ICCJ. Decizia nr. 1724/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1724/2015
Dosar nr. 11797/105/2011*
Şedinţa publică de la 23 iunie 2015
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Urmare a deciziei cu rol de regulator de competenţă nr. 762 din 28 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, prin Sentinţa nr. 1149 din 19 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 11797/105/2011 a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanta SC C.P. SA împotriva pârâtului M.D.
A fost obligată reclamanta la plata sumei de 5.648,63 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea pârâtului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
La termenul de judecată din 12 noiembrie 2013, pârâtul a depus Decizia nr. 2826 din 23 mai 2012, pronunţată în Dosarul nr. 8156/1/2012 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în soluţionarea recursului declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 101 din 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a modificat Sentinţa nr. 214 din 28 mai 2012 a Tribunalului Prahova, în sensul respingerii acţiunii în evacuarea pârâtului din spaţiul situat în Ploieşti, str. C., judeţul Prahova, cu privire la care reclamantul l-a apreciat ocupat abuziv de pârât.
S-a arătat că, din considerentele Deciziei nr. 101 din 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a modificat Sentinţa nr. 214 din 28 mai 2012 a Tribunalului Prahova şi a Deciziei nr. 2826 din 23 mai 2012, pronunţată în Dosarul nr. 8156/1/2012 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în soluţionarea recursului, se poate constata că, şi potrivit probelor administrate reclamanta din prezenta cauză nu a făcut dovada ocupării abuzive a acestui spaţiu de către pârât.
Pentru aceste considerente, în lipsă de dovezi contrarii, Tribunalul, văzând prevederile art. 998 C. civ., a respins acţiunea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata de daune interese în sumă de 100.500 lei.
În baza art. 274 C. proc. civ., Tribunalul a obligat reclamanta la plata în favoarea pârâtului a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare.
A motivat că în cauză munca prestată de avocat a fost reală şi efectiv desfăşurată şi dovedită cu chitanţele eliberate de avocat şi care atestă plata şi încasarea onorariului şi actelor privind deplasarea.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, recalificat ca fiind apel, reclamanta SC C.P. SA, care a solicitat, în baza art. 312 pct. 5 C. proc. civ., casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului.
A arătat apelanta că Tribunalul a soluţionat dosarul fără a respecta principiile de drept, în sensul în care art. 129 C. proc. civ. dă instanţei drepturi depline de a exercita un rol activ în soluţionarea acţiunii, rol activ care presupune posibilitatea instanţei de a dispune şi încuviinţa orice probă este necesară pentru o soluţionarea justă şi temeinică a cauzei. Or, Tribunalul a respins cererile în probaţiune şi fără a intra în cercetarea fondului cauzei, punând reclamanta în imposibilitatea legală de a-şi dovedi acţiunea.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 357 din 1 octombrie 2014 a admis apelul înaintat de reclamanta SC C.P. SA împotriva Sentinţei nr. 1149/2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 11797/105/2011* şi, în consecinţă:
A anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut că faptele generatoare de prejudicii invocate de reclamantă trebuie analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., raportat la perioada când i se impută pârâtului că le-a săvârşit, or, instanţa de fond respingând acţiunea, s-a raportat în motivare doar la Decizia nr. 2826 din 23 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 8156/1/2012 şi la Decizia nr. 101 din 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, de modificare a Sentinţei nr. 214 din 28 mai 2012 a Tribunalului Prahova, de respingere a acţiunii în evacuarea pârâtului din spaţiul situat în Ploieşti, str. C., judeţul Prahova, reţinând numai că din respectivele hotărâri rezultă că reclamanta nu a făcut dovada ocupării abuzive a acelui spaţiu de către pârât.
A arătat instanţa de apel că potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, motivarea instanţei de fond în sensul celor arătate mai sus neputând echivala cu o motivare în fapt şi în drept, fiind contrară prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea hotărârii, fiind imposibilă exercitarea controlului judiciar.
Prin cererea formulată, apelanta SC C.P. SA a solicitat completarea Deciziei nr. 357/2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în Dosarul nr. 11797/105/2011*, solicitând şi soluţionarea capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, în sensul obligării intimatului M.D. la achitarea acestora.
