ICCJ. Decizia nr. 1637/2015. Civil. Acţiune în constatare. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1637/2015
Dosar nr. 3557/1/2014
Şedinţa publică din 16 iunie 2015
Asupra recursului, constată următoarele
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. 3765/99 din 11 aprilie 2012, reclamanta SC P.H. SRL a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al Municipiului Iaşi şi Municipiul Iaşi prin Primar, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:
1. Să se constate că nu este debitoarea sumei de 7.888.083,72 lei, compusă din 5.184.547,32 lei, reprezentând plată aferentă perioadei de graţie şi suma de 2.703.536,84 lei, penalităţi de întârziere aferente, ambele calculate în baza dispoziţiilor art. 6 cu referire la art. 6.1 din contractul de asociere din 03 februarie 2005 cu actele adiţionale corespunzătoare, obligând totodată municipiul Iaşi să radieze această sumă din rolul fiscal al SC P.H. SRL.
2. Să se constate că, în conformitate cu dispoziţiile art. 6.1 alin. (3) din contractul de asociere, modificat prin art. 9 din actul adiţional nr. 1 din 02 iulie 2007, nu datorează suma totală de 1.105.551 lei, compusă din 902.456 lei, cu titlu de sumă minimă garantată aferentă perioadei 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 şi suma de 203.095 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate la această sumă, dispunând totodată radierea acestei sume din rolul fiscal al societăţii.
3. Să se constate că nu datorează suma de 337.396,26 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere în cuantum de 20% din suma minimă garantată pe an, raportată la numărul de zile întârziere faţă de data finalizării, respectiv 31 decembrie 2010.
4. Să se constate că, în conformitate cu dispoziţiile art. 6.1 alin. (2) şi (3) şi 6.2 din contractul de asociere, modificat prin art. 9 şi 10 din actul adiţional nr. 1, reclamanta datorează cu titlu de cotă profit pentru perioada 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 suma de 22363,16 lei.
5. Să se constate că suma de 400.000 lei achitată la data de 16 august 2011 în contul pârâtei reprezintă plată în avans a cotei de profit pentru anul 2011, în conformitate cu dispoziţiile art. 6.2 din contractul de asociere din 03 februarie 2005, aşa cum a fost modificat prin art. 10 din actul adiţional nr. 1 la contract.
Prin Sentinţa civilă nr. 202 din 5 februarie 2013, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţi şi, pe fond, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă. S-a constatat că reclamanta SC P.H. SRL nu este debitoarea sumei totale de 7.888.083,72 lei, din care 5.184.547,32 lei reprezintă plata aferentă perioadei de graţie 09 iulie 2007 - 09 iulie 2010 şi 2.703.536,84 lei reprezintă penalităţi de întârziere pentru suma de 5.184.547,32 lei; s-au respins celelalte capete de cerere formulate de către reclamanta SC P.H. SRL, ca neîntemeiate şi au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 82.996,84 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa în acest sens, prima instanţă a reţinut ca fiind întemeiat, în parte, doar primul capăt de cerere al acţiunii, pentru următoarele considerente:
În cauză, reclamanta SC P.H. SRL a investit Tribunalul Iaşi cu o acţiune în constatarea inexistenţei unor obligaţii de plată, plată aferentă perioadei de graţie, sumă minimă garantată şi penalităţi aferente faţă de Consiliul Local Iaşi şi Municipiul Iaşi, obligaţii de plată decurgând din contractul de asociere din 03 februarie 2005 modificat prin actul adiţional nr. 1 din 02 iulie 2007, având ca obiect edificarea Ansamblului P. din Iaşi.
