ICCJ. Decizia nr. 1696/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1696/2015
Dosar nr. 26613/3/2008**
Şedinţa publică din 19 iunie 2015
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 08 iulie 2008, astfel cum a fost precizată, reclamanţii G.E., G.V.F. şi G.O.D. au chemat în judecată pe pârâta R.A. A.P.P.S. (R.A. A.P.P.S.), solicitând obligarea acesteia la restituirea în deplină proprietate şi liniştită posesie a apartamentului nr. 6, a boxei nr. 6 şi a garajului nr. 3 din Bucureşti, str. P. nr. 45A, et. 2, sector 1, precum şi la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere, după rămânerea definitivă a hotărârii, până la executare.
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 481 şi următoarele C. civ. şi pe cele ale Primului Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinare, pârâta RA APPS a solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca inadmisibilă şi introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă iar, în subsidiar, ca nefondată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 19 februarie 2009, sub nr. 6725/3/2009, reclamanţii G.E., G.V.F. şi G.O.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea în deplină proprietate şi liniştită posesie a apartamentului nr. 6, a boxei nr. 6 şi a garajului nr. 3 din Bucureşti, str. P. nr. 45A, et. 2, sector 1 şi la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere, după rămânerea definitivă a hotărârii până la executare, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 28 aprilie 2009, în baza art. 164 C. proc. civ., tribunalul a dispus conexarea dosarului nr. 6725/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la Dosarul nr. 26613/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
La data de 03 februarie 2009, reprezentantul RA APPS a precizat că renunţă la susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin Sentinţa civilă nr. 1799 din 29 noiembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 26613/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţia inadmisibilităţii acţiunii principale şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocate de pârâta R.A.A.P.P.S.; a admis, în parte, acţiunea precizată şi acţiunea conexă, formulate de reclamanţii G.E., G.V.F. şi G.O.D. în contradictoriu cu pârâţii R.A.A.P.P.S. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi i-a obligat pe aceştia să restituie reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 6, situat în Bucureşti, str. P. nr. 45 A, etaj 2, sector 1, boxa nr. 6 şi garajul nr. 3 de la aceeaşi adresă, astfel cum au fost identificate prin rapoartele de expertiză întocmite de expert tehnic judiciar B.M. (care au fost omologate); a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata de daune interese, pentru fiecare zi de întârziere; au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 9883,60 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul nr. 3034 din 29 mai 1970 pentru construirea de locuinţe proprietate personală, încheiat cu G.I. şi G.E., Oficiul pentru Construirea de Locuinţe Proprietate Personală din cadrul Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, s-a obligat să construiască şi să le predea soţilor G. apartamentul nr. 6, situat în Bucureşti, str. P., nr. 45A, etaj 2, sector 1, precum şi garajul nr. 3 şi boxa nr. 6, preţul apartamentului compus din 4 camere şi dependinţe fiind stabilit la suma de 177.531 lei. Din această sumă s-a achitat un avans de 96.219 lei, iar pentru diferenţa de 81.312 lei, beneficiarii au contractat un credit, potrivit contractului de împrumut nr. 35537 din 13 februarie 1971.
Imobilul menţionat a trecut în proprietatea Statului Român prin Decretul Consiliului de Stat nr. 175/1972, conform Deciziei nr. 605 din 08 mai 1972 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, de la G.I. şi G.E.
Prin Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, rămasă irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii G.I. şi G.E. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi SC R. SA şi s-a constatat că este în funcţiune contractul pentru construirea de locuinţă proprietate personală nr. 3034 din 29 mai 1970 încheiat între reclamanţi şi pârâta SC R. SA pentru apartamentul nr. 6, situat în Bucureşti, str. P., nr. 45A, etaj 2, sector 1, părţile contractante fiind repuse în situaţia anterioară.
A reţinut, de asemenea, tribunalul că prin Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii G.I. şi G.E. în contradictoriu cu pârâta SC R. SA, aceasta fiind obligată să predea reclamanţilor apartamentul nr. 6, situat în Bucureşti, str. P., nr. 45A, etaj 2, sector 1, boxa nr. 6 şi garajul nr. 3; sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform Deciziei civile nr. 1328A din 02 iunie 1997 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii principale, invocată de pârâta R.A. A.P.P.S., tribunalul a constatat că temeiul de drept al acţiunii, astfel cum a fost indicat de reclamanţi în cererea de chemare în judecată, este reprezentat de dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. şi de prevederile Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.
Dispoziţiile art. 480 C. civ. reglementează acţiunea în revendicare imobiliară de drept comun, iar Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este o lege specială de reparaţie şi presupune formularea unei notificări în termenul prevăzut de lege pentru a beneficia de măsurile reparatorii constând în restituirea în natură sau în acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Pentru a putea beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, persoana îndreptăţită trebuie să uzeze de prevederile art. 22 alin. (1) din acest act normativ, notificând în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deţinătoare, în vederea restituirii, în natură, a imobilului; potrivit art. 22 alin. (5), nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
A apreciat tribunalul că obligativitatea de a urma procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicţională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluţionarea notificărilor neavând caracterul de instanţă independentă şi imparţială în sensul art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., fiind chiar persoana juridică care deţine imobilul ce se solicită a fi retrocedat; pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil.
În cauză, reclamanţii nu au formulat o cerere de restituire sau o notificare în temeiul legii speciale, însă, în opinia primei instanţe, aceştia nu erau ţinuţi de această obligaţie întrucât le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti şi respectiv prin Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
În acest sens, Tribunalul Bucureşti a constatat că reclamanţii au un "bun" în sensul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de vreme ce, ulterior preluării de către stat a imobilului ce a făcut obiectul contractului de construire nr. 3034 din 29 mai 1970, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a constatat că este în funcţiune contractul de construire menţionat iar SC R. SA a fost obligată să predea reclamanţilor apartamentul nr. 6, situat în Bucureşti, str. P., nr. 45A, etaj 2, sector 1, boxa nr. 6 şi garajul nr. 3.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că cererea de chemare în judecată având ca obiect acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este admisibilă.
