantul C.N. împotriva sentinţei nr. 1842 din 21 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că hotărârea atacată nu respectă dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 din C.E.D.O., ce garantează dreptul la un proces echitabil, lipsind considerentele prin care instanţa a analizat înscrisurile depuse de reclamant în susţinerea acţiunii şi argumentele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat convingerea că cele trei petite ale cererii sunt nefondate.
Ca urmare, instanţa de apel a reţinui că instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului dreptului dedus judecăţii, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ.
Nu s-au solicitat şi administrat probe noi în faza evocării fondului.
Evocând fondul pricinii ulterior admiterii apelului, anulării sentinţei şi reţinerii cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lV-a civilă, prin decizia nr. 330/ A din data de 22 septembrie 2014, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de apelantul-reclamant C.N. în contradictoriu cu intimaţii- pârâţi A.N.R.P. şi S.R., prin M.F.P.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul invocat de apelantul-reclamant a constat în nerealizarea valorii integrale a despăgubirilor de 1,917.900 lei, stabilită prin titlul de despăgubire nr. 8479 din 26 august 2010, existând o diferenţă între valoarea nominală a acţiunilor care i-au fost eliberate în baza acestui titlu de despăgubire şi valoarea lor reală, valoarea reală fiind cea de 0,61 lei/ acţiune, iar pentru această diferenţă de valoare apelantul-reclamant consideră că este titularul unui drept de creanţă împotriva S.R.
Modul în care apelantul-reclamant a exercitat opţiunea între realizarea creanţei prin obţinerea unor titluri de plată pentru valoarea de până la 500.000 lei şi emiterea de titluri de conversie în acţiuni la F.P. pentru suma care depăşeşte acest prag valoric rezultă din aplicarea prevederilor Legii nr. 247/2005 şi nu a condus la încălcarea dreptului de proprietate asupra unui bun al acestuia în sensul C.E.D.O.
Titlul de despăgubire iniţial emis încorpora dreptul de creanţă al apelantului asupra S.R., corespunzător despăgubirilor acordate în sumă de 1.917.900 lei, stabilite cu respectarea Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, la valoarea de piaţă a imobilului stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Această creanţă a fost convertită şi plătită de către S.R. prin emiterea unui număr de acţiuni la F.P., cu o valoare nominală de 1 leu/ acţiune, iar la momentul conversiei au fost respectate toate dispoziţiile legale incidente, Statul „plătind” întocmai creanţa, la valoarea ei integrală, de vreme ce s-au emis acţiuni cu o valoare corespunzătoare creanţei recunoscută prin titlul de despăgubire.
Prin emiterea acestui titlu de despăgubire în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005, s-a recunoscut persoanei îndreptăţite la despăgubiri dreptul la valoarea de 1.919.900 lei, însă dispoziţiile art. 12 alin. (3) din titlul VII al Legii nr. 247/ 2005 prevăd ca eliberarea acţiunilor reprezintă modalitatea de stingere a creanţelor constatate prin titlurile de despăgubiri sau titluri de conversie, deoarece acţiunile reprezintă, în mecanismul de aplicare a legii, preţul creanţei.
În consecinţă, la acest moment al eliberării acţiunilor obligaţia statului a fost stinsă integral rară a se putea vorbi de vreo încălcare a dreptului de proprietate al apelantului-reci amant în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005 sau a altor dispoziţii legale. La momentul ulterior, acela al realizării acţiunilor, S.R. nu mai are vreo obligaţie faţă de apelant, de garantare a creanţei acestuia până la valoarea nominală a acesteia anterioară, de 1,919.900 lei.
În acest sens, Curtea de Apel a constatat că în cadrul mecanismului de valorificare al acţiunilor ulterior emiterii acestora nu mai există vreun raport juridic între apelantul-reclamant şi S.R., chiar dacă primul îşi realiza drepturile care decurgeau din calitatea de acţionar după regulile specifice acestei calităţi, iar vânzarea acţiunilor la bursă se face potrivit regulilor pieţei de investiţii.
În acest sens, este specifică pieţei de investiţii creşterea sau scăderea valorii acţiunilor, fluctuaţie ce se produce în patrimoniul titularului acţiunilor, titular ce ie poate vinde potrivit interesului sau la un anumit moment.