S-a constatat că reclamanta nu are deschisă calea acţiunii în realizare faţă de pârâţi, astfel încât acţiunea apare ca fiind admisibilă. Pârâţii au învederat că au început executarea silită împotriva reclamantei, situaţie în care aceasta ar avea la îndemână calea contestaţiei la executare, însă, pe de o parte, somaţia invocată priveşte doar suma minimă garantată, nu şi celelalte sume cu privire la care reclamanta pretinde a se constata că nu le datorează, pe de altă parte contractul de asociere în participaţiune încheiat de părţi reprezintă un contract civil, fiind încheiat în baza art. 251 - 256 C. com., aşa cum se specifică chiar în art. 2 din acest act juridic, astfel că nu se poate vorbi de existenţa unor raporturi de drept material fiscal între părţi. Terenul adus ca aport de către Consiliul Local Iaşi face parte din domeniul privat al municipiului, astfel încât, cu atât mai mult, nu poate fi vorba despre un raport fiscal.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, creanţele bugetare care se încasează, se administrează, se contabilizează şi se utilizează de instituţiile publice, provenite din venituri proprii şi cele rezultate din raporturi juridice contractuale se execută prin organe proprii, acestea fiind abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor prezentului cod, însă, o creanţă bugetară nu este în mod necesar şi obligatoriu o creanţă fiscală, iar pentru a se stabili caracterul cert, lichid şi exigibil al sumelor datorate Consiliului Local al Mun. Iaşi de către reclamantă în baza raporturilor contractuale în care acesta este parte, este necesară obţinerea unui titlu executoriu, altul decât cel reglementat de art. 141 din O.G. nr. 92/2003.
Din acest punct de vedere, a apreciat tribunalul, somaţia invocată de pârâţi prin întâmpinare nu este relevantă, nefiind posibilă executarea silită directă în baza unui contract civil care nu este titlu executoriu, astfel încât instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a procedat la analizarea fondului pricinii.
Pe fondul cauzei, prima instanţă, analizând probatoriul administrat în cauză, a apreciat că acţiunea este întemeiată în parte, doar cu privire la capătul 1 de cerere.
S-a reţinut că prin contractul de asociere din 03 februarie 2005 încheiat între Consiliul Local al Mun. Iaşi şi SC I.G. SRL s-a decis asocierea părţilor în vederea construirii ansamblului M.. Potrivit art. 6.1 din contractul în forma iniţială, "Plata profitului se va face după cum urmează: SCIG va fi scutită de plata oricăror sume pentru primele 24 de luni de la data aprobării PUZ, predarea terenului şi a certificatului de carte funciară, din care să rezulte intrarea în proprietatea privată a CLMI a terenului constituit ca aport". Acest contract a fost modificat prin actul adiţional din 02 iulie 2007, inclusiv în ceea ce priveşte titlul contractului de asociere, care a devenit "edificarea Ansamblului P.". Art. 6.1 din contract a fost, de asemenea, modificat, stipulându-se că "SCIG va beneficia de o perioadă de graţie totală de la plata oricăror sume pentru primele 36 luni de la data începerii de către SCIG a organizării de şantier consemnată prin proces-verbal semnat de către ambele părţi. în măsura în care se pun în funcţiune investiţii înainte de expirarea celor 36 de luni, cota de profit de 21% este datorată de SCIG începând cu anul punerii în funcţiune a fiecărei noi investiţii".
A mai reţinut instanţa că, din interpretarea art. 6.1 din contractul modificat la 02 iulie 2007, reiese cu certitudine că formularea "perioadă de graţie totală" semnifică scutirea de la plată pentru 36 de luni de la data începerii organizării de şantier, edificatoare în acest sens fiind teza a II-a a art. 6.1, care stipulează că dacă înainte de expirarea celor 36 de luni reclamanta va pune în funcţiune vreo investiţie, atunci nu va mai opera perioada de graţie totală, în înţelesul de scutire, ci reclamanta va trebui să achite cota de profit aferentă, de 21%, începând cu anul punerii în funcţiune a acelei investiţii.
Ca atare, cum probele administrate în cauză atestă că reclamanta nu a pus în funcţiune nicio investiţie în termenul de 36 de luni de la data începerii organizării de şantier, respectiv 09 iulie 2007, s-a constatat că reclamanta nu datorează suma de 7.888.083,72 lei, compusă din 5.184.547,32 lei, reprezentând plată aferentă perioadei de graţie şi suma de 2.703.536,84 lei, penalităţi de întârziere aferente, ambele calculate în baza dispoziţiilor art. 6.1 din contractul de asociere.
În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere ale acţiunii, s-a constatat a fi neîntemeiate.