În motivarea cererii s-a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel admiţând apelul ce l-a promovat, fiind îndreptăţită la cheltuielile de judecată ce le-a solicitat şi dovedit, constând în taxa de timbru de 1.628 lei, timbru judiciar de 5 lei, onorariu avocaţial de 5.696,30 lei, cazare în valoare de 440 lei, transport în cuantum de aproximativ 700 de lei, costuri cu masa şi trimiteri poştale.
S-a mai arătat că instanţa de apel nu a respins sau diminuat cheltuielile de judecată, astfel că a omis să se pronunţe asupra lor.
În drept s-au invocat prevederile art. 2812 raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 19 din 21 ianuarie 2015, a respins cererea apelantei-reclamante SC C.P. SA de completare a Deciziei nr. 357/2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 11797/105/2011*, a respins cererea intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată, reţinând, în esenţă, că faţă de soluţia pronunţată de instanţa apelului, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 274 C. proc. civ., intimatul M.D. nu putea fi obligat, prin această decizie, la plata cheltuielilor de judecată invocate de apelantă, problema cheltuielilor de judecată urmând să se discute, în final, după soluţionarea în fond a cauzei de către instanţa competentă material, numai în aceste condiţii aceasta putându-se pronunţa asupra tuturor cheltuielilor de judecată ce pot fi acordate părţii care a câştigat procesul.
Curtea a apreciat astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., cererea de completare a deciziei formulată de apelanta SC C.P. SA.
I. SC C.P. SA a formulat recurs împotriva Deciziei nr. 19 din 21 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, solicitând modificarea acestei hotărâri, soluţionarea capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată şi obligarea intimatului M.D. la achitarea acestora.
Recurenta-reclamantă îşi subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocând, în esenţă, faptul că instanţa a realizat o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 274 şi 281 alin. (1) C. proc. civ.
Argumentându-şi criticile, recurenta-reclamantă arată următoarele:
Pe de o parte, Decizia nr. 357 din 1 octombrie 2014 nu conţine presupusul considerent al neacordării cheltuielilor de judecată pentru motivul nesoluţionării cauzei pe fond. De fapt, instanţa reţine faptul că apelanta a cerut cheltuieli de judecată şi că a depus dovada acestora, însă nu se pronunţa în niciun fel cu privire la aceasta cerere, nicidecum în sensul în care s-ar impune amânarea soluţionării cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată până la momentul soluţionării fondului cauzei.
Pe de altă parte, precizează recurenta, instanţa avea oricum obligaţia de a răspunde acestei cereri, fie în sensul admiterii sale fie în sensul respingerii sale. Faptul că instanţa, prin Decizia nr. 357 din 1 octombrie 2014, nu a emis o hotărâre pe fond, ci a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Sibiu, este irelevant prin raportare la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece aceasta viza Dosarul nr. 11797/105/2011* aflat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, prin care a fost admis apelul formulat de C.P. Or, această soluţie de admitere a apelului reprezintă o hotărâre favorabilă recurentei-reclamante şi totodată defavorabilă intimatului M.D., care solicitase respingerea apelului, aflându-ne astfel în situaţia prevăzută de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., respectiv "partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Se arată că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată nu stă doar culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii, ci şi necesitatea ca partea care are câştig de cauză să nu fie prejudiciată (sub forma cheltuielilor de judecată pe care a trebuit să le achite) prin faptul că a urmat demersurile legale pentru realizarea drepturilor sale.
Recurenta-reclamantă consideră că respingerea ori omisiunea de a soluţiona cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ar echivala cu prejudicierea C.P., care ar fi pusă în situaţia de a nu îşi recupera sumele achitate într-un dosar în care s-a pronunţat o hotărâre favorabilă.
Mai mult, se arată, dispoziţiile legale impun ca fiecare parte să solicite cheltuieli de judecată, iar cererea să fie admisă sau respinsă de către instanţa, cu privire la acel proces, în acea faza procesuală, iar nu printr-o cerere globală care să vizeze toate fazele procesuale.
II. M.D. a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 357 din 1 octombrie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, solicitând instanţei de control judiciar ca:
1. În temeiul art. 312 alin. (1), teza I C. proc. civ. 1865 să admită recursul.