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârâta R.A. A.P.P.S., tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, având în vedere că potrivit declaraţiei de notorietate autentificate sub nr. 310 din 29 ianuarie 2009 de B.N.P. B.M., G.I. este una şi aceeaşi persoană cu G.I., iar G.E. este una şi aceeaşi persoană cu G.E. De asemenea, conform certificatului de moştenitor nr. 483 din 08 martie 1994 eliberat de notariatul de Stat Local al Sectorului 6 Bucureşti, de pe urma defunctului G.I., decedat la 17 ianuarie 1994, au rămas ca moştenitori G.E. - soţie supravieţuitoare, precum şi G.V.F. şi G.O.D. - în calitate de fii.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că titlul de proprietate al reclamanţilor este reprezentat de: contractul pentru construirea de locuinţă proprietate personală nr. 3034 din 29 mai 1970, de Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti (prin care s-a constatat că este în funcţiune contractul de construire menţionat) şi de Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti (prin care SC R. SA a fost obligată să predea reclamanţilor G.E. şi G.O. apartamentul nr. 6, situat în Bucureşti, str. P., nr. 45A, etaj 2, sector 1, boxa nr. 6 şi garajul nr. 3).
Tribunalul a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 175/1972, care contravenea prevederilor Constituţiei din 1965, referitoare la garantarea dreptului de proprietate, dispoziţiilor art. 481 C. civ., precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte, privitoare la proprietate, şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
A apreciat prima instanţă că nu a fost înlăturat caracterul abuziv al preluării imobilului de împrejurarea că reclamanţilor li s-a restituit suma achitată pentru achiziţionarea imobilului, atât timp cât nu a existat un acord de voinţă al părţilor în acest sens.
Cu referire la regimul juridic al imobilului în litigiu, Tribunalul Bucureşti a arătat că apartamentul nr. 6, situat în Bucureşti, str. P., nr. 45A, etaj 2, sector 1, boxa nr. 6 (compus din 4 camere şi dependinţe) precum şi garajul nr. 3, au fost identificate prin rapoartele de expertiză specialitatea construcţii întocmite de expertul tehnic judiciar B.M. ca fiind acelaşi cu imobilul ce a făcut obiectul contractului de construire nr. 3034 din 29 mai 1970. Imobilul se află în proprietatea privată a statului şi în administrarea R.A. A.P.P.S., astfel cum rezultă din răspunsul pârâtei la interogatoriu coroborat cu prevederile H.G. nr. 240/2001 privind reorganizarea şi funcţionarea R.A. L., ale O.U.G. nr. 32/2002 privind comasarea prin absorbţie a R.A. L. de către RA APPS şi ale H.G. nr. 60/2005 privind organizarea şi funcţionarea R.A. A.P.P.S.
Reţinând că Statul român nu are un titlu de proprietate valabil cu privire la imobilul revendicat, acesta fiind preluat abuziv, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi şi au fost obligaţi pârâţii să le restituie acestora în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul nr. 6, situat în Bucureşti, str. P. nr. 45A, et.2, sector 1, boxa nr. 6 şi garajul nr. 3 de la aceeaşi adresă.
Cererea de obligare a pârâţilor la plata daunelor cominatorii, pentru fiecare zi de întârziere, de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea acesteia, a fost respins, ca inadmisibil, în considerarea dispoziţiilor art. 5803 alin. (5) C. proc. civ., care prevăd că pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute de acest articol nu se pot acorda daune cominatorii. Astfel, textul de lege are în vedere obligaţiile de a face intuitu personae, debitorul putând fi constrâns la executarea acestor obligaţii numai prin aplicarea unei amenzi civile, conform prevederilor art. 5803 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii RA A.P.P.S. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pârâta R.A. A.P.P.S. a criticat sentinţa cu referire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, arătând că imobilul a intrat în proprietatea statului în anul 1972 în baza prevederilor Decretului nr. 178, în perioada de referinţă 1945 - 1989, astfel că intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Aceasta a susţinut că, întrucât restituirea de către stat sau de către unitatea deţinătoare a imobilelor intră sub incidenţa legii speciale, persoanele care le solicită au deschisă doar calea prevăzută de legea specială, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun neputând fi primită.
În opinia acestei apelante nu se poate reţine faptul că legea specială reprezintă un obstacol pentru realizarea unui acces efectiv la o instanţă, procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 fiind conformă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că pot fi aduse restricţii exerciţiului unui drept, cu atât mai mult cu cât dreptul de acces cere o reglementare din partea statului.
A susţinut, de asemenea, că în cuprinsul apărărilor de fond s-a arătat că în soluţionarea prezentei cauze trebuie avute în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recursul în interesul legii, care stabileşte prioritatea între legi în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală.
Printr-o altă critică s-a arătat că admiterea acţiunii reclamanţilor este nelegală în condiţiile în care la momentul naţionalizării acestora li s-a restituit suma de bani plătită pentru construirea apartamentului şi că, deşi instanţa a constatat restituirea sumei achitate, nu s-a pronunţat şi cu privire la restituirea către stat a sumei actualizate cu indicele de inflaţie.
Printr-un alt motiv de apel s-a susţinut că este nejustificată suma de 8383,60 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în raport de poziţia procesuală a reclamanţilor, de complexitatea cauzei şi de activitatea specifică desfăşurată de avocat, fiind necesară aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
În motivarea cererii de apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut, în esenţă, că nu are calitate procesual pasivă, în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri.
Astfel, din probele administrate nu a rezultat existenţa imobilului în proprietatea statului; contractarea imobilului s-a făcut de către reclamanţi cu Oficiul pentru construirea de locuinţe proprietate personală din cadrul Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti (în prezent Consiliul General al Municipiului Bucureşti), nu cu Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român.
Prin Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin respingerea apelului, a fost obligată SC R. SA să predea reclamanţilor imobilul.
Imobilul nu face parte din categoria bunurilor de interes naţional, în sensul dispoziţiilor art. 12 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 213/1998, şi nu s-a aflat niciodată în proprietatea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice; prin urmare, calitate procesuală pasivă are Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
A mai arătat acest apelant că, potrivit art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, statul nu răspunde pentru obligaţiile asumate de celelalte organe şi instituţii de stat.
Printr-un al doilea motiv de apel s-a susţinut că este netemeinică soluţia instanţei de obligare a Statului Român, în solidar, la plata sumei de 9883,60 lei, deoarece nu se află în culpă procesuală.
Prin Decizia civilă nr. 870 A din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile, ca nefondate.
Pentru a decide astfel, curta de apel a reţinut, în esenţă, că apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă în temeiul art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, iar reclamanţii deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în baza Sentinţei civile nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti şi a Sentinţei civile nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi RA A.P.P.S.
Prin Decizia civilă nr. 7431 din 5 decembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 26613/3/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor, aceleiaşi instanţe.
Pentru a dispune în acest sens Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în sinteză, că instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fără a analiza apărările pe fond privind inexistenţa imobilului în patrimoniul său şi faptul că hotărârea anterioară, de care se prevalează reclamanţii, fiind pronunţată în contradictoriu cu SC R. SA., nu-i este opozabilă.
Instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ, întrucât nu a verificat dacă această hotărâre mai conferă reclamanţilor cu "bun actual" aşa cum a fost acesta definit în sensul jurisprudenţei instanţei europene (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României) în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că această hotărâre a fost pusă în executare, în termenul prevăzut de art. 405 alin. (1) C. proc. civ., sau că au existat impedimente legale şi obiective la executare.
A arătat instanţa de recurs că, în acest sens, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 405 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie, precum şi împrejurarea că, aşa cum s-a statuat în practica instanţei de contencios european, o hotărâre judecătorească poate face dovada existenţei unui "bun actual", în patrimoniul celui care o invocă, numai în măsura în care aceasta este definitivă şi executorie aşa cum aceste caractere sunt definite şi reglementate de norma internă.
În plus, în rejudecare, urmează să se ţină seama şi de dezlegarea dată problemei admisibilităţii acţiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu circumstanţierile aduse în această materie, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a arătat că, în situaţia în care se constată că sentinţa şi-a pierdut puterea executorie se va analiza dacă mai subzista condiţia esenţială pentru admisibilitatea acţiunii în revendicare, respectiv existenţa bunului actual în patrimoniul reclamanţilor, cu posibilitatea valorificării lui prin intermediul acţiunii de drept comun. De asemenea, s-a arătat că trebuie să se lămurească cadrul procesual pasiv, luându-se în considerare apărările pârâtului Statul Român în legătură cu inexistenţa, în patrimoniul său, a bunului a cărui restituire se solicită.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 18 octombrie 2013, sub numărul 26613/3/2008*.
Prin Decizia civilă nr. 108A din 14 martie 2014, această instanţă a respins apelurile, ca nefondate.
Recursurile declarate împotriva acestei decizii de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi R.A. A.P.P.S. au fost admise prin Decizia civilă nr. 2669 din 10 octombrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 26613/3/2008*, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor.
În esenţă, instanţa de recurs a reţinut că deşi instanţa de apel a constatat că Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în virtutea căreia reclamanţii se prevalează de existenţa unui bun actual în patrimoniul lor, a fost schimbată (în sensul că acţiunea în revendicare a fost respinsă), a reţinut că imobilul în litigiu nu intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001 întrucât anterior intrării în vigoare a acestui act normativ fusese pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1392 din 24 noiembrie 1994 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a constatat valabilitatea contractului încheiat de reclamanţi cu Statul Român.
Or, prin Sentinţa civilă nr. 594/1992, sus-menţionată, instanţa de judecată a avut a se pronunţa asupra unei acţiuni în constatarea existenţei contractului de construire nr. 3034 din 29 mai 1970, iar nu în privinţa unei acţiuni în revendicare prin care să se tindă ca imobilul în litigiu să fie readus în patrimoniul reclamanţilor.
Fiind vorba de o acţiune în constatare, hotărârea pronunţată nu constituie titlu executoriu şi nici nu poate fi pusă în executare silită, obiectivul limitat al cererii reclamanţilor privind numai constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, respectiv cel legat de încheierea valabilă a contractului de construire nr. 3034 din 29 mai 1970.
A arătat instanţa de recurs că, de altfel, aspectele ce ţin de efectele conferite de Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, au fost cenzurate şi în cadrul acţiunii în revendicare soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti (definitivă prin Decizia civilă nr. 1328 din 2 iunie 1997 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 242 din 5 februarie 1998, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă), instanţele de judecată statuând că acel contract de construire încheiat cu fostul OCLPP îl obligă pe constructor să execute construcţia dar nu conferă reclamanţilor un titlu de proprietate.
Înalta Curte a constatat că întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 178/1972, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), se impunea ca instanţa de apel, potrivit dezlegărilor date prin decizia de casare, să verifice, din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă este admisibilă o acţiune în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a legii speciale, respectiv să stabilească dacă reclamantul deţine un bun actual ce poate fi valorificat prin intermediul acţiunii de drept comun, în raport şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta; legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
A arătat instanţa de recurs că, de altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, care sunt pe deplin aplicabile şi în cazul de faţă că, prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Prin aceeaşi decizie s-a arătat că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În speţă, nu s-a analizat dacă reclamanţii sunt exceptaţi de la procedura legii speciale, precum şi dacă, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale pentru a se stabili dacă mai au deschisă calea acţiunii în revendicare.
Pe de altă parte, în apel nu s-a verificat dacă reclamanţii într-o atare acţiune să pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi trebuie să li se asigure accesul la justiţie, având în vedere că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare.
Or, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, era necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 16 decembrie 2014, sub nr. 26613/3/2008**.
Cu prilejul rejudecării, la termenul din 06 februarie 2015, curtea de apel a pus în discuţia părţilor incidenţa în cauză a prevederilor Legii nr. 9/1968, în temeiul căruia a fost încheiat contractul de construire nr. 3034/1970.
Cu acest prilej, apelanta-pârâtă RA A.P.P.S. a depus concluzii, în care a învederat că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dreptul comun, nu pe dispoziţiile legii speciale de reparaţie, iar în ce priveşte indicaţiile din decizia de casare a arătat că reclamanţii nu au invocat nici un motiv prin care să justifice de ce nu au uzat de dispoziţiile legii speciale; de asemenea, nu au făcut dovada imposibilităţii parcurgerii acestei proceduri care erau de imediată aplicare şi pe care aveau obligaţia să o urmeze conform Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a mai arătat că, neutilizând procedura specială, reclamanţii au fost decăzuţi din dreptul de a revendica imobilul, precum şi faptul că aceştia nu au un bun în sensul Convenţiei.
A precizat apelanta-pârâtă RA A.P.P.S. că are în administrare imobilul prin transmitere de la Municipiul Bucureşti conform deciziei Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 396 din 10 mai 1990.
Prin Decizia civilă nr. 103A din 27 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi A.P.P.S. RA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFP - MB, împotriva Sentinţei civile nr. 1799 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi G.E., G.O.D. şi G.V.F. şi, în consecinţă, a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins capetele de cerere privind revendicarea apartamentului nr. 6 din Bucureşti, str. P. nr. 15 A, etaj 2, boxa nr. 6 şi a garajului nr. 3 şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că prin contractul de construire nr. 3034 din 29 mai 1970, încheiat în baza Legii nr. 9/1968, Oficiul pentru construirea de locuinţe proprietate personală din cadrul Comitetului Executiv al Municipiului Bucureşti s-a obligat să asigure numiţilor G.I. şi E., construirea unei locuinţe proprietate personală în Bucureşti, str.P. nr. 45 A, sector 1, pe care să le-o predea la data de 30 iunie 1971, pe baza unui proces verbal de predare-primire.
