ICCJ. Decizia nr. 1605/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1605/2015
Dosar nr. 20795/3/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la data de 11 iunie 2015
Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 28 ianuarie 2014, reclamanta C. (fostă B.) M.J. a chemat în judecată pârâtele SC C. SA Timişoara, SC C. SA, în insolvenţă, prin administrator judiciar SCP E. SPRL şi C.J.P. Timiş, solicitând instanţei reconstituirea vechimii sale în muncă pentru perioada lucrată ca bucătăreasă în cadrul fostului T.A.G.C.M. Timişoara, sector cazare cantină.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că a fost angajată T.C.M.T. în intervalul 12 iulie 1980 - 11 septembrie 1989, aşa cum rezultă din adeverinţa din 11 septembrie 1989, care era cuprinsă în carnetul de muncă pe care nu îl deţine, întrucât imediat după anii 1990 a plecat în Austria.
Prin sentinţa civilă nr. 1054 din 08 mai 2014, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În motivare, tribunalul a reţinut că domiciliul reclamantei se află în Austria, ţara care face parte din U.E., alături de Romania, ceea ce atrage aplicabilitatea Regulamentului (C.E.) nr. 44 din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoaşterea si executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Potrivit dispoziţiilor art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanţele românești sunt competente să soluţioneze litigiile dintre o parte română şi o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul, reședința sau fondul de comerț in Romania.
Tribunalul a arătat că reşedinţa sau ultimul loc de munca al reclamantei nu este în Romania, ci în strainatate şi cum, pe cale de consecinţă, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptăţit sa soluţioneze litigiul, în conformitate cu dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competenţa teritorială aparţine Tribunalului Bucureşti.
Învestit prin declinare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a pronunţat sentinţa civilă nr. 4017 din 22 aprilie 2015, prin care a admis excepţia necompetentei teritoriale, a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
În motivare, tribunalul a reţinut incidenţa art. 269 alin. (2) C. muncii, precum şi a art. 210 din Legea nr. 62/2011, care prevede că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Triubnalul a arătat că, în speţa de faţă, reclamanta a avut ultimul domiciliu în Timişoara, cu reşedinţa actuală în Timişoara (după cum arată însăşi reclamanta), cu ultimul loc de muncă în Timişoara.
Aşadar, din interpretarea dispoziţiilor art. 269 C. muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalul a subliniat faptul că intenţia legiuitorului în determinarea instanţei competente a fost accesul facil al reclamantului la desfăşurarea procesului. Prin urmare, faţă de datele concrete ale prezentei cauze instanţa competentă de a judeca prezenta cauză ar fi Tribunalul Timiş.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă are ca obiect un conflict de muncă, iar potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.
Asupra acestei chestiuni ambele instanţe aflate în conflict nu au avut păreri divergente.
Potrivit art. 129 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
În raport de acest text legal, chestiunea juridică care interesează în cauză este aceea de interpretare a noţiunii de domiciliu, respectiv de a stabili dacă domiciliul procesual ales de parte poate determina instanţa competentă.
Potrivit normei de competenţă teritorială absolută prevăzută de art. 284 alin. (2) C. muncii (în forma în vigoare la data introducerii acţiunii), astfel de litigii de natura celui din cauză sunt date în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia îşi are domiciliul reclamantul.
Noţiunea de domiciliu este definită de art. 87 C. civ., care prevede că „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este în locul unde îşi are principala aşezare”. Totodată, art. 91 prevede, la alin. (1), că „Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate”.
Din înscrisurile depuse la dosar, respectiv filele 11 şi 15, rezultă că reclamanta are domiciliul în Austria, ceea ce face incidente dispoziţiile art. 1072 C. proc. civ., care prevede că „Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială, la Judecătoria sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, respectiv la Tribunalul Bucureşti”.
Chiar dacă reclamanta şi-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza judeţului Timiş, respectiv la avocatul acestuia, acest domiciliu nu poate atrage competenţa Tribunalului Timiş, art. 284 alin. (2) C. muncii având în vedere domiciliul stabil şi efectiv al reclamantului, iar nu domiciliul mandatarului avocatului acestuia sau sediul cabinetului apărătorului ales.
Înalta Curte subliniază că, dacă s-ar admite determinarea competenţei în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales sau mandatarului reclamantului, s-ar ajunge la situaţia în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanţa la care să se judece în funcţie de baroul avocaţial din cadrul căruia îşi alege apărătorul sau în funcţie de domiciliul mandatarului.
Aşa fiind, cum domiciliul reclamantei nu este în România, ci în străinătate şi cum, pe cale de consecinţă, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptăţit să soluţioneze litigiul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1072 C. proc. civ., competenţa teritorială aparţine Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1603/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1606/2015. Civil → |
|---|