2. În temeiul art. 312 alin. (2), teza I şi alin. (3) teza I C. proc. civ., să modifice, în tot, decizia recurata, urmând
3. Să dispună respingerea ca nefondat a apelului formulat de C.P. S.A, cu consecinţa menţinerii Sentinţei civile nr. 1149 din 19 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 11797/105/2011 ca temeinică şi legală.
4. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. 1865 să dispună obligarea intimatei C.P. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea acestei pricini, constând din taxa judiciară de timbru, onorariu avocaţial şi cheltuieli de transport.
Recurentul-pârât îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocând faptul că decizia recurata a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii iar legea greşit aplicată o reprezintă dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. 1865.
Argumentându-şi această critică recurentul-pârât arată următoarele:
La termenele din 11 septembrie 2012 respectiv 25 septembrie 2012, intimata-reclamantă C.P. S.A. a solicitat şi i s-a încuviinţat acordarea unor noi termene pentru depunerea de înscrisuri.
La termenul acordat pentru data de 13 noiembrie 2012, intimata-reclamantă C.P. SA, prin reprezentant convenţional a depus o nouă cerere de probaţiune vizând efectuarea expertizei contabile şi un set de înscrisuri pentru a căror depunere îşi asumase deja această obligaţia încă din data de 11 septembrie 2012.
Instanţa de judecată a fondului a respins întemeiat noua cerere în probaţiune pe de-o parte faţă de atitudinea procesuală a intimatei-reclamante C.P. SA care, în scopul tergiversării soluţionării cauzei, a înţeles să formuleze cereri de probaţiune la mai multe termene de judecată, fiind decăzută din acest drept.
Prin dispoziţiile noului C. proc. civ. legiuitorul a venit în sprijinul clarificării unor situaţii anterioare în care probele erau depuse discreţionar, pe tot parcursul derulării procesului statuând conform art. 254 că "probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel (...)".
Intimatei C.P. S.A. i s-au încuviinţat suplimentar cererile de amânare pentru 2 (două) termene de judecată în vederea depunerii de înscrisuri în faţa Tribunalului Sibiu, societatea neînţelegând să-şi îndeplinească obligaţia asumată, astfel încât instanţa de judecată întemeiat a decăzut-o din dreptul de a administra noi probe ulterior termenului din data de 11 septembrie 2012 acordat deja în acest sens.
Instanţa învestită cu soluţionarea fondului şi-a exercitat rolul activ pentru aflarea adevărului, oferind intimatei-reclamante C.P. SA posibilitatea de a depune înscrisuri în susţinerea solicitărilor sale.
Decăderea din dreptul de a administra noi probe ulterior termenului din data de 11 septembrie 2012 este justificată, în condiţiile în care intimata-reclamantă C.P. SA nu a înţeles să-şi îndeplinească obligaţia asumată.
Faptă ilicită cauzatoare a pretinsului prejudiciu de 100.500 lei nu a fost dovedită, alegaţiile intimatei C.P. S.A. fiind neîntemeiate, în realitate recurentul M.D. realizând o gestiune de afaceri prin care nu s-au adus prejudicii societăţii.
Anterior strămutării dosarului pendinte, instanţa a încuviinţat la solicitarea intimatei C.P. SA efectuarea unei expertize contabile ce nu s-a putut realiza din culpa exclusivă a societăţii care nu a pus la dispoziţia expertului actele contabile solicitate, aceasta fiind astfel decăzută din dreptul de a administra acest mijloc de probă prin încheiere interlocutorie, neatacată, împrejurare în care intimata C.P. S.A. nu a probat nici existenţa faptei delictuale - de ocupare ilegală, în mod abuziv a imobilului din judeţul Prahova, municipiul Ploieşti, str. C. - şi niciun prejudiciu cert şi nereparat încă, nefiind astfel întrunite cumulativ nici celelalte două condiţii ale răspunderii civile delictuale, respectiv legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu precum şi vinovăţia recurentului M.D.