În conformitate cu dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 9/1968: "contractul pentru construire împreună cu procesul verbal de predare-preluare constituie titlu de proprietate pentru locuinţele ori casele de odihnă sau turism construite în condiţiile prezentei legi" iar, potrivit art. 45 din aceeaşi act normative, titlurile de proprietate prevăzute în articolul precedent (...) se înscriu în registrele de transcripţiuni imobiliare.
În cauză, reclamanţii nu au făcut dovada existenţei procesului-verbal de predare-preluare, deci nu au făcut dovada dreptului de proprietate, în sensul dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 9/1968; lipsa titlului de proprietate rezultă şi din lipsa pe contract a menţiunii privind înscrierea în registrul de transcripţiuni.
A mai reţinut instanţa de apel că prin Decretul nr. 175 din 29 aprilie 1972, imobilul din str.P. nr. 45A a trecut în proprietatea de stat şi în administrarea directă a Municipiului Bucureşti, iar de la numiţii G.I. şi G.E. s-a preluat doar terenul ce fusese dat în folosinţă veşnică.
Din expunerea de motive a acestui decret rezultă că s-a dispus trecerea imobilului în proprietatea statului pentru înlăturarea efectelor actelor juridice privind atribuirea terenului, acordarea creditelor, proiectarea şi construirea locuinţelor etc.
În consecinţă, prin Decretul nr. 175/1972 au fost stopate efectele contractului de construire, astfel că nu s-a mai putut proceda la emiterea procesului-verbal de predare-preluare şi deci nu s-a produs efectul dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei; potrivit acestui act normativ, reclamanţii nu au avut niciodată un drept de proprietate asupra imobilului revendicat.
Prin Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii G.I. şi G.E. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi SC R. SA, s-a constatat că este în funcţiune contractul pentru construirea de locuinţă proprietate personală nr. 3034 din 29 mai 1970 pentru apartamentul nr. 6 situat în imobilul din str. P. nr. 45 A, et. 2, sector 1 şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Prin dispoziţia de repunere în situaţia anterioară s-a decis îndeplinirea de către Municipiul Bucureşti a obligaţiilor asumate prin contract, iar de către reclamanţi îndeplinirea obligaţiei de plată a imobilului însă nici una dintre părţi nu a trecut la îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract.
Prin Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin respingerea recursului, a fost admisă acţiunea reclamanţilor G.E. şi G.O. formulată în contradictoriu cu SC R. SA şi a fost obligată această pârâtă să predea reclamanţilor apartamentul nr. 6, situat în Bucureşti, str. P. nr. 45 A, et.2, boxa nr. 6 şi garajul nr. 3, sector 1, precum şi să plătească daune cominatorii către reclamanţi.
A reţinut instanţa de apel că obiectul acţiunii a fost obligaţie de a face (de predare) ceea ce rezulta atât din dispozitivul sentinţei, cât şi din considerentele Deciziei civile nr. 1328 din 2 iunie 1997, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în care se vorbeşte de obligaţia de a preda apartamentul şi de obligaţia de a încheia procesul-verbal de predare-primire.
Din probele administrate nu rezultă că, după pronunţarea acestei hotărâri, s-a procedat la emiterea procesului-verbal de predare-preluare a imobilului, care împreună cu contractul de construire ar fi constituit titlu de proprietate.
Prin Decizia nr. 396 din 10 mai 1990 şi protocolul anexat acestei decizii, imobilul a fost transmis în administrarea Oficiului de prestări servicii pentru corpul diplomatic, actual RA A.P.P.S., din administrarea Întreprinderii de construcţii, reparaţii şi administraţie locativă Berceni, Colentina, Herăstrău, Foişor, Cotroceni, Pajura şi Vitan, astfel că, la data la care reclamanţii s-au judecat cu SC R. SA, imobilul nu se mai afla în administrarea acestei instituţii.
A concluzionat instanţa de apel că reclamanţii nu au dobândit niciodată un titlu de proprietate asupra apartamentului şi nu au avut în patrimoniu un drept de proprietate ci doar drepturi de creanţă, corelativ unor obligaţii de a face, astfel că în mod nelegal tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâta R.A. A.P.P.S. dar cu o motivare greşită.
Pe cale de consecinţă, în lipsa dreptului de proprietate şi a unui titlu valabil, acţiune în revendicare trebuia respinsă ca nefondată, tribunalul reţinând în mod greşit că titlul de proprietate al reclamanţilor ar fi reprezentat de contractul de construire, Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti şi Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a dispus îndeplinirea unei obligaţii de a face, în condiţiile în care la data formulării acţiunii (8 iulie 2008) era prescrisă executarea potrivit art. 405 alin. (1) teza întâi din C. proc. civ..
Fiind prescris dreptul de a solicita executarea Sentinţei civile nr. 7844 din 19 iulie 1996 sunt prescrise în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi obligaţiile derivând din contractul de construire.
Cu referire la apelul formulat de apelanta-pârâtă RA A.P.P.S., curtea de apel a reţinut că primul motiv de apel, astfel cum a fost formulat şi dezvoltat, nu este fondat; astfel, în acord cu art. 1 din Primul Protocol la Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor omului reclamanţii au avut o speranţă de a dobândi în proprietate imobilul şi aceasta deoarece nu se constatase prescripţia dreptului de a cere executarea Sentinţei civile nr. 7844 din 19 iulie 1996, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi în considerarea dispoziţiilor cuprinse în Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, de repunere a părţilor în situaţia anterioară (adică în situaţia de îndeplinire a obligaţiilor contractuale).
Or, în condiţiile în care prin Sentinţa civilă nr. 594/1992 s-a decis că este în funcţiune contractul de construire şi că părţile sunt ţinute de efectele contractului, a existat o speranţă de a obţine procesul - verbal de predare -preluare şi deci de a obţine dreptul de proprietate.
A apreciat instanţa de apel că, în raport de aceste argumente, soluţia instanţei de fond este corectă în sensul că atâta timp cât nu s-a reţinut prescripţia drepturilor rezultate din contractul de construire şi din cele două sentinţe, acţiunea în revendicare este admisibilă, cu atât mai mult cu cât apartamentul nu a fost preluat de la reclamanţi în anul 1972, pentru că, la acel moment, aceştia nu aveau niciun titlu asupra apartamentului.
În aceste condiţii, imobilul nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, astfel că reclamanţii nu erau ţinuţi să urmeze procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Şi cel de-al doilea motiv de apel formulat de acest apelant, pe care l-a sintetizat ca fiind privitor la calificarea legii speciale drept o formă de împiedicarea dreptului de acces efectiv la o instanţă, a fost găsit nefondat, cu motivarea că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în speţă.