Cu privire la suma de 902.456 lei, calculată cu titlu de sumă minimă garantată aferentă perioadei 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 şi suma de 203.095 lei, penalităţi de întârziere aferente, s-a reţinut că potrivit contractului de asociere, reclamanta a avut la dispoziţie 3 ani de la emiterea autorizaţiilor de construire eliberate la 09 iulie 2007 pentru finalizarea Ansamblului P., în cazul depăşirii acestui termen, convenindu-se la art. 5.1 din contractul modificat la 02 iulie 2007 că reclamanta va achita penalităţi de întârziere de 20% din suma minimă garantată pe an (suma de 430.000 euro/an stipulată de art. 6 din contract), calculate proporţional cu numărul de zile de întârziere. Termenul a expirat la 09 iulie 2010, ansamblul fiind finalizat la 31 decembrie 2010.
S-a mai reţinut că art. 5.1 din contract, în partea finală, detaliază situaţia în care data finalizării se va extinde de drept, pentru acele clădiri/construcţii total sau parţial afectate, cu o perioadă egală cu perioada în care lucrările sunt întrerupte din cauza apariţiei unui eveniment de forţă majoră sau caz fortuit sau a oricărui alt eveniment sau împrejurare dincolo de controlul reclamantei şi care ar face imposibilă continuarea lucrărilor în conformitate cu documentaţia de urbanism aprobată.
Această prevedere contractuală s-a apreciat că trebuie coroborată cu cea din art. 6.1 alin. (2) din contract, care stipulează în mod expres, referindu-se la aceleaşi împrejurări de forţă majoră sau caz fortuit sus-menţionate, că în situaţia în care astfel de evenimente apar, pe parcursul edificării Ansamblului P. ori în exploatarea acestuia, pentru a nu se datora suma minimă garantată, este necesară notificarea Consiliului Local al Mun. Iaşi în termen de 5 zile de la constatare, aceasta fiind ca o condiţie sine qua non pentru prelungirea datei finalizării şi pentru exonerarea de la plata sumei minime garantate, neexecutarea acestei obligaţii contractuale de către reclamantă având drept consecinţă neluarea în considerare a intervenţiei respectivului eveniment.
Or, probatoriul administrat în cauză infirmă existenţa vreunei notificări a reclamantei către pârâtul Consiliul Local Iaşi privind intervenţia unui eveniment de forţă majoră sau caz fortuit, care să fi determinat prelungirea datei finalizării, iar notificarea globală a pârâtului cu privire la astfel de evenimente (descoperire de situri, vreme nefavorabilă), făcută după expirarea datei stabilită pentru finalizarea ansamblului (mai exact în mai 2011), s-a apreciat că nu poate fi asimilată notificărilor individuale, făcute în termen de 5 zile de la apariţia fiecărui eveniment, potrivit clauzei obligatorii de la art. 6.1 alin. (2) din contractul modificat. Totodată, s-a apreciat că nici constatarea făcută de expertul în construcţii în raportul întocmit în cauză nu este concludentă şi utilă cauzei, cât timp lipseşte notificarea scrisă impusă de contract.
Aşadar, a statuat instanţa că reclamanta datorează atât suma de 902.456 lei, calculată cu titlu de sumă minimă garantată aferentă perioadei 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 şi suma de 203.095 lei, penalităţi de întârziere aferente, precum şi suma de 337.396,26 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate în cuantum de 20% din suma minimă garantată pe an, raportat la numărul de zile de întârziere faţă de data finalizării, 31 decembrie 2010 şi până la data calculării acestora de către pârâtul Consiliul Local Iaşi - 28 noiembrie 2011.
Pentru aceleaşi considerente, vizând în esenţă lipsa notificării scrise impusă de art. 6.1 alin. (2) din contract, instanţa a constatat că nu sunt întemeiate nici susţinerile reclamantei vizând cuantumul sumei datorate cu titlu de sumă minimă garantată pentru perioada 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, aferentă doar construcţiilor edificate neafectate de vreo cauză neprevăzută de întârziere - 22.363,16 lei.
S-a mai constatat că nu pot fi reţinute, din motivele sus-arătate, concluziile rapoartelor de expertiză realizate în cauză, pe aspectele vizând suma minimă garantată, lucrările experţilor pornind de la premisa că reclamanta ar fi beneficiat de prelungirea termenului de finalizare a contractului, premisă pe care instanţa a apreciat-o ca fiind eronată.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, care prin Decizia nr. 85 din 16 septembrie 2013 a respins ca nefondate apelurile declarate atât de reclamantă cât şi de pârâţi.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de control judiciar a reţinut referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de reclamantă, invocată de pârâţi, că dezlegarea dată de prima instanţă este corectă, având în vedere că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile contractului de asociere în participaţiune din 3 februarie 2005, care este un contract de natură civilă, fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 261 - 256 C. com., astfel cum rezultă din prevederile art. 2 din contract.