Conchide recurentul-pârât că în causa pendinte a fost stabilită starea de fapt, iar hotărârea judecătorească conţine atât motivele de fapt cât şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor, fiind satisfăcute cerinţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. 1865 astfel încât, în mod neîntemeiat a reţinut instanţa de apel că "nu a fost stabilită starea de fapt, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului", aprecierea în baza căreia a admis apelul, a anulat Sentinţa civilă nr. 1149/2013 şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Recurentul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
În cuprinsul recursului, M.D. susţine faptul că hotărârea instanţei de fond a fost data cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta conţinând atât motivele de fapt cât şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor.
Înalta Curte, examinând deciziile recurate prin prisma criticilor formulate, constată următoarele:
I. Recursul reclamantei SC C.P. SA este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii "care cade în pretenţii", aceasta constituind temeiul răspunderii civile delictuale al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze.
Culpa procesuală este cea care trebuia să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenţii, cu titlu de cheltuieli de judecată şi presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanţe a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieşi din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumţia că nu datorează nimic nimănui), fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumţia relativă sus-amintită).
Cu alte cuvinte "culpa procesuală reprezintă formularea unei cereri, exercitarea unei acţiuni ori susţinerea unor apărări neîntemeiate".
Aşadar, natura juridică a cheltuielilor de judecată este una bivalentă, cheltuielile de judecată reprezentând prejudiciul cauzat de culpa procesuală şi totodată despăgubirile pe care partea care a căzut în pretenţii trebuie să le plătească celeilalte părţi.
Soluţia pronunţată de instanţa de control judiciar, de anulare a hotărârii apelate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare a fost justificată de încălcarea de către prima instanţă a art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivele pe care s-a întemeiat hotărârea recurată sancţionând astfel eroarea săvârşită de instanţa de fond.
Prin urmare, în speţă, faţă de soluţia pronunţată în apel, nu se identifică culpa procesuală a părţii, temeiul juridic al aplicării art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată solicitate de reclamantul-apelant urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării pe fond a cauzei.
II. Recursul pârâtului M.D. este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Astfel cum rezultă din simpla lecturare a hotărârii instanţei de fond, raţionamentul care a fundamentat soluţia de respingere a acţiunii se rezumă exclusiv la considerentele Deciziei nr. 101 din 6 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, instanţa neraportându-se la materialul probatoriu adus în susţinerea acţiunii, neefectuând astfel o cercetare a înscrisurilor depuse în probaţiune, în vederea stabilirii situaţiei de fapt proprie cauzei ceea ce, prin raportare la cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., echivalează cu o nemotivare a hotărârii, aspect judicios reţinut de instanţa de control judiciar.
Este totodată de menţionat, punctual faţă de criticile aduse, că deşi recurentul-pârât a menţionat în criticile sale că la termenul din 13 noiembrie 2012 reclamanta ar fi depus o nouă cerere de probe privind efectuarea expertizei contabile şi un set de înscrisuri cu privire la care se obligase la termenul din 11 septembrie 2012, cererea a fost respinsă de instanţă.
În ceea ce priveşte înscrisurile, evocate acestea au fost depuse la termenul din 13 noiembrie 2012, astfel cum se încuviinţase deja la termenul din 11 septembrie 2012, (al doilea termen în cauză), recurenta-reclamantă îndeplinindu-şi obligaţiile procedurale, astfel că instanţa nu avea de ce să respingă administrarea acestor probe.
De asemenea, este de reţinut că respingerea probei cu expertiza a fost dispusă de Tribunalul Sibiu în baza soluţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus strămutarea cauzei şi s-a stabilit menţinerea actelor de procedură deja efectuate în condiţiile în care realizarea acestei expertize nu ar fi contravenit dispoziţiilor hotărârii de strămutare, întrucât nu se dispunea anularea sau refacerea unei expertize deja efectuate.
Aşadar, pentru raţiunile arătate, soluţia instanţei de apel de anulare a sentinţei apelate pentru încălcarea cerinţelor înscrise în art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este conformă cu legea nefiind susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că deciziile recurate nu sunt susceptibile de a fi cenzurate din perspectiva criticilor formulate, va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC C.P. SA împotriva Deciziei nr. 19 din 21 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât M.D. împotriva Deciziei nr. 357 din 1 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1709/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1743/2015. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