Nu a fost primit nici cel de-al treilea motiv de apel, privitor la apărările de fond prin care s-a susţinut că la soluţionarea cauzei trebuie avute în vedere şi dezlegările date prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, instanţa de apel arătând că în circumstanţele speţei, nu se poate vorbi de un imobil preluat de stat de la reclamanţi, în anul 1972, de vreme ce aceştia în anul 1972 nu avea nici un titlu, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A fost găsit fondat cel de-al patrulea motiv de apel formulat de apelanta RA A.P.P.S., curtea de apel arătând că admiterea acţiunii în revendicare a fost greşit dispusă, în condiţiile în care, deşi reclamanţii au încercat să-şi constituie un titlu de proprietate, titlul construit adaugă la lege, ceea ce este inadmisibil; pe de altă parte obligaţiile erau prescrise.
În plus, cererea de obligarea la predarea imobilului prin întocmirea procesului-verbal de predare-preluare s-a judecat cu SC R., care, pe de o parte nu mai administra imobilul, pe de altă parte, nu era titulara obligaţiei de a preda imobilul (în sensul întocmirii procesului-verbal de predare-preluare).
Curtea de apel a apreciat că al cincilea motiv de apel este fondat, având în vedere că acţiunea în revendicare a reclamanţilor este nefondată iar apelanta-pârâtă nu a căzut în pretenţii, astfel că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Şi apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost găsit fondat, instanţa de apel reţinând că imobilul se afla în proprietatea Municipiului Bucureşti iar pârâta R.A. A.P.P.S. îl are doar în administrare, aşa cum rezulta din Decizia nr. 396 din 10 mai 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti.
Cu referire la dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 7431 din 5 decembrie 2012, curtea de apel a arătat că a procedat la examinarea calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi a constatat că imobilul se află în patrimoniul Municipiului Bucureşti şi în administrarea R.A. A.P.P.S. - motiv pentru care a fost admis apelul declarat de apelantul Statul Român; atât Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 cât şi Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 nu sunt opozabile Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, deoarece nu a fost parte în aceste procese.
Din perspectiva dispoziţiilor art. 405 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. s-a apreciat că Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 şi-a pierdut puterea executorie. În ceea ce priveşte consecinţele Sentinţei civile nr. 594 din 19 februarie 1992 de repunere a părţilor în situaţia anterioară, adică în situaţia îndeplinirii obligaţiilor din contractul de construire, s-a reţinut că sunt prescrise.
A arătat curtea de apel că, în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în revendicare, imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001 pentru că nu a fost preluat de la reclamanţi astfel că nu sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Având în vedere că Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 şi-a pierdut puterea executorie, s-a reţinut că reclamanţii nu mai pot invoca această hotărâre judecătorească în justificarea titlului de proprietate şi că, deşi la data introducerii acţiunii puteau pretinde o speranţă legitimă, la momentul soluţionării prezentului apel, prin incidenţa dispoziţiilor art. 405 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. 1865, reclamanţii nu au un bun actual, şi nici nu mai pot pretinde că au o speranţă legitimă, conform art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu referire la obligaţiile impuse prin Decizia nr. 2669 din 10 octombrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curtea de apel a arătat că urmare noilor dispoziţii de lege puse în discuţia părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 315(3) C. proc. civ., prin reexaminarea probatoriului a constatat că deşi imobilul a fost preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, preluarea nu s-a făcut de la reclamanţi; prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii nefiind ţinuţi să urmeze procedura legii speciale.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ. au fost admise apelurile, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, au fost respins capetele de cerere privind revendicarea apartamentului nr. 6 din Bucureşti, str. P. nr. 15 A, etaj 2, boxa nr. 6 şi a garajului nr. 3 şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii G.E., G.O.D. şi G.V.F., solicitând admiterea acestuia şi modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor formulate de pârâţii R.A.A.P.P.S. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiate; în drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
I. În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arată că, în ceea ce priveşte apelul formulat de către R.A. A.P.P.S., instanţa de apel a făcut referire la cinci motive de apel invocate de această parte, deşi din analiza cererii de apel rezultă fără echivoc că apelanta R.A. A.P.P.S. a formulat doar trei motive de apel.
Au susţinut recurenţii că prin apelul formulat de către pârâta R.A. A.P.P.S., s-a invocat, în principal, inadmisibilitatea acţiunii în revendicare raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001; în subsidiar, apelanta-intimată R.A. A.P.P.S. a invocat nelegalitatea hotărârii instanţei de fond sub aspectul îmbogăţirii fără justă cauză a reclamanţilor, prin restituirea în natură a imobilului revendicat cu păstrarea sumei achitate pentru achiziţionarea imobilului şi restituite potrivit Decretului nr. 175/1972. Prin cel de-al treilea motiv de apel, intimata-apelantă R.A. A.P.P.S. a criticat soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată.
În opinia recurenţilor, prin referirea la motive de apel care nu au fost invocate de către R.A. A.P.P.S., instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală, care cuprinde motive străine de natura pricinii.
Printr-o altă critică s-a arătat că decizia recurată analizează aspecte soluţionate în mod irevocabil de către Judecătoria sectorului 5 Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 594 pronunţată la data de 19 februarie 1992, în Dosarul nr. 6820/1991.
Astfel, prin decizia recurată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a constatat că "la data la care reclamanţii s-au judecat cu SC R. SA imobilul nu se mai afla în administrarea SC R. SA" aspect străin de natura pricinii şi care nu a fost pus niciodată în discuţia părţilor în faza procesuală a apelului în cauza pendinte.
În baza unei astfel de analize, străină de natura pricinii, prin decizia recurată, instanţa de apel a susţinut în mod neîntemeiat că "faţă de cele constatate, rezultă deci că reclamanţii nu au dobândit niciodată un titlu de proprietate asupra apartamentului şi deci niciodată nu au avut în patrimoniu un drept de proprietate, ci doar drepturi de creanţă corelativ unor obligaţii de a face".
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, prin Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 6820/1991, devenită irevocabilă, s-a constatat că este în funcţiune contractul pentru construirea locuinţei proprietate personală nr. 3034 din 29 mai 1970 încheiat între G.I., G.E. şi entitatea de la care R. SA a preluat apartamentul vizat de prezentul litigiu, părţile contractante fiind repuse în situaţia anterioară.
Titlul lor de proprietate constă în contractul pentru construirea locuinţei proprietate personală nr. 3034 din 29 mai 1970 şi a fost confirmat în mod irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 6820/1991, astfel că orice considerent al deciziei recurate prin care este înlăturată soluţia constatării ca fiind în funcţiune a contractului pentru construirea de locuinţă proprietatea personală nr. 3034/1970, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, este străin de pricină, raportat la motivele de apel cu care instanţa de apel a fost învestită.
II. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, prin apelul formulat de către R.A. A.P.P.S., s-a invocat în principal inadmisibilitatea acţiunii în revendicare raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în subsidiar, apelanta-intimată R.A. A.P.P.S. a invocat nelegalitatea hotărârii instanţei de fond sub aspectul îmbogăţirii fără justă cauză a recurenţilor-reclamanţi prin restituirea în natură a imobilului revendicat cu păstrarea sumei achitate pentru achiziţionarea imobilului şi restituite potrivit Decretului nr. 175/1972. Printr-un al treilea motiv de apel, intimata-apelantă R.A. A.P.P.S. a criticat soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată.
Prin apelul formulat de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost criticată Sentinţa civilă nr. 1799 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 26613/3/2008 prin reiterarea ca unic motiv de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Au arătat recurenţii-reclamanţi că în niciunul din apelurile declarate împotriva Sentinţei civile nr. 1799 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu a fost criticată respingerea de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Faţă de caracterul devolutiv al apelului, care poate fi soluţionat numai în limitele stabilite de apelant, soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active prin Sentinţa civilă nr. 1799/2010 a trecut în puterea lucrului judecat nefiind atacată prin apelurile formulate în cauză.
Pentru aceste motive, recurenţii-reclamanţi au susţinut că admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active prin decizia recurată reprezintă o greşeală de interpretare şi aplicare a legii, în concret a efectului devolutiv al apelului reglementat de codul de procedură civilă şi a principiului tantum devolutum quantum apellatum, instanţa de apel neavând posibilitatea de a modifica acele dispoziţii ale sentinţei apelate care nu au fost antamate prin apelurile formulate în cauză.
Cu referire la soluţia dată apelului declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, recurenţii au arătat că în mod nelegal instanţa de apel l-a găsit fondat cu motivarea că imobilul se află în proprietatea Municipiului Bucureşti, iar pârâta R.A. Administraţia Patrimoniului şi Protocolului de Stat îl are doar în administrare, conform Deciziei nr. 396 din 10 mai 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti, deoarece, în realitate, imobilul revendicat se află în domeniului privat al statului şi este administrat de către R.A. A.P.P.S. potrivit H.G. nr. 265/2005, Anexa nr. 2, pct. 614, situaţie care rezultă şi în extrasul cărţii funciare nr. 89233 a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, str. P. nr. 45 A, et. 2, ap. 6, depus la dosar.
III. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a interpretat greşit efectele Sentinţelor civile nr. 594 din 19 februarie 1992 şi nr. 7844 din 19 iulie 1996.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că cele două hotărâri judecătoreşti nu sunt opozabile Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru că acesta este terţ faţă de părţile din dosarele în care au fost pronunţate.
Or, prin Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 6820/1991, s-a constatat că este în funcţiune contractul pentru construirea locuinţei proprietate personală nr. 3034 din 29 mai 1970 încheiat între G.I., G.E. şi R. SA pentru apartamentul în litigiu, fiind repuse părţile contractante în situaţia anterioară
Deşi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a fost parte explicită în litigiul prin care s-a constatat şi recunoscut valabilitatea contractului pentru construirea de locuinţe (care reprezintă titlul de proprietate al recurenţilor), în acest litigiu a fost parte entitatea deţinută de stat care s-a ocupat de administrarea imobilului în litigiu la momentul demarării litigiului şi de la care R.A. A.P.P.S. a preluat la rândul său, dreptul de administrare, conform hotărârii de guvern sus-menţionate. Prin urmare, Statul Român are obligaţia să respecte cele consfinţite prin Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 6820/1991, devenită irevocabilă.
În opinia recurenţilor, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel interpretând în mod eronat efectele Sentinţei civile nr. 594 din 19 februarie 1992 sub aspectul opozabilităţii acestora faţă de Statul Român.
Au mai susţinut recurenţii că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu mai puteau invoca faptul că deţin un bun actual şi nu mai pot pretinde că au o speranţă legitimă, conform art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că "preluarea nu s-a făcut de la reclamanţi".
Astfel, au fost interpretate greşit actele deduse judecăţii, respectiv contractul pentru construirea locuinţei proprietate personală nr. 3034 din 29 mai 1970, coroborat cu Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti şi cu Decretul nr. 175/1972, care fac dovada că sunt deţinătorii unui "bun actual" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, de vreme că încă din anul 1992, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti), au fost repuşi în situaţia anterioară preluării abuzive, fiind constatate ca fiind eficiente drepturile născute de contractul de construire din 1970 ale cărui efecte au fost cenzurate în mod abuziv în perioada comunistă.
Cum prin hotărârea judecătorească pronunţată în 1992 s-a reţinut irevocabil că preluarea a fost abuzivă şi că se impune restabilirea efectelor contractului de construire încheiat în 1970, o asemenea statuare a consacrat caracterul viciat al titlului statului şi le-a recunoscut dreptul asupra bunului în litigiu în sensul statuat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Au arătat, de asemenea, recurenţii-reclamanţi că împrejurarea că nu mai deţin în materialitatea lui procesul-verbal de predare-primire a imobilului nu echivalează cu lipsa titlului de proprietate valabil recunoscut prin hotărârea judecătorească irevocabilă din anul 1992 şi că, de altfel, dreptul de proprietate le-a fost recunoscut chiar de către statul comunist prin Decretul nr. 175/1972, în care, la art. 1 s-a făcut menţiunea trecerii în proprietate de stat a imobilului situat în str. P. nr. 45A cu anexe gospodăreşti şi teren de la G.I. şi G.E.
Întrucât la nivelul anului 1972, anterior decretului de preluare, Statul Român nu era proprietarul construcţiei situate în str. P. nr. 45 A, a fost emis Decretul nr. 175/1972 în vederea trecerii în proprietatea statului a imobilului mai sus menţionat.
G.I. (autorul recurenţilor) şi G.E. erau în anul 1972 titularii unui drept de proprietate conferit de contractul de construire a cărui valabilitate a fost recunoscută şi prin Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992, iar transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu către statul comunist s-a făcut de la G.I. şi G.E., aşa cum în mod explicit menţionează şi decretul.
În opinia recurenţilor-reclamanţi, susţinerile instanţei de apel potrivit cărora preluarea nu s-a făcut de la reclamanţi sunt lipsite de temei legal şi sunt generate de o greşită înţelegere şi interpretare a actelor juridice deduse judecăţii.
