ICCJ. Decizia nr. 1701/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1701/2015
Dosar nr. 733/1/2015
Şedinţa publică din 19 iunie 2015
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 20 februarie 2015, sub nr. 733/1/2015, contestatorii J.B., D.M.S., B.M., B.A., H.K., L.A.N., P.L.K., W.Y.E. şi W.E.A. au solicitat anularea parţială a Deciziei nr. 3368 din 28 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 6516/2/2011*.
În motivare, au arătat că, în mod greşit, instanţa de recurs, în urma admiterii recursului declarat de către reclamanţi, a dispus ca, în rejudecare, să se efectueze o expertiză prin care să se determine valoarea recalculată a acţiunilor, întrucât această probă a fost administrată şi completată în urma încuviinţării obiecţiunilor formulate de părţile litigante.
De asemenea, contestatorii au susţinut că, din greşeală, Înalta Curte a admis recursul formulat de intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, având în vedere că aceasta nu a criticat în recurs, prin trimitere la Legea nr. 287/1947, Legea nr. 303/1947 şi la Ordinul nr. 3/2001, nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi art. 3.6.1 - 3.6.10 din Normele de aplicare a acestora. Din această perspectivă, în opinia petenţilor, această critică este o creaţie a instanţei de recurs, aspect ce echivalează cu o eroare materială.
În drept, contestaţia în anulare a fost Întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.
Examinând contestaţia în anulare prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Decizia nr. 3368 din 28 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 6516/2/2011*, (supusă contestaţiei în anulare), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de reclamanţii J.B., D.M.S., B.M., B.A., H.K., L.A.N., P.L.K., W.Y.E. şi W.E.A. şi de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.) împotriva Deciziei nr. 250A din 10 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a casat-o, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost reţinute următoarele considerente:
Prima critică referitoare la omisiunea instanţei de apel de a stabili valoarea despăgubirilor, ca valoare recalculată a acţiunilor, constituie o nerezolvare a tuturor capetelor de cerere cu care instanţa a fost sesizată, prin interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu prevederile Legii nr. 165/2013. Deşi instanţa a stabilit îndreptăţirea reclamanţilor la despăgubiri pentru 8.522.100 acţiuni naţionalizate de Statul Român de la SC A. SA, nu a determinat în concret această despăgubire, încălcând dispoziţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, făcând doar trimitere la procedura Legii nr. 165/2013. Potrivit art. 31 din Legea nr. 10/2001 valoarea despăgubirii se stabileşte şi se propune a fi acordată de AAAS (fosta AVAS), prin decizie motivată. Cum în cazul de faţă s-a reţinut refuzul autorităţii implicate în privatizare de a emite decizia de stabilire a despăgubirii, conţinând şi propunerea de acordare a acesteia, invocând anumite impedimente, revine instanţei judecătoreşti obligaţia de a stabili cuantumul acestei despăgubiri, pe baza criteriilor legale şi de a propune acordarea acesteia, în acest caz, îşi găsesc incidenţa aspectele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 care, deşi se referă la aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, justifică aceleaşi raţiuni şi în cazul aplicării art. 31. Astfel, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând refuzul autorităţii competente de a emite decizia, ce echivalează cu refuzul acordării de despăgubiri, în măsura în care constată că acesta corespunde cerinţelor legii, este competentă să soluţioneze pe fond contestaţia, stabilind ea însăşi, în mod direct, valoarea despăgubirii, propunând, totodată, acordarea acestora de către Comisia Naţională pentru Compensarea imobilelor, din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Neprocedând în acest fel, instanţa a încălcat şi dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, care prevăd că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale, dar şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Neprocedând la stabilirea cuantumului despăgubirii, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare nr. 3456 din 14 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi prevederile art. 315 alin. (1) teza finală C. proc. civ.