În ceea ce priveşte susţinerile apelantul ui-reclamant potrivit cărora instanţa naţională sesizată cu încălcarea dreptului de proprietate al acestuia prin modul de reglementare al mecanismului de realizare a despăgubirii, trebuie să facă aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor C.E. D.O. şi să înlăture legea naţională, instanţa de apel a reţinut că argumentele invocate de apelantul-reclamat referitoare la reglementarea acordării despăgubirii, la conversia acţiunilor şi la valoarea la care acestea au fost în final realizate reprezintă critici la adresa dispoziţiilor legale, ce exced competenţelor constituţionale ale instanţelor de judecată.
Astfel, în ce priveşte opţiunea unilaterală a S.R. pentru modalitatea de stingere a obligaţiei de desdăunare prin instrumentele de plată reprezentate de acţiunile la F.P., ca şi în ce priveşte modalitatea de conversie a titlurilor de despăgubire/conversie în acţiuni, conform dispoziţiilor art. 187 alin. (1) şi (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, Curtea de Apel a constatat că aceasta intră în atribuţia exclusivă a puterii legiuitoare exprimată prin adoptarea Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, instanţa de judecată neputând proceda la amendarea prevederilor legale pentru a ajunge la altă soluţie decât cea rezultată din aplicarea acestor texte legale.
Totodată, instanţa de apel a reţinut ca atunci când încălcarea dreptului garantat de C.E.D.O. se produce prin însăşi edictarea legii, aşa cum a statuat jurisprudenţa C.E.D.O., aplicarea Convenţiei nu poate determina competenţa instanţelor de judecată de a-şi depăşi atribuţiile pentru a crea sau ignora legea internă, iar în măsura în care se identifică încălcări ale drepturilor garantate săvârşite de legiuitor, stabilindu-se răspunderea statelor naţionale, revine statului naţional prin puterea legiuitoare sarcina de a remedia cauza încălcării, iar nu instanţelor.
Încălcările constatate de instanţa europeană nu s-au datorat niciodată adoptării unei anumite măsuri sau neadoptării altora, ci exclusiv nefuncţionării mecanismelor adoptate, iar validarea mecanismului creat prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, inclusiv în ce priveşte atribuirea de acţiuni, a fost făcută fără dubiu de către instanţa europeană prin hotărârea pronunţată în cauza „Atanasiu şi alţii contra României” [(hotărârea din 12 octombrie 2010 (M. Of. nr. 778/22.11.2010)], hotărâre prin care s~a impus S.R. crearea unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, obligaţie îndeplinită de acesta prin adoptarea Legii nr. 165/2013.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.N., în temeiul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, pe fond, admiterea în tot a acţiunii introductive.
În susţinerea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că decizia instanţei de apel are la bază motive străine de natura pricinii şi expune argumente bazate pe interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale.
Astfel, prin acţiunea introductivă, reclamantul nu a investit instanţa de judecată cu analiza legalităţii dispoziţiilor legale care reglementează mecanismul de despăgubire, procedura de despăgubire fiind întrutotul urmată de către recurent, ci a criticat modul de aplicare a dispoziţiilor legale care reglementau mecanismul de despăgubire, întârzierile în punerea în aplicare a dispoziţiilor mecanismului de despăgubire de către S.R., producând o încălcare a dreptului de proprietate al recurentului asupra „bunului” reprezentând dreptul de creanţă dobândit în urma emiterii titlului de despăgubire.
Aşadar, se face o confuzie gravă între critica adusă unei dispoziţii legale şi critica ce vizează fapta culpabilă a debitorului Statul român, prin aplicarea cu întârziere a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, respectiv întârzierea listării F.P. şi stabilirea m mod arbitrar a valorii acţiunii F.P. Ia 1 leu/acţiune, valoare nominală ia care a „obligat" pe toţi beneficiarii titlurilor de despăgubire să accepte conversia stabilită prin dispoziţiile legale.
Distincţia dintre recursul intern şi recursul In convenţionalitate este cu adevărat una extrem de dificil de făcut, fund fără echivoc faptul că în anumite cazuri, sancţionarea modului în care S.R. sau instituţii ale sale aplică dispoziţiile legale duc la lipsirea de efecte ale unor acte emise în baza acelor dispoziţii legale.
Nu trebuie să existe o reticenţă a instanţelor naţionale de a da eficienţă dispoziţiilor art. 13 din C.E.D.O., interpretări de tipul celor expuse de către instanţa de apel ducând la o lipsă de aplicabilitate a acestor dispoziţii din Convenţie.