Au concluzionat recurenţii că instanţa de apel a interpretat greşit dezlegările cuprinse în Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti şi în Decretul de naţionalizare nr. 175/1972, atunci când a apreciat că nu au un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Intimata-pârâtă R.A. A.P.P.S. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
În motivare a arătat că prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (respectiv Sentinţa civilă nr. 694/1992 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti şi Sentinţa civilă nr. 7844/1996 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti), instanţele de judecată au statuat că menţionatul contract de construire încheiat cu fostul O.C.L.P.P. îl obligă pe constructor să execute construcţia şi nu conferă reclamanţilor un titlul de proprietate.
Titlul statului, necontestat, este reprezentat de Decretul Consiliului de Stat nr. 175/1972. În cuprinsul acestui decret se precizează că la preluarea imobilelor menţionate, se restituie persoanelor prevăzute la art. 1 (unde sunt menţionaţi printre alţii şi G.I. şi G.E.) (...) sumele constituite drept avans şi ratele achitate până la data prezentului decret în contul creditului acordat pentru construirea locuinţelor.
Având în vedere data contractului de împrumut (1970), faptul că termenul de rambursare era de 15 ani iar data Decretului Consiliului de Stat este din anul 1972, precum şi faptul că nu au fost depuse dovezi care să indice altă situaţie decât cea expusă în documente, este evident că actul de construire nu îi îndreptăţeşte pe reclamanţi să pretindă un drept de proprietate.
Intimata-pârâtă a făcut referire la dispoziţiile art. 44 şi 45 din Legea nr. 9/1968 şi a concluzionat că recurenţii-reclamanţi nu au făcut dovada predării-preluării apartamentului astfel cum prevede chiar contractul încheiat în baza Legii nr. 9/1968; mai mult, în decretul de preluare este prevăzută restituirea atât a ratelor achitate cât şi a avansului plătit în vederea construirii locuinţei.
Cu referire la criticile prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu se pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, intimata-pârâtă a arătat că reclamanţii nu au invocat niciun motiv pentru care nu au utilizat prevederile legii speciale şi nu au făcut niciodată dovada imposibilităţii parcurgerii acestei proceduri din motive independente de voinţa lor.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele ce succed:
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat, sub un prim aspect, că decizia instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii în sensul că au fost examinate cinci motive de apel deşi apelanta-pârâtă R.A. A.P.P.S. a formulat doar trei.
Din examinarea cererii de apel formulată apelanta-pârâtă R.A. A.P.P.S., depusă la Dosarul nr. 26613/3/2008 al Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte reţine că partea nu a structurat cererea în motive distincte de apel ci a expus critici pe care instanţa de apel care a pronunţat decizia recurată le-a sintetizat în cinci motive de apel (pag. 7 şi 8 din decizie).
Din această perspectivă nu se poate reţine aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de judecată având posibilitatea de a sistematiza criticile formulate într-o manieră proprie, sub condiţia de a le analiza în integralitatea lor.
Sub un alt aspect, recurenţii-reclamanţi au arătat că hotărârea atacată cuprinde aspecte străine de natura pricinii deoarece face referire în considerente la chestiuni care au fost soluţionate în mod irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 6820/1991.
Aceştia au susţinut că, prin raportare la motivele de apel cu care a fost investită, instanţa de apel a concluzionat că reclamanţii nu au avut niciodată în patrimoniu dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, fiind doar titularii unor drepturi de creanţă, corelative unor obligaţii de a face, pe baza unei analize străine de natura pricinii.
Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat are ca premisă existenţa în cuprinsul hotărârii a unor aspecte care nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii.
Nu intră în această categorie constatările sau dezlegările date de instanţa de judecată care privesc pricina dar nu concordă cu susţinerea părţii.
În cauză nu se poate aprecia că prin calificarea drepturilor reclamanţilor, ce decurg din Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 6820/1991, instanţa de apel ar fi statuat cu referire la chestiuni care ar excede procesului.
Pe de altă parte, având în vedere că judecata s-a desfăşurat în mai multe cicluri procesuale, instanţa de apel avea a se conforma, astfel cum se va arăta în cele ce urmează, dezlegărilor date prin deciziile de casare.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea limitelor efectului devolutiv, din perspectiva regulii tantum devolutum quantum apellatum şi greşita admitere a apelului declarat de apelantul-pârât Statul Român.
Înalta Curte reţine că regula tantum devolutum quantum apellatum, care reprezintă o ilustrare a principiului disponibilităţii procesului civil este consacrată de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că: "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică por fi invocate şi din oficiu".
În speţă, nerespectarea de către instanţa de apel a limitelor efectului devolutiv a fost invocată cu referire la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, în condiţiile în care această excepţie a fost invocată la judecata în primă instanţă de pârâta R.A. A.P.P.S., pentru alte considerente decât cele reţinute de instanţa de apel, a fost respinsă iar apelanţii nu au formulat critici care să pună în discuţie legitimarea procesuală activă.
Înalta Curte apreciază că această critică este fondată, constatând că instanţa de apel, cu prilejul examinării înscrisurilor de care se prevalează reclamanţii în dovedirea dreptului de proprietate asupra construcţiei, a concluzionat că aceştia nu au avut niciodată în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, astfel că în mod nelegal instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, chiar dacă această excepţie a fost greşit motivată de către pârâta care a invocat-o.
Or, având în vedere că apelanţii-pârâţi nu au criticat hotărârea tribunalului în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active, iar chestiunile analizate nu privesc identitatea dintre reclamanţi şi persoanele care se pretind titularii dreptului de proprietate, ci aptitudinea înscrisurilor invocate de reclamanţi de a proba existenţa dreptului de proprietate în patrimonial lor, instanţa de apel nu putea invoca din oficiu această excepţie.
Distinct de împrejurarea că această excepţie a fost reanalizată în mod nelegal de către instanţa de apel, se constată că decizia recurată cuprinde şi considerente potrivit cărora acţiunea în revendicare trebuia respinsă ca nefondată, deşi excepţia lipsei calităţii procesuale active este una peremptorie iar efectul admiterii acesteia este împiedicarea soluţionării fondului. Acesta constituie însă un argument în plus în sensul că aspectele avute în vedere de instanţa de apel vizau însuşi fondul pretenţiei deduse judecăţii.
De asemenea este fondată şi critica prin care recurenţii-reclamanţi au arătat că nu este legală soluţia data apelului formulat de apelantul-pârât Statul Român.
Deşi recurenţii au invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., făcând aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3), din acelaşi act normativ, Înalta Curte va examina această critică din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care reţine că motivarea curţii de apel cu referire la stabilirea regimului juridic al imobilului în litigiu nu corespunde exigenţelor art. 261 C. proc. civ.