Instanţa de recurs a reţinut că hotărârea este motivată, dar, prin trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 165/2013 în ceea ce priveşte modul concret în care vor fi stabilite şi acordate despăgubirile, arătând că dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii este recunoscut şi urmează a fi realizat în procedura menţionată de această lege, instanţa de apel a dat o soluţie întemeiată pe interpretarea greşită a legii. Dispoziţiile Legii nr. 165/2013 trebuie corelate cu cele ale Legii nr. 10/2001, Comisia Naţională având doar competenţa de a verifica şi valida decizia AAAS de stabilire şi propunere a despăgubirii şi de a acorda despăgubirea propusă prin puncte în compensare, dacă decizia îndeplineşte cerinţele legii (art. 22). Cum reclamanţii se află doar în etapa prevăzută de Legea nr. 10/2001, sunt aplicabile prevederile art. 31 din acest act normativ, astfel încât instanţa, în locul autorităţii competente care refuză emiterea deciziei, era obligată să stabilească cuantumul despăgubirii şi să propună acordarea acesteia. Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, are doar rolul de a emite decizia de compensare şi asigură coordonarea procesului de lichidare/atribuire a imobilelor din fondul naţional.
Astfel, în temeiul art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor a fost apreciat ca fondat, dispunându-se casarea eu trimitere a cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel pentru soluţionarea în totalitate a acţiunii pe fond, în baza art. 313 din actul normativ menţionat. Instanţa de recurs a apreciat că este fondat şi recursul AAAS (fosta AVAS), fiind analizat numai prin prisma încadrării motivelor invocate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., neputând fi examinată cauza sub toate aspectele, din perspectiva art. 3041 din acest act normativ, aşa după cum a invocat recurenta. Potrivit acestui din urmă text legal, instanţa de recurs poate să examineze cauza sub toate aspectele, fără a fi limitată la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., numai dacă recursul este declarat împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel. Or, în situaţia de faţă, recursul este exercitat împotriva unei hotărâri pronunţate de instanţa de apel, numai apelul fund devolutiv.
Motivul invocat de recurenta AVAS, potrivit căruia în mod greşit s-a stabilit calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la despăgubiri în temeiul art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicată. întrucât aceştia nu au depus la dosar, în ciuda notificărilor primite, actele de stare civilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 din actul normativ menţionat, nu reprezintă motive de nelegalitate care să poată fi încadrate într-unul din cazurile prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. Aceasta este o chestiune de fapt, stabilită de instanţa de apel pe baza probelor administrate; "Calitatea antecesorilor apelanţilor de acţionari ai societăţii rezultă din lista de prezenţă a acţionarilor societăţii, întocmită la data de 8 mai 1974 (ultimul document deţinut în evidenţele Arhivei Naţionale privind acţionarii societăţii). Dovada că apelanţii sunt succesorii acţionarilor a fost efectuată prin actele de identitate şi prin certificatele de moştenitor". Deci, acest motiv nu poate face obiectul cenzurii în recurs, fiind o chestiune de apreciere a probelor.
Prin decizia instanţei de recurs s-a reţinut că, pentru aceleaşi considerente, fiind o chestiune de apreciere a probelor, iar nu de aplicare greşită a legii, nu poate face obiectul cenzurii în recurs nici critica referitoare la împrejurarea că se impunea dovedirea faptului că patrimoniul societăţii naţionalizate a fost preluat de o societate în a cărei privatizare a fost implicată Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. Aceasta este o chestiune de fapt, stabilită de instanţa de apel pe baza probelor administrate: "Curtea constată că aspectul menţionat rezultă din M.O. nr. 270 din 19 septembrie 1948, conform căruia întreprinderea A. şi-a schimbat denumirea în "V.", care a fost privatizată prin contractul nr. 386 din 30 iunie 1998, implicarea AVAS în privatizarea SC V. SA - fiind recunoscută de Autoritate, astfel cum rezultă din înscrisul emis de aceasta (Dosarul nr. 6503/1/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie)".
Instanţa de recurs a apreciat că nu poate fi primită nici critica referitoare la stabilirea dreptului la despăgubiri în raport de bilanţul aferent anului 1947. Faţă de considerentele celei de-a doua decizii de casare (nr. 7711 din 17 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), rezultă că problema a fost deja tranşată şi este obligatorie pentru instanţa de rejudecare, care a stabilit că despăgubirea va fi determinată potrivit bilanţului aferent anului 1946, sintagma "ultimul bilanţ contabil" fiind interpretată de instanţa de casare, în sensul că legiuitorul a avut în vedere ultimul bilanţ contabil întocmit anterior naţionalizării, Cum, în speţă, nu a fost întocmit un bilanţ contabil în anul 1947, cel care trebuie avut în vedere în soluţionarea acţiunii este bilanţul aferent anului 1946.