Raportat la natura civilă a contractului de asociere pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, critica intimaţilor potrivit cu care reclamanta avea deschisă calea acţiunii în realizare, respectiv contestaţia la executare întemeiată pe prevederile Codului de procedură fiscală s-a apreciat a fi nefondată, în cauză neputându-se vorbi de existenţa unui raport de drept material fiscal.
Faptul că părţile au pe rolul instanţelor de judecată contestaţia la executare formulată de SC P.H. SRL împotriva somaţiei emisă în temeiul Codului de procedură fiscală nu prezintă relevanţă juridică sub aspectul admisibilităţii acţiunii în constatare întemeiată pe contractul de asociere în participaţiune, contrar susţinerilor intimaţilor.
Potrivit prevederilor dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Ordonanţa nr. 92/2003 în forma în vigoare la data pronunţării hotărârii apelate, Codul de procedură fiscală nu se aplică pentru administrarea creanţelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturile juridice contractuale.
Întrucât în cauză creanţa contestată rezultă dintr-un contract de asociere în participaţiune, administrarea acesteia nu poate fi deci supusă Codului de procedură fiscală, cum corect a stabilit instanţa de fond.
Nici critica referitoare la greşita interpretare a prevederilor art. 6.1 din contract ca făcând referire la o scutire la plată în loc de acordarea unui termen de graţie nu a fost primită, reţinându-se că potrivit acestei prevederi contractuale, (art. 6.1 prima liniuţă) societatea reclamantă va fi scutită de plata oricăror sume pentru primele 24 de luni de la data aprobării PUZ iar în conformitate cu dispoziţiile art. 9 din actul adiţional, art. 6.1. se modifică în sensul că: "SCIG va beneficia de o perioadă de graţie totală de la plata oricăror sume pentru primele 36 de luni de la data începerii de către SCIG a organizării de şantier consemnată prin proces-verbal semnat de ambele părţi".
Analizând intenţia reală a părţilor la data semnării contractului şi respectiv a actului adiţional, s-a constatat că aceasta a fost de scutire a societăţii de la plata oricăror sume şi nu de acordare a unui termen de graţie, împrejurare ce rezultă atât din modul de formulare a prevederilor art. 6.1. din contractul iniţial ("va fi scutită de plata oricăror sume pentru primele 24 luni de la data aprobării PUZ") cât şi din modul de redactare a noului articol 6.1, modificat prin art. 9 din actul adiţional din 2 iulie 2007. Astfel, în alin. (1) al art. 6.1 în noua sa formă se prevede că societatea beneficiază de "o perioadă de graţie totală de la plata oricăror sume pentru primele 36 de luni de la data începerii de către SCIG a organizării de şantier consemnată prin procesul-verbal semnat de ambele părţi" iar la alin. (2) că va fi datorată cota de profit în ipoteza "în care se pun în funcţiune investiţii înainte de expirarea celor 36 de luni", formulare ce denotă intenţia părţilor de scutire a societăţii de la plata oricăror sume în primele 36 de luni, cu excepţia prevăzută la alin. (2), a punerii în funcţiune a investiţiilor.
Faptul că părţile contractante au avut în vedere scutirea societăţii de la plata oricăror sume pe o anumită perioadă de timp, atunci când au folosit formularea de "graţie totală de la plata oricăror sume", s-a apreciat că rezultă şi din modul de redactare a textului art. 6.1 din contractul de asociere, unde, la prima liniuţă a articolului, se foloseşte expresia "va fi scutită de plata oricăror sume pentru primele 24 de luni" iar la a doua liniuţă se referă la scutire ca la o perioadă de graţie ("după expirarea perioadei de graţie de 24 de luni, SCIG va plăti (...)").