Instanţa de apel a susţinut că au fost aplicate dispoziţiile legale, tară a ţine seama de faptul că au existat modificări ale mecanismului de despăgubire pe parcursul desfăşurării lui, care au afectat dreptul de proprietate al recurentului. Culpa S.R. rezidă în tripla sa calitate de acţionar unic al F.P., debitor faţă de recurent în urma emiterii titlului de despăgubire şi legiuitor.
În această triplă calitate, S.R. a putut „denatura” modul de aplicare a mecanismului de despăgubire prin stabilirea unei valori nominale a acţiunii F.P. mult superioară valorii reale de piaţă (H.G. nr. 1581/2007), a putut stabili suspendarea valorificării titlurilor de despăgubire prin emiterea de titluri de plată (O.U.G. nr. 62/2010), astfel că, în fapt, deşi mecanismul de despăgubire prevedea teoretic posibilităţi diferite de valorificare (titluri de plată şi conversie în acţiuni a căror valoare era cea de tranzacţionare pe piaţa liberă), s-a ajuns în situaţia în care beneficiarul titlului de despăgubire să fie obligat să accepte unica variantă, respectiv valorificarea prin conversie în acţiuni la F.P. la o valoare de 1 leu/acţiune (O.U.G. nr. 81/2007), valoare mult superioară valorii de piaţă.
În atare condiţii, apar ca străine de natura pricinii susţineri ale instanţei de apel prin care se menţionează că diferenţa între valoarea nominală a acţiunii F.P. şi valoarea acestor acţiuni ulterior listării este rezultatul caracterului fluctuant pe piaţa liberă, această pierdere suferită de recurent fiind exclusiv rezultatul acţiunilor S.R. care a întârziat listarea F.P.
În hotărârea pronunţată în cauza „A. şi alţii, contra României” C.E.D.O. chiar a evocat „lentoarea cu care S.R. a efectuat listarea F.P.” şi care a făcut ineficient mecanismul de despăgubire, motiv pentru care S.R. a fost nevoit să adopte un alt mecanism de despăgubire, Legea nr. 165/2013.
Instanţa de apel a interpretat atât hotărârea C.E.D.O. anterior menţionată, cât şi adoptarea Legii nr. 165/2013 ca fiind un argument în favoarea respingerii acţiunii introductive de instanţă, când, în fapt, acestea susţin argumentele expuse de către recurent în dovedirea culpei S.R. în aplicarea mecanismului de despăgubire instituit de Legea nr. 247/2005, fapt ce a cauzat încălcarea dreptului de proprietate al recurentului asupra dreptului de creanţa dobândit în patrimoniu împotriva S.R. prin emiterea titlului de despăgubire nr. 8479/2010.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed, urmând a fi respins:
Criticile recurentului subsumate motivului de recurs prevăzute de art-304 pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi reţinute.
Cazul de modificare a hotărârii pronunţate în apel, „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”,nu este incident în speţa de faţă, întrucât, contrar susţinerilor recurentului, decizia atacată nu se sprijină pe motive străine de natura pricinii şi nici nu ignoră cadrul procesual al cauzei, ci dimpotrivă, plecând chiar de la acesta, înlătură argumentat toate susţinerile reclamantului care a invocat o culpă a S.R. decurgând din modalitatea de reglementare şi de implementare a sistemului de despăgubire a persoanelor deposedate abuziv de proprietăţile imobiliare în perioada regimului politic anterior (şi cărora nu li s-a putut asigura o reparaţie prin restituirea în natură) şi, de asemenea, producerea unui prejudiciu decurgând din valoarea pe care au dobândit-o acţiunile pe care Ie deţine la F.P. în urma listării acestuia la Bursa de Valori, comparativ cu valoarea aceloraşi acţiuni la data emiterii titlului de conversie.
Nu este străin de natura pricinii argumentul instanţei de apel care, în evaluarea pretenţiilor reclamantului, a evidenţiat riscul inerent fluctuaţiilor valorii acţiunilor pe piaţa de capital, această caracteristică regăsită ori realizată şi în cazul acţiunilor F.P., ulterior listării sale la bursă, fiind şi cea care a favorizat formularea pretenţiilor reclamatului.
Nici criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce corespunda cazului de modificare pentru ipoteza în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, nu sunt fondate.