Se constată astfel că instanţa de apel a arătat în cuprinsul deciziei recurate că imobilul se află în proprietatea municipiului Bucureşti şi în administrarea pârâtei R.A. A.P.P.S., conform Deciziei nr. 396 din 10 mai 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti, fără a expune raţionamentul pe baza căruia a ajuns la o asemenea concluzie în condiţiile în care prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu se află în proprietatea privată a statului şi în administrarea R.A. A.P.P.S., în temeiul H.G. nr. 240/2001, O.U.G. nr. 32/2002 şi H.G. nr. 60/2005, iar din extrasul de carte funciară depus la dosar rezultă că, în evidenţele de carte funciară, este înscris dreptul de proprietate al Statului Român asupra apartamentului în litigiu (R.A. A.P.P.S. având drept drept de administrare).
În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că instanta de apel a interpretat greşit efectele sentinţelor civile nr. 594 din 19 februarie 1992 şi 7844 din 19 iulie 1997, Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancţionează încălcarea principiului pacta sunt servanda.
Prin ipoteză, acest motiv de recurs nu poate fi invocat dacă cererea de chemare în judecată nu are ca obiect interpretarea unui act juridic.
Nu se circumscriu acestui motiv de recurs criticile prin care se invocă modul în care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată a interpretat probele administrate în cauză, chiar atunci când acestea ar consta în înscrisuri.
În speţă, recurenţii pun în discuţie modul în care instanţa de apel a interpretat efectele a două hotărâri judecătoreşti din perspectiva opozabilităţii acestora în privinţa Statului Român, respectiv a aptitudinii acestora de a conferi recurenţilor-reclamanţi un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a efectului pozitiv al lucrului judecat, dar şi interpretarea probatorului în ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate asupra construcţiei.
Prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi la considerentele expuse, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză; însă, invocarea în mod greşit a unui motiv de recurs nu prejudiciază partea dacă dezvoltarea criticilor permite încadrarea acestora într-un alt motiv de recurs, conform dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ..
Făcând aplicarea acestui text legal, Înalta Curte reţine că pot fi încadrate la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acele critici prin care recurenţii pun în discuţie modul în care instanţa de apel a interpretat efectele a două hotărâri judecătoreşti din perspectiva opozabilităţii acestora în privinţa Statului Român, respectiv a aptitudinii acestora de a conferi recurenţilor - reclamanţi un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a efectului pozitiv al lucrului judecat.
Cu toate acestea, în această fază procesuală, ele nu pot fi cercetate întrucât urmare încălcării de către instanţa de apel a limitelor efectului devolutiv, din perspectiva regulii tantum devolutum quantum apellatum, şi a dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., în ceea ce priveşte expunerea motivelor pentru care a apreciat că imobilul are un alt titular al dreptului de proprietate decât cel menţionat în sentinţa care a făcut obiectul controlului judiciar în apel (ceea ce echivalează cu lipsa motivării, şi deci cu imposibilitatea de a exercita controlul de legalitate în recurs), se impune casarea deciziei recurate, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs nu are a cerceta criticile de nelegalitate care vizează fondul cauzei.
Criticile prin care se pune în discuţie interpretarea probatorului reprezintă o chestiune de temeinicie a hotărârii, care exced controlului de legalitate în recurs, astfel că nu se impune a fi analizate.
Faţă de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că: "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", cu prilejul rejudecării instanţa de apel urmează să dea eficienţă dezlegărilor date în ciclurile procesuale anterioare.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 7431 din 05 decembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate împotriva Deciziei civile nr. 870 A din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare dând dezlegări obligatorii în sensul de a se verifica dacă reclamanţii au un bun actual în sensul Convenţiei europene a drepturilor omului şi de a se ţine seama de dezlegarea dată admisibilităţii acţiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu circumstanţierile aduse în această materie prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Pe de altă parte, prin Decizia civilă nr. 2669 din 10 octombrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi R.A. A.P.P.S. în Dosarul nr. 26613/3/2008*, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor, a arătat, cu referire la Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1392 din 24 noiembrie 1994 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a constatat valabilitatea contractului încheiat de reclamanţi cu Statul Român că instanţa de judecată a avut a se pronunţa asupra unei acţiuni în constatarea existenţei contractului de construire nr. 3034 din 29 mai 1970, iar nu în privinţa unei acţiuni în revendicare prin care să se tindă ca imobilul în litigiu să fie readus în patrimoniul reclamanţilor. Fiind vorba de o acţiune în constatare, hotărârea pronunţată nu constituie titlu executoriu şi nici nu poate fi pusă în executare silită, obiectivul limitat al cererii reclamanţilor privind numai constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, respectiv cel legat de încheierea valabilă a contractului de construire nr. 3034 din 29 mai 1970.
A arătat instanţa de recurs că, de altfel, aspectele ce ţin de efectele conferite de Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, au fost cenzurate şi în cadrul acţiunii în revendicare soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti (definitivă prin Decizia civilă nr. 1328 din 2 iunie 1997 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 242 din 5 februarie 1998, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă), instanţele de judecată statuând că acel contract de construire încheiat cu fostul OCLPP îl obligă pe constructor să execute construcţia dar nu conferă reclamanţilor un titlu de proprietate.
Pe de altă parte, Înalta Curte a constatat că întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 178/1972, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), se impunea ca instanţa de apel, potrivit dezlegărilor date prin decizia de casare, să verifice, din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă este admisibilă o acţiune în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a legii speciale, respectiv să stabilească dacă reclamantul deţine un bun actual ce poate fi valorificat prin intermediul acţiunii de drept comun, în raport şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Cu alte cuvinte cuvinte, în cauză instanţele de control judiciar au statuat în mod irevocabil în sensul că în speţă, prin raportare la data preluării imobilului, este aplicabilă Legea nr. 10/2001 urmând a se verifica, faţă de împrejurarea că reclamanţii nu au formulat notificare, dacă în circumstanţele particulare ale cauzei aceştia erau exceptaţi de la procedura legii speciale, precum şi dacă, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale pentru a se stabili dacă mai au deschisă calea acţiunii în revendicare, acţiune în cadrul căreia urmează a se verifica dacă aceştia au un bun actual.
Sub un alt aspect, s-a constatat că Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în virtutea căreia reclamanţii se prevalează de existenţa unui bun actual în patrimoniul lor, a fost schimbată, prin Decizia nr. 242 din 05 februarie 1998, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul respingerii acţiunii în revendicare, ca efect al admiterii recursului declarat de SC R. SA împotriva Deciziei nr. 1328-A din 02 06.1997, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi G.E., G.O.D. şi G.V.F. împotriva Deciziei nr. 103A din 27 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1695/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1699/2015. Civil → |
|---|