S-a mai reţinut că este fondată susţinerea (prin trimiterea la Legea nr. 287 din 16 august 1947, Legea nr. 303 din 27 august 1947 şi Ordinul nr. 3 din 27 aprilie 2001), potrivit căreia instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, inclusiv normele de aplicare a acestora, prevăzute în art. 3.6.1 - 3.6.10 din Normele Metodologice nr. 250/2007. Instanţa de apel a dispus ca stabilirea despăgubirii să se facă potrivit Legii nr. 165/2013. Or, stabilirea despăgubirii trebuie făcută conform art. 31 din Legea nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificat) şi în conformitate cu normele de aplicare a acestor dispoziţii, prevăzute la art. 3.6.1 - 3.6.10 din Normele Metodologice nr. 250/2007.
Întrucât instanţa a apreciat că această critică se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul AAAS a fost admis şi, aplicând dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi art. 313 C. proc. civ., s-au admis, pentru considerentele expuse, ambele recursuri, fiind casată hotărârea recurată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.
În rejudecare, s-a stabilit ca instanţa de apel să judece capetele de cerere rămase nesoluţionate, având ca obiect stabilirea valorii recalculate a acţiunilor şi înaintarea propunerii de plată a despăgubirii către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, pentru emiterea deciziei de compensare în condiţiile Legii nr. 65 din 16 mai 2013 [art. 4, art. 17 alin. (1) lit. b) şi art. 22 şi următoarele]. La stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, instanţa va dispune efectuarea unei expertize, care să ţină seama de dispoziţiile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi de cele ale art. 31.5 - 31.10 din Normele Metodologice nr. 250/2007.
Această hotărâre a fost atacată pe calea extraordinară a contestaţiei în anulare, în temeiul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Conform textului legal mai sus menţionat "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale (...)".
În sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., prin greşeli materiale se înţeleg erori de natură procedurală, ce vizează omisiunea sau confundarea unor date sau elemente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii şi nu eventuale greşeli de judecată, referitoare la fondul cauzei.
Din această perspectivă, se constată că, pentru a învesti instanţa cu soluţionarea contestaţiei în anulare, se impune ca şi criticile formulate să se circumscrie ipotezei prevăzute de textul legal pe care aceasta este întemeiată, respectiv art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.
Or, "greşeala materială" invocată de contestatori vizează modul în care au fost soluţionate recursurile formulate în cauză, fiind greşeală de judecată şi nu greşeli de natură procedurală, în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.
Or, textul legal mai sus evocat vizează greşeli de fapt, involuntare şi nu greşeli de judecată.
Contestaţia în anulare specială este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ.
Această cale de atac nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial.
Or, contestaţia în anulare se înfăţişează ea o cale de atac extraordinară de retractare, creată numai pentru remedierea unor greşeli materiale, nu şi pentru reformarea unor greşeli de fond.
Dispoziţiile legale ale art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicare, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu deschide, în ultimă instanţă, calea unui veritabil recurs.
Fiind o cale de retractare şi nu de cenzură judiciară, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de fond, ce au fost soluţionate de instanţă, care s-a pronunţat asupra motivelor de casare.
Din perspectiva celor expuse, prin raportare la decizia atacată pe calea contestaţiei în anulare, prin care instanţa de recurs a dispus casarea Deciziei nr. 25 din 10 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, şi la motivele invocate de contestatori, ce vizează fondul cauzei. În ce priveşte aprecierea probelor şi, respectiv, greşita aplicare a legii, este de reţinut că aceste aspecte exced cadrului procesual al contestaţiei în anulare.
Or, în lipsa întrunirii condiţiilor imperative prevăzute de art. 318 C. proc. civ., calea contestaţiei în anulare s-ar transforma într-un recurs la recurs.
Ca atare, nefiind întrunite condiţiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., contestaţia în anulare formulată de contestatorii J.B., D.M.S., B.M., B.A., H.K., L.A.N., P.L.K., W.Y.E. şi W.E.A. urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii J.B., D.M.S., B.M., B.A., H.K., L.A.N., P.L.K., W.Y.E. şi W.E.A. împotriva Deciziei nr. 3368 din 28 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1699/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1702/2015. Civil → |
|---|