În consecinţă, reţinând că, în conformitate cu prevederile art. 6.1 din contractul de asociere în participaţiune, reclamanta a fost scutită de plata oricăror sume pentru primele 24 de luni, respectiv pentru perioada de 36 luni de la data începerii organizării de şantier, s-a constatat că, aceasta nu datorează suma de 7.888.083,72 lei reprezentând plată aferentă perioadei de graţie (5.184.547,3 lei) şi penalităţi de întârziere aferente (2.703.536,84 lei).
Pentru aceste considerente, instanţa a respins ca nefondat apelul formulat de către pârâţi.
În ce priveşte apelul declarat de reclamanta SC P.H. SRL, s-a constatat de asemenea că este neîntemeiat, reţinându-se că potrivit dispoziţiilor art. 6.1 din contractul de asociere în participaţiune, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din 2 iulie 2007, reclamanta nu datorează Consiliului Local al Municipiului Iaşi suma minimă garantată aferentă perioadelor de timp în care lucrările nu pot fi efectuate din cauza apariţiei unui eveniment de forţă majoră sau caz fortuit sau a oricărui alt eveniment sau împrejurare dincolo de controlul societăţii, intervenirea oricărui astfel de eveniment urmând a fi notificată în scris în termen de 5 zile de la constatarea sa.
S-a constatat că, prin cererea de apel, reclamanta nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificarea prevăzută în contract, în termenul stipulat, în speţă notificarea a fost transmisă Consiliului Local al Municipiului Iaşi abia în luna mai 2011, după data finalizării lucrărilor, 31 decembrie 2010, iar suma minimă garantată a fost calculată pentru perioada 9 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
S-a mai constatat că prevederile art. 5.1 din contract, referitoare la extinderea datei finalizării se coroborează cu prevederile art. 6.1, referitoare la obligaţia de notificare în termen de 5 zile de la apariţia evenimentului neprevăzut, condiţie neîndeplinită în cauză şi care are drept consecinţă neluarea în considerare a respectivului eveniment.
Prin urmare, s-a constatat că, raportat la data emiterii autorizaţiilor de construire (9 iulie 2007), la termenul de 3 ani pe care reclamanta l-a avut la dispoziţie pentru finalizarea lucrărilor, care a expirat la 9 iulie 2010, şi la data finalizării lor (31 decembrie 2010), obligaţia de plată a sumei minime garantate, în cuantum de 902.456 lei, calculată pentru perioada 9 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 şi a penalităţilor aferente zilelor de întârziere, prevăzută în contract în sarcina reclamantei, subzistă ca urmare a neîndeplinirii condiţiei notificării intimatei, prevăzută de art. 6.1. din contract.
Instanţa a respins ca nerelevantă apărarea reclamantei potrivit căreia intimaţii aveau cunoştinţă de existenţa situaţiilor de forţă majoră şi caz fortuit, având în vedere că prevederile art. 6.1 din contractul încheiat de părţi nu fac referire la încunoştinţarea Consiliului Local al Municipiului Iaşi pe orice cale, ci la notificarea lui într-un anume termen.
Cât priveşte critica referitoare la greşita calculare a penalităţilor în sumă de 203.095 lei, aplicate la suma minimă garantată şi nu pentru neexecutarea obligaţiei de plată a profitului, s-a constatat că aceasta are un temei diferit de cel al capătului de cerere din acţiune, privitor la calcularea aceloraşi penalităţi.
Astfel, dacă prin cererea introductivă reclamanta a susţinut că nu datorează penalităţi calculate la suma minimă garantată întrucât nu datorează debitul principal (suma minimă garantată în cuantum de 902.456 lei), prin cererea de apel se susţine că penalităţile au fost calculate greşit prin raportare la suma minimă garantată, convenţia părţilor fiind în sensul aplicării lor pentru neexecutarea obligaţiei de plată a profitului. Or, procedând în acest fel, reclamanta a schimbat cauza capătului de cerere referitor la penalităţile în sumă de 203.095 lei, încălcând dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu s-a mai procedat la analizarea în fond a cererii.
Pentru aceste considerente, s-a respins şi apelul formulat de reclamanta SC P.H. SRL ca neîntemeiat.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, ambele părţi au declarat recurs, iar prin Decizia nr. 2657 din 24 septembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a constatat nulitatea cererilor de recurs.