În esenţă, reclamantul susţine că prin măsurile adoptate sau întârzierea în adoptarea unor măsuri eficiente, intimatul S.R. nu a asigurat funcţionarea în timp util a F.P. şi valorificarea acţiunilor sale acordate prin titlul de conversie la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, având în vedere că acţiunile la F.P. au fost cotate sub această valoare încă de la prima zi de tranzacţionare (25 ianuarie 2011).
Or, în condiţiile în care, în ce-I priveşte pe recurent, procedura prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente a fost integrai parcursă, fiindu-i emis titlul de despăgubire (ce încorpora creanţa sa împotriva statului) şi ulterior, titlul de conversie prin care a primit acţiuni la F.P., reclamantul şi-a realizat integral dreptul de creanţă la momentul la care a intrat în posesia titlului de conversie, aşadar, a unui număr de 1,917.900 acţiuni la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, corespunzător valorii stabilite prin titlul de despăgubire, 1.917.900 lei.
Ca atare, şi obligaţia corelativă a statului s-a stins, conform celor expres prevăzute de art. 12 alin. (3) din titlul VII al Legii nr. 247/2005: Realizarea conversiei acestor titluri în acţiuni emise de F.P. determină stingerea creanţelor constatate prin aceste titluri”.
În consecinţă, nu se poate reţine o „ingerinţă'' în respectarea dreptului de proprietate ai recurentului din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O.
Ulterior dobândirii acestor acţiuni de către cel îndreptăţit, creşterea sau scăderea valorii acţiunilor ţine de raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa de capital, care, implicit, comportă şanse de câştig, dar şi riscuri de pierdere; în plus, valorificarea acestora pe piaţa bursieră nu mai antrenează raporturi juridice între recurent şi S.R.
Fără a nega existenţa unei întârzieri a listării Ia bursă a F.P., nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între această întârziere şi pretinsul prejudiciu invocat de recurent, deoarece nu a fost prezentat niciun argument în sensul că o listare „în termen” a F.P. ar fi garantat obţinerea unui preţ al acţiunilor de cel puţin 1 leu/ acţiune, adică a unei valori cel puţin egale cu cea la care s-a realizat conversia.
Cum recurentul nu a indicat existenţa unei norme legale care să instituie în sarcina S.R. obligativitatea garantării valorii acţiunilor la F.P. de (cel puţin) 1 leu la momentul primei listări la bursă şi, pe de altă parte, nu există niciun argument de a considera că o listare la bursă a fondului anterioară datei de 25 ianuarie 2011 ar fi asigurat obţinerea unui preţ mediu de tranzacţionare a acţiunilor de cel puţin 1 leu/acţiune (aşadar, egal cu preţul de conversie), este înlăturată teza unei valorificări parţiale a titlului de despăgubire constând în decizia nr. 1672 din 20 septembrie 2010, susţinută de către recurent şi nu există vreo legătură de determinare dintre suma solicitată prin acţiune şi faptul prejudiciabil imputat, respectiv faptul nelistării la bursă a F.P. conform dispoziţiilor Legii nr. 247/2005.
Având în vedere că recurentul a invocat hotărârea pilot „M.A. şi alţii contra României” din 12 octombrie 2010, este util a se preciza că în paragr. 180-183 din această hotărâre, C.E.D.O. a concretizat posibile „ingerinţe” în dreptul Ia respectarea bunurilor în contextul legislaţiei din România privind retrocedările, astfel: (1) neexecutarea unei decizii administrative a autorităţii locale competente prin care i se recunoaşte părţii interesate un drept la reparaţie („interes patrimonial” apărat de art. 1 din Protocolul 1) constituie o ingerinţă în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (a se vedea şi M. şi G.R. împotriva României) - paragr. 180; (2) neexecutarea unei decizii administrative care recunoaşte dreptul ia o despăgubire într-un cuantum pe care aceasta ÎI stabileşte reprezintă o ingerinţă, în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol {E. împotriva României, nr. 32.800/02, § 21, 12 mai 2009) - paragr. 181; (3) neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti ce recunoaşte un drept ia despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate, în sensul primei fraze din primul alineat al art. l din Protocolul nr. l {D. şi alţii împotriva României nr. 25.862/03, paragr. 46 - 47, 3 martie 2009).