În argumentarea soluţiei pronunţate, în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta SC P.H. SRL, s-a reţinut că s-au invocat motivele de nelegalitate întemeiate pe art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Totodată, s-a reţinut că prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la interpretarea greşită a art. 5.1 şi art. 6.1. - astfel cum au fost modificate prin actul adiţional - în sensul că s-au încălcat dispoziţiile art. 1269 din noul C. civ., practic se tinde la reaprecierea situaţiei de fapt deja stabilite, susţinerile fiind în realitate de netemeinicie şi nu de nelegalitate.
În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor legale precizate, s-a reţinut că din modul în care sunt expuse şi dezvoltate, acestea nu fac decât să antameze motive de netemeinicie, referitoare la plata sumelor de bani învederate raportate la apariţia unui caz de forţă majoră şi/sau caz fortuit, precum şi modul în care se face notificarea şi efectele acesteia în contextul contractului părţilor modificat prin actul adiţional.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a constatat că, de asemenea, prezintă aspecte de netemeinicie, întrucât vizează calculul penalităţilor de întârziere, care este greşit în funcţie de dispoziţiile contractuale, însă susţinerile acesteia nu arată în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate.
Prin recursul declarat de pârâţi, s-a reţinut că aceştia deşi susţin că au fost aplicate greşit dispoziţiile legale invocate, respectiv art. 111 C. proc. civ. şi interpretarea contractului privind perioada de graţie, în dezvoltarea criticilor nu fac decât să conteste problema perioadei de graţie când şi cum trebuia aplicată, ceea ce în fapt, prezintă aspecte de reapreciere a situaţiei de fapt referitoare la contractul părţilor care nu mai poate forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului.
În considerarea celor ce preced, constatând că recurenţii nu s-au conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat nulitatea cererilor de recurs.
Prin cererea înregistrată la data de 13 octombrie 2014, contestatoarea SC P.H. SRL a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 2657 din 24 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, iar prin Decizia nr. 895 din 24 martie 2015 a instanţei supreme, s-a admis contestaţia în anulare, s-a anulat în parte decizia atacată în ceea ce priveşte constatarea nulităţii cererii de recurs formulate de reclamanta SC P.H. SRL şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii. S-a fixat termen în vederea soluţionării recursului la data de 16 iunie 2015.
În argumentarea acestei soluţii, s-a reţinut, în esenţă, că în speţă, contestatoarea a învestit instanţa de recurs prin depunerea la dosarul cauzei, a două memorii de recurs, un prim memoriu înregistrat la data de 31 octombrie 2013, semnat de avocat C.V. şi un al doilea, înregistrat la data de 1 noiembrie 2013.
Din examinarea deciziei contestate, rezultă că deşi în practicaua acesteia s-a reţinut declaraţia recurentei în sensul că îşi însuşeşte doar cel de-al doilea memoriu, din considerentele hotărârii rezultă că au fost examinate criticile formulate prin memoriul redactat şi semnat de avocat C.V.
Astfel, deşi prin ambele memorii, s-au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., criticile formulate sunt diferite din perspectiva temeiurilor de drept invocate în argumentarea acestora.
În vreme ce prin memoriul examinat, s-a susţinut, în esenţă, interpretarea greşită a art. 5.1 şi art. 6.1. - astfel cum au fost modificate prin actul adiţional - în sensul că s-au încălcat dispoziţiile art. 1269 din noul C. civ. şi calculul penalităţilor de întârziere este greşit în funcţie de dispoziţiile contractuale, în cel de-al doilea memoriu, s-a criticat decizia recurată sub aspectul interpretării greşite a actelor juridice deduse judecăţii, lipsindu-le de efectele conferite de părţi prin contractul de asociere precum şi din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 969, 970, 983, 1082, 1083 C. civ.
Aşa fiind, s-a constatat că, în adevăr, instanţa de recurs a omis să analizeze criticile formulate prin memoriul de recurs însuşit de parte, prin urmare, s-a constatat a fi întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 318 - 320 C. proc. civ., s-a admis contestaţia în anulare, cu consecinţa anulării în parte a Deciziei nr. 2657 din 24 septembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, respectiv în ceea ce priveşte nulitatea cererii de recurs formulate de reclamanta SC P.H. SRL, cu menţinerea restului dispoziţiilor deciziei.