Astfel cum se poate constata, în oricare dintre situaţii, „ingerinţa” este generată de neexecutarea obligaţiei asumate de Stat prin adoptarea legislaţiei în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv de regimul anterior (în cauza, măsura alternativă a despăgubirii în condiţiile legii speciale - titlul Vll din Legea nr. 247/2005).
Or, în antrenarea garanţiilor art. l din Protocolul 1 Adiţionai Ia Convenţie, recurentul susţine ingerinţa ca fiind o inacţiune a autorităţilor constând în întârzierile în punerea în aplicare a dispoziţiilor mecanismului de despăgubire, măsură care, în opinia sa, ar fi trebuit să-i garanteze valorificarea acţiunilor la valoarea lor nominală.
În mecanismul de aplicare a C.E.D.O., a Protocoalelor sale adiţionale ca şi a jurisprudenţei C.E.D.O., judecătorului naţional nu îi este îngăduit a dispune măsuri cu caracter general (adoptarea dreptului pozitiv fiind atributul exclusiv al legiuitorului), întrucât hotărârea judecătorească are efecte doar între părţile ligante.
În plus, dacă un reclamant se pretinde victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenţie, deci a unei „ingerinţe” din partea autorităţilor statului, în aplicarea Convenţiei, judecătorul naţional poate dispune doar înlăturarea de la aplicare a normei naţionale care este cauza ingerinţei (cu respectarea celorlalte cerinţe de evaluare ce decurg din jurisprudenţa C.E.D.O.) şi care nu a trecut testul de proporţionalîtate, în sensul că prin aplicarea ei nu s-a păstrat, în privinţa acelei persoane, un just echilibru între interesul general şi cel particular, caz în care se ajunge la aplicarea directă a Convenţiei.
Aşadar, C.E.D.O. nu instituie o competenţă a instanţelor naţionale de a verifica existenţa unei compatibilităţi a dreptului intern cu dispoziţiile Convenţiei în scopul angajării răspunderii statului, ci numai de a asigura preeminenţa dispoziţiilor Convenţiei faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională (cauza D.P. împotriva României),
Aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa C.E., art. 13 din Convenţie nu merge până acolo încât să impună statelor contractante obligaţia să prevadă în legislaţia lor internă căi de atac prin care să poată fi denunţate, în faţa unei autorităţi naţionale, înseşi normele legale interne ca fiind contrare, prin ele însele, dispoziţiilor Convenţiei.
Prin urmare, acest text nu deschide calea unui „recurs naţional în convenţionalitate”, care, teoretic, ar putea avea ca obiect încălcarea de către o normă juridică internă a unui drept prevăzut de Convenţia sau de protocoalele sale adiţionale.
În esenţă, art. 13 garantează un recurs, o cale de atac ce permite punerea în discuţie a modalităţilor de aplicare a acestora cu privire la un drept apărat de Convenţie, în privinţa celui ce se pretinde lezat de consecinţele actului, dar nu garantează atacarea în sine a însuşi conţinutului normelor legale. Controlul de convenţionalitate a normelor naţionale nu poate forma obiectul unul „recurs efectiv” instituit de art. 13 din Convenţie.
Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa, a statuat că interpretarea dispoziţiilor art. 13 din C.E.D.O. trebuie realizată de o aşa manieră încât cerinţele acestui text convenţional să vină în sprijinul prevederilor art. 6 din Convenţie, întărind exigenţele acestui din urmă articol (cauza K. împotriva Poloniei).
Or, în cauza dedusă judecăţii, dispoziţiile titlului VlI din Legea nr. 247/2005 (In forma în vigoare la data faptelor reclamate) au fost pe deplin respectate, recurentul-reclamant neindicând în concret vreun text din conţinutul acestui act normativ care să garanteze destinatarilor legii, printr-o prevedere expresă, însăşi valorificarea acţiunilor obţinute prin titlul de conversie întocmai la valoarea nominală (prin derogare de la regula cererii şi ofertei ce guvernează piaţa bursieră).
În considerarea celor anterior arătate, relativ şi la operaţiunile ulterioare încheierii procedurii Legii nr. 247/2005, nu se poate reclama o faptă culpabilă a Statului în măsură să atragă răspunderea sa în sensul invocat in prezenta cauză.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul declarat de reclamant va fi respins, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (l) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva deciziei nr. 330/ A din data de 22 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 20Î 5.
| ← ICCJ. Decizia nr. 159/2015. Civil. Nulitate act juridic. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 952/2015. Civil → |
|---|