Prin memoriul de recurs însuşit de parte, recurenta-reclamantă SC P.H. SRL a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat, iar pe fond, admiterea integrală a acţiunii.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa a respins apărarea sa potrivit căreia intimaţii aveau cunoştinţă de existenţa situaţiilor de forţă majoră şi caz fortuit, având în vedere că prevederile art. 6.1 din contract, care reprezintă legea părţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ., nu fac referire la încunoştinţarea Consiliului Local al Municipiului Iaşi pe orice cale, ci la notificarea lui într-un anumit termen, aspect în raport cu care recurenta susţine că a demonstrat prin înscrisuri, că informarea cu privire la existenţa evenimentului de forţă majoră a fost comunicată în termen, aşa cum rezultă din procesele-verbale încheiate între părţi.
În continuare, a arătat recurenta că în mod greşit procesele-verbale nu au fost apreciate de către instanţa de apel ca fiind "notificare", instanţa schimbând înţelesul neîndoielnic al acestora şi totodată al prevederilor contractuale respectiv ale art. 6.1 modificat prin art. 9, sensul acestor prevederi fiind de informare cu privire la apariţia cazului de forţă majoră, or, din cuprinsul proceselor-verbale rezultă fără putinţă de tăgadă că a adus la cunoştinţa Consiliului Local despre existenţa apariţiei cazului de forţă majoră.
A mai arătat recurenta că instanţa a făcut distincţie între notificare, înştiinţare şi proces-verbal, deşi în cazul de faţă ele sunt acte juridice cu efecte identice şi a interpretat complet eronat actele juridice deduse judecăţii, lipsindu-le de efectele conferite de părţi prin contractul de asociere.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a criticat soluţia atacată din perspectiva faptului că instanţa a dat o interpretare strict literală dispoziţiilor art. 6.1 din contract iar suspendarea efectelor contractului ca urmare a forţei majore şi a cazului fortuit este regula şi operează în puterea legii iar a considera în alt sens, înseamnă a nesocoti prevederile art. 1082 - 1083 C. civ. Sancţiunea nerespectării termenului nu poate fi lipsirea părţii de beneficiul forţei majore, ci plata despăgubirilor pentru daune rezultând strict din nerespectarea obligaţiei de notificare.
A mai arătat recurenta că este evident că nu se putea afirma cu un grad de certitudine rezonabil că neîndeplinirea condiţiei notificării "are drept consecinţă neluarea în considerare a respectivului eveniment" astfel cum în mod greşit a procedat instanţa, ci ar fi trebuit cel puţin să se observe că exista un dubiu foarte serios cu privire la efectele pe care părţile au înţeles să le dea prevederii contractuale în discuţie, în condiţiile în care nu se menţionează că o astfel de notificare condiţionează existenta cazului de forţă majoră sau producerea efectelor acestora, situaţie în care trebuia să fie făcută aplicarea principiului in dubio pro reo (art. 983 C. civ.).
În continuare, a susţinut recurenta că instanţa a încălcat principiul ocrotirii bunei-credinţe şi a nesocotit dispoziţiile art. 970 C. civ., în condiţiile în care intimaţii au cunoscut intervenirea situaţiilor de forţă majoră şi efectele acestora şi care, prin invocarea lipsei "notificării", au încercat să-şi creeze o sursă de venituri nejustificate.
Cu privire la greşita calculare a penalităţilor în sumă de 203.095 lei aplicate la suma minimă garantată şi nu pentru neexecutarea obligaţiei de plată a profitului, a susţinut recurenta că prin motivele de apel a argumentat faptul că penalităţile aplicate cu privire la cazul de forţă majoră fac obiectul art. 8 din contractul de asociere, aspect care nu schimbă cauza sau temeiul capătului de cerere astfel cum în mod greşit s-a reţinut. Astfel, pentru situaţia ce are în vedere cazul de forţă majoră prevăzut de art. 6.1 modificat prin art. 9, părţile au convenit conform art. 8 din contract să se plătească o penalitate de 0,5 % pentru fiecare lună de întârziere la plată, calculată la valoarea obligaţiei patrimoniale neîndeplinite. Penalitatea de 0,1 % se aplică doar întârzierilor la plata sumelor datorate din profit or, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe care, în mod netemeinic şi nelegal a schimbat modul de calcul al penalităţilor, respectiv procentul aplicat acestora, încălcând astfel prevederile art. 969 C. civ.
A mai susţinut recurenta că instanţa avea obligaţia de a analiza întreg probatoriul administrat în cauză pentru a stabili o modalitate echitabilă de soluţionare a cererii şi de a restabili un echilibru şi în virtutea principiului consacrat prin dispoziţiile art. 969 C. civ., dacă instanţa considera ca părţile nu au stabilit modul în care se soluţionează anumite obligaţii contractuale, era obligată să identifice prin analiza faptelor şi împrejurărilor cauzei care a fost intenţia comună a părţilor.
În ceea ce priveşte respingerea, prin sentinţa primei instanţe a capetelor al treilea, al patrulea şi al cincilea ale cererii de chemare în judecată, recurenta a arătat că a formulat apel însă fără să facă referire expresă la respectivele capete de cerere, prin decizie, instanţa a respins apelul şi în ceea ce le priveşte pe acestea.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Motivul de nelegalitate prevăzut la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. reglementează ipoteza potrivit căreia recursul este admisibil atunci când prin hotărârea atacată, instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În raport de pretinsa incidenţă în cauză a acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reţine că recurenta a invocat faptul că a făcut dovada cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei a transmiterii notificărilor către intimaţi, însă în mod greşit procesele-verbale nu au fost apreciate de către instanţa de apel ca fiind "notificare", fiind schimbat înţelesul neîndoielnic al acestora şi totodată al prevederilor contractuale respectiv ale art. 6.1 astfel cum a fost modificat.
Faţă de aceste precizări se constată că, critica subsumată motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reţinută ca fiind fondată, dispoziţiile legale menţionate sancţionând denaturarea sau schimbarea înţelesului unei convenţii, or, sub acest aspect soluţia instanţei de apel este dată cu respectarea cadrului şi limitelor procesuale din perspectiva examinării clauzelor contractuale şi a voinţei părţilor exprimate prin acestea.
În acest context, în mod judicios, instanţa de apel a interpretat clauzele contractului de asociere încheiat între părţi, cu referire la obligaţia inserată la art. 6.1 potrivit cu care intervenţia oricărui eveniment de forţă majoră sau caz fortuit urmează a fi notificată Consiliului Local al Municipiului Iaşi, în termen de 5 zile de la constatarea sa. Astfel, cu respectarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., ce consacră principiul forţei obligatorii a convenţiilor legal făcute, instanţa a constatat a nu fi îndeplinită condiţia notificării intimaţilor cu consecinţa neluării în considerare a respectivului eveniment.
Cu privire la susţinerea recurentei potrivit căreia a făcut dovada notificării intimaţilor prin înscrisurile depuse, respectiv procesele-verbale încheiate între părţi, Înalta Curte constată că aceasta este o chestiune ce ţine de evaluarea probatoriului administrat în cauză, nefiind un aspect de nelegalitate ce ar putea face obiectul analizei instanţei de recurs din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., ce vizează interpretarea sau aplicarea greşită a legii, se constată că instanţa de apel a stabilit cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, situaţia de fapt, prin raportare la probatoriul administrat în cauză.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii atacate sau aplicarea greşită a legii, în speţă, reluându-se în esenţă criticile formulate anterior, respectiv modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 969 C. civ. sub aspectul interpretării prevederilor art. 6.1 din contract.
În speţă, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de apel, în mod legal, a analizat hotărârea apelată din perspectiva clauzelor contractuale în discuţie şi, constatând lipsa notificării impuse de art. 6.1, a confirmat soluţia primei instanţe.
Cu privire la susţinerile referitoare la probatoriul administrat, respectiv greşita calculare a penalităţilor în sumă de 203.095 lei, aplicate la suma minimă garantată şi nu pentru neexecutarea obligaţiei de plată a profitului, Înalta Curte reaminteşte că modalitatea de examinare a probelor nu constituie un argument pentru a susţine lipsa de temei legal a deciziei criticate, altfel spus, situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate.
Pentru considerentele înfăţişate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei SC P.H. SRL Iaşi va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC P.H. SRL Iaşi împotriva Deciziei nr. 85 din 16 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1583/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1709/2015. Civil → |
|---|
